Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the month “decembrie, 2011”

Ho, ho, ho! (review)


A trecut şi perioada pe care-am aşteptat-o cu sufletul la gură tot anul: sărbătorile de iarnă. Sezonul brazilor, sarmalelor, comelor alcoolice, spectacolelor, depresiilor, bunătăţii şi sinuciderilor. Sau, mă rog, aproape a trecut, în măsura în care consideri că Revelionul este o sărbătoare.

Şi unele lucruri au fost diferite. O fi un semn că ne-a mai crescut IQ-ul în 2011? Sau că multe chestii s-au demodat? Sau că, în sfârşit, am învăţat să-mi proiectez voinţa asupra lumii? Şi, dacă ultima variantă este cea corectă, presimt că vom avea cu toţii un an interesant.

Trebuie să remarc că posturile de radio nu s-au mai înscris la concursuri de exasperat lumea cu muzică de Crăciun. Zilele trecute am ascultat „Last Christmas” şi nu m-a enervat. Anul trecut, încă de pe 20 decembrie, îmi venea să sugrum pe cineva numai când auzeam lălăiala lui George Michael. Şi pe-a altora, pentru că unii s-au gândit c-ar suna mai bine cu vocea lor, aşa că s-au pus pe reînregistrat o piesă care oricum sună bine, dar are versuri idioate. Mă rog, pe depresivii de sărbători nu pare să-i deranjeze.

Şi uite de ce consider eu că versurile sunt idioate:

1. „Crăciunul trecut ţi-am dat inima mea, dar a doua zi mi-ai dat papucii”: desigur, lumea se combină ca să nu fie singură de Crăciun, pentru că vitele consideră că doar oamenii anormali sunt singuri în această zi. Dar chiar să te-ndrăgosteşti ca prostul din prima? Şi n-ar fi nimic rău în asta, dar…

2. „Anul acesta, ca să nu plâng…”: OK, înţeleg să te-ndrăgosteşti, şi eu îmi induc uneori senzaţia asta. Sunt un romantic incurabil. Diferenţa este că sunt şi realist: azi o iubesc şi mă iubeşte, mâine s-ar putea să se schimbe situaţia. Nu e ceva permanent şi nici n-ar trebui să fie. Deci, n-ar trebui să suferi. Altfel, devine obsesie.

3. „O voi da [inima] cuiva special”: asta-nseamnă să subliniezi evidentul. Iubeşti un om care e special pentru tine. Ce chestie! Eu m-aşteptam să te-ndrăgosteşti de cineva banal, genul de om pe care nu-l remarci nici dacă poartă beculeţe şi merge-n mâini. Dar unii sunt superficiali şi se-ndrăgostesc doar de oameni care le provoacă o reacţie emoţională. Chiar şi de sărbători! Asta e lumea în care trăim.

Au apărut mai puţine adunături de colindători cu urşi, capre şi ce lighioane mai reprezintă franjurii aceia. N-am o problemă cu tradiţiile, dar am o foarte mare problemă cu scârbele care le măcelăresc în încercarea de a face bani. Nu de dragul tradiţiilor, ci pentru că mă simt luat la mişto: tu faci circ şi te aştepţi să-ţi dau bani, pentru că trebuie să le dau bani colindătorilor.

Ar trebui să existe o prevedere legală care să ne permită să-i rupem în bătaie pe colindătorii care fac gălăgie. Să ieşi din casă cu banii în buzunar şi bâta în mână. Dacă se pricep, le dai bani. Dacă nu, se mulţumesc ei cu nişte vânătăi, o fractură, o hemoragie internă, fineţuri de genul ăsta.

Şi am avut parte de mai puţine petarde. Uimitor de puţine, chiar. Ai zice că s-a-ntors cineva în timp şi i-a-mpiedicat pe chinezi să inventeze praful de puşcă. Bine, tot au fost nişte accidente, dar a fost lejer faţă de ce auzeam acum 2-3 ani. Anul ăsta am auzit mai mult de capturi de mii de kilograme de materiale pirotehnice. Un lucru bun.

În fine, e destul de trist că petardele trebuie interzise. Folosite când (adică în afara orelor de odihnă), cât (nu în exces) şi cum (lăsăm bunul-simţ să-şi spună cuvântul) trebuie, nu sunt periculoase. Dar, în mâinile idioţilor care cred că e amuzant să le arunce-n faţa cuiva sau să-ndrepte racheta spre geamul vecinului, devin arme. De fapt, şi o periuţă de dinţi e periculoasă în mâna unui cretin.

Şi mâine începe un an nou, iar eu voi fi un om OK şi vă voi ura să aveţi parte de un an bun şi să vă iasă ce vreţi, cum vreţi. Şi să nu fiţi vite. Dacă nu eşti vită, viaţa e mult mai uşoară. În special pentru cei din jurul tău.

Ne citim în 2012.

Vin, Sărbătorile vin


Acest articol va fi unul mai scurt decât cele cu care v-am obișnuit (cel puțin pe acest blog) și mult mai la obiect. Am să vă descriu în 11 puncte succinte cum îți dai seama că a început nebunia de Crăciun și e cazul să te baricadezi în casă, să-ți închizi telefonul, să-ți iei niște white widdow și să aștepți răbdător data de 29 decembrie, când se termină brusc nebunia de Crăciun și începe cea de Revelion.

1. Când vezi (și, mai ales, auzi) copii săraci și nespălați care rag colinde în mijloace de transport în comun, colțuri de stradă sau holuri de bloc.

2. Când vezi la televizor reclame cu oameni îmbrăcați gros care se întreabă dacă e mai drăguț să dai cadouri sau să primești.

3. Când nu poți intra în niciun tramvai, autobuz sau troleu de la câți sărăntoci încărcați cu pungi și cutii au ocupat chiar și ultimul centimetru pătrat de spațiu.

4. Când PRO TV-ul face reclamă la Singur Acasă și Singur Acasă 2.

5. Când pe facebook  apare brusc o invazie de poze cu pisicuțe drăguțe și cățeluși pufoși care poartă căciulițe de Moș Crăciun și sunt adorabili.

6. Când toată lumea vorbește despre spiritul Crăciunului ca și cum ar fi o epidemie a vreunei boli sezoniere contagioase (una pozitivă) pe care au luat-o și te îndeamnă să o iei și tu.

7. Când oriunde întorci capul (fie stații de metrou, intersecții sau chiar la tine acasă) vezi beteală, globulețe și fețe care zâmbesc semi-fals, semi-tâmp.

8. Când mama, bunica și mătușa fac febră musculară de la atâta pregătit salată de vinete, carne de porc, prăjituri și atâția alți munți de mâncare, pe care-i vei devora cu plăcere, dar despre care stomacul și ficatul nu vor avea o părere prea bună pe 27.

9. Când rude cu care nu ai vorbit tot anul te sună să te întrebe ce mai faci și să-ți ureze ”Crăciun fericit”, sperând că, astfel, și-au asigurat un cadou din partea ta.

10. Când primești 100 de mesaje pe telefon ce conțin ”îngerii cântă”, ”s-a născut Hristos” sau ”pace și lumină în suflete”.

11. Nu în ultimul rând, când vă anunț eu că dispar din blogosferă (și mediul on-line, în general) pentru că mă duc la țară unde voi zace, bea bere, mânca și voi progresa în carierele la FIFA și Football Manager.

Prin urmare, în cazul în care ați ratat primele 10 puncte, vă anunț că dispar din blogosferă (și mediul on-line, în general) pentru că mă duc la țară unde voi zace, bea bere, mânca și voi progresa în carierele la FIFA și Football Manager. Mai mult decât atât, imediat după țară, mă tirez la Iași, pentru un sejur de 5 zile de Revelion, unde voi bea bere și voi face lucruri stupide într-un oraș în care, probabil, nu mă mai întorc vreodată, deci nu am de ce să am regrete. Revin cu un articol la început de ianuarie, probabil chiar despre Revelion. Până atunci, vă las cu Teo, care muncește de Sărbători.

Hai, Crăciun fericit.

Ce-nseamnă să fii târfă


Dacă există un top al cuvintelor folosite mult mai des decât ar trebui şi cu mai mult subiectivism decât ar trebui folosit orice cuvânt, „târfă” ocupă un loc de cinste. Este aruncat în toate părţile de tot felul de oameni. În special de târfe.

Dacă Vlad a-nceput seria de caracterizări cu piţipoancele, eu o voi continua cu târfele. Nu că asta ar fi succesiunea logică, dar au multe în comun.

În primul rând, să vedem ce nu este o târfă:

1. o femeie libertină care nu vrea să fie libertină când vine vorba despre tine (aşa cum cred bărbaţii slabi);

2. o femeie pe care o percepi ca pe-o ameninţare sau care ţi-a furat iubitul/potenţialul iubit (cum cred femeile nesigure pe ele);

3. o prostituată (cum crede majoritatea populaţiei);

4. o femeie care se-mbracă provocator (cum cred femeile când o tipă bună şi îmbrăcată provocator intră într-o încăpere şi toţi tipii întorc capul după ea).

5. o tipă care face sex cu orice tip care-i place.

Nu, dragii mei, târfa este o fiinţă mult mai complexă. Pentru că personalitatea ei cunoaşte cel puţin 2 dimensiuni: fata cu care ţi-o tragi şi fata care nu e „genul ăla”. Ocazional, e şi victimă. Întotdeauna este nevinovată. Pentru ea şi pentru prietenele ei, care sunt cam la fel şi a căror nevinovăţie este reflectată de nevinovăţia primei târfe. Psihologie, ce mai!

De fapt, târfa se caracterizează prin faptul că face nişte chestii plăcute sau din care are de câştigat nu pentru că vrea sau pentru că i-ar plăcea, ci pentru că se-ntâmplă. Sau era beată, sau nu şi-a dat seama, sau a fost minţită.

O ştiţi pe femeia aia care te rupe-n pat, apoi spune că nu ştie ce-a fost cu ea şi că speră că nu ţi-ai făcut o impresie greşită, pentru că ea nu e genul ăla? Nu? Haideţi să v-ajut puţin. E exact femeia care, dacă nu spune asta după sex, sigur a spus mai devreme să nu-ţi faci speranţe că veţi face ceva, pentru că ea nu e genul… în timp ce tu-i scoteai de zor hainele, iar ea nu făcea nimic ca să te-mpiedice. Ba chiar a atins accidental fermoarul ăla înţepenit şi l-a făcut să se mişte. Fermoarul de la pantalonii tăi, adică.

Acum, înţeleg să spui, ba chiar să crezi că nu eşti genul. La cafenea sau în parc. Înainte să urc la tine şi să ajungem în pat, pe jumătate dezbrăcaţi. Din punctul acela, mai poti să-mi spui asta doar dacă eşti foarte proastă sau insişti să trăieşti un scenariu, dar eşti o actriţă foarte proastă. Altfel, nu se acceptă.

Desigur, fraza asta se aude şi după sex, în timp ce-ţi fumezi liniştit ţigara. Şi tu, care consideri că e absolut normal şi OK ce s-a-ntâmplat, te gândeşti că tipa e sau foarte proastă, sau o mare ipocrită, sau puţin nebună. Şi nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu am tendinţa să mă-ndepărtez de femeile care cred că propria lor sexualitate este o problemă sau, mai rău, că eu consider că sexualitatea lor este o problemă.

Şi tot n-am spus de ce sunt târfe. Pai, simplu: dacă simţi nevoia să cauţi scuze, consideri c-ai făcut ceva ce n-ar fi trebuit să faci. Dacă ştii că n-ar fi trebuit, şi mai devreme ştiai că n-ar trebui. Totuşi, ai făcut-o. Dacă nu voiai, nu ajungeai singură cu mine. Într-o cameră. Pe un pat. Deci, n-ai evitat să ajungi într-o situaţie care duce foarte uşor la sex, chiar dacă tu crezi că n-ar trebui să faci sex cu mine. Şi până aici e OK. Problema o reprezintă justificările de după.

Desigur, înţeleg jocurile. Şi chestiile spuse aşa, ca să fie spuse. Dar târfele chiar cred ce spun. Ele chiar cred că, deşi au insistat să urci la ele, n-au intentionat să şi-o tragă cu tine. Sau că, deşi le ştie bine jumătate din populaţia masculină a cartierului, iar cealaltă jumătate le ştie din poveştile primei jumătăţi, ele nu sunt genul care să şi-o tragă cu oricine. Desigur. Doar cu o groază de tipi suficient de discreţi încât să le spună tuturor prietenilor, eventual înflorind puţin aventura. Mulţumesc. Are logică. Acum ştiu sigur că există mulţi cu care nu te-ncurci: boschetarii, tocilarii şi cei care te refuză.

Din nou, pentru maimuţelele care n-au înţeles: nu sexul mult şi cu mulţi este problema, ci atitudinea „şi cu ştanga-n mine, şi cu sufletul în Rai”. Nu că nu s-ar putea, dacă priveşti lucrurile matur: ai vrut, ai făcut-o, să-ţi fie de bine! Tu şi câteva miliarde de oameni. Nasol e când gândeşti cam aşa:

Am vrut… de fapt nu, stai, că n-am vrut… ăăă… mi s-a părut atrăgătoare… nu… incitantă… nu… absurdă ideea de a ajunge în pat cu el, aşa că n-am căutat să-mpiedic, pentru că eram sigură că e imposibil, apoi am zis că, dacă tot suntem aici… nu… apoi s-a-ntâmplat ceva şi, înainte să-mi dau seama, el pompa ca nebunul şi eu strigam fel de fel de obscenităţi… dar nu sunt genul, aşa că nu ştiu ce s-a-ntâmplat.

Şi ajungem la eternele victime. Astea sunt târfe la fel de mari, tot din cauza atitudinii. Şi mă refer la genul de femeie care, după 75% din aventuri, se plânge că ea a crezut că e ceva serios. Şi înţeleg să te arzi o dată. Sau de două ori. Sau de maxim 5 ori. Dacă după 5 tipi care te-au prostit şi au profitat de tine tot n-ai învăţat ceva, înseamnă că eşti proastă sau îţi place rolul. Şi, decât să cauţi justificarea asta, mai bine o spui direct:

Mie-mi place sexul. Da, scoate-mă-n oraş, tratează-mă ca pe iubita ta, că asta e fantezia mea, apoi fute-mă şi părăseşte-mă, că astea sunt emoţiile pe care-mi place să le experimentez.

Şi e OK. Mai puţin OK e să bănuieşti ce urmează să se-ntâmple şi mai târziu să dai vina tot pe bărbat, că tu eşti mică şi naivă.

Ei, şi acum trebuie să sară nişte feministe să-mi spună că, de fapt, sărăcuţele fete procedează aşa tot din cauza bărbaţilor, că ei le desconsideră după ce iau ce-au vrut şi, în general, societatea este împotriva femeilor. Păcat că nu ţine.

Şi am 2 argumente irefutabile. În primul rând, societatea e formată şi din femei. Şi stim cu toţii că, oricum, femeile sunt mult mai grăbite să spună despre altele că sunt târfe. În al doilea rând, s-o luăm logic: tu faci un lucru şi consideri că e OK, dar crezi că eu nu voi considera că e OK. Poti s-o faci şi să mă laşi pe mine cu ideile mele învechite. Tu ştii mai bine ce e bine pentru tine, nu? Deci, dacă nu-mi convine, e treaba mea. Totuşi, preferi s-o faci şi să mă-mpaci şi pe mine. Deci, preferi să-ţi trădezi principiile în încercarea de a micşora posibilitatea ca eu să-mi fac o idee greşită despre tine.

Oricum, faptul că nu mă cunoşti măcar cât să ştii că nu te consider târfă spune multe despre tine. Şi despre prudenţa ta. De exemplu, că nu mă cunoşti nici cât să ştii dacă voi ţine povestea pentru mine sau îţi voi face publicitate în stânga şi-n dreapta. Şi aşa ajungi să te creadă lumea târfă: dai peste unul care crede că e mai mascul dacă povesteşte tot ce ţi-a făcut sau ar fi vrut să-ţi facă şi n-a avut curaj, dar pentru el e ca şi cum ţi-ar fi făcut, şi te transformă peste noapte în Jenna Jameson.

Deci, să fim înţeleşi: problema nu e cu câţi ţi-o tragi. Problema e cum şi cu cine ţi-o tragi şi, mai ales, ce faci şi spui după. Şi, în general, ce atitudine ai faţă de act. Poţi să ţi-o tragi cu 99 de bărbaţi şi să nu fii târfă. Şi poţi să ţi-o tragi cu 6 tipi şi să fii o mare târfă.

Cum zice Beck’s, cheia e la tine.

Prinzessin


În introducerea acestui post, doresc să vă prezint cu mândrie noua categorie a blog-ului, intitulată, sugestiv, ”Societate”. Da, știu, s-a lăsat așteptată, unii din cei ce ne cunosc pe mine și pe Teo se așteptau să citească astfel de post-uri de la bun început, dar ”there’s a time and place for everything, and it’s called <<college>>”, cum bine zicea Chef, într-un episod vechi din South Park. Sunt conștient că citatul bucătarului de culoare nu are absolut nicio legătură cu începutul propoziției în care e inclus, dar, hei, asta e viața, o să trebuiască să vă obișnuiți cu stilul meu absurd de a-mi începe articolele.

Da, dragii mei, astăzi avem primul episod din ceea ce, sper eu, va deveni o piatră de hotar în istoria Palmelor Intelectuale: tratarea proprietăților diferitelor clase sociale ale României (preponderet cele de care ne e scârbă, nouă, celor cu ambele emisfere cerebrale funcționale) și evidențierea greșelilor pe care le comit prin felul lor de-a fi. Without further ado, pițipoancele.

Între două interviuri programate perfect de prost (adică numărul de minute dintre ele acoperă exact timpul pe care l-aș fi făcut să mă duc acasă după primul pentru ca, apoi, imediat cum am intrat pe ușă, să plec spre cel de-al doilea), am conchis că mai deștept ar fi să mă bag într-o cafenea sau gen și să savurez un suc neacidulat, în timp ce îmi pun agenda în ordine, după care să purced spre cel de-al doilea. Iată-mă, așadar, la McDonald’s-ul de pe Calea Buzești, în fața unui Lipton mic, la o masă izolată, văzându-mi de ale mele. Nu mare mi-a fost mirarea să văd un stol de vreo 5-6 fetițe de 13-14 ani intrând în același minunat local, luând loc la masa de lângă mine, comandându-și niște Happy Meal-uri și pornind ceea ce, presupun, se voia a fi o întâlnire reușită între prietene. E de prisos să mă apuc să enumăr toate inepțiile pe care le-am auzit, probabil că absolut fiecare din cei ce au citit acest articol până aici fără să închidă fereastra/tab-ul știe prin ce am trecut. Așa că o să trec direct la post-ul în sine, acum, că am terminat cu partea introductivă.

Pițipoanca este o fată aflată, în general, la vârsta adolescenței. Domnișoarele despre care se spune că sunt pițipoance sunt, cele mai multe, eleve la liceu sau studente la facultate. În general, după absolvirea studiilor superioare și intrarea în domeniul muncii, pițipoanca se maturizează (fie voit, fie nu) și renunță la obiceiurile pe care le avea cu câțiva ani în urmă. Totodată, până la intrarea în liceu, cu greu se poate spune despre o fată că e o pițipoancă, luând în considerare faptul că nici măcar nu are buletin, prin urmare (în concepția mea) nu figurează. Cu toate astea, există cazuri particulare de pițipoance. Cele pre-age și cele after-age. Respectiv puștoaicele de gimnaziu, care le-au văzut la tele pe Tonciu, Buruiană, Senzual, Cruduța și atâtea alte parașute și cele care sunt Tonciu, Buruiană, Senzual, Cruduța și atâtea alte parașute. Evident, în exemplul de mai sus vorbeam despre pițipoancele pre-age.

Lămurită fiind probelma sexului și vârstei, să pătrundem în adâncime și să mai oferim câteva informații despre cine ar putea fi o pițipoancă. Ajungem, așadar, la capacitatea intelectuală. Evident că nicio fetiță cu toți neuronii aflați în deplină armonie și cooperare nu va adera la această clasă socială, pentru simplul motiv că își dă seama de cât e de penibil. Pe Crudu, dacă o ducea capul, nu o vedeai în rolul de cârpă de șters pe jos, noaptea, la Capatos în emisiune. Nici măcar nu știai că această ființă există, pentru că era PR-istă, doctoriță sau ceva pentru care îți trebuie studii și capacități de raționare, înțelegere și deducție. Evident, ea nu dispune de ele. Ea e perfect mulțumită de faptul că apare la tele, că vorbesc ziarele de ea și că face bani dintr-o muncă nu foarte dificilă. Prin urmare, fără să ne temem că am putea jigni pe cineva cu această afirmație, pițipoancele sunt proaste.

Acum a venit momentul cel mai dificil, și anume prezentarea trăsăturilor caracteriale și fizice ale pițipoancei. Pițipoanca trebuie să arate tot timpul diferit. Deși toate arată la fel, după părerea mea, ele tot timpul vor spune că sunt unice prin felul lor de a fi. Și deși toate se comportă la fel, după părerea mea, ele vor spune că nu e așa, iar tu te vei întreba, în sinea ta, de ce mama dracului încerci să porți o conversație cu această ființă, când puteai face lucruri mult mai entertaining, cum ar fi să urmărești o colonie de furnici cum sapă tunele. Deviez. Pițipoanca, în general, e blondă. Cât mai deschis. Platinată, dacă se poate, dar nici albă, pentru că nu vrea să arate ”ca o babă”. Dacă nu e blondă, e brunetă. Cât mai închis. Observați limitele intelectuale? Alba-neagra. Mai departe. Pițipoanca are părul întins. Cu placa. Cât mai întins, să te înțepi, dacă te atingi de vârful vreunui fir de păr și să-ți curgă sânge. Dacă nu, creț. Cu ondulatorul. Cât mai creț, să n-ai loc de el în autobuz. Deci, aceeași treabă, cu polii opuși. Nici varietatea nu e unul din punctele lor forte, nu?

Apoi, tre’ să fie machiate. Negru la ochi sau alte culori reci. Albastru, verde, ceva. Mov sau roz, nu, că e ”de pițipoancă” (glumești?!). Tre’ să aibă buzele roz sau ceva, cât mai aproape de culoarea lor naturală, dar să sclipească în soare. Dacă nu ruj, balsam, gloss sau alte chestii uleioase care te fac să vomiți când le săruți și să te întrebi, mai în glumă, mai în serios, dacă ce are pe buze a ieșit dintr-un tub de plastic sau de bărbat.

Apoi, tot ce poartă trebuie să fie hip, dar să nu fie ceva ce poartă toată lumea. În general, trebuie să scoată ceva în evidență, iar asta diferă de la caz la caz. Pe una a lăsat-o Dumnezeu cu sâni rotunzi și fermi, pe alta cu un cur apetisant, iar pe alta cu niște picioare lungi și perfecte, ca și grosime. Deci fie vestă din aia de femei, cu efect de push-up, fie pantaloni foarte strâmți, fie fuste scurte. Și să nu uităm de accesorii și armonizarea culorilor. Nu poți să ieși ca un clovn din casă, dar nici ca o măicuță. Mărgelele grele de la gât în niciun caz nu îți amintesc de cutiuța de bijuterii de la bunică-ta de la țară, ci te fac să te gândești la vreun nume imposibil de pronunțat, al cărui posesor face furori la Milano. Personal, singurul nume care face furori la Milano, pentru mine, cel puțin, e Filippo Inzaghi, dar, deh, fiecare cu-ale lui.

În încheierea fișei de prezentare a unei pițipoance, trebuie precizat comportamentul. Ea nu va merge în Club A, acolo se duc toți țăranii, va merge în Gaia, acolo merge lumea bună. Și, da, ăsta e argumentul, nu că îi place muzica din Gaia sau cum arată localul. Ea nu va ieși cu tine la un cico în Control, ci în Turabo. Nu că i-ar plăcea mai mult canapelele sau cafeaua de acolo, dar acolo se duce lumea bună. Prietenul ei nu poate să poarte freza clasică ”cum mă trezesc, așa ies din casă”, nu poate să se încalțe cu aceeași pereche de teniși 6 luni legate și nici nu poate să poarte același tricou mai mult de o dată în aceeași lună. Iar ea nu poate să nu aibă 15 genți și 40 de perechi de încălțări. Ea nu poate să iasă la o plimbare în parc sau să vadă un film acasă, cu pop corn făcut la microunde și suc la doi litri de la chioșc. Iar vacanțele nu sunt la Costinești, ci în Mamaia sau la Poaina Brașov, nu în Sinaia.

Acestea fiind zise, vă las cu Maxi și al lui clip, perfect pentru a exemplifica ce am scris mai sus. Clip, da? Nu versuri.

Câteva chestii care mă scot din sărite pe facebook


Înaintea începerii redactării articolului propriu-zis, simt nevoia să clarific, pentru publicul cititor nou (mă refer la cel care nu mă știe de pe blog-ul personal, Evident, tot Rolemodelism), un aspect important, și anume că ori sunt dual, ori ușor labil psihic. Așa că, în egală măsură în care pot concepe un articol lung, pe un ton civilizat, folosind cuvinte atent alese și un vocabular de bun-simț, argumente logice și relații cauză-efect, pot și să îmi bag și să-mi scot pula în și din ceea ce mă scoate din sărite. Evident, acesta va fi și cazul de față. Și nu-mi cer scuze pentru cele ce veți citi, pentru că, în fond, pentru cei cu un IQ mai mare ca al unui șoarece de câmp și un grad de un nivel cel puțin mediu de permisivitate acest articol este perfect justificat și binevenit. Acum, să purcedem.

Dragii mei, om sunt și eu, cu o viață socială activă în mediul on-line, la fel ca voi și cei pe care-i voi târî prin căcat în rândurile următoare, și am turn-ons și turn-offs, care, în cazul meu, se aplică și pe platformele de socializare on-line. Prin urmare:

Nu înghit wall post-urile care se termină cu propoziția începută cu ”pune asta pe wall-ul tău dacă ” și sfârșită printr-o trăsătură de caracter considerată universal pozitivă, dar despre care se crede că oamenii se feresc să și-o atribuie. De obicei, aceste trăsături de caracter sunt legate de religie, dragoste (față de familie, prieteni, o persoană de sex opus sau țară) sau prietenie. Ei, bine, dacă ai pus pe wall-ul tău un status în care-l preaslăvești pe Cristos și l-ai încheiat cu ”pune asta pe wall-ul tău dacă și tu ești creștin”, avem trei posibile motive pentru care ai făcut asta:

1. Ești un trendfollower care nu știe ce înseamnă a trece ceva prin filtrul propriei gândiri. Raționamentul tău când ai pus acest status a semănat foarte mult cu cel al unui macac care a văzut o ceată de macaci îndreptându-se prin copaci, în grabă, într-o anumită direcție. Un cunoscut de-al tău a pus acest status, l-ai citit, ai văzut încheierea și ți-ai pus o simplă întrebare: ”Sunt creștin?”. Ți-ai răspuns cu ”da” și ai pus status-ul. Ești un macac.

2. Ești un fan înrăit al auto-băgării în seamă.  Nemaiștiind cum să ieși în evidență și a șaptea oară astăzi spam-ându-le homepage-ul celor peste 1000 de prieteni ai tăi, din care nu cunoști, personal, mai mult de 10%, ai conceput acest status care vrea să le arate celorlalți cât ești de pios. Vei rânji satisfăcut când vei vedea că niște macaci din cei ce ți-au văzut status-ul au dat ”share”, judecând conform principiului enunțat la punctul 1. Ești un ipocrit.

3. Ești, pur și simplu, prost de bubui. Fiind un low-lifer cronic, nu faci, oricum, nimic altceva decât să dai like-uri și să lași comment-uri toată ziua, între pauzele pe care ți le iei de la vreun MMO care ți-a distrus fărâma de viață socială pe care o aveai înainte. Fiind low-lifer, share-uiești și comentezi orice, oricum, fără discernământ și fără a te mai obosi de a judeca pentru tine, prin urmare, dacă scrie ”dă mai departe”, e tot ce-ți trebuie. Ești un idiot.

Propun următorul status care să ia cu asalt facebook-ul și să le facă homepage-urile prietenilor voștri să crash-uiască: ”Hai să stabilim un record pe facebook. Să share-uim acest status de cel puțin 1000 de ori. Pune asta pe wall-ul tău dacă vrei să intri în istoria platformelor de socializare on-line și să îi faci pe cei din lista ta de prieteni cu ambele emisfere cerebrale funcționale să se enerveze când deschid homepage-ul facebook-ului.”

Nu înghit mișcările sociale derulate pe facebook cu scopul de a crește awareness-ul asupra unei probleme sociale din viața reală. Aici mă refer, bineînțeles, la avalanșa de poze înfățișând maidanezi drăguți și pufoși care nu vor să fie eutanasiați, ci vor un stăpân, sau la status-urile cu ”mie-mi place pe pat”, referindu-se la unde îi place reprezentantei sexului feminin care și-a pus status-ul să-și lase poșeta. Nu am să mă pierd în motivele pentru care ai face așa ceva, pentru că mi s-ar face greață, dar am să vă transmit un mesaj din străfundurile inimii: Nu, băi maimuțe proaste și păroase, nu o să înduioșați pe niciunul din noi cu pozele voastre cu potăi triste și sub nicio formă nu o să ne convingeți (presupunând, prin absurd, că ne-ați atins o coardă sensibilă despre care nici noi nu știam că există) să adoptăm vreunul. Atunci când voi vrea un câine în casă, îl voi lua de mic, de pui, de la un pet-shop, unde știu că standardele de igienă sunt respectate și nu există riscul să fac rabie pentru că respir același aer cu el. Mă cac în bunătatea și sufletul lor de javre ordinare, că m-am săturat până peste cap de problema asta, de când a început nebunia cu legea eutanasierii propusă în Parlament. Dacă la început eram doar de acord cu ea, acum o susțin până în pânzele albe, numai să tăceți dracului din gură cu pledările voastre pentru bieții noștri prieteni necuvântători și să nu mai văd în fiecare zi zeci de poze, reclame și post-uri despre cât de lipsite de sfulet sunt bestiile cu chipuri de oameni care vor să le curme viețile acestor biețe ființe fără apărare.

Și, să nu uit. Sub nicio formă, băi feministelor, nu o să creșteți awareness-ul vizavi de cancerul la sân dacă vă puneți toate un status cu unde vă place să vă lăsați poșeta sau câte luni plecați în cine știe ce țară străină. Nu o să se adauge un dolar la fiecare astfel de status în vreun fond pentru investigări amănunțite cu privire la cum putem să ne ferim de acest tip de cancer și nici nu o să o salvați pe una de pe patul de moarte care vă citește cu lacrimi în ochi status-urile. Sunteți doar foarte penibile și ne enervați pe noi, purtătorii de coaie care vor să vadă o poză amuzantă de pe 9gag sau un link de pe youtube către o melodie bună.

Și nu-l înghit pe Tudor Chirilă. Am găsit azi pe homepage-ul meu asta:

Mi se face pielea de găină numai când mă gândesc că cei ce vor accesa pentru prima oară acest minunat blog vor vedea un mare ecran de youtube și, apăsându-l, va începe să cârâie această maimuță ipocrită pe care o detest cu toată ființa, din vârful firelor de păr din creștetul capului până în unghiile degetelor de la picioare.

Obiectiv vorbind, mesajul nu e rău, dar e prost formulat și, mai ales, a fost aleasă greșit persoana care să ni-l transmită. La o ascultare atentă, se vede că prietenul nostru metrosexual și arogant, vocalistul trupei Vama, recită aceste cuvinte și nu le spune ad-hoc. De altfel, luându-i în considerare fața, nici nu aș crede că ar putea scoate mai mult de 3 propoziții coerente și corecte gramatical. Deviez.

Nu mai puneți, sensibililor, astfel de link-uri pe facebook, nimic nu e mai jenant decât un mesaj ce se vrea a fi profund și adevărat, dar care sfârșește prin a se descoperi că e fals și contrafăcut. Preferam să văd o grasă frustrată sexual care se filmează cu webcam-ul și spune exact aceleași chestii, poticnindu-se în idei și făcând greșeli gramaticale. Era mai veridic. Nu neapărat total veridic, dar mai veridic, cu siguranță.

În încheiere, am să fac și eu un pic pe Tudor Chirilă și voi transmite un mesaj către utilizatorii împătimiți de facebook: ”Nu-mi mai înveninați homepage-ul cu poze cu maidanezi, mișcări sociale on-line și campanii pentru creșterea awareness-ului. Aș fi un mincinos dacă aș zice că mi se rupe de suferindele de cancer la sân sau puii de căței maidanezi care tremură de frig în ploaie, dar voi sunteți niște tâmpiți fără pereche în situația în care chiar credeți cu tărie că status-urile voastre vor schimba aceste situații în bine. Vă pasă chiar așa mult? Faceți ceva în privința asta și lăsați-mă să văd poze de pe 9gag și melodii bune.”

Sunt curios ce efect o să aibă această mișcare în mediul social on-line.

Imaginea României în strainătate? Dar în România?


Pentru că articolele lui Vlad despre imaginea românilor în străinătate au atins nişte coarde sensibile, mă gândesc să-mi spun şi eu părerea.

În primul rând, îi dau în totalitate dreptate lui Vlad când spune că avem o anumită imagine pentru că noi am creat-o. Şi când explică în termeni pe care-i poate-nţelege oricine că, pentru străin, ţiganul care vine din România şi vorbeşte limba română este român.

Şi dacă se vorbeşte despre cum alţi români îşi văd de treburile lor, nu încalcă legea şi aşa mai departe, haideţi să vă pun o-ntrebare: dacă avem 10 cai, dintre care 3 sunt roz, care cai ies în evidenţă? Cei normali sau cei roz?

Nu ştiu dacă v-aţi prins, dar normalitatea nu prea dă subiecte de ştiri. Nici n-ar avea cum. Aşa că rămân jafurile, hoţia, cerşetoria şi traficul de copii. Pentru că astea sunt anormale şi ies în evidenţă. Aţi vrea ca pentru fiecare ştire de tipul „Alt român a furat un portmoneu în metroul parizian” să vedeţi şi una de tipul „Alt român care munceşte”? E imposibil. Ce urmează, reportaje despre un profesor care predă, un avocat care pledează şi un fotbalist care dă cu piciorul în minge?

Înţelegeţi că e normal să fim priviţi aşa. Vă dau un exemplu: ţiganii care, la expulzarea din Franţa, spuneau că se vor întoarce cu prima ocazie. Străinul care vede aşa ceva gândeşte în felul următor:

Bun, li s-a spus să rămână la ei în ţară şi puţin le pasă. De ce? Pentru că n-au niciun fel de respect pentru lege sau orice formă de autoritate. De ce? Pentru că s-au obişnuit să aibă atitudinea asta. De ce? Pentru că nu le-a făcut nimeni nimic până acum. De unde vin ei? Păi, ăştia de azi veneau din România. OK, românii nu le fac nimic. De ce? Pentru că li se pare normal, probabil. Şi de ce ţi s-ar părea normal să-l vezi pe unul că fură, cerşeşte şi sfidează legea? Pentru că şi tu eşti la fel.

Şi au dreptate într-un fel, dacă stai să te gândeşti. Nu că suntem hoţi de felul nostru, deşi se poate discuta şi despre asta (şi o vom face în alt articol), dar chiar nu le facem nimic. Mai tineţi minte când românul ăla o violase pe una în Italia? Timp de 2 sau 3 luni a fost cam riscant să spui pe-acolo că eşti român. Nu încurajez soluţiile extremiste, dar nici pasivitatea noastră. Pentru că noi, dacă vedem un ţigan cum îşi dă-n petec, nu-l punem la punct.

Atitudinea noastră este una de resemnare: „e ţigan, n-ai ce să-i faci”. Ba da, ai ce să-i faci. Dar noi preferăm să spunem asta, pentru că e şi o formă idioată de consolare. E un fel de „el e ţigan, nu român”. Cu atât mai mult: dacă tu eşti român şi eşti în ţara ta, de ce-i permiţi ţiganului să te sfideze? De ce-i permiţi să te-njure când întinde mâna şi nu-i dai nimic, de ce-i permiţi să fure un portmoneu şi nu intervii?

Da, ne e frică. Pentru că ştim că sunt şanse minime să fim sprijiniţi de ceilalţi, pe când ţiganii sar unul pentru altul. Totuşi, un grup de 4-5 ţigani poate fi pus la respect. E nevoie doar de voinţă şi curajul de a ne coaliza împotriva lor. Nu a ţiganilor în general, ci a celor care fac probleme.

Şi acum vine partea frumoasă: sunt destui români care fac gălăgie în autobuz, înjură fără motiv sau caută să sfideze pe toată lumea. Sau care fură. Ăia sunt ţărani, golani sau tineret. Deci, să ne-nţelegem: ţiganul care face asta e ţigan şi n-ai ce să-i faci. Românul care face asta e ţăran. Înţelegeţi unde bat?

Revenind la imaginea noastră în străinătate, am stabilit că e firesc să iasă-n evidenţă infractorii şi cerşetorii. Şi acum se vor trezi unii să spună că sunt şi români care fac sau au făcut lucruri măreţe. Spre exemplu, românul care a salvat mulţi spanioli la atentatele din Madrid. Sau Richard Albert Stein, despre care a amintit Vlad (deşi, după nume, e puţin probabil să-şi dea seama cineva că el e român). Sau Aurel Vlaicu.

Haideţi să ne imaginăm o ştire despre un cimpanzeu care ştie să rezolve ecuaţii de gradul II. Îi veţi considera brusc pe cimpanzei nişte genii sau veţi fi surprinşi şi-l veţi privi pe respectivul cimpanzeu ca pe o excepţie? Eu cred că varianta a doua este cea realistă. De, cu o floare nu se face primăvară, iar cu nişte români buni nu se schimbă imaginea ţării.

Degeaba vede francezul o ştire despre o descoperire făcută de un savant român, dacă după aceea iese pe stradă şi vede nişte cerşetoare tuciurii care vorbesc româneşte şi se uită urât la el că nu le bagă-n seamă. Sau dacă află că-n apropiere de orăşelul lui şi-au făcut tabăra nişte ţigani care vin din România. De ce fac asta? Pentru că sunt obişnuiţi să li se permită.

Şi, dacă-şi mai aminteşte de ştirea despre savantul român, se gândeşte că săracul om a avut un ghinion fantastic să se nască într-o asemenea ţară. Şi că e de apreciat faptul c-a avut puterea să reuşească în ciuda handicapului social pe care-l are din naştere.

Şi încă o chestie: argumentul idiot pe care l-am auzit de mai multe ori, cum că străinii uită că „sunt şi excepţii”. Păi, capete pătrate, excepţia nu este regulă. Străinii văd 10 români care ies în evidenţă (nu-i punem la socoteală pe cei care muncesc şi nu fac probleme). Opt dintre ei sunt hoţi, doi sunt profesori universitari. Chiar e surprinzător că n-au o părere prea bună despre noi?

În plus, unii străini pleacă de aici cu amintiri mai puţin frumoase. O prietenă îmi povestea despre unul dintre amicii ei din străinătate. Omul a stat aici câteva luni. Impresii de la plecare: „Românii sunt hoţi de felul lor. Taximetriştii încercau să mă plimbe prin jumătate de Bucureşti, vânzătoarea de la magazin încerca să-mi dea mai puţin rest, că ea credea că nu mă prind, lumea e pusă pe-nşelat aici.”. Da, o fi avut şi experienţe plăcute, dar mai importante sunt cele negative. Şi uite cum ne facem reclamă negativă şi aici.

Şi, din nou, suntem prea ocupaţi ca să facem reclamaţii la ANPC sau prea buni ca să facem scandal când încearcă un ospătar să ne fure. Înghiţim în sec şi plătim, să nu părem ţărani. Şi mai scăpăm şi un „Eh, asta e România!”.

Acum, pe bune, dacă văd că te scuipă unul şi nu reacţionezi, consider că ţi se pare normal să fii scuipat. Nu te scuip, dar mă aştept să te văd scuipându-l pe altul, pentru că aşa se procedează de obicei: dacă nu poţi să-ţi păstrezi deminitatea în faţa unuia, încerci s-o calci în picioare pe-a altuia.

Revenind: străinul consideră că hoţii sunt toleraţi la noi pentru că suntem hoţi cu toţii. El fură de la tine, tu furi de la mine, eu fur de la altul şi tot aşa. Iar noi îi tolerăm pentru că suntem proşti şi laşi şi aşteptăm întotdeauna să facă altul primul pas.

Acum, ajungem la ce l-a enervat pe Vlad: romaniisuntdestepti.ro. Mi-a adus aminte de acelaşi caz cu românul care violase o femeie în Italia şi de isteţii de la Garda de fier care lipeau prin oraş afişe cu „Violatorul X nu este român, ci ţigan!”. Bravo, deştepţilor! Grozavă iniţiativă! Sigur, noi ştiam asta. Se pare că italienii nu prea făceau diferenţa şi lor ar fi trebuit să le explicaţi, dar felicitări! Aţi luat atitudine.

Cam aşa e şi cu spam-ul la căutarea pe Google: n-are niciun efect. Chiar crede cineva că italianul care ne urăşte îşi va schimba brusc părerea? Sau că francezul sătul de cerşetori dă doi bani pe căutările pe Google? Şi cum credeţi că vom fi priviţi când se va scrie despre ce-am făcut noi în ultima vreme? O să ne laude cineva c-am fost atât de isteţi încât să căutăm de mii de ori „romanian are smart”? Nu. Se va spune că, pe lângă faptul că suntem hoţi, suntem şi ipocriţi.

Soluţia este să ne creştem respectul de sine, nu să spamăm motoarele de căutare. Ne vom comporta în consecinţă. Şi asta înseamnă 2 chestii: vom fi noi mai buni şi vom tolera mai puţine din partea altora. Nu doar din partea ţiganilor, ci şi a românilor care nu cred în civilizaţie. Pentru că, orice s-ar spune, avem şi noi destule probleme de mentalitate.

Ah, da: „românii sunt păduchioşi” este o propoziţie în limba română. Aş spune că imaginea noastră nu este şifonată doar în ochii străinilor.

Dați-mi un trib care să mă creadă Dumnezeu și-o mitralieră


Acest articol este cel care încheie dezbaterea începută acum câteva zile, cu Românii sunt deștepți.ro, și continuată ieri, cu Mesaj pentru Europa. Ideea mi-a venit tot sâmbătă, când reflectam la post-ul pe care urma să-l scriu după discuțiile avute cu tata pe marginea imaginii românilor în străinătate. Fiind, însă, prea multe de dezbătut (și – de ce să mint? – prea mult de scris), am conchis că inspirat ar fi să rup articolul în două. În altă ordine de idei, ceea ce veți citi mai jos diferă ca și tonalitate de ce ați citit ieri, ceea ce ar fi făcut un pic tripantă lecturarea unui singur post, ce încropea cugetările mele din articolul precedent cu ce urmează. Îmi place să cred că am dublă personalitate, deși mulți din cei ce nu mă cunosc ar spune că am o problemă la cap. Bine, poate și unii din cei ce mă cunosc.

Cei ce-au stat măcar juma’ de oră de vorbă cu mine la o bere sau m-au citit pe Evident, tot Rolemodelism știu că sunt un individ tranșant. În sensul practic al cuvântului. Mie-mi plac soluțiile simple, eficiente și cu efecte imediate. Nu mă încurc cu etica sau moralitatea, e ca și cum mi-aș pune singur bețe-n roate. Dacă am o problemă, căreia vreau să-i găsesc o rezolvare, și am ajuns la o potențială soluție, îmi pun trei întrebări: ”Se poate face?”, ”Va funcționa?” și ”Voi remarca schimbări în bine imediat după ce implementez soluția?”. Dacă răspunul la toate trei e ”da”, ăla e răspunsul corect. Cred că vă dați seama unde vreau să ajung cu ce am scris mai sus.

Nu, dragii mei, nu propun un genocid la nivel național (deși rânjesc când mă gândesc la o clădire de zece etaje în flăcări, plină până la refuz cu cei care au fost în Bamboo sâmbăta trecută, cei pentru care o ieșire în oraș înseamnă un suc băut în AFI duminica, la prânz, și cei care chiar se cred șmecheri dacă vorbesc tare la telefon în mijloacele de transport în comun despre banii câștigați la pariuri, pizdele pe care le-au futut cu o seară-n urmă și cum o să-i bată pe ăia care au zis ceva de rău despre ei, ”să moară familia mea”), ci o soluție în urma a cărei implementări ar fi mai puțină cenușă și mai puțin sânge de curățat. Nu mai zic de cadavre. Dar iar deviez și o să ziceți că-s un psihopat și un pericol pentru cei care mă citesc și chiar mă cred.

Propun o mână de fier la cârma țării care să taie în carne vie (mai mult la figurat, dar și la propriu, dacă situația o cere) când vine vorba de deciziile luate. Vorbesc de un om deștept, fără procesor de conștiință, care știe cum ieșim din situația în care ne aflăm și care nu are remușcări să ia decizii care unora li se par deplasate.

În primul rând, toți ar trebui să muncească. Absolut toți, imediat de cum au devenit majori. Dacă ai o educație în desfășurare (facultate sau liceu, pentru cei mai slabi de înger) sau ești pensionar, poți să zaci, ți se permite, pentru că fie ai făcut ceva până acum, fie urmează să faci, și educația și munca, într-adevăr, nu ar trebui să se amestece. Dacă ai pământ (dovedit prin acte) pe care-l muncești, iar ești OK. Dar toți cei care freacă pula pe după blocuri și joacă la pariuri sau cei cărora le dă tata banu’ și ei nu fac decât să-l redirecționeze spre cafenele din Dorobanți trebuie puși la muncă. Desfășurarea evenimentelor e simplă, din punctul meu de vedere: razii constante și aleatorii. Te-am prins pe stradă și mi se pare că ai față de respiraci pe gură, te-ntreb dacă ești angajat. Îmi spui că da, că doar n-oi fi prost să-mi spui că nu. Te-ntreb unde, inventezi ceva pe loc, dau un telefon, verific, nu-i așa. În primul rând, amendă că m-ai mințit și nu respecți legea dată în prealabil. Începi să te smiorcăi că ai încercat să te angajezi, dar nu te ia nimeni că n-ai experiență sau gen. Dau două telefoane, ești angajat. Mâine te prezinți la REBU la 9 dimineața, că atunci îți începe tura. Începi să faci pe nebunul că tu nu ești gunoier și e sub demnitatea ta. Amendă că mă scoți din sărite și două scatoalce, ca să taci dracu’ din gură. Și, dacă mâine nu ești la 9 la REBU, vin iar după tine, de data asta, și cu doi malaci fără creier care te pot convinge, într-un fel sau altul, că legea e lege și tu, un cârnat figurant, nu ești mai presus de ea. Și, dacă nici după asta, nu te prezinți la REBU, o ținem tot așa până te prinzi că efectiv nu ai alternative și vii la muncă. Sau până încep să te doară oasele, dacă chiar nu ai fost binecuvântat cu darul deducției.

În al doilea rând, anumite chestii legate de libertatea de exprimare trebuie controlate. Nu zic să ne întoarcem în comunism, dar un pic de decență în comportamentul în spații publice mi se pare imperios necesară. Am să dau un exemplu, diferit de clasicul scenariu cu cocalarul îmrbăcat în roz în tramvai. Admitem că nu e Halloween și, totuși, tu insiști să ieși pe stradă într-o rochie lungă și neagră, bocanci până la genunchi, cu ținte, jumătate din față acoperită de machiaj negru și brățări de piele pe mâini, ce se întind până la la cot. Pe lângă aspectul de vrăjitoare sau fantezie sexuală eșuată, mai ai și atitudinea aia clasică gotherilor aroganți care șed într-un loc bând bere la PET și fumând Lucky Strike roșu, din principiu, nu că le place, și se uită cu dispreț spre trecătorii care fumează țigări slabe, cu filtrul alb, poartă blugi și cămașă sau stau la terasă și beau whisky. Și lăsând toate astea la o parte, ceea ce faci tu greșit este că vociferezi. Practic, ce încerc să zic este următorul lucru: mă doare-n cur cum te-mbraci, mă doare-n cur ce atitudine ai și ce gândești. Dacă mă deranjezi pe mine sau pe alții prin tonul glasului tău sau cele spuse, amendă și, la a doua abatere, bătaie zdravănă că, până la urmă, și omul e un animal ce poate fi dresat.

În al treilea și ultimul rând (cel puțin în acest post), românul trebuie învățat să păstreze curățenia. Orice s-ar spune, avem o țară foarte frumoasă. Din punct de vedere geografic, am fi ipocriți să ne plângem cu privire la ce ne-a lăsat natura. Și, pe lângă curățenia în natură, bineînțeles, trebuie controlată curățenia în mediile urbane și rurale. Coșuri de gunoi răsfirate strategic, să zicem, unul pe o rază de 20 de metri, cu o scrumieră alături. Că nu se aruncă chiștoacele aprinse unde se aruncă ambalajele de croissante. Cum te-am văzut că ți-ai scuipat guma de mestecat pe jos, amendă. Mâine ai aruncat pachetul de țigări pe jos, amendă. În câteva zile, când descoperi că ți s-a dus juma’ de salariu pe amenzi, o să te cumințești.

Ca o completare, menționez că pentru implementarea acestor măsuri nu este necesară decât voința și un control amănunțit cu privire la amenzile despre care am tot vorbit în rândurile precedente. Iar dacă se descoperă că amenzile nu au fost plătite, cum zice Uzzi, ”venim la tine-acasă”. Luăm ceva ce considerăm că echivalează cu valoarea amenzii, să zicem, televizorul, și aia e. Pe următoarea ai să o plătești. Ah, și mai e nevoie de cunoștințe despre anatomia umană, că nu-i OK să-l bagi în spital pe ăla care și-a aruncat chiștocul pe jos în stația de troleu, dar să-l faci să nu-și mai simtă pulpa dreaptă vreo 5 ore i-ar putea fi învățătură de minte.

Cam astea ar fi, zic eu, principalele soluții care ar rezolva peste jumătate din problemele românilor. Dacă muncești, ești civilizat față de alții și față de mediul înconjurător, deja ai mai puțin timp și mai mult bun simț. Astfel, încetul cu încetul, celelalte probleme și-ar găsi rezolvarea de la sine. Și aici vorbesc de incultură, cheltuieli nesăbuite sau atitudinea de plângăcios. Teoria după care se ghidează cele mai de sus e foarte simplă. Nu-mi amintesc exact de unde e, dar sună cam așa: ”Nu știi, te învățăm. Nu poți, te ajutăm. Nu vrei, te obligăm.”.

Până la următoarea transmisie, din buncărul propriilor mele gânduri, totodată constructive și dăunătoare, al vostru, The Role Model.

Mesaj pentru Europa


Printre discuțiile purtate sâmbătă, cu tata, am ajuns, după ce i-am spus despre mișcarea socială on-line descrisă în post-ul ăsta, la celebrul dezbătut și răsdezbătut subiect ”cum sunt românii văzuți din afara granițelor”. De data asta, de oameni, nu de un motor de căutare. Povestirile lui de pe vremurile în care eram încă prea mic să știu (și chiar și să-mi pese) care-i treaba m-au pus pe gânduri Mi-am amintit și de Paraziții, cu o melodie de-a lor care-mi va rămăne întipărită în memorie mult timp de acum încolo:

Nu în ultimul rând, m-a ajutat și sor-mea, care a venit cu un argument ce mi s-a părut halucinant la momentul respectiv. Mi-a spus despre o scenă dintr-un film francez, pe care îl văzuse recent pe HBO, în care o doamnă aștepta în mașină la culoarea roșie a semaforului. Țigănușii vin să-i spele parbrizul și, după ce aceasta refuză și-i alungă, bodogăne ”Ce mă enervează românii ăștia”. Pornind de la acest simplu detaliu ar trebui să considerăm că avem o problemă, d-apoi să le mai menționăm și pe celelalte. Dar să facem treaba ca la carte.

Cine-și mai amintește de ”copiii străzii”? Eu, personal, vag, dar, ca să-mi împrospătez memoria, am văzut pe youtube câteva scene aleatorii din Copiii Subteranului, un documentar pe care vă recomand să-l vedeți. Eu nu l-am vizionat, încă, întreg, dar o voi face cât de curând. Știți că veneau reporteri din străinătate în București să-i găsească, le dădeau ceva de mâncare și niște bani și-i puneau să se bată între ei sau să facă circ ca să aibă material de scandal pentru presa de la ei?

Hai să menționăm și emigranții ilegal care cerșesc și fură în Franța și Italia. Îi știți pe ăia care-și vindeau copiii pe 500 – 1000 de euro? Nu era nicio problemă, femeia era deja gravidă într-a patra, peste un an mai făceau niște bani de pe urma viitorului plod. Pân-atunci, mai cerșeau și mai furau niște portofele prin autobuze. Hai să ne-amintim celebrul caz cu ”mâncătorii de lebede”. Sau reportajele de la știrile noastre care înfățișau 50 de emigranți care erau trimiși pachet acasă de francezi și care, în fața microfonului, spuneau nonșalant că se întorc în Franța cu prima ocazie, la cerșit.

Acum mulţi dintre voi îmi vor spune că lucrurile stau în felul următor: sunt și foarte mulți români care au plecat la studii în Marea Britanie sau S.U.A. și au devenit doctori sau ingineri, bine plătiți, din care unii sunt chiar celebri pentru munca depusă în folosul unui anumit domeniu, iar articolele lor și contribuția lor la dezvoltarea acelui domeniu sunt recunoscute internațional. Ştiu. Să luăm cazul medicului Richard Albert Stein, român, de felul lui. Despre el am citit aici și m-am simțit bine văzând că se poate să răzbești în afară.

Bun, având, așadar, aceste date, întrebarea rămâne ”De ce impresia generală despre români este că sunt cerșetori, hoți sau nespălați?”. Răspunsul corect nu este ”Pentru că ăia nu sunt români, ci sunt țigani.”. Că sunt și români care fac d-astea. Mai puțini, dar sunt. Răspunsul corect este ”Pentru că noi le permitem celor din afară să-și facă această impresie.”. Reporterii străini care filmează copiii străzii cum se bat între ei și trag aurolac nu ar avea ce să filmeze dacă nu ar fi copii ai străzii. Presa austriacă nu ar avea de ce să vuiască despre șatra care a mâncat lebedele de pe unul din lacurile lor, dacă ăia nu ar fi făcut-o.

Normal ar fi să ne rezolvăm problemele, nu să ne arătăm ofuscați că străinii le-au descoperit. Și da, sunt problemele noastre, pentru că de la noi au plecat ăia în afară și au făcut ce au făcut. Dacă plecau din Rwanda, presa străină împroșca cu căcat în rwandezi, nu în noi. Prin urmare, hai să lăsăm la o parte argumentul comod ”Eu sunt român, nu țigan, de ce să mă atingă aspectul ăsta?”. Pentru că atunci când vei avea ocazia să intri pe bursă la o universitate din Italia, colegii de an Franco și Giuseppe se vor arăta mirați că ești român, la fel ca ăia care cerșesc la două străzi distanță de porțile instituției de învățământ. Le vei explica că ăia sunt țigani, și nu români, iar argumentul lor va fi că tot din România au plecat, ca și tine. Iar asta nu pune un semn de egalitate între tine și cerșetori, dar pune un semn de echivalență. Pentru că, în afara etniei, ați avut aceeași țară din care ați plecat, același președinte, aceeași limbă și aceleași legi de respectat.

Prudenţă şi tunuri


Mă enervează oamenii care investesc doar când consideră că au garanţia că-şi vor recupera investiţia. Şi mă refer aici la investiţii în bani, timp şi, de ce nu, emoţii. Că şi relaţia e tot un fel de investiţie.

Eu ştiu aşa: prin natura ei, o investiţie se poate pierde, pentru că poate aduce şi profit. Dacă merge bine, analizezi şi vezi ce-ai făcut bine şi ce-ai fi putut face diferit ca să meargă şi mai bine. Dac-o dai în bară, analizezi şi mai mult şi vezi ce-ai făcut bine. Apoi, ce-ai făcut prost. Şi schimbi procedura.

Unii nu vor avansa în viaţa lor, pentru că preferă să evite o pierdere mică decât să urmărească un beneficiu important. Pierderea e rea. Eşecul e rău. Şi noi ne plângem că stăm pe loc.

Şi sunt şi alţii, cu capetele bine aerisite, care investesc rar, dar îşi aleg prost momentul şi cantitatea. Că ei văd 2 posibilităţi: „sau nu riscăm deloc, sau riscăm totul”. Calea de mijloc? Nu, că noi n-o ardem cu jumătăţi de măsură. Ne aruncăm cu capul înainte. Ghilotina aia e pusă acolo aşa, de decor.

Şi aşa ajung aerisiţii la concluzii deştepte: „ei, am încercat şi n-am reuşit, nu era mai bine să nu-ncerc deloc?”. Nu, cap pătrat. E bine să-ncerci des, ca să te obişnuieşti. Şi să-mparţi „capitalul”, nu să-l îngropi pe tot într-un singur loc.

Încă n-am scăpat de mentalitatea „tunurilor”. Şi asta aduce pierderi pe termen lung. Mă bag în afacerea asta şi mă-mbogăţesc peste noapte; altfel, nu merită. Investesc timp şi aşteptări în relaţia asta, că mâine mă cere; dacă nu sunt sigură că e-n limbă după mine, îl las să-mi dea mai multe dovezi că e amorezat, ferească zeii să fac eu un pas mai mare înainte! Citesc cartea asta, dar vreau un mod concret în care mă va ajuta, că la mine nu merge cu „ţi-ar putea fi de folos cândva”.

Şi aşa stăm pe loc. De ce să înaintezi lent, dar sigur, când poţi să te opinteşti în cele mai nepotrivite momente?

A fost odată ca niciodată


Fac pariu că absolut toți din cei care vor începe să citească acest post au citit ”când erau mici” (sau chiar și recent) măcar unul din celebrele basme ale copilăriei. Vorbesc aici atât de cele autohtone (gen ”Capra cu trei iezi” sau ”Prâslea cel voinic și merele de aur”), cât și de cele internaționale, cunoscute de marea majoritate a întregii planete (gen ”Scufița Roșie”, ”Hansel și Gretel” sau ”Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici”).

Ei, bine, chiar dacă la vârsta maturității aceste narațiuni nu par mai mult decât niște copilării puerile, fără strat și fără esență, absurde și, poate, chiar plictisitoare, la vârsta la care mergeam în școala primară erau cu totul și cu totul altceva. Înfățișau un univers fascinant, pe care noi îl vedeam și simțeam ca fiind real, atunci când închideam ochii, după terminarea lecturii, înainte să adormim. Case din turtă dulce, lupi și zmei, voinici curajoși și prințese frumoase, toate fac parte din dezvoltarea normală a unui copil și, orice ar spune cărțile de psihologie, e păcat să nu facă parte din viața lui, măcar pentru o scurtă perioadă de timp.

Din păcate, generația 3D, care vine tare din urmă, gata să ne înlocuiască în facultăți și call-center-e peste un deceniu (gând care îl face până și pe Teo să-și facă cruce), va avea parte de cu totul alte basme și alte universuri, cu toate că numele care au marcat copilăria noastră rămân aceleași.

Am să fiu mai concret. Pe parcursul ultimilor 2 ani mi-a fost dat să văd pe youtube trailer-e la filme de a căror simplă idee mi-e greață. Lăsând la o parte celebra Alice In Wonderland (cu toate că ideea de la care a pornit filmul este aceeași cu ideea de la care au pornit filmele despre care o să vă vorbesc imediat), care este, totuși, o creație cinematografică reușită (poate un pic overrated, dar reușită), Red Riding Hood, Sleeping Beauty sau Snow White & The Huntsman vor face majoritatea apărătorilor copilăriei inocente să se încrunte. Iar acum am să vă explic de ce m-au ofuscat trailer-ele acestor ”capodopere cinematografice”, fie ele prezente sau viitoare.

În Red Riding Hood, film care vine (atenție, un amănunt foarte important) ”from the director of Twilight”, lupul care o mănâncă pe bunicuță este înlocuit cu un vârcolac. Povestea se abate de la ideea de bază (fetița naivă care se încrede în fiara din pădure, permițându-i, practic, să le mănânce și pe ea, și pe bunicuță) și devine vânătoarea acestei bestii ce seamănă teroare într-un micuț sat din munți uitat de lume. Nici Scufița Roșie nu mai este copilul inocent din povestea pe care o știm cu toții, ci o adolescentă îndrăgostită, frumoasă și chiar, în anumite momente, destul de… erotică.

În Snow White & The Huntsman, majoritatea personajelor principale sunt păstrate (mai puțin piticii), dar dorința reginei de a rămâne ”cea mai frumoasă din țară” capătă o cu totul altă conotație în acest film. Albă-ca-Zăpada este vânată, literalmente, pentru ca inima-i să fie ”consumată” de către regină, iar creaturile ce mai apar în lumea fictivă zugrăvită de scenariu nu sunt câtuși de puțin… pitice. De menționat că acest film vine ”from the producer of Alice In Wonderland”.

Cât despre Sleeping Beauty, cred că este suficient să precizez că frumoasa eroină este o prostituată de lux. De punctat, de asemenea, că filmul este ”written and directed by Julia Leigh. It was her debut as a director.” (citat direct din wikipedia). Cred că e clar cu ce avem de-a face.

Nu vreau să mă pierd în review-urile pe care le-am găsit despre Red Riding Hood, care mai de care mai negative, sau în părerile profund dezaprobatoare ale celor cu care am apucat să împărtășesc aceste lucruri înainte să scriu post-ul. Nu ar avea sens. Post-ul acesta se vrea strict informativ, cu toate că mi-aș dori să fi reușit să ascund în el și un mic semnal de alarmă. Nu-i OK. Ajung Twilight și Harry Potter. Nu vă bateți joc și de ceva ce dăinuie de multe zeci de ani și de care se bucură generații și generații de copii din mai toate colțurile lumii în fiecare an. Or fi vârcolacii, prostituatele de lux și magia viitorul cinematografic, dar faceți filmele pe ideea voastră și nu distrugeți ceva ce au clădit alții cu cu totul alte intenții.

P.S.: Nu am văzut niciunul din aceste filme, dar intenționez, la un moment dat, când am suficient curaj.

Post Navigation