Cu toate astea, nu am uitat discuția respectivă și azi, în duș (unde altundeva?), ajutat de o melodie de-a lui Cedry2k pe care o ascultam în momentul respectiv (da, ascult muzică în timp ce fac duș) s-a înfiripat ideea unui post. ”Amin!” mi-am zis, fericit că lipsa de inspirație din creierul meu a dispărut. Prin urmare, să purcedem:

Este foarte interesant de definit punctul în care se termină intervenția Statului în viața unui cetățean, punct din care respectivul este obligat să-și poarte singur de grijă și să se realizeze în viață cum poate mai bine. De clarificat, de la bun început, că nu concep ca această intervenție Statului să nu înceapă. Exact cum un părinte își învață copilul să vorbească, să folosească toaleta pentru nevoile fiziologice și să meargă, la fel și Statul trebuie să ajute cu ceva un cetățean la începutul drumului său în viață. De ce spun asta? Foarte simplu. Părintele are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un om normal. Nu doctorand în fizică cuantică (partea asta este opțională, rămâne la latitudinea părintelui, dar în mod cert nu e obligatorie), dar nici un macac căruia-i curge scuipat din gură (exceptând situația în care s-a născut cu sindromul Down sau mai știu eu ce altă boală de genul ăsta, caz nefericit, nu discutăm despre așa ceva). Exact la fel, Statul are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un cetățean normal.

Și ăsta este punctul pe care îmi doresc eu atât de mult să îl definesc. Ce înseamnă un cetățean normal? Pornind de la cum văd eu lucrurile, sunt doar câteva categorii în care intervenția Statului este obligatorie, până la atingerea unei vârste/unui nivel.

a). Sănătate. Asigurarea medicală obligatorie plătită mi se pare o aberație. Statul are datoria să-și mențină cetățenii sănătoși. Nu există niciun individ în țara asta care să nu aibă de plătit dări la Stat (impozit pe salariu, T.V.A., impozit pe casă, etc.), prin urmare nu există niciun motiv ca toți indivizii să nu beneficieze de asigurare medicală gratuită. Motivul pentru care spun asta este atât de simplu că până și un cimpanzeu ar putea să-l deducă singur (într-un exemplu adaptat lui, bineînțeles). Dacă primata a descoperit un mușuroi de termite, nu are niciun sens să îl distrugă, nu va putea mânca decât foarte puține din cele care vor fugi, panicate, care-ncotro. Dacă, însă, folosește un băț pentru a le extrage din locuința lor, se va putea bucura în tihnă de o masă copioasă. La fel și cu Statul și noi. Dacă nu ne asigură o viață sănătoasă, nu avem cum să muncim la capacitate maximă, astfel încât să ne putem plăti dările integral. Nu vorbesc aici de despăgubire financiară pentru accidente, ci pur și simplu posibilitatea ca oricine să poată beneficia de tratament gratuit pentru gripă, punerea în ghips gratuită a unui picior sau ochelari de vedere gratuiți.

b). Educație. Sunt de acord că nu fiecare ar trebui să-și dea doctoratul sau să facă un masterat. Nici măcar facultatea nu trebuie să fie obligatorie. Facultatea deja presupune o specializare. Dar 12 clase mi se par de minim bun-simț. Faptul că 12 clase sunt gratuite deja mi se pare normal, dar ce ar trebui îmbunătățit ar fi nivelul de investiții ale Statului alocate instituțiilor de învățământ. De ce trebuie să cadă clasele pe elevi în tot felul de comune uitate de Dumnezeu? De ce în unele școli copii de 10 ani trebuie să stea cu geaca pe ei la ore iarna? Și de ce trebuie profesorii să dea meditații pentru a-și asigura un minim trai decent? Iar această ultimă întrebare atinge o problemă din sistemul de învățământ dată dracului rău de tot. Profesorii care dau meditații sunt clar mult mai puțin implicați la clasă. Prin urmare, cei pe care acesta (sau orice alt profesor) nu îi meditează primesc mai puține informații. De ce?…

c). Muncă. Statisticile recente confirmă faptul că peste 50% din absolvenții de facultate nu se pot angaja nici la un an după ce și-au terminat studiile. Cauza cea mai frecventă este lipsa experienței profesionale. Nici nu are sens să intrăm în cercul vicios ce este această situație, nu? Ce cred eu că ar trebui să se facă? Internship-uri. Fără plată. O lună. Nu îl costă nimic în plus pe angajator (poate în afară de apă și hârtie igienică) să mai aibă încă un consumator de aer în birouri care să muncească în folosul companiei. Dacă e bun, va fi angajat. Dacă nu, sănătate și ”la revedere”, poate la altă companie, dar cel puțin a acumulat acea experiență profesională despre care se vorbește atâta. Nu mi se pare logic să acuzi cetățenii că nu muncesc câtă vreme nu au unde. Și, scuză-mă, nu mi se pare OK nici ca un licențiat în Relații Publice să lucreze la REBU (dau un exemplu).

Acestea fiind zise, vă las să-mi completați post-ul cu ce credeți că mai e necesar în secțiunea de mai jos, rezervată comentariilor. Eu, personal, nu cred că e nevoie de nimic mai mult din partea Statului pentru ca viețile noastre, cetățenilor de rând să poată demara cum trebuie și, mai departe, fiecare să-și croiască ce drum știe și poate mai bine.

Cum bine zicea Cedry2k în melodia despre care vă vorbeam la începutul articolului,

”mă-ntreb cu groază câți ani tre’ să tragi să faci bani să-ți faci casă?”

Poate n-ar fi nevoie de atât de mulți dacă ni s-ar oferi un început de drum normal.

Remarcasem de ceva vreme că multe comentarii de pe Youtube nu prea au treabă cu bunul-simţ. Ceea ce e normal, pentru că toată lumea cu o conexiune la Internet poate intra acolo şi lăsa păreri. E cea mai simplă chestie pe care o poţi face.

După ce am citit în diagonală comentariile de la mai mule fişiere, am ajuns la concluzia că pe Youtube evoluează o nouă subspecie umană: comentacus youtubius hidrocephalus. În ciuda faptului că, în general, îi înţeleg pe oameni după ce le citesc câteva fraze, creaturile acestea m-au lăsat perplex: au o psihologie aparte. Spre exemplu, orice fiinţă normală  (nu neapărat umană) desfăşoară orice activitate pentru a obţine (direct sau indirect) plăcerea sau pentru a evita durerea. Reprezentanţii speciei amintite nu caută ceva anume, doar lovesc tastele.

Cine n-a studiat puţin problema crede că pe Youtube găseşti un haos total. Aşa pare la prima vedere, dar comentacii pot fi împărţiţi în câteva categorii. Pentru că, dacă-ţi arunci un ochi pe comentariile de la 20 de filmuleţe/videoclipuri diferite, vei observa că se repetă nişte comportamente şi nişte idei. Abstractizezi puţin şi vezi ce ţi-a ieşit.

În primul rând, iese-n evidenţă fanul înrăit. Ăstuia nu-i ajunge că ascultă o piesă sau vede un filmuleţ şi dă Thumbs Up, trebuie să-şi spună părerea. De cele mai multe ori, e ceva de genul „Respect, să moară mama şi fraţii mei!” sau „Cei mai tari din lume, băăă!”. Există şi unii mai isteţi, în special la videoclipuri, care fac comparaţii cu alte trupe. Mie mi se pare inutil din 2 motive:

1. dacă nu-ţi place o trupă, e pierdere de timp să scrii pe Youtube că nu-ţi place şi ce asculţi tu e mult mai tare;

2. dacă-ţi place o trupă, îţi place şi gata; nu ne pasă că, pentru tine, Paraziţii sunt mult mai tari decât Mafia. Just, or fi din unele puncte de vedere, dar ce relevanţă are?

Oricum, cele mai multe comparaţii sunt tâmpite. De ce l-ai compara pe Puya cu Cedry2k? De ce ai căuta să ne convingi că Iris e mai tare decât Holograf (sau invers)? De ce ai face comparaţie între mandarină şi portocală? Ştiu că seamănă, dar sunt diferite!

Comparaţiile mă duc la nostalgicul trist. Pe-ăsta-l doare că muzica s-a schimbat, 2Pac a murit, Kurt Cobain e oale şi ulcele, Bob Marley fumează cu Iisus, Eminem s-a mai liniştit, Freddie Mercury e mort şi el, house-ul e la putere. În general, comentează la chestii vechi, chiar dacă nu-i plac în mod deosebit. Dacă e vechi, e destul de bun, sau, în orice caz, e mai bun decât ce avem acum. Comentariile sale se reduc la variaţii pe tema „ce piese se făceau odată şi ce-a ajuns muzica acum!”. Nostagicul trist e genul de om care poartă tricouri cu Hendrix, pentru c-a fost un mare artist, zice el, dar nu ştie la ce instrument cânta.

Nostalgie, nostalgie, dulce nostalgie, de ce-a trebuit să-l naşti pe nostalgicul bătăios? Pe cel trist îl mai iertăm, dar bătăiosul se crede şi comerciant. Astfel, el propune Divinităţii târguri de tipul „Doamne, dă-ni-l înapoi pe [un artist apreciat şi decedat] şi ţi-i dăm pe Lil Wayne, Lady Gaga şi Justin Bieber!”. Dac-ar fi după el, nostalgicul bătăios ar interzice multe lucruri… adică pe alea care nu-i plac lui.

Ocazional, nostalgicul bătăios ridică în slăvi formaţii sau artişti. Spre exemplu, „Aaah, Animal X, se ştia de noi în Europa, nu ca acum!”. OK, cred că ştim cu toţii (în afara nostalgicilor bătăioşi) că de Animal X se ştia doar pe plaiurile mioritice. A, c-au mai avut un concert în Bulgaria sau Ungaria e altceva. Nu s-au îndepărtat prea mult de casă. Nu cred că aveau succesul Innei. Nu c-aş fi fan Inna, dar realitatea e realitate.

Dacă tot am trecut în revistă aceste 3 categorii, să vedem şi combinaţia dintre ele: nostalgicul perpetuu. Lucrurile sunt simple pentru el: ce era de actualitate acum 10 ani era bun, ce e acum e rău. Ce e acum va fi bun peste 10 ani, iar ce va fi atunci de actualitate va fi rău. Nostalgicul perpetuu, mai mult sau mai puţin bătăios, trăieşte cu 10 ani în urma umanităţii.

Apropo de umanitate, ar face bine să fie recunoscătoare că n-a trecut prin toate chestiile care l-au marcat pe implicatul emoţional. Aţi observat că, la absolut orice piesă/film cu oarecare încărcătură emoţională, există cel puţin un specimen care susţine că şi el a trecut prin asta? Poate fi vorba despre iubire, despărţire, pierderea persoanei iubite, cancer, mers la iarbă verde, sinucidere, victorie la Roland Garros, supradoză de droguri, datorii la cămătari, ce vreţi voi, apare cel puţin un implicat care ştie cum e să iubeşti, să te desparţi, să-ţi moară iubitul/iubita, să ai cancer (şi să te vindeci, eventual), să mergi la iarbă verde, să te sinucizi, să câştigi Roland Garros, să iei o supradoză de toate drogurile cunoscute omului şi să te alerge recuperatorii pe străzi. Implicatul emoţional nu se simte bine doar comentând; el trebuie să le explice tuturor cum e să facă o anumită chestie pe care el o-nţelege al naibii de bine, pentru c-a trăit-o.

Ne-am făcut încălzirea, aşa că trecem la comentacii hardcore. Începem cu Jedi-ul virtual, veşnic pus pe făcut dreptate. El i-ar bate şi băga în lagăre pe ţiganii care fac scandal în clipuri, pe cei care-l contrazic, pe unguri, pe politicieni, pe manelişti şi, în general, pe toţi cei pe care i se pune lui pata. Şi le-ar oferi momente de neuitat mamelor tuturor. Că toată lumea are o menire, iar a lui e să ameninţe şi să-njure pe Youtube şi să seducă mame. Să-nveţe să scrie şi să se exprime e mai puţin important, pentru că el trebuie să salveze lumea de tot ce nu-i place. De tot ce nu-i place lui, adică.

Războinicul de gherilă este ultima categorie de comentac pe care o prezentăm. El întruneşte caracteristici ale tuturor categoriilor prezentate anterior, dar se remarcă prin faptul că-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul inamicului. Sigur, ar putea să-l înjure pe Guţă într-un comentariu la un videoclip cu Ombladon, dar ar fi prea uşor.  Războinicul youtubian de gherilă se infiltrează pe domeniul maneliştilor şi, când te aştepţi mai puţin, atacă videoclipul lui Guţă cu un „băăă, ce muzică de căcat, băăă, sunteţi ţigani, băăăă!„. Apoi, dispare în ceaţă. Nu-l poţi învinge sau captura, întrucât este antrenat pentru lovituri rapide şi devastatoare. Un fel de Rambo, dar mai complex şi mai periculos.

Aceste subspecii au cel puţin un strămoş comun: userus forumus furiosus. În urmă cu ani buni, acesta activa pe forumuri. Se lua în gură cu toată lumea de dragul de-a o face, critica orice, înota împotriva curentului pentru că aşa voia şi posta în subforumul nepotrivit pentru că putea. Rubrica „Bucătărie”? Sigur, ăsta e locul cel mai bun pentru topicul meu despre BMW Seria 000. Jos organizarea! Jos sistemul! Jos toată lumea! Anarhie!

Între timp, pentru că administratorii de forumuri s-au prins că libertatea de exprimare nu trebuie confundată cu tupeul de 2 bani, au cam exilat noua specie. Că, şi-au zis ei, e amuzant să-l laşi pe unul să demonstreze că e cretin, dar la un moment dat devine enervant. Mai ales că alţii vor să discute chestii serioase, nu să vadă spectacole de circ pe Internet.

Exilul a reprezentat un moment de cotitură, pentru că în urma lui a apărut noua specie şi s-au conturat subcategoriile acesteia. Creaturile au aterizat pe Youtube şi s-au prins că au înclinaţii spre diferite dimensiuni ale prostiei crunte. Astfel, un urangutan s-a gândit că e hazliu să repete la nesfârşit că trupa X e tare de tot. Gorila a decis să se-njure cu băştinaşii youtubieni, şi aşa derutaţi de invazia de ciudaţi. Cimpanzeul s-a dedicat luptei de gherilă. Şi tot aşa, fiecare cu ce ştia să facă.

Până-n ziua de azi, aceste subcategorii aşteaptă venirea Marelui Troll, alesul care-i va unii pe toţi servitorii Nonsensului şi-i va conduce spre noi culmi ale puterii pe Internet. Căci coeficientul de inteligenţă scade, iar bezna ce constituie elementul lui comentacus youtubius hidrocephalus se-ntinde asupra tuturor videoclipurilor/fimuleţelor/filmelor pe părţi cu un număr decent de vizualizări. Hoardele de comentaci aşteaptă momentul propice pentru a lovi. Între timp, se-nmulţesc şi-şi dezvoltă abilităţile de luptă împotriva raţiunii şi utilităţii.

Să facem cunoștință cu Andrei. Deși el se recomandă ”Schijă”. Andrei este un băiat obișnuit din București, localnic al periferiei, cu o situație financiară modestă și o educație post-liceală în curs (de șapte ani). Astăzi vom urmări cum decurge, generalmente, viața lui Andrei. Astfel, vom putea să ne facem o idee mai bună despre locul în societatea românească al acestei categorii aparte de români, șmecherașii de cartier.

Andrei se trezește dimineața când vrea el. Se consideră prea boss ca cineva să-și permită să-i guverneze lui timpul și, implicit, viața. El are principii solide, motiv pentru care nu se spală decât o dată la 3 zile. Nu pentru că îi e lene, ci pentru că nu vrea. Dacă ar vrea, ar face-o, dar el încearcă să-și impună un punct de vedere.

Andrei se duce la facultate tot atunci când vrea. De asemenea, pentru că e prea boss ca cineva să-și permită să-i guverneze lui educația și, implicit, viața. El nu consideră că a trece prin facultate 3 ani e suficient pentru a acumula cunoștințele necesare stăpânirii unui domeniu. Andrei e de părere că trebuie să ai principii în viață, iar unul din aceste principii este dăruirea, motiv pentru care el preferă să se ducă la facultate doar atunci când știe că poate fi trup și suflet implicat în cursul la care participă. Altfel, preferă să se ducă la biliard.

Andrei aruncă ambalajele de la batoane de ciocolată pe jos tot din principiu. El știe că nu se face primăvară cu o floare, prin urmare, de ce să se strofoace el să arunce gunoaiele la coșurile de gunoi, dacă alți idioți care se cred boși (el știe că numai el e un boss) aruncă pe jos? Andrei e de părere că o viață guvernată de principii solide și alegeri personale este o viață reușită, așa că alege să nu fie ca ceilalți idioți care aruncă gunoaie pe jos pentru că sunt idioți, ci le aruncă din principiu.

Andrei vorbește tare la telefon în tramvai și, atunci când nu o face, lovește barele sau scaunele învecinate cu palmele, într-un ritm muzical. O face pentru că știe că are un talent muzical înnăscut și că singurul motiv pentru care nu e vedetă muzicală internațională este pentru că are principii solide și nu vrea să facă parte din prostituția muzicală despre care e conștient că deține monopolul artei contemporane.

Andrei nu e angajat pentru că este sub demnitatea lui să răspundă în fața unui șef. Fiind un boss (n.r. șef) de felul său, el nu răspunde decât în fața sa. Prin urmare, își câștigă existența din pariuri sportive, al căror maestru știe că este. Atunci când pierde, nu se supără, pentru că știe că e maniera Divinității de a-i arăta că nu e și boss-ul ei, deși, de felul său, e un mare boss, aproape la fel de mare ca Divinitatea (dar nu chiar la fel de mare).

În sfârșit, Andrei se duce în cluburi ieftine, dar care se vor a fi ”de fițe”, dar bea alcool în prealabil. Nu pentru că alcoolul din club ar fi prea scump pentru situația lui materială, ci pentru că nu consideră normal să dea atâția bani pe băutura pe care o poate procura de la chioșc la jumătate de preț. Acolo, are parte de aventuri frivole cu tinere cu un intelect mic. Nu consideră că ceea ce face este o nedreptate sau o exploatare, ci, dimpotrivă, fiind un om cu principii, i se pare corect ca și aceste fete aflate mult sub potențialul lui intelectual să aibă parte de un pic de bossism, nefiind vina lor că niciuna nu s-ar putea ridica la nivelul lui de bossificare.

Ştim cu toţii că multă lume vrea să facă bani. Şi caută exact asta pe net: „cum să faci bani”. Ei, pentru că speaker-ii motivaţionali au spus de multe ori că e bine să fii mai exact când îţi doreşti ceva (Anthony Robbins, de exemplu, a subliniat că „mai mulţi bani” înseamnă şi un dolar în plus), internauţii noştri s-au gândit cum şi când vor să facă bani. Rezultatul:

sfaturi despre cum poti sa faci bani simplu usor si legal atunci cand esti plecat intro tara

Da, cratima lipsea. Dar nu asta contează, ci faptul că n-ai cum.

În primul rând, plecăm de la o idee greşită: vrem să „facem” bani. Nu poţi face bani. Mă rog, în afară de cazul în care eşti Banca Naţională sau un falsificator, dar nu cred c-ai mai avea nevoie de Internet dac-ai fi. Banii pe care-i vrei există deja şi sunt la alte persoane. De fapt, vrei să câştigi bani. Vrei ca persoanele (fizice sau juridice) care au banii să-ţi dea din ei.

Şi de ce ţi-ar da cineva bani? Pentru că, într-un fel sau altul, oferi valoare. Ai un produs sau un serviciu pe care-l oferi în schimbul banilor. Sau îţi vinzi timpul. Sau demnitatea, dacă eşti moderator la Antena 3. Şi asta ne duce la „uşor, simplu şi legal”.

Cum să faci bani usor

Bănuiesc că „uşor” înseamnă „cu cât mai puţin efort”. Şi aici vă spun din proprie experienţă: n-ai cum. Am încercat/studiat destule scheme, iar cunoscuţii mei au încercat multe altele, unele aflate la limita legalităţii sau puţin dincolo de ea. Lăsând la o parte loteria, n-ai cum să câştigi bani fără efort.

Fiecare om are o anumită valoare economică. De exemplu, în momentul de faţă, a mea e de 1700-1800 de lei pe lună, cu bonurile incluse. Pe atât lucrez. Dac-aş munci mai mult, fie luând ore suplimentare, fie ocupându-mi tot timpul liber cu alte activităţi care pot aduce bani, valoarea mea economică ar creşte mai repede decât acum, când aloc activităţilor suplimentare o oră sau două pe zi. Dar vreau să mai văd un film, să mai citesc o carte, să mai ies în oraş, să mai fac sport, să mă mai uit pe pereţi, să mai joc ceva. Oricum, 2 ore de relaxare pot valora mai mult decât 5 ore de muncă. Pe termen mediu şi lung, cel puţin.

Dac-aş descoperi, absolut accidental, o metodă de a câştiga o groază de bani şi n-aş vrea s-o aplic eu, pentru că asta presupune efort, ci s-o vând altora, tot ar trebui să muncesc. Punerea la punct a unui site, promovarea produsului, convingerea potenţialilor cumpărători că metoda mea nu e o ţeapă, toate astea şi multe altele înseamnă muncă.

Dacă stai degeaba, nu-ţi dă nimeni bani. Cine-ţi spune altceva vrea să-ţi vândă ceva sau trăieşte într-o lume imaginară.

Cum să faci bani simplu

Să zicem că vrei să-ţi creşti valoarea economică fără să munceşti mai mult: o poţi face muncind mai inteligent. Asta presupune să faci ceva care aduce mai mulţi bani. Şi, desigur, care implică mai multă responsabilitate. Una e să vorbeşti la telefon cu clienţii, alta e să răspunzi de 10 agenţi care fac asta. Sau să conduci un departament. Sau să ai propria afacere şi să ştii că un produs prost, o strategie prost gândită sau o promovare slabă te poate duce la faliment. Câştigi mai mult, dar trebuie să faci faţă mai multor dificultăţi.

Şi nu spun că poţi munci mai inteligent când ţi se pune pata. Ca să găseşti un loc de muncă mai bun trebuie, în general, să ştii să faci mai multe decât acum. Sau să fii dispus să-nveţi. Şi asta presupune să depui efort. Ca să-ţi deschizi propria afacere trebuie să fii dispus să investeşti bani, timp si muncă. Şi să te tunzi scurt, pentru că s-ar putea să-ţi vină să-ţi smulgi părul.

Dacă nu vrei să-ţi baţi capul, te mulţumeşti cu bani puţini.

Legal sau nu, se aplică aceleaşi reguli

Cu alte cuvinte, nu poţi să câştigi mai mulţi bani uşor (fără muncă) şi simplu (fără să-ţi pui mintea la contribuţie). Nici legal, nici ilegal. Nu ştiu ce părere aveţi voi, dar eu cred că nici munca unui traficant de droguri nu e tocmai simplă. Sau a unui cămătar. Pe lângă întrebările pe care ni le punem toţi („ cum să scot mai mult”, „în cine să am încredere” etc.), interlopul îşi mai pune una: „ăsta o fi sub acoperire?”. Iar escrocul trebuie să construiască o-ntreagă poveste ca să creeze aparenţa de credibilitate.

Cum să faci bani când eşti plecat într-o ţară

În principiu, muncind, furând sau făcând afaceri. Lăsăm furturile, pentru că vrem să fim în legalitate, şi rămânem cu munca şi afacerile. Dar astea nu corespund celorlalte condiţii: uşor şi simplu. Peste tot e la fel: dacă vrei bani, trebuie să oferi ceva de care lumea are nevoie.

Dacă gândeşti ca un om cu mulţi bani, vei ajunge şi tu să obţii venituri frumoase. Pentru că nu te sperie munca, eşti pregătit să-nveţi ceva nou de câte ori se iveşte ocazia şi nu te temi de complicaţii şi eşecuri. Credeţi că Becali, pe care mulţi îl detestă pentru că se cred mai deştepţi decât el, şi-a construit averea stând degeaba? Sau că Diaconescu a ajuns să conducă maşini de lux înfiinţând o televiziune şi aşteptând să curgă banii? Da, Diaconescu e detestabil, dar a tras ca un sclav şi a ştiut să profite de prostia oamenilor.

Nu vă mai minţiţi crezând că vă puteţi îmbogăţi stând degeaba. Ştiu că averea lui Richard Branson ar spori şi dacă acesta n-ar mai mişca un deget până la sfârşitul vieţii, dar nu cred că el a ajuns la un asemenea nivel căutând metode de a „face bani uşor, simplu şi legal”.

Deși sunt foarte multe emisiuni pentru suferizi de sindromul Down la televizor, Acces Direct (în ochii mei) le întrece pe toate. Iar Simona Gherghe trebuie să fie una din cele mai enervante femei de pe suprafața planetei. Îmi este atât de antipatică încât efectiv aș sta în cumpănă înainte să fac sex cu ea, dacă s-ar ivi ocazia.

Alaltăseară îmi serveam liniștit cina. Televizorul rămăsese deschis pe Anena 1, probabil de la vreun program anterior, pentru că nici mama, nici soră-mea nu obișnuiesc să urmărească show-uri de televiziune pentru macaci. Simona Gherghe îi făcuse legătura telefonic Monicăi Tatoiu, aflată în studio, cu George Copos. Aparent, distinsa doamnă avea niscai nemulțumiri legate de sejurul pe care tocmai îl petrecuse la Poiana Brașov, aflată, se știe, în jurisdicția patronului Rapidului. Am urmărit, uitând să mestec, din când în când, de uimire, neștiind dacă să râd sau să plâng, cel mai penibil moment posibil pe care-l putea oferi o maimuță la menopauză. Georgică a fost galant, nu s-a coborât la nivelul ei, deși i se citea furia în tonul vocii. După o scurtă pauză publicitară, în studio au apărut alte două panarame, în locul oligofrenei alcoolice, fostă șefă la Oriflame. Mizil și o horoscopistă. În timp ce fufa cititoare de stele încerca să-l convingă pe Mizil de veridicitatea zodiacului, ăsta o ținea pe Tatoiu în șuturi, ignorând cu desăvârșire trimisa astrelor (dacă aveți curiozitatea, îl puteți vedea pe Serghei aici, mi se pare delicios omul, deși este, în esență, un țăran parvenit).

După ce s-a terminat nebunia, am stat un pic să reflectez. Mi-am amintit că parcă Acces Direct începuse cu mulți ani în urmă, ca o emisiune moderată de un lache pe care nu-l înghițeam (nu mai puțin adevărat e că eu nu prea înghit pe nimeni din televiziune), în care se vorbea despre problemele sociale ale românilor la ora actuală. Tot o porcărie menită să facă rating era și atunci, dar de la discutarea problemelor sociale la voma asta în high-definition pe care ne-o oferă Simona Gherghe e cale lungă. Și că tot vorbim de ciumpalaca asta: nu prezenta cândva știrile din sport, cu o voce ce echivala cu o felație auditivă? Se poate să mă înșel în tot ce am zis în paragraful ăsta (nu, chiar nu urmăresc televiziunea!), dar eu așa îmi amintesc că stăteau lucrurile cu ceva ani în urmă.

În sfârșit, că m-apropii de fundul sacului inspirațional, ideea articolului ăsta este că Antena 1 a trecut într-un downhill teribil de la postul pe care chiar îl respectam cu ani în urmă. Partea ciudată e că face rating. Și dacă la Răzvan și Dani se uită puțini oameni, că nu prind toate subtilitățile, iar la Capatos și Badea, la fel, la Simona Gherghe se uită toți pentru că nu e greu să urmărească o blondă cu un neg sub nas (nu, nu e sexy deloc, știm amândoi că-l poți acoperi, dar tu crezi că-ți dă o aliură de nu știu cum dacă-l ții acolo) care le suge clitorisul lui Tatoiu și astroloaga Cristina și îi dă apă la moară lui Mizil să facă show, că atâta știe să facă.

Cam asta e problema mea. Întrebarea nu e ”de ce există emisiunea asta?”, că e limpede că există pentru că e cerută și urmărită. Întrebarea e ”de ce e cerută și urmărită emisiunea asta?”. Nu se întâmplă nimic constructiv în ea. Sunt doar maimuțe care se ceartă și aruncă cu căcat, în timp ce o parașută blondă aleargă de colo-colo, strângând căcatul care nu și-a atins ținta și aruncându-l spre altcineva, ca să reaprindă flama. Asta e emisiunea noastră de la 6 seara, ora când îți bei berea de după muncă, obosit în fotoliu? De ce?

Acest post este inchinat persoanelor de tipul lui Teo, persoane care nu s-au declarat invinse in lupta eterna pentru descifrarea mecanismului de functionare feminin. Cu toate ca mesajul are un caracter mult mai personal fata de lucrarile lui Teo, sper ca va fi de folos and you’ll still have fun reading it ^_^ .

Imi place sa ma consider o tipa care are anumite standarde in ceea ce priveste filtrarea potentialilor parteneri de … sa-i zicem relatie. Prin prisma experientelor trecute, ajung sa gandesc oarecum in stereotipuri si sa etichetez barbatii in functie de primele gesturi sau de primele replici lansate in discutie. Which brings me to my first observation : this type of faulty judgement is used by women on a day to day basis, however the fact that we are giving you guys a hard time with this behaviour is an undesired side effect. Motivul pentru care creierul femeii este setat la parametrii astia e simplu : reprezinta cel mai la indemana mecanism de aparare pe care-l avem.

Suntem dotate cu o capacitate naucitoare uneori de a trece foarte rapid in revista plusurile si mai ales minusurile unui mascul Alpha mai rasarit din turma, iar daca la finalul analizei tragem linie si da cu virgula (ceea ce, apropo, se intampla foarte des) ne facem ca ploua si scoatem din maneca atuul “friendzoned”. Si uite asa ajungem la polemici care contin “stoarfa”, “panarama”, “indecisa penala” si asa mai departe. Cam asta e flow-ul general care duce la victime colaterale si Flame Wars pe Facebook sau mai stiu eu ce. Si acum ca v-am captat atentia cu aceasta mirobolanta introducere, sa trecem la povestioara in sine :

Duminica ce tocmai a trecut a fost ziua perfecta pentru a-mi face oleaca de ordine prin mail-uri, proiecte vechi de editat, proiecte noi pentru facultatea care va urma la toamna si altele. Am descoperit un tabel de Excel din vremuri de mult apuse ce continea frumos, schitat cu tot felul de highlights and shit toate cuceririle mele de pana acum plus cateva in the making. Then I said to myself : “Hmmm…I did write down the names of these dudes and chicks, in mare parte ca sa-mi satisfac ego-ul de femme fatale wannabe, dar la ce bun ? Ar trebui sa elaborez putin pe subiect in asa fel incat sa-mi dau seama ce am avut de pierdut si de castigat de pe urma futaiurilor mai mult sau mai putin pe banda rulanta.” Asa ca am izolat temporal doua perioade-cheie on my way to becoming a sex-wise adult :

* 2008 – 2010 > recent adusa de la sapa si scapata in jungla urbana bucuresteana, mintea mea de copila provinciala nu vedea altceva decat iubire eterna, familie la un moment dat, daca se poate cu acelasi tip initial si tot felul de unicorni pufosi care se caca vata de zahar. Da, e dragut sa te combini cu o tipa din asta super naiva pentru care lumea este all shinny and new, care sa fie de acord cu tot ce-ti vine tie pe chelie, sa nu aiba foarte mari pretentii de la tine and so on. Adevarul este ca nu prea mai recunosc persoana de acum 4 ani. As bate-o daca as mai intalni-o, to build character, also it  puts hair on your chest ! Dar cum nimic frumos nu dureaza o vesnicie, la o vreme dupa perioada de acomodare am dat strasnic cu teasta in zidul numit Experienta De Viata. Am descoperit notiuni extraordinar de practice precum having fuck buddies instead of boyfriends si ca daca primesc un refuz nu este cazul sa ma dau cu curu’ de pamant si cu capul de pereti, caci pulalaii vor popula vesnic planeta. And now *ba dum tsss* …

* 2010 – prezent > ma confrunt cu pareri contradictorii in ceea ce priveste notiunea de “relatie”. Cand apare cineva worth while, apreciez efortul si interesul acordat, dar dispar ca magarul in ceata dupa a doua intalnire. Daca se intampla totusi sa imi iasa vreo combinatie magica, tipul care ramane in picioare cel mai probabil este de umplutura si poate fi folosit drept instrument pentru a ucide timpul liber pretios. Imi place sa fiu cea care ia majoritatea deciziilor importante, insa nu suport sa nu fiu contrazisa, tocmai pentru a lasa loc de noi interpretari ale unei probleme. Imi doresc sa imi petrec timpul langa un om pe care sa-l tin de mana intr-un mod dragalas, ca in secunda urmatoare sa ne plantam in fata unui televizor la concurs de “Hai sa ragaim tot alfabetul”. Sunt o fire dominatoare, dar ma incanta ideea de a fi imobilizata si biciuta…cu pasiune :). Astfel de paradoxuri constituie baza pe care sunt cladite majoritatea conflictelor conjugale care duc, inevitabil, la o despartire, thus a bitter sweet taste left behind and suddenly one questions one’s capacities of ever having real feelings towards anybody. Ma plictisesc extraordinar de repede atata vreme cat “flacara” nu imi este intretinuta. Da, suna a maculatura din aia de la Sandra Brown, insa gandirea intortocheata este un must-have pentru orice femela in cautare de noi jucarii.

So far, chestiile cele mai importante pe care le-am invatat pe marginea subiectului au fost de la tipi care au aparut in viata mea ca ciupercile dupa ploaie si au dat bir cu fugitii la primul fulger mai luminos; cu totii mi-au spus ca am toate instrumentele necesare pentru a fi an awesome girlfriend, it’s just that sometimes I choose to use them incorrectly. As if I could come with an instructions manual -___-”.

Concluzionand, ce pot spune este ca profilul meu in ochii tipilor niciodata nu va putea fi pe deplin complet, pur si simplu pentru ca this is how life is. Sucky, short and kinda cool. Teo, sper ca acum, dupa ce mi-ai citit polologhia fara prea mult sens esti cu un pas mai aproape de rezolvarea misterului !

by Maki M

Se poate să fie și vina poveștii din celebrul film inspirat din universul Walt Disney, dar, în esență, probabil din cauza meniului și a modalității de procurare a lui, hienele nu sunt niște animale prea simpatizate de mulți. Avem de-a face cu un carnivor, deseori acuzat că ar fi rudă cu câinele, dată fiind construcția fizică. Nimic mai îndepărtat de cel mai bun prieten al omului, dacă luăm în considerare simplul fapt că hiena mănâncă, preponderent, cadavre, iar dacă atacă, atacă mișelește și se ferește să se angreneze în luptă directă, preferând să răpună victima prin superioritate numerică. Și atacă orice poate fi doborât, fără discernământ.

Natural, întrebarea de pe buzele tuturor este ce tipuri de oameni s-ar putea asemăna cu astfel de creaturi odioase, respectiv cele descrise mai sus? Deși pare surprinzător, multe. Atât de multe încât nici nu concep să le tratez pe toate în acest post.

O să începem cu controlorii RATB, dată fiind prospețimea amintirii întâlnirii cu ei de acum numai câteva ore. Asemeni hienelor, atacă în haită, din colțuri opuse, blocând posibilitatea de a scăpa. Într-un troleibuz, e suficient să fie trei, ca să acopere fiecare ieșire. Asemeni hienelor care se ascund în ierburile din savană, se camuflează printre ceilalți călători până s-au închis ușile. Și tot asemeni hienelor, așteaptă să te îngenuncheze înaintea loviturii finale. Conversațiile auzite până acum cu diverși călători clandestini mă pot face să vă garantez că, în mod suspect, majoritatea controlorilor au o plăcere morbidă de a-și vedea victima cerșind (nu literalmente, bineînțeles) îndurare și promițând că e ultima oară când acest incident are loc. Controlorii sunt, totuși, ființe înțelegătoare, pentru că oferă aproape tot timpul o alternativă amenzii bietului călător fără bilet sau abonament: ”Bine, dă-mi mie 30 și uităm de toate. Amenda e 50 și așa nici nu mai trebuie să mergi să o plătești după ce o aștepți acasă.”. Puținii deținători de coloană vertebrală refuză oferta, majoritatea mormolocilor o acceptă. Prin urmare, ipocriților, încetați să mai blamați corupția, că voi sunteți cei care îi permit să existe. Dar deviez de la subiect și intru pe o pantă periculoasă. Înapoi la hiene.

Agenții de asigurări ar putea fi, de asemenea, comparați cu animalele ce dau titlul acestui articol. Asigurări de orice, oricum toate sunt obligatorii acum. Sănătate, mașină, casă, nu contează. Și exact asta este și arma lor: faptul că sunt obligatorii. Partea și mai macabră este că victima este cea care merge la asigurator, ei nici măcar nu mai trebuie să ”vâneze”. Și de când ai intrat în bârlogul lui, asiguratorul zâmbește mulțumit în sinea lui, scanând festinul din priviri și adăugând, mental, încă o sumă de bani estimativă la salariul lui de peste două săptămâni. Tot ce trebuie asiguratorul să facă este să te convingă să cumperi o poliță mai scumpă, exploatându-ți starea psihică negativă generată de faptul că tu oricum trebuie să cumperi o poliță.

În încheiere, deși știu că i-am inclus și aici, reprezentanții Poliției Române pot fi categorizați cu succes și ca ”hiene”. Cu riscul de a lăsa impresia că am ceva împotriva băjeților în albastru (Doamne ferește, ”siguranță și încredere”, toată lumea știe), am să vă vorbesc foarte pe scurt ce-i face pe acești oameni ai legii devoratori de cadavre, în esență. Pentru început este suficient să spunem că nu există nici măcar o săptămână în care să nu se difuzeze în mass-media o știre despre un polițist care a luat mită, în general, de la șoferi, pentru a-i scăpa de amendă. Cunoscute, deși neoficiale, sunt, însă, și cazurile rețelelor de traficanți de droguri care dețin monopolul pe o anumită zonă, tocmai fiindcă polițiștii responsabili cu ”siguranța și încrederea” în zona respectivă îi lasă să-și facă treaba. Sau cazurile cerșetorilor recidiviști (din zona Gării de Nord, spre exemplu) care au de plătit o cotizație lunară pentru a putea activa în continuare, în locul arestării preventive sau chiar condamnării. Sau cazurile rețelelor de proxenetism, ai căror șefi, la fel, sunt lăsați să-și trimită fetele la produs în schimbul diferitelor compensații (financiare sau chiar… naturale). Deci nu are rost să vă spun de ce tocmai cei pe care ar trebui să ne bazăm pentru o viață liniștită sunt cei care ne-o îngreunează zi de zi. Să zicem că nu sunt hiene până la capăt pentru că sunt momente în care intervenția lor este promptă și corectă, dar zilele ne-ar fi mult mai ușoare cu mai puțini daviști, mai puține curve și mai puțini vitezomani în fiecare cartier.

Acestea fiind zise, dragii mei, presupunând că Teo ne va delecta în câteva zile cu o nouă analiză psihologică asupra comportamentului femeilor sau bărbaților, eu vă mulțumesc că mi-ați urmărit scurta pauză publicitară despre hienele societății. Să trăiți bine.

Oamenii, în schimb, fug de efort şi vor mult. De la alţii,  nu de la ei. Nu se respectă, dar cer respectul altora. Nu caută să-nveţe ceva nou sau să muncească mai inteligent, dar vor să-i ajute ţara. Nu fac nimic ca să arate mai bine, dar vor ca sexul opus să nu mai fie superficial şi, dacă se poate, să-şi modifice programarea genetică veche de milioane de ani.

Am spus destule despre femei, aşa că trecem la bărbaţi. Fetelor, femeilor, domnişoarelor şi cum mai vreţi voi să fiţi numite, trimiteţi-vă prietenii să citească asta. Sunt 5 idei destul de răspândite în societatea contemporană; adoptarea lor, totală sau parţială, echivalează cu un şut în propriile testicule.

1. Ca bărbat, trebuie să arăţi puţin mai bine decât dracu’; femeile sunt cele care trebuie să se-ngrijească.

OK, sunt perfect de acord că, la bărbaţi, personalitatea e mai importantă decât aspectul, daaaar, şi aici vă recomand să vă concentraţi, dacă ai personalitatea necesară pentru a atrage o femeie indiferent de cum arăţi, cum se face că n-ai grijă de tine?

O parte importantă a unei personalităţi atrăgătoare este respectul de sine. De acord? Bun. Dacă te respecţi, ai grijă de tine. Apoi, un om care se respectă îşi va pune următoarea întrebare:

De ce să fiu mai puţin când pot fi mai mult?

E întrebarea de bază. De ce să stau doar în salariu, când pot scoate, legal, ceva în plus? De ce să nu-nvăţ să scriu corect, când aş putea s-o fac? De ce să beau ca un porc, când aş putea să mă abţin de la a şasea bere şi să plec de aici pe picioarele mele? De ce să nu citesc o carte bună, când am de ales între lectură şi jocurile pe calculator care, şi aşa, îmi ocupă cea mai mare parte a timpului liber? De ce să am burtă, când pot avea un abdomen (măcar) aproape plat? De ce s-arăt ca un boschetar, când pot arăta decent?

Am văzut o groază de bărbaţi care invocă scuza despre cât de importantă e personalitatea. Bullshit! Problema e lenea. Marş acasă, taie-ţi unghiile, spală-ţi părul, tunde-te, fă-ţi un program de exerciţii fizice şi ţine-te de el, lucrează la postură. Prietena ta, dacă ai, ar vrea să fie mândră când vă ţineţi de mână pe stradă. Dacă n-ai deloc (prietenă, fuck buddy, material de relaţie deschisă, orice), s-ar putea să existe un motiv.

2. Din păcate, femeile nu mai sunt cum erau cândva.

Desigur. Lumea se schimbă, societatea se schimbă, oamenii se schimbă. Ai de ales: te adaptezi sau mori. Dar, dacă nu te adaptezi, măcar ai bunul-simţ de-a nu comenta.

Ştiu că „femeile de altădată” erau mai uşor de dresat. Ştiu şi că erau mai grăbite să-şi găsească pe cineva, pentru că era anormal să fie singure după 25-26 de ani. Erau produsul unor concepţii învechite. Da, era mai puţin probabil să ţi se dea papucii dacă aveai măcar puţin creier.

Schimbările sociale din ultimele decenii au avut impact şi asupra statutului bărbatului: scrotul nu mai e suficient dacă nu e plin. Nu mai eşti puternic doar pentru că eşti bărbat. Femeia nu mai este supusă şi nu mai poţi să-ţi impui punctul de vedere doar pentru că eşti bărbat. Părerile părinţilor nu prea mai contează când vine vorba de alegeri în carieră sau viaţă personală, aşa că degeaba te plac părinţii ei, dacă ea vede în tine un frate mai mic.

Cam 80% din ce ţi-a spus maică-ta despre femei e greşit. Caşti ochii şi te adaptezi sau ajungi să te plângi la 30 de ani că vrei doar o femeie care să te accepte aşa cum eşti? Ceea ce mă duce la…

3. Eu vreau doar o femeie care să mă accepte aşa cum sunt, cer chiar atât de mult?

Nu. Sunt convins că poţi găsi o femeie de 120 de kilograme, urâtă cu spume şi strigător la cer de proastă, care să te accepte. Ba chiar să te vrea. Problema este că tu nu vrei aşa ceva.

La fel ca femeile, bărbaţii vor să fie atrăgători, nu acceptabili. Chestiune de orgoliu şi, în definitiv, de confirmare a locului în procesul perpetuării speciei. Şi, tot din cauze ce ţin de evoluţie, contează cine te vrea. Satisface pe cineva ideea că este atrăgător în ochii unei persoane cu care n-ar ieşi nici pentru bani?

Să admitem, totuşi, că ţi-ai găsit pe cineva aflat cam la acelaşi nivel cu tine. Poţi spune, cu mâna pe inimă, că tipa e acceptabilă. Nu destul de bună, deşteaptă sau îngrijită încât să fii mândru s-o prezinţi prietenilor, dar nici atât de penală încât să-ţi pui o pungă pe cap când ieşi cu ea. Teoretic, ar trebui să fii mulţumit.

Din păcate pentru tine, auzi o voce care-ţi repetă la nesfârşit câteva chestii:

Poţi mai mult!

Băi boule, mă faci de râs!

Nu-ţi dai seama că minţi pe toată lumea, inclusiv pe tine?

Şi ultima, dar nu cea din urmă:

Şefule, fac ce vrei, dar, te rog, nu mă ucide!

În caz că te-ntrebi a cui e vocea, îţi spun eu: a masculinităţii tale.

4. Banii n-ar trebui să conteze atât de mult.

Sau „femeile umblă după bani”, „nu poţi să ai o prietenă frumoasă fără să ai BMW” şi altele asemănătoare.

Am mai spus-o şi o repet: banii sunt importanţi şi e normal să fie aşa. Femeile sunt programate să fie atrase de masculul al cărui potenţial de supravieţuire este (sau pare) mai ridicat. Nu mai e ca pe vremuri, când asta-nsemna să tragi bine cu arcul, pentru când mergeai la vânătoare, şi să mânuieşti bine toporul, pentru când se hotărau băieţii din tribul vecin să te viziteze şi să nu plece cu mâna goală. E suficient să ai banii necesari pentru a asigura un trai cel puţin liniştit familiei tale.

Şi nu, nu spun că doar bărbatul trebuie s-aducă bani în casă. Dar, dacă femeia face nişte calcule simple şi constată că banii tăi şi ai ei, împreună, n-ar ajunge pentru a hrăni o familie (şi nu doar cu pâine şi apă), nu te va alege. E simplu: nu ai gene de supravieţuitor. Bine, oricum nu vrea nimeni doar să supravieţuiască. E plăcut să mănânci suficient, dar parcă mai vrei şi un concediu la mare, o seară-n oraş sau o maşină drăguţă.

Femeile seamănă cu noi din punctul acesta de vedere, cu deosebirea că noi suntem programaţi să căutăm o femeie care arată bine (semn al sănătăţii şi al genelor bune) şi are personalitatea optimă pentru a fi o mamă bună. De-asta femeile frumoase şi care au ceva în cap se cuplează, de obicei, cu tipi care au mai mulţi bani decât media. Şi mai e ceva de spus, dar lăsăm pentru alt articol.

Acum o să-mi spuneţi c-aţi văzut femei bune cuplându-se şi cu tipi cu foarte puţini bani, deci ce-am spus eu nu se verifică. Lăsând la o parte faptul că nu s-ar verifica nici ideea că femeile sunt interesate doar de bani, explicaţia ţine de potenţial: tipii aceia n-au bani acum, dar sunt ambiţioşi, motivaţi, inteligenţi şi dispuşi să-nveţe în permanenţă şi să tragă din greu; şansele să mai fie săraci peste 5 ani sunt minime.

În încheiere, să fim puţin sinceri: dac-ai fi femeie şi ai avea de ales între tine, cel de acum, şi unul cu o personalitate asemănătoare, dar care-şi permite o vacanţă pe Coasta de Azur, ce-ai face?

5. Frate, femeile sunt prea complicate ca să le-nţelegi!

Oricât ne-ar plăcea să ne scuzăm ignoranţa spunând asta, e o prostie. Cred c-am demonstrat că multe reacţii şi comportamente ale femeii pot fi explicate dacă ştii puţină psihologie şi înţelegi evoluţia speciei.

S-ar putea s-aveţi contact cu femei care se „laudă” că sunt dificile. Dacă vorbesc serios, există 2 posibilităţi:

a) vor să pară interesante;

b) sunt instabile şi conştiente de asta (ceea ce, într-un fel, înseamnă că vor să pară interesante, nu dereglate).

Bine, nu spun că sunt extraordinar de uşor de-nţeles. Cu siguranţă sunt mai complexe decât noi. Dar, dacă tot s-au publicat sute de cărţi despre psihologia femeii, parcă e păcat să te mai plângi că nu le-nţelegi, în loc să experimentezi şi să citeşti.

O vorbă care mi-a plăcut (nu mai stiu unde am auzit-o/citit-o): nu s-a născut nimeni învăţat, dar ai tot mai puţine scuze să mori prost.

Ceva de adăugat, doamnelor şi domnişoarelor? Haideţi, că voi vă izbiţi cel mai des de idei de tipul acesta. Dacă vă mai gândiţi la ceva cu implicaţii importante, lăsaţi-le într-un comentariu şi scriu şi partea a doua.

Complexele şi frustrările sunt defulate în mai multe moduri. Dacă eşti complexat de lipsa banilor, ai 2 variante: spargi tot ce prinzi sau îi înjuri pe cei care nu ţi-au făcut nimic, dar au mai mulţi bani. Dacă simţi că eşti un ratat şi n-ai chef să faci mai mult, îmbrăţişezi o filozofie de tipul „eu mă simt bine aşa, pentru că oricum murim şi n-are rost să mă spetesc” sau dai vina pe Guvern, preşedinte, părinţi şi aşa mai departe. Că tu ai încerca, dar ţara e de căcat şi totul e pe pile şi te trag alţii în jos şi, oricum, trebuie să plăteşti impozite şi nu-ţi rămâne prea mult.

Ca femeie, ai posibilitatea să te joci de-a feminista, să urli că bărbaţii sunt inutili, să cauţi să-ţi baţi joc de cât mai mulţi sau să faci urât când eşti contrazisă. Pardon, ai posibilitatea să faci urât când interlocutorul îţi dă de bănuit că nu te consideră un geniu. Nu se aplică în discuţiile cu alte femei, ci cu bărbaţii, pentru că ei sunt asupritorii. Pe bune, aţi observat că unele femei se contrazic ore-n şir cu prietenele, dar iau foc când un bărbat le contrazice?

Deh, înţeleg că avem tendinţa să considerăm că părerile unei femei nu sunt în deplină concordanţă cu realitatea, dar avem un motiv întemeiat: raţiunea unei femei este, în majoritatea cazurilor, influenţată de emoţii. De exemplu, majoritatea femeilor consideră că bebeluşii sunt adorabili. Lăsând la o parte inocenţa şi alte caracteristici asemănătoare (adică intrinseci), bebeluşii sunt nişte oameni foarte mici, care ştiu doar să ţipe, să doarmă şi să mănânce. În general sunt şi urâţi. Dacă voi puteţi găsi ceva adorabil în asta, mă tem că instictul matern joacă un rol-cheie. Repet: vi se pare adorabil ceva banal. Dacă o femeie îmi poate explica raţional ce e adorabil la un bebeluş, o rog s-o facă.

2. Eşti de părere că este înjositor pentru o femeie să gătească/spele/calce/alte îndeletniciri casnice?

Multe activităţi fireşti sunt asociate cu sclavia, iar asta e o tâmpenie. Dacă logica aceasta ar fi valabilă, ar însemna că un bărbat care-şi spală singur şosetele nu este, de fapt, bărbat.

De fapt, cred că multe femei sunt atât de sictirite de ce văd în oglindă încât au impresia că totul este împotriva lor şi că orice activitate pe care ar desfăşura-o acasă este un atentat la independenţa lor. Dat cu aspiratorul? Sclavie! Gătit? Ce, sunt bucătăreasa ta?! Spălat? Du-te la curăţătorie, că eu nu fac aşa ceva!

Mai ştiţi când o asociaţie a evreilor susţinea că muzica lui Wagner ar trebui interzisă in public, pentru că-i plăcea lui Hitler?

3. Vorbeşti despre egalitate între sexe, dar ţi se pare revoltător că nu mă simt obligat să-ţi plătesc băutura?

Excluzând dormitorul, sunt un tip destul de galant. Nu mă deranjează să plătesc băutura unei femei, să-i ţin uşa sau să-i aduc o floare. Sau multe altele. Dar mă deranjează o femeie care crede că i se cuvine, în special când este adepta egalităţii între sexe. Deci, vrei să fim egali în drepturi, dar să primeşti ceva în plus? De ce?

Şi aici sar câteva înţepate: „pentru că femeia este femeie!”. Da, dar am stabilit deja că, pentru voi, femeia este egala bărbatului, ceea ce-nseamnă că şi bărbatul este egal cu femeia, deci, ca femeie, ai putea să-mi plăteşti tu băutura. Sau să mimezi măcar c-ai avea intenţia s-o plăteşti pe-a ta. Dacă eşti o actriţă bună, deşi mă prind, voi aprecia bunul-simţ şi diplomaţia. Şi faptul că n-ai încercat să mă faci să mă simt obligat. Oricum, n-ar fi funcţionat.

4. Te deranjează că beau bere direct din sticlă, mă uit la box/fotbal/baschet şi, eventual, mai scap câte-o înjurătură?

Sunt genul de om care se simte perfect relaxat în majoritatea situaţiilor, indiferent de companie. Iar asta-nseamnă că mă port natural, fără să caut cu disperare să fac impresie bună.

Acum, să fim serioşi: cele mai cochete femei sunt mahmure şi arată ca dracu’ după o noapte de beţie, transpiră după un efort prelungit, debitează obscenităţi când îşi ies din fire (şi nu numai) şi se reped ca lupii la o shaorma când sunt înfometate. Şi altele. Am văzut. Ştiu. Tipa aia bună şi distinsă, care-i intimidează pe toţi, se comportă ca ultimul golan dacă se simte destul de relaxată cu tine. Condiţia este să nu fie alţi oameni în jur sau să fie ea destul de euforică încât să nu-i mai pese (şi a doua variantă este discutabilă).

Şi e OK să fie aşa. Nu vreau o domnişoară de pension, ci o femeie. Mă rog, aş prefera să se abţină de la anumite chestii (cum ar fi râgâitul), dar, altfel, vreau să se simtă bine. Şi să mă simt şi eu bine, ceea ce implică să fac diverse chestii specific masculine. Şi să beau bere direct din sticlă.

5. Vrei să fii respectată pentru că eşti femeie?

Testul suprem: dacă vrei să fii respectată doar pentru că reprezinţi sexul slab, meriţi cu prisosinţă o pereche de palme. O-ntâmplare la care n-ai contribuit cu nimic nu-ţi dă dreptul la nimic.  Sigur, dacă tu crezi că meriţi ceva, n-ai decât să demonstrezi.

Acum, să vedem cum stăm cu rezultatele:

1 răspuns afirmativ

Eşti destul de OK, dar ai momente în care-o dai în mă-sa de raţiune, că e supraestimată, şi ceri ceva mai mult decât ţi se cuvine. Nu consideri că sexul căruia-i aparţii ar fi un argument, dar multe consideră asta şi le merge bine, aşa că mai încerci şi tu din când în când. În fond, societatea ţi-a băgat în cap că o femeie merită mai mult, deci scăpările tale sunt justificate.

2 răspunsuri afirmative

În principiu, eşti OK. În principiu. Sexul este o armă la care preferi să nu prea apelezi, dar, dacă nu obţii ce vrei, sunt şanse mari să scoţi artileria. De obicei funcţionează, pentru că bărbaţii sunt proşti şi nu vor să pară insensibili sau bădărani. Totuşi, îi respecţi pe bărbaţii care nu cad în plasă, ceea ce este un plus pentru tine.

3 răspunsuri afirmative

Suntem la graniţă. Eşti lipsită de demnitate, respect pentru propria persoană, realism şi bun-simţ, dar, din fericire pentru tine, mai ai şanse. Comportamentul tău se datorează unei educaţii deficitare, unui anturaj prost şi unei tendinţe perfect naturale de-a alege calea mai uşoară. Partea bună este că, în general, funcţionează. Partea proastă este că, ocazional, dai peste unul ca mine şi nu realizezi că e prudent să te abţii.

4 sau 5 răspunsuri afirmative

Felicitări, eşti o pupăza înţepată! Nu contează cât de bine arăţi, vei sfârşi cu un fraier sau cu un nenorocit. De fapt, mizez pe o căsnicie cu un fraier şi o aventură cu un nenorocit. Sau invers. Dacă-l ai pe unul, cel mai probabil îl ai şi pe celălalt. Ai şi posibilitatea să devii fuck buddy pentru un bărbat echilibrat, dar şansele să se ajungă la mai mult sunt aproape egale cu şansele mele de-a câştiga o medalie olimpică la ping pong. Ceea ce e trist, chiar dacă eu consider că vei avea exact ce meriţi.

Nu-mi amintesc să fi-ntâlnit vreo femeie care să nu se bazeze niciun moment pe faptul că e femeie, deci varianta cu niciun răspuns afirmativ pică din start.

Bine, e normal să fie aşa. Orice scriu eu pe-aici, aş fi un mare ipocrit dac-aş afirma că-mi plac femeile cu mentalitate de bărbaţi.

Nu mă puteam abține să includ acest mic citat care mi-a amuzat existența de când am început să înțeleg care-a fost treaba cu regimul ceaușist și tragicul lui sfârșit din decembrie ’89. La fel cum nu mă pot abține să includ și melodia asta, care mi-a venit instant în cap, imediat cum am auzit de cum au degenerat protestele de ieri din Piața Universității:

OK, acum, că ne clocotește sângele-n vine după ce-am ascultat versurile astea (tipice B.U.G. Mafia, presărate cu greșeli gramaticale și rime forțate, dar, în esență, bune), să ne calmăm și să analizăm ce s-a întâmplat, de fapt. Vă spun eu, foarte pe scurt: toată treaba asta cu protestele e doar o scuză pentru huligani să facă tărăboi și pentru omul prost de rând să se simtă important că ”vrea să facă ceva pentru țara lui”. Nu mă-nțelegeți greșit, nu-i sprijin pe ăi de la conducere (ferească-mă Dumnezeu, departe de mine acest gând), dar ce s-a întâmplat ieri nu e nici măcar embrion de copil de revoluție și prin treaba asta nu cade Băsescu și nu se schimbă țara-n bine. Cel mult, dacă lucrurile degenerează, mor câteva zeci de idioți (lucru care, privind total detașați de latura emoțională, nu e neapărat ceva rău).

Dar hai să structurăm un picuț articolul ăsta, că altfel o să fie haos în idei, ca la Vodafone-ul devastat și jefuit azi-noapte (surprinzător, nu?). Oamenii s-au adunat acum câteva zile să protesteze, în esență, împotriva regimului Băsescu, să-și arate sprijinul vizavi de Arafat, care demisionase, și să condamne noua lege a sănătății. Ceea ce strigau ei legat de SMURD n-avea nicio treabă. Încă un argument în favoarea teoriei mele conform căreia 90% din locuitorii României ar putea fi cu ușurință confundați cu niște macaci, dacă ar fi prezentați la un congres internațional al zoologilor. Lucrurile au luat o turnură nefastă pentru protestatari, jandarmi și majoritatea rezidenților zonei în care s-au desfășurat luptele odată cu apariția reprezentanților galeriilor lui Dinamo și Rapid. Din ce am văzut prin filmulețe, dinamoviștii sunt capul răutăților, dar nici cu ai mei nu mi-e rușine. Puși pe scandal și pe bătaie (deh, mai sunt 6 săptămâni până la reluarea Ligii I), ăștia s-au apucat să urle ”Libertate” și tot felul de alte lozinci asemănătoare, ducând scopul protestului înspre o cu totul altă direcție. Oile, bineînțeles, s-au luat după ei. Mai șmecher să strigi ”Libertate” decât ”Arafat”. Sună mai dramatic.

Jandarmeria a încercat să-i pună la punct și să-i trimită acasă. Huliganii asta așteptau: bătaieee! Și, mă rog, de-aici până la filmulețele care au împânzit youtube-ul și la reportajele de pe toate canalele de știri nu e decât un pas.

Hai să împărtășesc cu voi câteva gânduri obiective vizavi de evenimentele petrecute până acum: 6 semafoare rupte, două chioșcuri de ziare incendiate, o mașină făcută zob. Scuzați-mă, asta se putea întâmpla și într-un accident rutier în care era implicat un TIR. Chiar nu e mare brânză, nu mai exagerați atât. O reprezentanță Vodafone distrusă și jefuită. Orice bandă de cartier putea face asta, în orice zi. Deci, sincer, Sorine, las-o moale cu distrugerile că nu e tragedie deloc. Cel mult, înseamnă o zi în minus la Dubai pentru una din rudele tale.

Altă chestie: se aude cuvântul ”revoluție” peste tot. Păi, mă cimpanzeilor, nu faceți revoluție cu 2000 de oameni, două roabe de pietre și o mână de cocktail-uri molotov. Vă trebuie măcar arme albe și cel puțin 10.000 de inși care să fie gata să tranșeze porci în costum. Nu vă bateți cu Jandarmeria, că ăia, săracii, nu-s comuniști și nici nu sprijină regimul. Își văd și ei interesul. Dacă li s-a spus să vină să vă pună la punct, doar nu erau idioți să zică ”nu”, când ăia care i-au trimis peste voi îi plătesc. Plus că, dacă refuzau, nu făceați voi, oricum, nimic și urmau sancțiuni drastice pentru ei, prin urmare, nu era combinație să nu ia partea celui mai puternic.

Ultima treabă: când mergeți să urlați în stradă și sunteți gata să ”muriți pentru popor”, ca ”părinții în ’89”, aveți măcar o țintă exactă, nu vă luați ca orbii după huliganii care au venit chitiți să se bată cu Jandarmeria, în primul rând, și abia apoi să scandeze pentru țară. Organizați-vă, dracului, strângeți-vă câteva mii în fiecare oraș mare din țară, dați năvală în clădirile-cheie ale orașului, subjugați autoritățile locale și țara va fi ”a poporului”. Vă trebuie tactică și cap, că de-aia au trecut 21 de ani de la ultima revoluție, să învățați ceva de atunci și până acum.

V-am pupat, mergeți și diseară la Universitate și faceți scandal, eu mă bag la un film și mai fac două meciuri de Football Manager, înainte să mă culc, scărpinându-mă pe burtă, rânjind mulțumit la gândul că ori mor porcii în costum, ori niște idioți.