Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Ne-am mutat


De tot. http://palmeintelectuale.ro.

Ieșim într-o recreație prelungită


Salutare!

Din motive administrative, luăm o mică pauză. Nu ne așteptăm să lipsim mai mult de 2 săptămâni (plus sau minus 2-3 zile) și vom reveni cu niște surprize. Și cam atât, deocamdată. Până una-alta, dați share și like, mâncați-vă legumele și gândiți ca niște oameni isteți ce sunteți.

Vlad și Teo vă pupă.

Oamenii proști au talentul de a perverti orice


Unul din articolele precedente ale lui Vlad mi-a amintit de un fenomen pe care vreau de ceva timp să-l analizez. Nu, nu e vorba despre proștii care ies din rutina de FarmVille conducând beți și făcând curse cu domnii polițiști. Sau despre ce-nțelege lumea din legea atracției. E ceva mult mai iritant: pervertirea unor idei bune, în scopul folosirii lor pentru a justifica niște idioțenii.

Știu că totul este relativ, așa că n-are rost să mă mir că oamenii pot transforma orice într-o scuză pentru a se comporta de parc-ar fi adulmecat mult lipici. Dar e greu să nu mă enerveze un om care tocmai și-a consumat propria greutate în alcool și vrea să mai bea, deși este evident că deja nu mai deosebește stânga de dreapta și se-ndreaptă cu pași repezi spre momentul în care-și va găsi dragostea vieții în persoana propriei imagini în oglindă. Trebuie să ai o limită. E scuzabil să n-o ai până pe la 21-22 de ani (în cazurile extreme), dar, dac-ai ajuns la 24-25 și încă nu știi cât poți duce (și nu mă refer doar la alcool), ai o problemă. Și cum justifici asta?

Frateee, o viață am! Trebuie să trăiesc momentul, nu să-mi fac griji!

Sfinte căcat, nu asta! E cea mai idioată scuză. În primul rând, pentru că excesul de alcool nu-nseamnă că „trăiești momentul”, ci că ești certat cu realitatea. În al doilea rând, pentru că alcoolul te face să NU mai trăiești nimic. Când ești praf și simți că-ți fuge pământul de sub picioare, ultimul lucru la care te gândești este să „trăiești momentul”. Tu nu te poți ține pe picioare și faci… ce? Dansezi? Cânți? Sari dintr-un loc în altul? Nu. Te prăbușești pe prima canapea și adormi acolo. Dacă ești norocos. Dacă nu, s-ar putea să dormi într-un tufiș. Dacă ești ghinionist. Dacă ești blestemat, s-ar putea să dormi într-un șanț. E incredibil în ce locuri ajungi la beție cruntă (și cu ce femei te combini, dar asta e altă poveste).

Trăitul ăsta e cea mai complicată chestie de la Hristos încoace. Cel puțin, asta-nțeleg eu când îi văd pe proștii care „trăiesc momentul” și-și creează mai multe probleme decât merită plăcerea de care au parte când „trăiesc momentul”. E ca-n afaceri: scazi durerea (la figurat) din plăcere și obții plăcerea netă. Lor le dă cu minus, dar sunt prea proști ca să-și dea seama de asta. E ca și cum te-ai bucura c-ai făcut sex cu o femeie bună de tot, fără să te gândești că, oricât de bună ar fi fost femeia și oricât de tare ar fi fost partida, tot nu e combinație că te-ai ales cu sifilis. Chiar dacă vei mai trăi niște momente interesante.

Oricum, oamenii care nu știu când să se oprească (din băut, din tras pe nas, din jucat la ruletă, din mâncat și așa mai departe) mai au o scuză pentru care merită să-i strângi de gât:

Frate, scopul suprem în viață este maximizarea plăcerii!

A, da, hedonistule! Explică tu cum stă treaba cu viața și scopul. Întâmplător, sunt de acord cu ideea (fără să intrăm într-o discuție despre diferitele înțelesuri ale plăcerii), dar, dac-o folosești ca să justifici excesele, e ca și cum ai folosi instinctul sexual și altruismul ca scuză pentru viol: „Da, domnu’ judecător, dar transmiterea genelor este scopul suprem al oricărei ființe, iar când am văzut-o pe victimă, am simțit o nevoie nebună să-mi transmit genele. Ea n-a prea vrut, așa c-a trebuit să-i dau două bucăți și s-o leg, apoi, pentru că sunt altruist, mi-am mai chemat 3 prieteni să-și transmită și ei genele. Deci, domnu’ judecător, eu nu consider că sunt violator, ci un individ preocupat de respectarea legilor naturii.”

Hedonismul: o idee bună, dar prost înțeleasă. Pentru că animalul modern aude de plăcere și se gândește automat la alcool, prafuri, sex și mâncare. Așa-și maximizează el plăcerea. Cititul, un film bun și orice activitate care i-ar solicita creierul sunt de evitat. Păi cum, frate, să depui efort? Asta-i plăcere? Excesele și lenea înseamnă plăcere, domnu’ fraier care nu știe să trăiască!

Și nonconformismul. Vai, câți nonconformiști! E plină de nonconformiști și rebeli țara asta. Ce dracu’, nici nu mai e loc pentru conformiști! Pentru fiecare conformist există 2-3 nonconformiști. Genul de oameni care aruncă gunoiul pe jos, urlă-n autobuz și calcă pe iarbă (după ce completează semnul „Nu călcați iarba” cu „fumați-o!”, o glumă atât de veche și cunoscută încât nu mai e amuzantă, ci la fel de previzibilă ca obezitatea la un adolescent care mănâncă de la McDonald’s de 3 ori pe zi). Sau ăia care dau tag-uri cu marker-ul în autobuz. Ăia sunt artiști ai străzii. Își scriu numele peste tot, că de mai mult (de exemplu, să facă un graff adevărat) nu sunt în stare. Dar sunt nonconformiști. Provoacă haos, ceea ce va ajuta societatea să evolueze. Sau ceva de genul, că nu prea știu nici ei de ce mâzgălesc.

Mi se pare îngrijorător că orice idee poate inspira idioțenii sau poate servi la justificarea lor. Există oameni care-au văzut Fight Club și stau pe banii părinților, că ei nu se bagă sclavi, că vor libertate și sunt bărbați. Atât au înțeles ei: că trebuie să fie paraziți ca să evolueze. Alții au citit ceva despre programarea socială, s-au uitat la Matrix și acum sunt cei mai mari rebeli, într-o luptă continuă împotriva sistemului. Că un revoluționar adevărat asta face: urlă că e revoluționar și nu face nimic concret.

Prostia este fascinantă: îți dă capacitatea de-a-ți justifica orice idee sau comportament prin ceva (aproape) unanim apreciat. Aș vrea și eu să pot face asta. Aș vrea să pot să mă piș în metrou și să găsesc o scuză pentru asta. Să spun că e natural, iar eu nu cred în decență, pentru că decența e o minciună, o parte a matrixului social, iar eu trăiesc momentul, pentru c-aveam chef să elimin lichid și asta fac, că-s bărbat adevărat, ce faitclabu’ meu, și-mi maximizez plăcerea uitându-mă la fețele oripilate ale dronelor din jur care se pișă doar în vasul de toaletă și, ocazional, în tufiș, nu ca mine, unde am chef. Vasul de toaletă e o minciună, bă! Trăiți într-un sistem care vă face sclavi și vă spune să nu faceți ce vreți când și unde vreți, bă! Eu am văzut lumina.

Ca să vezi, merge! De mâine le dau clasă dronelor! De fapt, la drone, că limba română e tot un matrix mai mic care nu te lasă să vorbești cum vrei. Revoluție și nonconformism, bă!

Asaltul


Blogosfera e plină de tot felul de oameni care au ceva de spus. Între care și noi, acești doi umili dătători cu părerea, ceva mai răsăriți decât majoritatea, ce e drept e drept. Când vizitează pădurea, dacă ansamblul nu e de Doamne-ajută, turistul ține minte copacii mai răsăriți. Palme Intelectuale e unul din acei copaci. Că pădurea asta din care facem parte e plină de uscăciuni.

O să zică lumea că sunt hater, că îmi permit tot felul de mizerii, ca la mine-acasă, pe Evident, tot Rolemodelism. Adevărul e că lucrurilor trebuie spus pe nume. E o diferență crucială între ce scriem noi aici și ce scriu blog-urile care dau sfaturi de agățat. Sau care prezintă ultimele melodii de la radio (în ”exclusivitate”, cu link-ul de rigoare leaked pe youtube). Sau vlog-urile cu tentă de ”cei șapte ani de-acasă”, dar cu vloggeri pe care se citește teama și nesiguranța.

Ce facem noi aici se vrea a fi un fel de deschidere a ochiului interior. Forțată, dacă situația o cere. Sunt sigur că un cric poate merge lejer și cu pleoape spirituale, nu doar cu asfalt și mașină. Dar deviez iar ca acceleratul. Ce fac alții e trafic, view-uri, recunoaștere și, unii bani. Ce facem noi e educație, aia de bun-simț, nu ce ne bagă-n cap școlile, liceele și facultățile. Ce facem noi aici e dezvoltare interioară, apel la ambiție, la dorință, la urmarea chemării pasiunii și viselor. Ce fac alții e platonic.

Am fost răutăcios? Cum altfel să fiu? Când agarici precum Cabral domină topurile view-urilor pe blog, știind că scrie 3 paragrafe despre (în mare parte) nimic? Și asta doar pentru că e celebru și casnice cu viața sexuală în pom se umezesc citindu-l și imaginându-și că a scris cu pula. Sau, mai rău, când două fetișcane cu pretenții de jurnaliste psiholoage prezintă băieților metode sigure de agățat, în mii de cuvinte care, disecate, nu reprezintă nimic altceva decât învârtit în jurul cozii pentru a spune lucruri pe care orice mascul cu IQ-ul mai mare decât vârsta ar trebui să știe.

Mi-a venit ideea acestui articol atât de răutăcios ascultând, ca de obicei, băieții de la Facem. E veche, o știu de mult, dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea fi aplicabilă și blogoseferei:

Nu ar fi drăguță o imagine din asta post-apocaliptică? Soldați care și-au dedicat viața, timpul și energia pasiunilor lor artistice curățând lumea de cei ce-au pângărit-o? Smiley și Moga arși pe rug, Cabral înecat în acid sulfuric și atâția alți penali ce au impresia că scriu, cântă, joacă, pictează, în esență, CREEAZĂ, puși la punct și pedepsiți pentru cum au terfelit arta.

Ziceam mai sus de pădurile cu uscăciuni. Arta a devenit plină de uscăciuni, dacă-dacă mai găsești ceva de Doamne-ajută. Și (da, știu, ați mai auzit-o de nenumărate ori), dar uscăciunile sunt cele promovate. Publicul, ușor maleabil, pentru că e ușor și în greutatea cutiei craniene, îghite tot ce i se servește. Unora le-aș zice să-mi înghită mie copiii. Dar alți copii mai pot fi salvați, așa că îmi fac propria armată. Teo mă susține, știu asta. Și el se uită în jur și scrâșnește din dinți.

Nu o să ne dedicăm viața luptei cu mizeriile care ne înconjoară, ci o să ne vedem de treburile noastre, o viață avem și trebuie să facem lucruri importante în ea, altfel ne-am retrage la FarmVille pentru eternitate. Nu vreau să mai dau spoiler-e, dar ieri s-a consumat primul pas către sentința lor. Sper să reușim. Amândoi sau câți om fi.

Plictiseala și leacul ei


În ultima vreme am fost foarte plictisit. Rutina are darul de-a mă omorî lent. Dincolo de caterincă pe blog, caterincă pe stradă și caterincă pe oriunde, mai am chef să fac și niște schimbări. Preferabil, în sensul bun. O schimbare ar fi și să intru-n lumea minunată a heroinei, dar mi-a spus cineva că e bine să caut altceva. Cică heroina te transformă într-o epavă sau ceva de genul.

Plictiseala e periculoasă. Te face să vrei atât de mult o schimbare, încât ești gata s-adopți orice-ți iese-n cale. Cred c-așa se-apucă lumea de droguri: „n-am ce face, totul e la fel ca ieri, alaltăieri și acum o lună, vreau senzații tari!”. Peste câteva luni, senzații tari când ai nevoie de bani, că trebuie să-ți cumperi doza și nu-ți mai dă nimeni pe datorie, că deja ești debitor la toți dealerii din cartier, așa că-ncerci să te hotărăști între a jefui pe cineva și a sparge mașini. Grea decizie. Ce să faci, ce să faci?

Tot din plictiseală se joacă lumea în prostie pe net. E puțin probabil să mă convingă cineva că există o persoană căreia să-i facă o reală plăcere să petreacă ore-ntregi în fața monitorului, făcând aceleași chestii iar și iar și iar, ca o maimuță autistă, și să se bucure când mai urcă un nivel:

„Mamăăă, sunt elf de nivelul 40! Am depășit un prag psihologic, mi-am mai pus puncte la Strength și pot și să folosesc arcul cu Damage 150, +10 la Life, -15 la Social Life, +8 la Awkwardness și -5 la Dick Size. Rulez fin ca un boss de clan!”

N-ai cum să fii atât de sictirit de viață încât să consideri că lumea accomplishment-urilor virtuale, care nu-nseamnă ceva decât pentru alți oameni la fel de reduși ca tine, ar fi un refugiu acceptabil. Eu aș prefera să-mi tai venele, să mi le cos și să le mai tai o dată decât să fiu așa. Dar, mă rog, oi fi eu genul de ciudat care chiar crede că scopul jocurilor este să te ajute să te relaxezi, nu să-nlocuiască viața.

Plictiseala te poate face și să ieși în oraș. Mă rog, e mai bine decât să te joci nonstop pe calculator, dar nu când vrei să mergi în club în fiecare seară, că nu suporți să stai liniștit acasă și, ferească dracii, s-ajungi să te analizezi. Și da, am cunoscut oameni care mergeau în club în fiecare seară, a doua zi mergeau la serviciu și seara aterizau în alt club. E tragic să ți se pară că lipsește ceva dacă nu simți basul în tot corpul, n-ai lumini colorate intermitente în ochi și o mare de oameni pe jumătate beți care se-agită-n jurul tău.

Plictiseala duce la vicii. Noul viciu te ține-n priză o vreme, apoi începe să-și piardă din efect. Și cauti altul. Și altul. Și altul. Și ți-e lene să faci ceva constructiv, din cauză că ești plictisit de tot ce te-nconjoară, și ești vag conștient că, dac-ai face ceva constructiv, nu te-ai mai simți la fel de plictisit, dar, la dracu’, ești prea plictisit ca să faci altceva decât să te plictisești și să cauți să dezvolți dependențe (chiar l-am văzut pe unul întrebând pe un forum dacă știa cineva un joc care să-i ocupe mult timp și să cauzeze dependență; e incredibil în ce lume trăim, în special când te gândești că dezaxatul ăla ar putea fi colegul Gigi, cu care ieși la țigară-n fiecare pauză sau mergi la bere când n-ai chef de cursuri).

Am ajuns să cred că o nevoie de bază a ființei umane este aceea de a crește. La propriu, în cazul Oanei Roman (pe care, între noi fie vorba, o suspectez c-a provocat dispariția dinozaurilor… vă las pe voi să vă imaginați cum), și la figurat, în cazul nostru. Adică, dacă tot ai rațiune, simți nevoia s-o folosești, să-nveți chestii noi, să faci chestii noi, să creezi ceva, să construiești, mă rog, înțelegeți voi. Să-ți îmbunătățești viața. Să evoluezi. Ce e amuzant e că devii conștient de nevoia asta doar când și faci ceva. Altfel, doar simți c-ai face ceva, dar nu știi ce, așa că faci orice rahat care-ți poate oferi o răsplată imediată. Măcar să poți dormi când pui capul pe pernă. Vedeți Fight Club pentru mai multe detalii.

Ce-ncerc să transmit e că e bine să evoluezi. Să treci la următorul nivel, cum s-ar spune. Și cam asta se va-ntâmpla cu blogul ăsta. Nu intru-n detalii, pentru că n-are rost să stric surpriza și, oricum, până una-alta, știm în linii generale ce și cum se va-ntâmpla, dar va fi un mare pas înainte. Și nici măcar n-a fost precedat de un șut în fund. N-am mai luat de multă vreme un șut în fund. Aș vrea să-mi dea cineva. Am nevoie de un motiv bun să bat măr o altă ființă umană.

Pișatul de YOLO și alte căcaturi motivaționale


Salutări, băieți și fete! Tocmai ce-am share-uit pe facebook articolul meu de pe Studentabil de azi. Foarte pe scurt, am îndemnat la schimbare, la mișcare, la ideea de a face ceva util pentru tine în puținul timp liber pe care-l ai la dispoziție. Asta în detrimentul rage-urilor de Criminal Case, FarmVille și ce alte căcaturi de jocuri mai sunt pe facebook sau a lâncezi în fața laptop-ului sau (mai rău!) televizorului sub pretextul că ”te relaxezi”.

Eh, cam tot despre asta voi vorbi și aici, doar că ceva mai liber și mai în stilul meu. Dar voi porni discuția de la mizeria de YOLO, care mi-a înveninat existența, de când am aflat de ea. Să ne amuzăm puțin:

căcat de YOLO

Nici nu m-am obosit să o editez, să scot numele site-ului de pe care am luat-o.

Așa, gata, am râs? Mă scot din minți imbecilii care iau de bună bășina asta cu YOLO în sensul ăla cretin: ”O să ies în oraș și o să mă îmbăt ca un măgar albanez, după care o să mă fut neprotejat cu prima strâmbă și o să mă mir că am luat SIDA sifilitică.” Ce, nu există SIDA sifilitică? Ar trebui să se inventeze, pentru mucoșii care ”trăiesc doar o dată”.

Acum, hai să vedem care-i cu adevărat treaba cu YOLO. Rolul acestei expresii sau acestui concept este cel de a-ți atrage atenția că arzi gazul. Că fuți muște. Că freci pula. Că stai degeaba. Că nu produci nimic în afară de dioxid de carbon și mătreață. Că timpul trece și, din păcate, tu stai pe loc. Ideea e să înțelegi că o viață ai la dispoziție să faci chestii tari și atât. Și ar fi bine să te pui dracului pe treabă și să lași no-liferii să planteze morcovi pe facebook. Măcar de-ai face o fermă reală, nu ”coins” și ”achievement”-uri.

Hai să punem problema altfel. Ai o viață cu care ești mulțumit. Nu te consideri fericit, dar nici nu te dezamăgește situația ta. Cea mai bună idee pe care o ai e să te privești în oglindă, să îți zici ”YOLO” și să te apuci de cocaină? De ce nu ți-a trecut prin cap să te apuci să înveți o limbă străină în timpul în care te bubui la petreceri minimal? Sau să îți cultivi pasiunea, oricare ar fi (scris, desenat, skateboarding), în loc să te chinui să te ferești de-ai tăi când ești spart?

Să mai zic câte ceva și de mizeriile motivaționale din poze de căcat cu j de mii de share-uri de pe facebook? ”Poți să faci orice vrei”, ”Ești cine vrei tu să fii” sau ”Dorește-ți lucruri bune pentru a ți se întâmpla”? Serios? Ce retard spasmotic să fii să stai cu bale pe tricou în fața laptop-ului, scărpinându-te la ouă, să vezi o poză în care scrie vreuna din mizeriile de mai sus, să-ți zici ”Mhm”, să dai like și să aștepți să îți pice o blondă cu gura deschisă din cer, fixându-se ca o lipitoare de pula ta mizeră și erectă?

Mișto e că pozele astea sunt în topul celor mai share-uite poze de pe facebook, după alea cu câini ce se vor adoptați, pisicuțe în poziții amuzante și copii arși. Deci oamenii în loc să facă dracului ceva în privința dorințelor și ambițiilor lor, pierd timpul pe facebook dând share și like la poze care sugerează să facă dracului ceva în privința dorințelor și ambițiilor lor. Deștept. Nu uitați să ieșiți în club după asta și să vă dați check-in pe facebook cu status-ul ”YOLO”.

Sper că ați luat ce era mai deștept din cele de mai sus și vă apucați de treabă. Vă așteaptă liste imaginare, dorințe înfrânate, pasiuni insuficient exploatate și fericire nebănuită la capăt de drum.

adevăratul YOLO

Politică, drepturi și alte trivialități


Citeam zilele trecute articolul acesta și mi-am amintit o-ntrebare pe care mi-am tot pus-o de la alegeri încoace: cine dracu’ l-a votat pe Voiculescu? Și de ce? Nu pot să găsesc un motiv pentru care cineva l-ar vota pe Voiculescu, în afară de cazul în care cineva este Mircea Badea, Ciutacu sau Gâdea. Ce poți să vezi la Voiculescu?

Înțeleg de ce l-ai vota pe Becali: știe să-și creeze o imagine de mârlan care-a reușit în viață, n-a uitat de unde-a plecat și vrea să-și ajute semenii. Înțeleg de ce l-ai vota pe Diaconescu, având în vedere că, dacă ești telespectator OTV, probabil ești și destul de prost încât să-l crezi când promite că va transforma România într-un fel de societate pe acțiuni și fiecare român va primi dividende. Înțeleg de ce l-ai fi votat, în vremurile mai vechi, pe Vadim: naționalismul prinde întotdeauna la idioți. Dar Voiculescu? Aveți mai jos două liste.

Motive să nu-l votezi pe Voiculescu

1. are carisma unui sac de cărămizi;

2. seamănă cu Darth Sidious mai bine decât semăn eu netuns cu mine tuns;

3. copilul tău va visa urât dacă-l vede pe Dan Voiculescu rânjind;

4. Dan Voiculescu este destul de pătat încât să-l facă pe Năstase să pară curat;

5. Dan Voiculescu a colaborat cu Securitatea;

6. Dan Voiculescu este Dan Voiculescu.

Motive să-l votezi pe Voiculescu

1.

2.

3.

4. așa zice Badea.

Aș vrea să-ntâlnesc un om care l-a votat pe Voiculescu. Aș vrea să-l studiez, să aflu cum respiră, cu ce se hrănește și cum se-nmulțește. Pentru că, orice-ați spune voi, omul care l-a votat pe Voiculescu este o specie aparte.

Același lucru se poate spune despre omul care l-a votat pe Mihai Sturzu. Cred că am eu mai multă treabă cu tenisul decât are Sturzu cu politica. Totuși, Sturzu este deputat. De ce? Nu știe nimeni. Ce-l recomandă pe Sturzu? Trecutul de artist? De ce Sturzu și nu Laurențiu Duță? De fapt, de ce Sturzu și nu Hienă de la Animal X? Haideți să-i votăm pe toți artiștii care-au avut ceva succes pe vremea când toată lumea asculta pop-dance.

Și Sturzu este un caz foarte interesant: s-a prins că nu prea mai ține treaba cu muzica (generația care asculta Hi-Q a crescut și, oricum, e puțin jenată de faptul că asculta Hi-Q), așa c-a trecut la politică. Dar cum să facă trecerea? Pai, problemele tineretului, lipsa modelelor, secretele succesului, onoare, integritate, muncă, bla bla bla. Sturzu a intrat în politică pentru că vrea să schimbe ceva. E normal să intri în PSD când vrei să le-arăți tinerilor cum stă treaba cu integritatea.

Eu sunt plin de conflicte interioare. De exemplu, am momente în care mă conving că proștii sunt și ei oameni, așa că e normal să-și poată da cu părerea și să trăiască printre noi, urmate de momente în care i-aș fugări cu lanțul în mână. Am momente în care-aș sta la discuții cu imbecilii, să le explic de ce n-au dreptate, urmate de momente în care-aș adopta soluția rapidă și ușoară și i-aș extermina. Și nu pot decide dacă democrația este bună sau nu.

Am spus de câteva ori că democrația funcționează, clasa politică reflectă nivelul nostru ca popor și e normal să fie așa. Dar, în alte momente, aș transforma votul într-un privilegiu. Vrei să votezi? Bun, când te programăm la test? Că nu lăsăm pe oricine să voteze. Tu nu prea știi care e diferența între ministru și presedinte, dar vrei să votezi? Habar n-ai ce e inflația, dar vrei să-l votezi pe cel care-a făcut mai multe pomeni electorale?

Acum, dacă vrei să fii complet rupt de tot ce-nseamnă economie și politică, e treaba ta. Cu puțin noroc, poți fi fericit și așa. E dreptul tău. Dar nu votezi și, în general, îți ții părerile pentru tine. Pe mine nu mă interesează blogosfera, de exemplu, așa că nu-mi dau cu părerea cu privire la care blogger e mai bun, care e mai relevant și cine merită un premiu. Îi las pe cei implicați să-și dea cu părerea. Mie mi se rupe. De ce-aș deschide gura când am doar o idee vagă? Doar ca să mă aflu-n treabă?

La fel și cu votul: de ce să votezi când nu te interesează? Nu prea ai cum să știi ce faci. Mai bine stai în banca ta și-i lași pe alții să decidă. Da, te afectează și pe tine, dar tu nu crezi asta. Dac-ai crede cu adevărat, ai mai citi o știre, te-ai mai educa și, în general, ai gândi mai mult, în loc să-ți pierzi timpul uitându-te la Capatos și dând Like-uri pe Facebook la toate căcaturile pe care le postează diverși oameni care, la fel ca tine, habar n-au pe ce lume trăiesc.

Apropo, am vorbit serios mai devreme. L-a votat cineva pe Voiculescu sau pe Sturzu? Un pas înainte și explicați-mi și mie ce se petrecea în mintea voastră când ați pus ștampila. Sunt sigur c-ați avut un motiv aproape rațional pentru care-ați făcut-o (doar nu erați cu toții sparți), așa c-aș vrea să-l înțeleg și eu. Da, chiar dacă are legătură cu reptilienii de pe Nibiru, cu sumerienii sau cu profețiile lui Nostradamus, tot vreau să știu. Puterea mea de-nțelegere este mare. Luminați-mă!

Sunt oameni și oameni


După ce ne-am dezvoltat un pic în ultimul articol, tura asta am reușit să pregătesc un rage de mișto-uri de ultimă speță despre oameni pe care îi detest… din părți. Poate data viitoare. Am pentru voi altceva de data asta. Am făcut teasing pe Evident, tot Rolemodelism la articolul ăsta acum două zile, frumos e să mă țin de cuvânt, nu? Să purcedem, dar.

Să menționăm că acum două seri mă gândeam să mă leg de un singur tip de oameni și o singură caracterstică ce m-a impresionat profund pozitiv, cum nu mi s-a mai întâmplat de mult. Rareori trezesc în mine oameni sentimente pozitive, de obicei reușesc să-mi trezească instinctul sălbatic (dacă aș fi un leu domestic, adică. Sunt sigur că v-ați prins la ce mă refer). Ei, de data asta s-a întâmplat și chiar m-am bucurat, în sinea mea, că nu sunt așa putred cum mă consider. Azi am mai asistat la o scenă care m-a făcut să pornesc rotițele imaginației înspre conceperea unui film cu final fericit, în care eu îi calc pe mâini și pe picioare cu motostivuitorul pe băjeții pe care i-am văzut. Menționez că în filmul respectiv îi priveam în ochi și rânjeam. Mi-am mai amintit o scenă de sâmbăta trecută și gata! Am schimbat în 10 minute structura unui articol despre oameni de calitate. Sunt putred, m-am liniștit.

Mergeam spre oficiul poștal din Pantelimon să ridic un colet sâmbătă (naivul de mine, aveam să aflu că acest oficiu poștal particular e închis sâmbăta). Tramvaiul 16, pe la Delfinului. Cu o stație înainte să cobor urcă un individ în tricou cu pielea de pe mâini plină de cute și cicatrici. Abia se închid ușile și bineînțeles că se dezbracă de tricou să ne arate cum l-a remodelat incendiul pe care-l supraviețuise (cum am presupus eu, ignorându-i povestea tragică pe care a început să o turuie, ce avea ca scop să ne ușureze de bani). Omul era, într-adevăr, diform, dacă a trăit, cu adevărat, un accident tragic, sincer, mi-ar părea rău de el. Ce m-a enervat la el era legat de atitudine. O doamnă l-a rugat să-și pună tricoul pe el pentru că sperie copiii și nu-i face nici lui bine să stea dezbrăcat în început de februarie în tramvai. El s-a oripilat și a întrebat-o ce ar trebui să facă, ”nu vedeți cum arăt?”. Atunci, flacăra a mocnit în mine, dar nu m-am exteriorizat. Am vrut să-l întreb de ce nu ia în considerare să se ducă la muncă. Avea ambele mâini funcționale, picioarele de asemenea, gura părea că merge, sunt o groază de locuri de muncă ce nu presupun să te afișezi unui public în blugi pentru a-i vinde (nu ar fi avut mare succes ca model, asta e sigur). Mi-am amintit de un individ de care-mi povestise un prieten de-al meu, care, în lipsa unui picior muncește într-un birou de multinațională și câștigă decent pentru vârsta lui. El nu s-a gândit să cerșească în tramvai.

Azi am ieșit să fumez o țigară până venea comanda la KFC (vai, cât de greu se mișcă ăștia de la Eminescu!). În 30 de secunde apare un băiat poate ceva mai în vârstă ca mine, urât de zici că l-a desenat mă-sa pe LSD cu stânga. Ghinionul lui, ce să zic. Se apucă să dea cu mopul pe rampa aia minusculă de marmură sau ce Cristos pe tricicletă o fi. În alte 30 de secunde ies și doi malaci de la ISG Security (jur că nu am văzut niciodată o asemănare mai mare între un porc și un om, ceea ce e ironic, având în vedere că lucrează la KFC) dinăuntru și se apucă să-l ia la mișto. Dar mișto crunt. ”L-am văzut ieri la televizor pe frati-tu. Klitschco ăla, rusnacul. Căpățânos și urât, așa, ca tine.”. ”Ce vreți, mă, voi n-aveți treabă?” se rățoiește ăsta micu’, ștergând în continuare, cu sârg. ”Hai, ia vezi cum îmi aduci și mie niște șervețele că-ți iau steagul în pulă” (și eu am înjurături dubioase, dar p-asta n-am înțeles-o), zice porcul celălalt. Se mai iau un pic de el și pornesc spre intersecție, în timp ce ăsta intră înăuntru. ”Ia uite-i p-ăia ce s-au blindat, hai încolo” zice iar primul, referindu-se la o țigancă care vindea nuș ce căcaturi pe o masă de plastic, probabil ilegal. Nu le-am zis nici ăstora ce mă gândeam și anume să-i întreb cât câștigă pe lună. Aveam speech-ul pregătit: ”Văd că nu e nevoie să fii nici estetic și nu-ți trebuie nici prea multă școală și mi se pare că e și distractiv. Te iei de oameni fără motiv și grohăi a râs. Adică, sincer, nu m-aș fi obosit să-mi rup capul într-o facultate și prin multinaționale, dacă știam că poți câștiga comparabil dacă ești un porc cu darul vorbirii și o operație estetică la rât care nu face altceva decât să-și mute hoitul dintr-o parte în alta și să pară șmecher”. Sper din inimă să aibă restanțe la întreținere și să-i dea afară din bloc săptămâna asta, cu tot cu familie și copii și să-i ningă și să-i înjunghie nevestele în timp ce le zic ”nu mai ești așa șmecher ca la KFC acum, nu?”. Menționez că rânjeam în timp ce am scris asta.

Am cam deviat de la articolul original, nu? Hai să vă spun ce bine m-am simțit joi. Am întâlnit doi oameni pe care îi consider acum fascinanți și demni de respect dintr-un motiv extrem de relevant, din punctul meu de vedere. Știu să capteze atenția. Au venit într-un grupuleț în care nu știau pe aproape nimeni în afara celor care i-au adus la ieșirea respectivă și au reușit, cumva, să răpească interesul tuturor prin modul în care vorbeau și experiențele de viață pe care le împărtășeau. A fost incredibil. Am privit fascinat 10 minute cum oamenii ăștia pot conduce o conversație cu niște străini, spunând lucruri cu adevărat interesante, cu un fler ieșit din comun și o naturalețe admirabilă. Iar cel mai important lucru nu e ăsta. Unul din ei i-a programat celuilalt un interviu în aceeași seară, în numai câteva telefoane. Pentru că și Hitler a reușit să capteze atenția celui care-l ascultau, la vremea lui. Doar că ăla a ucis și a incendiat, pe când ăștia doi au dat dovadă de omenie și bunătate gratuită.

Observați cum aspectul pozitiv observat în ultima săptămână la oameni e descris în mai puține rânduri decât cele două negative? Words are very unnecessary. Ideea e că poți fi de treabă, omenos, bun la suflet, cum vrei să-i spui și lumea să te ignore, să nu prezinți atât interes pentru unii (chiar și la fel de omenoși ca tine). Răul primează, nesimțirea se vede și mizeria e promovată. Societatea noastră e putredă, mai putredă ca mine de 100 de ori, iar cei care ar merita mai mult se bălăcăresc în mediocritate, poate frustrați, poate modești și optimiști, dar cei pentru care scaunul electric ar fi o mângâiere comparativ cu ce le-aș face eu conduc liniștiți în bucățica lor, fac bani, mai mulți sau mai puțini, legal sau nu, și nimeni nu le arată cum se simt alții când își arată ei colții. Dar știi cum e, degeaba țip eu dacă alții tac. Și, eventual, o să răgușesc.

Fiecare e liber să tragă orice altă concluzie dorește din ce am expus mai sus.

De ce sunt eu nazist gramatical


Sau „grammar nazi”, sau om căruia-i pasă al dracului de mult de respectarea regulilor gramaticale. Genul de om care te-ar bate cu o carte de gramatică pentru „a-ți plecat”, „dori-ți”, „vrea-u” (da, am văzut și asta), „copii care i-am văzut” sau „ăla care ți-am zis de el”. Păi, simplu: sunt de părere că, dacă te-ai născut într-o țară și-ai trăit în ea până la 15-20 de ani, ar trebui să cunoști măcar regulile elementare ale limbii vorbite în țara respectivă.

Dacă stai să te gândești, gramatica nu e foarte grea. E logică. De-asta mi se pare inacceptabil să scrii „vrea-u”; dacă, la „dori-ți”, cimpanzeul mai poate justifica monstruozitatea gramaticală („aaaa, păi așa se scrie, am văzut io că mereu se pune cratimă înainte de «ți»”, explicație care pe tine, ca om normal, te face să ai fantezii în care-l bați cu un dulap), la „vrea-u” nu există scuză. Cel mult, „mi s-a părut că așa trebuie, că e la sfârșitul cuvântului”, idioțenie care-ar trebui să figureze-n Codul Penal drept circumstanță atenuantă pentru omor.

Și totuși, de ce oamenilor le pasă atât de putin de regulile gramaticale? Dincolo de „aici nu suntem la școală”, „nu-mi bat capul, că oricum se-nțelege ce-am vrut să scriu”, „ce rost are să pierd timpul gândindu-mă unde sa pun cratima?” sau „gramatica e grea și, oricum, nu-mi folosește la nimic”, s-ar putea spune că o cauză e dorința de revoltă. Școala n-a produs prea mulți oameni de succes în ultimii 20 de ani, deci adolescentul simte nevoia să se distanțeze total de orice are legătură cu sistemul de-nvățământ sau cu ideea de educatie. Pe undeva, e de-nțeles. De exemplu, cărțile. Sau gramatica. Da, da gramatica, bla bla bla, e școală. Nu vreau. Mă piș pe gramatică. Oricum nu mă-mbogățesc dacă scriu corect.

Suntem un popor deziluzionat și vrem să ne revoltăm împotriva vechilor standarde și idei și, într-un final, împotriva întregii societăți. Din unele puncte de vedere, suntem la nivelul unui adolescent ca gândire. Nu vrem să respectăm regulile, vrem să muncim cât mai puțin și să fim plătiți bine, vrem să ni se dea, vrem croaziere, vrem mașini scumpe, îi invidiem pe cei care au mai mult, murim de grija altora, nu vrem să-nvățăm lucruri noi. O mare parte din vină o poartă sistemul educațional, care nu prea vrea să pășească-n secolul XXI, să abandoneze ideea că e bine să știi câte putin din toate și să renunțe la valorile bătute-n cuie. Uite un exemplu: „Eminescu este cel mai mare poet al României”. Să mori tu?! Poate eu îl prefer pe Bacovia. Poate mie nu-mi plac poeziile lui Eminescu. Poate nu-mi spun nimic. Predă-mi despre Eminescu, dar nu mă obliga să-l și iubesc, că nu te-a autorizat nimeni să mă speli pe creier. Dacă-mi explici poeziile lui, s-ar putea s-ajung și singur să-l admir, dar asta ține de mine. Spunea bine Teo: dacă nu ne-ar fi bătut la cap cu Eminescu în școală, ne-ar fi plăcut mult mai mult.

Bine, trebuie să recunoaștem că, în general, sistemul educațional este o oglindă a societății.

Totuși, dincolo de revolta de adolescent, mai văd o cauză: ni se rupe de copaci. Serios. Pădurea e făcută din copaci, dar nouă ni se rupe de ei. Dă-i dracu’ de lemnoși, pe mine mă interesează pădurea! Ea rulează. Copacii nu contează. Cu alte cuvinte, vrem chestii, dar nu ne interesează cum se ajunge la ele. Să luăm ceva generic: succesul. Toată lumea vorbește despre succes, dar foarte puțini îl și-nțeleg.

– Vreau să am succes.

– Ce-nseamnă succesul?

– Păi, să-ți meargă toate din plin.

– Și cum ajungi acolo?

– A, păi te duce mintea, faci, dregi.

– Și altceva?

– …

– La ce folosești Internetul?

– Jocuri, filme porno și Facebook. De ce?

În general, ne place să vedem produsul finit: omul de succes, respectat și admirat. Nu prea ne interesează cum a ajuns așa. Sau, în orice caz, nu ne interesează detaliile. Vezi o groază de cărți despre Bill Gates sau Richard Branson. Afli cum gândesc, cum fac afaceri, după ce principii se conduc și așa mai departe. Interesează pe cineva  la ce oră se trezesc sau cum își organizează ziua? Nu prea. Astea sunt detalii.

Știți ce e un milion de lei noi? Exact ce sugerează numele: un milion de lei. Dacă ai un milion de bancnote de un leu, ai un milion de lei, chiar dacă tu te uiți cu dispreț la bancnota de un leu. Leul e baza milionului de lei. Dar, în general, ni se rupe de leul ăla. Pentru că ni se rupe de detalii. Ne place să vedem imaginea de ansamblu, dar nu vrem să știm ce elemente o compun.

Și ce legătură are asta cu gramatica? Păi, gramatica e un detaliu, nu? E puțin probabil să fii vreodată lăudat sau plătit pentru că scrii corect. Asta e, nici pe Michael Jordan nu l-a lăudat nimeni c-a petrecut mii de ore aruncând la coș sau pentru stilul de viață sănătos. Toată lumea-l vedea ca pe-un mare jucător de baschet, dar n-a ajuns întâmplător la statutul ăsta.

Detaliile contează. Da, costumul îți vine ca turnat și arată bine; dă-l în mă-sa, ce-i cu pata aia de muștar de pe sacou?

Noi preferăm să nu vedem detaliile. Vrem formule ale succesului și să dăm tunuri. Normal, detaliile nu contează când auzi de un tun. Nu e ceva pe termen lung sau din care să ai prea multe de-nvățat. Sau, cine știe, poate-ar trebui să-l întrebi pe șmecheraș cum a ajuns într-o poziție care să-i permită să dea tunul, că tot a avut nevoie de ceva bani, intuiție și niște relații. Și contează mai mult cum a ajuns să poată face combinația decât cum a făcut-o. Degeaba știi tu cum a făcut, dacă nu știi să-ți creezi ocazii.

Cam așa e și-n viață: dacă nu acorzi atenție detaliilor, n-ajungi prea departe. Iar noi suntem obșnuiți să trecem cu vederea lucrurile mici. Gramatica e unul dintre ele, așa că dă-o-n mă-sa, știu să scriu, ce rost are să-mi bat capul să scriu și corect? E o problemă de respect de sine. E limba maternă. Chiar crede cineva că e OK să scrie cu greșeli și să nu gândească suficient cât să știe unde se pune o cratimă?

A, să nu uit: dacă agramații ar merita o bătaie cu furtunul, vorbitorii de romgleză agramați merită câteva sesiuni de tortură.

Uaaa, ce șmecher sunt, amestec româna cu engleza, dar nu știu să scriu corect în română! Merit un premiu!

Dezvoltare personală cu Vladuts


Îmi notasem niște idei de articole prin care să iau la mișto câteva specimene ale mirobolantei societăți din care facem involuntar parte. Cum nu mă simțeam at my best în dimineața asta, le-am lăsat pe altă dată. Făcusem recent (adică ieri) trimitere de pe EtR la acest mai vechi articol al lui Teo. Am mai remarcat un calup de comentarii interesante la guest-entry-ul lui Liv, care se pare că a stârnit ceva vâlvă. Mi-am dat seama că fiecare are momentele lui constructive. Chiar dacă și eu am tras câteva semnale de alarmă în trecut pe-aici (mă refer la cum ne controlează televiziunea sau cum ne subjugă tehnologia modernă sau tradițiile idioate), nu am făcut-o niciodată obiectiv, fără să las măcar o doză de sarcasm sau mișto-uri proaste să își lase amprenta pe articolele respective. Probabil voi eșua și acum.

Cu toate astea, e timpul să vorbim un pic și despre individ, la nivel particular, fără să mai generalizăm, fără să împărțim în categorii (Catch Her should know better) și fără să dăm verdicte, fără soluții constructive. De fapt, e timpul să nu mai vorbim la plural. Sunt un simplu gânditor, poate cu ceva mai multe întrebări decât alții, poate cu ceva mai puțină ambiție decât alții și cu siguranță cu mai multe frustrări decât majoritatea. Cu toate astea, cum Teo subliniază deseori foarte bine, dacă te plângi fără să acționezi, meriți o bucată de bordură în dinți. Susțin, deci merit o bucată de bordură în dinți. Cu toate astea, măcar pentru că mă gândesc la asta, îmi conștientizez propria existență și chiar am tupeul necesar să pregătesc un plan pentru a schimba mizeria asta, cred că putem folosi o jumătate de bordură. Deși Teo nu prea e de acord, merit credit pentru încercare.

Să încep cu începutul. Analiza problemei e cât se poate de simplă, în momentul de față. Sigur, durează ceva până renunți la a fi o dronă frustrată din motivele cutare și cutare și începi să te întrebi care e cauza problemelor tale, cum se răsfrâng ele asupra existenței tale și cum poți face ceva să le rezolvi și să-ți continui drumul în viață. Zic că durează ceva pentru că orice frustrare aduce cu sine subiectivism, depresie și înclinație către rutină. Ceea ce înseamnă că renunți să mai faci chestii și te complaci în mizerie. Cea mai proastă idee posibilă. Mai deștept de atât ar fi să-l pui pe Becali președinte, ca să-ți dai seama cât de proastă poate să fie ideea de a renunța.

Prin urmare, ca de la frustrat în curs de vindecare la individ, pașii sunt uluitor de simpli și puțini. Mai greu e să-i pui în aplicare.

1. Analizează-te. Ești individul x, în situația y, cu proprietățile z și circumstanțele w. De aceste 4 variabile (care vor rămâne constant variabile – see what I did there?) depinde cum arată viața ta. Analiza e grea și dureroasă, pentru că presupune să fii sincer cu tine, să îți recunoști defectele și să vezi cum te țin ele în loc în încercarea de a progresa în orice arie sau dimensiune te interesează pe tine. Cu alte cuvinte, în momentul de față, să definești individul x (cine ești, cu adevărat, și cum te raportezi la ce e important pentru tine – fiul mamei, iubitul iubitei, un simplu angajat, un student mediocru, etc..), situația y (adică ce consideri tu că e provocarea din momentul de față – probleme în familie, probleme cu partenera, dorința de a promova sau de a termina facultatea), proprietățile z (ce ai și ce îți lipsește din a reuși să rezolvi situația y) și circumstanțele w (ce trebuie să iei în calcul când te pui pe treabă). E mai ușor cu trei beri și o foaie de hârtie (mă rog, la mine a fost). Ca idee, tot ce am scris mai sus se poate sumariza în ”ce-ți lipsește să fii fericit și ce trebuie să faci pentru asta”.

2. Planifică. Să nu ne lăsăm imaginația să zburde și să fim realiști. Odată ce ai finalizat profilul tău și ai analizat tot ce e important pentru a progresa, pune-ți obiective ambițioase, dar realiste. Orice ar zice căcaturile de poze de pe facebook de tipul YOLO sau ”poți fi orice vrei să fii”, nu poți să fii orice vrei să fii și faptul că trăiești o singură dată nu e o epifanie. Poți să fii doar ce poți să fii, având în vedere cu ce pleci la drum și care sunt circusmtanțele de care depinzi. Dacă ți-ai propus să fii Bill Gates, ai face bine să ai o idee strălucită legată de tehnologie și să știi și cum să o concretizezi, altfel vei muri trist că poza share-uită de tine cu 40 de ani în urmă a mințit. Cel mai deștept e să-ți stbailești obiective tangibile, mici și pe termen scurt, care însumate să reprezinte un obiectiv mare pe termen lung. Dacă vrei să slăbești, concentrează-te, pentru început, la a slăbi un kilogram la două săptămâni, nu-ți propune să slăbești 10 în 4 luni. S-ar putea să te plictisești pe drum, văzând cât de greu progresezi sau, mai rău, să fii debusolat. Atingerea obiectivelor mici îți va da ambiție, pe când tărăgănarea obiectivelor mari să te demotiveze. Ca idee, tot ce am elaborat aici se traduce prin ”Pune-ți obiective realiste și fă-ți planuri elaborate de cum să le atingi, într-un timp dat”.

3. Acționează. Ți-era frică de partea asta, nu? E destul de ușor să iei la bord alcool și să notezi analiza circumstanțelor pe care le definești sau să faci un plan elaborat de dezvoltare personală pe 5 ani. Mai greu e să și faci ceva în privința asta. Singurul lucru pe care ar trebui să-l ai în minte în situația asta trebuie să fie rezultatul final. Cumpără-ți un tricou foarte șmecher cu un număr mai mic și pune-l ostentativ în centrul camerei, astfel încât, ori de câte ori ți-e lene să mergi la sală, să-l vezi și să-ți amintești că degeaba e atât de șmecher dacă tu arăți ca o minge de plajă în el. O idee puerilă, dar care merită încercată, e să-ți faci un pin-board din ăla cu obiective de atins. Pune-ți o poză cu tricoul acolo, editează-ți fluturașul de salariu cu suma pe care vrei tu să o reflecte și scoate la imprimantă poza cu mașina pe care vrei să ți-o cumperi. În esență, concretizează în format fizic orice obiectiv ai. Oricât ar fi de subtil, important e să înțelegi tu ce e pe bucata aia de plută, nu alții, pentru că tu ești cel care trebuie să se mențină motivat. Cu timpul, nu o să mai ai nevoie de asta, o să te alimenteze reușitele tale anterioare. De fapt, ce vreau să zic e ”Folosește-te de orice mijloace de a te menține în priză și a nu te da bătut în a face ce trebuie ți-ai propus să faci”.

Știi ce e ciudat? Tot ce am scris aici e verificat până la punctul 2, de 3 nu m-am apucat nici eu. Dar cât de scump poate fi un pin-board? Hai să vedem dacă într-un an de acum încolo tonul articolelor mele de dezvoltare personală va fi același sau nu. Duminică productivă tuturor!

Post Navigation