Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the month “noiembrie, 2011”

Românii sunt deștepți.ro


Eram la metrou acum câteva zile, așteptând șobolanul să mă ducă, probabil, la vreun interviu. Plictisit, cu căștile-n urechi, căscam gura la televizoarele de pe peron. Ceea ce mi-a atras atenția a fost o reclamă ce prezenta pagina principală de google, pe care se caută cuvintele ”romanii sunt ”. Bineînțeles, imediat apar sugestiile google-ului: ”romanii sunt paduchiosi”, ”romanii sunt prosti”, ”romanii sunt hoti” și încă nu mai știu ce. Reclama era pentru site-ul romaniisuntdestepti.ro. Am reținut numele site-ului și, acasă, l-am accesat să văd care-i treaba.

Aparent, site-ul prezenta următoarea informație: dacă intri pe google și cauți exact cuvintele astea ”romanii sunt ”, fie în română, fie în engleză, fie în franceză, fie în orice altă limbă, sugestiile google-ului sunt, preponderent, completarea lor cu alte cuvinte care reprezintă defecte. Fiind un Toma Necredinciosul, de felul meu, am intrat pe google și am testat ceea ce spunea site-ul. Așa era. ”Romanii sunt latini” (singura chestie neutră), ”romanii sunt paduchiosi”, ”romanii sunt prosti”, ”romanii sunt lenesi”. În engleză, aceeași treabă. În afară de ”romanians are latins”, tot numai chestii nasoale. M-am lăsat pradă primului instinct și am râs cu poftă. Apoi am închis site-ul și mi-am văzut de ale mele.

O zi sau două mai târziu, mi-am amintit de experiența asta și am început să reflectez. E, totuși, foarte de căcat dacă asta e părerea mondială despre poporul ăsta. Pentru că (nu-i așa?), dacă ești din Insulele Borneo și ți-a plăcut o melodie de-a Innei și vrei să afli mai multe despre neamul din care face parte, prima chestie pe care-o faci e să intri pe google. Și la fel faci și dacă ești din Franța, S.U.A. sau Antilele Olandeze. Am intrat iar pe site, decis să-l studiez mai în amănunt. Aparent, site-ul nu prezenta doar o informație, ci și invitația la o mișcare socială on-line. Mai exact, fiecare din noi să caute pe google, în cât mai multe limbi, ”romanii sunt detepti”, sau orice altă sintagmă care începe cu ”romanii sunt ”, înlocuind ”destepti” cu orice altă calitate. Astfel, dacă facem aceste căutări de mai multe ori decât au fost făcute cele pentru defecte, acele sintagme vor fi înlocuite de cele pozitive.

Treaba asta m-a enervat peste măsură, așa că am închis iar site-ul și am ieșit pe balcon, la o țigară, să reflectez. Într-adevăr, foarte de căcat că așa e văzut poporul român din afară (și chiar și dinăuntru, judecând după faptul că și dacă tastai în română, apăreau sugestii de defecte!). Dar pentru a soluționa problema asta, nu rezolvarea propusă de dobitocii care au făcut site-ul și mișcare asta e cea corectă. E ca și cum Gicu știe despre Marcel că e un bețiv notoriu. Marcel, vrând să soluționeze problema, își cumpără un Cappy de portocale roșii, data viitoare când iese în oraș cu Gicu și prietenii. Poate cei doi amici noi ai găștii nu știu că Marcel bea de stinge, văzându-l cu Cappy-ul de portocale roșii sub nas, dar Gicu știe, iar, pentru el și ceilalți din gașcă, Marcel tot un bețiv notoriu rămâne.

Prin urmare, inițiativa e bună, hai să schimbăm imaginea românilor în ochii lumii. Dar nu așa. E cea mai lașă metodă de rezolvare a situației ăsteia. Schimbarea trebuie să pornească din atitudine și caracter. Dacă n-am mai sta s-o ardem aiurea, cum facem de ani de zile, și am avea și alte interese în afară de să ne umplem noi de bani și să moară capra vecinului, poate nu am fi văzuți așa din afară. Iar situația noastră actuală, dacă mi se permite comparația, se aseamănă cu situația lui Mutu în fotbalul internațional. O fi el un jucător plin de talent, dacă toată planeta știe că trăgea cox de rupea, nu mai contează talentul. Ești direct răspunzător pentru faptele tale, Adi, așa cum și poporul român e direct răspunzător pentru imaginea noastră în lume.

Nu există acțiune fără reacțiune”, mi-a zis o mare clasică în viață, recent.

Reclame

Tot ce zboară se mănâncă, dar uneori e otrăvitor


Citeam în urmă cu o lună şi jumătate un articol despre ce ţeapă mare e Forex. Că firmele de brokeraj sunt puse pe dat ţepe, că nu le dau clientilor toate informaţiile despre ce presupune tranzacţionarea, că-i îndeamnă să investească mai mult decât îşi pot permite să piardă şi aşa mai departe.

Bonus, 2-3 poveşti ale unor păţiţi: cum i-au sunat pe ei brokerii, le-au spus poveşti despre ce averi se pot face, i-au convins să investească mii de euro, apoi le-au dat sfaturi în urma cărora au pierdut banii, apoi i-au primit înapoi, au mai încercat şi au luat-o iar şi tot aşa. Concluzie: atenţie, că nu face oricine bani din Forex.

Pentru că, în general, sunt contra, îmi permit să atrag atenţia asupra unui detaliu: din nimic nu face oricine bani, cretinilor! Forex, bursă, poker, afaceri, blackjack, ce vor capetele voastre bine aerisite. Pentru că, dac-ar face toată lumea bani, de fapt n-ar face nimeni nimic. Asta în primul rând, cu bun-simţ şi matematic.

Un exemplu: 10 inşi investesc cantitatea totală X de bani în tranzacţii pe Forex şi tranzacţionează doar între ei. Ca să aibă fiecare de câştigat, ar trebui să fie mai mulţi bani decât avem prin ipoteză. În situaţia dată sunt 2 posibilităţi: fiecare scoate exact cât a băgat, minus comisionul organizatorului, sau 2-3 fac profit şi ceilalţi pierd.

În al doilea rând, n-ai cum să faci bani din ceva la care nu te pricepi, indiferent de promisiunile unuia care are drept scop să te determine să investeşti cât mai mult.

Salut, sunt Teo, broker de succes de care n-ai auzit. Îţi propun o asociere foarte profitabilă: tu pui la bătaie 3000 de euro, eu pun la bătaie cunoştinţele şi experienţa mea. Ştiu că nu prea ştii cu ce se mănâncă tranzacţiile valutare, aşa că-ţi explic simplu: cumperi ieftin şi vinzi mai scump. Succes garantat! N-ai cum să pierzi făcând aşa. Şi asta e tot ce trebuie să ştii, pentru că ştiu eu restul. Ce zici?

Şi prostul, gândindu-se la cum va-ntoarce banii cu lopata, se bagă. Şi riscă banii puşi deoparte în câţiva ani. Şi ăsta nu e un lucru rău în sine, dar, dacă tot îi rişti, riscă-i pe ceva ce-nţelegi! Nu pe o chestie care pentru tine seamănă cu aruncatul unei monede, în sensul că există doar 2 posibilităţi: să crească sau să scadă.

Adică, pe bune, dacă tu bagi atât de mulţi bani în ceva complicat despre care n-ai habar, parcă meriţi s-o iei peste bot. Eşti cam ca ăla care joacă poker fără să fie sigur dacă e mai tare careul sau chinta.

Şi se gândesc prea mulţi să se informeze? Neah, că e pentru fraieri. A spus brokerul că el ştie tot ce e de ştiut şi tot ce-ţi trebuie ca să faci bani, de ce te-ai deranja să citeşti ceva despre toate chestiile alea care influenţează evoluţia unei valute? Sau să-l întrebi pe broker de ce te sună pe tine să te convingă să investeşti, când el ar putea să se-mbogăţească în câteva luni cu tot ce ştie? O da, el e un Iisus al lumii moderne, care ar putea avea pâine si peşte în fiecare zi, dar preferă să te convingă pe tine să-i dai un peşte şi-o pâine, să le-nmulţească şi să-ţi lase ţie cea mai mare parte.

Altfel, Forex nu e ţeapă şi nu toţi brokerii sunt ţepari sau nepricepuţi.  Sunt unii care chiar fac bani cumpărând şi vânzând valută. În schimb, pentru prostul care sare să-şi înfigă dinţii în tot ce zboară, orice e o potenţială ţeapă.

Politehnica. Unde se termină visele.


Deși am tot susținut sus și tare, pe blog-ul meu, facebook și în viața reală (cine a vorbit măcar o dată cu mine poate confirma) că ”unde se termină visele” este cartierul Colentina, teoria mi-a fost dată peste cap săptămâna trecută, când am vizitat târgul de job-uri din rectoratul Politehnicii. Se poate să fi fost faptul că eram singur, că aveam o dispoziție proastă sau că ploua și era frig și ceață afară, dar toate astea nu pot genera singure trip-ul pe care mi l-am luat când am ajuns în campusul Politehnicii și m-am uitat în jur.

De când schimbi magistrala la Eroilor și cobori la stația de metrou Politehnică îți dai seama că ceva nu e OK. Nu e chiar cea mai plăcută locație din underground-ul Bucureștiului. Nu are nimic în mod particular nelalocul ei, dar plutește în aer un iz de regres arhitectural și temporal. Te simți teleportat cu 30 de ani în urmă. Culorile, modelele de pe stâlpii de susținere și de pe pereți și, atmosfera, în general, toate sunt un pic… tulburătoare.

Și ieși de la metrou. Pe gura care dă direct în campus, nu ne încurcăm cu jumătăți de măsură. Și mergi pe un drum printr-un parc, alături de alte câteva zeci de suflete de aceeași vârstă cu tine, toți în aceeași direcție. Ca vacile la abator. Ca polonezii în lagăr. Ați prins ideea. Faci câteva zeci de metri, trăgând neliniștit din țigară, și treci pe sub un pod întunecos și lung. În părți, gunoaie, pachete de țigări și sticle de bere, mă mir că n-am văzut și seringi sau pungi de aurolac. Ieși iar la lumină și ești în complex, acum.

Te uiți în jur. Peste tot, copaci, felinare, drumuri, indicatoare și, din loc în loc, clădiri înalte, late, urâte și cenușii. Doamne, oamenii chiar învață aici? Înghiți în sec și pornești iar la drum. Unde o fi rectoratul în tot labirintul ăsta mohorât cu aromă de pușcărie de suflete sub 25 de ani? Găsești un profesor cu ochelari borcan și sacou maro, cu o figură panicată când te apropii de el. Îți explică cum ajungi la rectorat și chiar și la intrarea la târgul de job-uri. La stânga, la dreapta, la stânga și la stânga. Îți vâjâie capul gândindu-te cu ce naturalețe ți-a dat indicațiile astea și, dacă pui la socoteală că astea sunt instrucțiunile pentru a ajunge doar la clădire, te întrebi cu gorază ce-o mai fi și în interior?!

Până acolo, mai vezi câteva imagini dezolante. Doi băieți care stau pe o bancă, amândoi cu plete, și ochelari și slabi, vorbind parcă o limbă necunoscută, repede și aprinși. Au cearcăne și, dacă oboseala ar fi ceva vizibil, probabil ar fi înconjurați de un fel de gaz verde, ca în desenele animate cu sconcsul Pepe Le Pew. Mai încolo, un grup mai vesel. Două fete și doi băieți, râzând și glumind. Unul din ei chiar e grăsun, deci nu e chiar așa tragică viața de student aici. Chiar când treci pe lângă ei, îl auzi pe cel negrăsun: ”Aoleo, mâine e testul ăla, vai, am uitat complet de el. Iar tre’ să învăț toată noaptea!”. Se pare că te-ai pripit cu concluziile.

Nu sunt eu ăla care să susțină că, pentru a face o facultate, ai nevoie de o clădire bine organizată și vopsită în toate culorile curcubeului, cu un club la subsol și, eventual, un Dristor vizavi. Dar de la o instituție de învățământ prin care îți face plăcere să umbli la complexul Politehnicii București e cale lungă. Știu că e o universitate veche de aproape 200 de ani, dar lucrul ăsta ar fi ideal să nu se vadă. Și chiar dacă gurile rele o să spună că important nu e unde înveți, ci ce înveți, eu îi invit să meargă frumos într-o peșteră, acum, pe vremea asta, cu cărțile și foile de curs, să studieze acolo la lumina lumânării, în timp ce eu o să stau acasă, în pătuț, cu materialele în format electronic pe laptop și un playlist de 5 ore de Tangerine Dream. Cine o să învețe cu mai mare plăcere și, implicit, mai cu spor?

Eu ştiu mai bine decât tine cum ţi-ar fi ţie bine


Am o problemă cu oamenii convinşi că ştiu mai bine ce e bine pentru altul şi caută să-l convingă şi pe altul de asta.

Eşti la bar şi vrei să bei o bere. Ceri o bere şi un tâmpit care, datorită ironiei karmice, stă la masă cu tine, îţi spune să bei şi tu vin, că e mai bun. Îi spui frumos că nu prea bei vin şi că preferi berea, iar el strâmbă din nas sau se amuză copios şi te-ntreabă cum poate să-ţi placă berea, că vinul e mult mai bun.

Sau eşti la Dristor Kebab şi-ţi iei un sandviş cu „mult sos picant, nişte maioneză, varză, castraveţi şi mult ardei iute… da, mai puneţi.”. Şi se trezeşte un idiot să-ţi salveze papilele gustative: „Gata, nu-i mai puneţi, că e prea iute!”. Şi te uiţi la el şi-ţi vine să iei bolul cu ardei iute în oţet şi să i-l torni pe gât.

Sau îţi spune cineva că n-ar trebui să te uiti la filme de groază, că pe termen lung te traumatizează şi, oricum, sunt nişte filme de căcat făcute de nişte bolnavi. Şi-i explici frumos că bolnavă e mă-sa, în primul rând pentru c-a născut un asemenea cretin şi-n al doilea rând pentru că nu l-a omorât când l-a văzut ce prost e, şi că nu toţi sunt atât de slabi de înger încât să rămână speriaţi pe viaţă de la un film. Şi el concluzionează că eşti nesimţit.

Ce vreau să zic este că unii simt nevoia să-ţi spună ce-ar trebui să faci în probleme care ţin de gusturi sau de propriile necesităţi. Nu zic că e rău să-i spui unui şomer să-şi caute de muncă sau unui analfabet să pună mâna pe un abecedar, însă mai departe de atât n-aş merge. Nu e problema mea  ce mănânci sau ce vrei să faci în viaţă sau cu cine te cuplezi. Şi, chiar dacă sunt de părere c-ai făcut cea mai proastă alegere cu putinţă, nu prea simt nevoia să comentez.

Şi asta pentru că am o părere destul de bună despre mine încât să nu-ncerc să le bag altora pe gât părerile mele sau să le controlez viaţa. Sunt prea preocupat de ale mele, mulţumesc frumos. Vrei să-nghiţi vopsea? Te-aş sfătui să n-o faci, dar, fireşte, e alegerea ta. Nu cred că-ţi va prinde bine, dar, dacă tu ai poftă de chimicale toxice…

Şi cei mai iritanţi sunt de departe ăia care insistă. Că nu e destul că se bagă unde nu le fierbe oala, vor neapărat să fie ca ei. Ce, nu faci cum spun eu? Băi, chiar nu vrei să-nţelegi că e mai bine să mergi în mâini, pentru că spun eu? Sau îţi ascultă frumos argumentaţia („înţeleg că nu-ţi plac băuturile acidulate, dar mie-mi place Pepsi, chiar dacă ştiu că nu e sănătos”), apoi reiau ideea exprimată cu 10 secunde mai devreme: „Eu n-aş bea niciodată aşa ceva. Nu ştii că-ţi face rău?”. Şi-l laşi în pace pe bou, pentru că-ţi dai seama că are câteva idei fixe şi e-n stare să le repete la nesfârşit, iar tu nu vrei s-ajungi să fii tentat să-i dai pumnul pe care deja-l merită cu prisosinţă.

Oricum, oamenii ăştia ştiu de obicei ce e mai bine pentru altul, nu pentru ei. Şi, chiar dacă eu beau zilnic o bere şi fumez, nu sunt dispus să ascult prelegeri despre cum să trăieşti sănătos de la un om care mănâncă frecvent de la McDonald’s. Eu îmi găuresc plămânii şi ficatul, tu-ţi faci praf ficatul şi stomacul.  Suntem cam la fel de idioţi din punctul ăsta de vedere, dar eu nu fac teoria băţului de chibrit. Dac-aş alege s-o fac, aş avea un singur scop: mângâierea propriului orgoliu. Da, m-ar durea în cur de sănătatea ta, aşa cum şi pe tine te doare de a mea.

Dar, cum spuneam, eu mă simt prea bine în pielea mea ca să fut pe cineva la cap cu părerile mele despre viaţă. Mai multe despre asta când o să am chef să-mi etalez cunoştinţele de psihologie.

Că sunt mai multe moduri în care-ţi poţi mângâia orgoliul.

Iubiți și câinii vagabonzi


Pornim de la bun început de la premisa că, dacă stai să asculți pe cineva a cărui cea mai celebră melodie e despre o lume ”în care vei găsi numai copii”, ai o problemă. Scuzele mele, iubitori ai muzicii anilor 1800, accept eu multe chestii depravante, dar pedofilia chiar nu e OK.

De ce scriu eu acest post? Pentru că m-au exasperat status-urile umaniste și pozele emoționante de pe facebook, articolele din ziare, televiziunile și chiar și reclamele de la televizoarele din stațiile de metrou. Unde sunt vremurile în care puteai aștepta liniștit șobolanul să te ducă la muncă citind ultimele inepții ale lui Becali și ce-ți rezervă astrele?

Dar nu despre asta e vorba. Coceam eu de ceva vreme post-ul ăsta, dar, inspirat de Maria, inspirată, la rându-i, de Radu, am decis să nu mai aștept să-l finisez și să-l cizelez, așa că-l scuip direct.

Ucideți câinii vagabonzi! Bastarzii ăia puricoși care mă latră pe mine când vin împușcat de alcool la 3 dimineața acasă. Ghemotoacele alea de blană patrupede, pline de boli, care mă urmăresc până în faţa blocului când îmi iau 2 cheesburger-i de la McDrive. Maşinăriile alea vii generatoare de căcat care îmi înseninează mie dimineaţa, pe drumul înspre stația de tramvai. Să fim serioși, argumentul ”uită-te pe unde mergi” nu se aplică și aici. Chiar nu e OK să troneze pe fiecare trotuar câte un rahat puturos, atât timp cât noi ne-o ardem gen Uniunea Europeană.

Aici, Radu a cam acoperit (într-o manieră destul de civilizată, pentru stilul lui) toate argumentele clasice ale low-life-rilor care fac flash-mob-uri pentru ”a crește awareness-ul asupra situației”, iar Maria, aici, l-a completat. Delicat, că e fetiță.

Prin urmare, eu v-o spun direct și pe șleau, că alte modalități de transmitere a mesajului nu mai știu: nu vă mai căcați pe voi. Vreți să-i salvați? Luați-i acasă, nu știu nicio lege care să vă oprească. Duce-ți-i la veterinari, aruncați economiile de o viață pe deparazitare și trăiți-vă următorii 10 ani rupând de la gura voastră ca să mănânce potaia. Dar… ce contează ceva atât de platonic precum hrana, când hrana sufletului e cea care contează? Când leșinați cu sacul de 5 kile de Pedigree pe drumul de la Cora spre casă, să văd dacă vă vomită Azorel în gură să vă asigure substanțele nutritive pentru a vă săvârși călătoria. Iar am deviat.

Ideea e: înainte să începeți să dați din gură, să-mi spamați mie homepage-ul de facebook și să protestați în Izvor, gândiți un pic. Avem soluții? Care? Sterilizarea? Parcă am încercat-o, n-a ținut. Adăposturi? Mi-amintesc și ceva de genul ăsta, dar dihăniile sunt tot aici. Avem altele? Nu. Tocăniță pentru chinezi din ei, atunci.

Sunt un om bun. Voi?


Din perspectiva mea, lucrurile sunt simple.

Detest anumite tipuri de oameni şi nu mi se pare deplasat să spun că proştii ar trebui băgaţi în rezervaţii. Da, Hitler avea idei asemănătoare. Şi ce? Problema lui a fost criteriul în funcţie de care a făcut selecţia; nu cred că există cineva care să poată susţine că dispariţia unor factori dăunători dintr-o societate n-ar fi benefică pentru societatea respectivă.

Naziştii aveau câteva idei interesante. Eu aş reţine următoarele 2 idei:

1. există specimene care nu pot decât să facă rău unei societăţi, prin simplul fapt că respiră;

2. aceste specimene trebuie îndepărtate.

Proştii, nesimţiţii şi Crin Antonescu trebuie îndepărtaţi. Nu omorâţi, ci trimişi in locuri special amenajate, unde să poată fi studiaţi. Şi urmăriţi cu interes, pentru că pariez c-ar fi amuzant să te uiţi la o adunătură de cretini care-ncearcă să construiască o societate. Sau o turmă, sau ceva de genul.

Sau, cel puţin, să nu se omoare între ei din greşeală, de proşti ce sunt.

Eu folosesc cuvântul „prostie” în sens foarte larg. Şi, în accepţia mea, este principala cauză pentru care stăm pe loc şi riscăm să-ncepem să regresăm. Că evoluţia e ca un deal: dacă nu urci, sunt şanse foarte mari să-ncepi să cobori.

Acum, eu nu urăsc pe nimeni. E drept, pe mulţi îi dispreţuiesc profund, dar parcă ura nu e combinaţie. Cel mult, consum de energie. Asta nu mă-mpiedică să fac mişto de unele creaturi, dar, serios, dacă dau vreodată impresia că urăsc pe cineva, e doar o impresie. Dacă ai ochelari cu rame cât antebraţul, că aşa e la modă, nu meriţi ură. Meriţi o bătaie bună, dar nu ură. N-ai făcut nimic ca să câştigi o emoţie atât de puternică.

Acum, ce fac pe blogul ăsta? Pai, scriu. Din câte ştiu, Vlad are idei asemănătoare, aşa că nu strică să ne unim forţele şi să vedem ce iese. Ne mai şi distrăm între timp.

Cum merg lucrurile


În momentul de față, cam așa:

Iar asta e o problemă. Potențiala rezolvare? Noi.

Eu și Teo suntem doi bucureșteni facări, uniți de aceleași idealuri, interese și țeluri în viață. Ne-am cunoscut în, probabil, cel mai infect (foarte probabil, și literalmente) call-center din București. Ne-am dat seama foarte repede că îl respectăm pe Cedry2k, ne place să scriem, ne scoate din sărite prostia (mai ales când i se adaugă vedetism sau aroganță) și că o bere pe zi te întreține. După câțiva ani de zile, litri de bere băuți și comment-uri (și chiar post-uri) lăsate pe blog-ul celuilalt, ne-am gândit că împreună suntem mai puternici. Sau măcar mai ai dracului, cu siguranță. Așa a luat ființă ceea ce se vede: Palme Intelectuale, cel mai dat morților blog de pe aici. Despre ce-o să scriem? Doar n-o să vă stricăm surpriza. Vă las, totuși, cu melodia care mă face să mă gândesc, zâmbind mailițios, la tonul post-urilor (mele, cel puțin) ce vor apărea aici:

Carbon feat. Aforic, Cedry2k, Deliric1, DJ Paul, DOC, Nwanda & Vlad Dobrescu – E Timpul

Post Navigation