Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the month “februarie, 2012”

Evoluţia s-a-ncheiat, pregătiţi-vă să vă-ntoarceţi în peşteri


Ieri am vorbit cu un client care voia să aibă un anumit număr de telefon. Adică ştia exact ce număr voia să aibă; era aproape identic (diferenţă de o cifră) cu un număr pe care-l avea deja, ceea ce-l făcea mai uşor de reţinut. Atunci mi-am dat seama că n-am exagerat când am spus că soarta speciei umane se află sub semnul întrebării.

Ştiu că unora nu li se pare mare lucru, dar vă reamintesc că un număr de telefon înseamnă 10 cifre. Atât. Nu teoria universurilor paralele, o ecuaţie de gradul II sau istoria Chinei. Dacă eşti capabil să reţii 10 cifre, eşti capabil să-ţi înveţi numărul de telefon. Există maimuţe în stare de aşa ceva.

Se pare că unii consideră că e prea greu. Şi nu, imbecilul de aseară nu era un caz izolat, mi s-a-ntâmplat de prea multe ori să cer cuiva numărul de telefon şi persoana respectivă să nu-l ştie. Şi să spună, ca scuză, că nu-şi încarcă memoria „cu aşa ceva”.

Trăim într-o epocă în care nu prea mai e nevoie să reţinem sau să gândim. Epoca în care pe ambalaje există indicaţii foarte clare cu privire la ce nu trebuie făcut cu un produs (nu mânca iPod-ul, nu-ţi turna vopseaua în ochi, nu lăsa bricheta la-ndemâna copiilor), proştii sunt protejaţi şi compătimiţi, iar sistemul educaţional trece printr-o revoluţie idioată. Da, sunt de acord cu modificarea filozofiei aplicate în şcoli şi cu actualizarea programei, dar am o problemă cu discuţiile interminabile despre cum ar trebui să nu-i forţăm pe copii să-şi solicite prea mult creierul, pentru c-o vor face şi singuri când e necesar. Am spus-o de multe ori: copilul este un animal care trebuie dresat. Trebuie-nvăţat să fie disciplinat şi să-şi pună creierul la contribuţie. Într-un mod organizat, eventual.

Dar cum dracu’ să-şi exerseze creierul când stă toată ziua cu ochii în monitor sau cu balele-n barbă şi cu telecomanda-n mână? Citit? Nu, că e inutil. Ieşit afară? Nu, că e periculos. Rezolvat probleme, găsit soluţii? Neah, Google. Nu găseşti răspunsul pe Google, dar găseşti fragmente de răspunsuri pe mai multe site-uri? Trebuie să le pui cap la cap? Faci singurul lucru de bun-simţ: întrebi pe un forum, poate-ţi dă cineva mură-n gură. Dacă nu, oricum nu merită.

Aţi observat că oamenii care trăiesc în faţa televizorului nu prea sunt în stare să abstractizeze? Pune-i să lucreze cu un concept pe care trebuie să şi-l imagineze ca să-l înţeleagă şi le-ai dat de lucru pentru 2-3 ani. Explicaţia e simplă: televizorul îţi oferă imagini. Ce trebuie să-ţi mai imaginezi? Primeşti totul pe tavă. Iar imaginaţia e ca un muşchi: dac-o foloseşti des, e din ce în ce mai eficientă. Dacă nu, vei căuta să legi orice concept nou de o imagine cunoscută, ca să ai un reper.

La fel e şi memoria: azi nu vrei să reţii un număr de telefon, mâine-ţi scrii pe o foaie parola de Messenger, peste o săptămână trebuie să te uiţi în buletin ca să dai adresa corectă. Exagerez, dar nu cu mult. Şi încă suntem la-nceput. Mă-ntreb cum va fi peste 5 sau 10 ani.

Nu mă-nţelegeţi greşit, nu m-ar deranja în mod deosebit împărţirea societăţii în gânditori şi drone; nu e prea greu să vă imaginaţi în ce categorie m-aş încadra. Dacă nu vă puteţi imagina, ştiu eu cam în ce categorie v-aţi încadra voi. Nu, nu-ncercaţi să-nţelegeţi, nu-i nevoie. Rolul pe care-l veţi primi nu presupune să gândiţi.

Problema e că numărul proştilor este invers proporţional cu gradul de siguranţă în viaţa de zi cu zi. Un imbecil este în stare să te omoare încercând să deschidă o sticlă de şampanie. Un cretin goleşte o sticlă de gin, apoi sare la volan, să nu-ntârzie la-ntâlnirea cu Sfântul Petru. Şi mai ia câţiva oameni cu el. Altul vede un transformator electric care scapă scântei şi pune furtunul pe el, să nu izbucnească, Doamne fereşte, un incendiu.

Sau, pur şi simplu, imbecilul nu-şi ţine gura şi te indispune. Că el are păreri despre orice şi e gata să le susţină până-n pânzele albe, chiar dacă nu e-n stare să le argumenteze sau măcar să-nţeleagă de ce le susţine. Sau să vadă implicaţiile pe termen mediu şi lung ale ideilor lui.

Lăsând gluma la o parte, vreţi  să renunţăm la inteligenţă şi să devenim nişte dependenţi de smartphone şi Internet, când acestea din urmă sunt rezultate ale gândirii? Aţi citit „Maşina timpului”? Dacă nu, aţi văzut filmul? Eloii au ajuns Eloi tocmai pentru că n-au mai întâlnit niciun fel de provocări în viaţa de zi cu zi. Bineînţeles, creierul a-nceput să involueze.

Dacă asta e ideea, mai bine renunţăm de acum la traiul civilizat şi tehnologie şi ne-ntoarcem în sălbăticie. Aveţi curaj? Eu am. Consider că mă pot adapta destul de uşor şi sunt în stare să fac nişte lucruri necesare pentru a supravieţui, cum ar fi ascuţirea unei suliţe sau înţelegerea comportamentului animalelor, astfel încât să-mi măresc şansele de-a nu mă-ntoarce cu mâna goală de la vânătoare. Cred că mă descurc fără Google. Iar copiii mei îmi vor semăna. Voi ce spuneţi?

Şi nu mă tem de efortul fizic. Şi ăsta e un avantaj în zilele noastre.

Îi zice Stat că stau degeaba


Citeam acum câteva zile pe blog-ul lui Teo un articol interesant, în ale cărui comentarii discuția a deviat de la tema post-ului în sine la o polemică între Teo și o individă cu privire la intervenția Statului în viața cetățeanului. Nu am vrut să intervin activ în discuție (deși aș fi avut multe de spus), ci doar am punctat că discuția respectivă nu va avea sfârșit, în principal datorită faptului că individa nu părea foarte receptivă la argumentele lui Teo, ci se comporta, mai degrabă, întocmai ca un perete cu care încerci să porți o conversație despre starea vremii.

Cu toate astea, nu am uitat discuția respectivă și azi, în duș (unde altundeva?), ajutat de o melodie de-a lui Cedry2k pe care o ascultam în momentul respectiv (da, ascult muzică în timp ce fac duș) s-a înfiripat ideea unui post. ”Amin!” mi-am zis, fericit că lipsa de inspirație din creierul meu a dispărut. Prin urmare, să purcedem:

Este foarte interesant de definit punctul în care se termină intervenția Statului în viața unui cetățean, punct din care respectivul este obligat să-și poarte singur de grijă și să se realizeze în viață cum poate mai bine. De clarificat, de la bun început, că nu concep ca această intervenție a Statului să nu înceapă. Exact cum un părinte își învață copilul să vorbească, să folosească toaleta pentru nevoile fiziologice și să meargă, la fel și Statul trebuie să ajute cu ceva un cetățean la începutul drumului său în viață. De ce spun asta? Foarte simplu. Părintele are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un om normal. Nu doctorand în fizică cuantică (partea asta este opțională, rămâne la latitudinea părintelui, dar în mod cert nu e obligatorie), dar nici un macac căruia-i curge scuipat din gură (exceptând situația în care s-a născut cu sindromul Down sau mai știu eu ce altă boală de genul ăsta, caz nefericit, nu discutăm despre așa ceva). Exact la fel, Statul are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un cetățean normal.

Și ăsta este punctul pe care îmi doresc eu atât de mult să îl definesc. Ce înseamnă un cetățean normal? Pornind de la cum văd eu lucrurile, sunt doar câteva categorii în care intervenția Statului este obligatorie, până la atingerea unei vârste/unui nivel.

a). Sănătate. Asigurarea medicală obligatorie plătită mi se pare o aberație. Statul are datoria să-și mențină cetățenii sănătoși. Nu există niciun individ în țara asta care să nu aibă de plătit dări la Stat (impozit pe salariu, T.V.A., impozit pe casă, etc.), prin urmare nu există niciun motiv ca toți indivizii să nu beneficieze de asigurare medicală gratuită. Motivul pentru care spun asta este atât de simplu că până și un cimpanzeu ar putea să-l deducă singur (într-un exemplu adaptat lui, bineînțeles). Dacă primata a descoperit un mușuroi de termite, nu are niciun sens să îl distrugă, nu va putea mânca decât foarte puține din cele care vor fugi, panicate, care-ncotro. Dacă, însă, folosește un băț pentru a le extrage din locuința lor, se va putea bucura în tihnă de o masă copioasă. La fel și cu Statul și noi. Dacă nu ne asigură o viață sănătoasă, nu avem cum să muncim la capacitate maximă, astfel încât să ne putem plăti dările integral. Nu vorbesc aici de despăgubire financiară pentru accidente, ci pur și simplu posibilitatea ca oricine să poată beneficia de tratament gratuit pentru gripă, punerea în ghips gratuită a unui picior sau ochelari de vedere gratuiți.

b). Educație. Sunt de acord că nu fiecare ar trebui să-și dea doctoratul sau să facă un masterat. Nici măcar facultatea nu trebuie să fie obligatorie. Facultatea deja presupune o specializare. Dar 12 clase mi se par de minim bun-simț. Faptul că 12 clase sunt gratuite deja mi se pare normal, dar ce ar trebui îmbunătățit ar fi nivelul de investiții ale Statului alocate instituțiilor de învățământ. De ce trebuie să cadă clasele pe elevi în tot felul de comune uitate de Dumnezeu? De ce în unele școli copii de 10 ani trebuie să stea cu geaca pe ei la ore iarna? Și de ce trebuie profesorii să dea meditații pentru a-și asigura un minim trai decent? Iar această ultimă întrebare atinge o problemă din sistemul de învățământ dată dracului rău de tot. Profesorii care dau meditații sunt clar mult mai puțin implicați la clasă. Prin urmare, cei pe care acesta (sau orice alt profesor) nu îi meditează primesc mai puține informații. De ce?…

c). Muncă. Statisticile recente confirmă faptul că peste 50% din absolvenții de facultate nu se pot angaja nici la un an după ce și-au terminat studiile. Cauza cea mai frecventă este lipsa experienței profesionale. Nici nu are sens să intrăm în cercul vicios ce este această situație, nu? Ce cred eu că ar trebui să se facă? Internship-uri. Fără plată. O lună. Nu îl costă nimic în plus pe angajator (poate în afară de apă și hârtie igienică) să mai aibă încă un consumator de aer în birouri care să muncească în folosul companiei. Dacă e bun, va fi angajat. Dacă nu, sănătate și ”la revedere”, poate la altă companie, dar cel puțin a acumulat acea experiență profesională despre care se vorbește atâta. Nu mi se pare logic să acuzi cetățenii că nu muncesc câtă vreme nu au unde. Și, scuză-mă, nu mi se pare OK nici ca un licențiat în Relații Publice să lucreze la REBU (dau un exemplu).

Acestea fiind zise, vă las să-mi completați post-ul cu ce credeți că mai e necesar în secțiunea de mai jos, rezervată comentariilor. Eu, personal, nu cred că e nevoie de nimic mai mult din partea Statului pentru ca viețile noastre, cetățenilor de rând să poată demara cum trebuie și, mai departe, fiecare să-și croiască ce drum știe și poate mai bine.

Cum bine zicea Cedry2k în melodia despre care vă vorbeam la începutul articolului,

”mă-ntreb cu groază câți ani tre’ să tragi să faci bani să-ți faci casă?”

Poate n-ar fi nevoie de atât de mulți dacă ni s-ar oferi un început de drum normal.

Youtube e un mediu propice pentru idioţi


Sau patria lor virtuală.

Remarcasem de ceva vreme că multe comentarii de pe Youtube nu prea au treabă cu bunul-simţ. Ceea ce e normal, pentru că toată lumea cu o conexiune la Internet poate intra acolo şi lăsa păreri. E cea mai simplă chestie pe care o poţi face.

După ce am citit în diagonală comentariile de la mai mule fişiere, am ajuns la concluzia că pe Youtube evoluează o nouă subspecie umană: comentacus youtubius hidrocephalus. În ciuda faptului că, în general, îi înţeleg pe oameni după ce le citesc câteva fraze, creaturile acestea m-au lăsat perplex: au o psihologie aparte. Spre exemplu, orice fiinţă normală  (nu neapărat umană) desfăşoară orice activitate pentru a obţine (direct sau indirect) plăcerea sau pentru a evita durerea. Reprezentanţii speciei amintite nu caută ceva anume, doar lovesc tastele.

Cine n-a studiat puţin problema crede că pe Youtube găseşti un haos total. Aşa pare la prima vedere, dar comentacii pot fi împărţiţi în câteva categorii. Pentru că, dacă-ţi arunci un ochi pe comentariile de la 20 de filmuleţe/videoclipuri diferite, vei observa că se repetă nişte comportamente şi nişte idei. Abstractizezi puţin şi vezi ce ţi-a ieşit.

În primul rând, iese-n evidenţă fanul înrăit. Ăstuia nu-i ajunge că ascultă o piesă sau vede un filmuleţ şi dă Thumbs Up, trebuie să-şi spună părerea. De cele mai multe ori, e ceva de genul „Respect, să moară mama şi fraţii mei!” sau „Cei mai tari din lume, băăă!”. Există şi unii mai isteţi, în special la videoclipuri, care fac comparaţii cu alte trupe. Mie mi se pare inutil din 2 motive:

1. dacă nu-ţi place o trupă, e pierdere de timp să scrii pe Youtube că nu-ţi place şi ce asculţi tu e mult mai tare;

2. dacă-ţi place o trupă, îţi place şi gata; nu ne pasă că, pentru tine, Paraziţii sunt mult mai tari decât Mafia. Just, or fi din unele puncte de vedere, dar ce relevanţă are?

Oricum, cele mai multe comparaţii sunt tâmpite. De ce l-ai compara pe Puya cu Cedry2k? De ce ai căuta să ne convingi că Iris e mai tare decât Holograf (sau invers)? De ce ai face comparaţie între mandarină şi portocală? Ştiu că seamănă, dar sunt diferite!

Comparaţiile mă duc la nostalgicul trist. Pe-ăsta-l doare că muzica s-a schimbat, 2Pac a murit, Kurt Cobain e oale şi ulcele, Bob Marley fumează cu Iisus, Eminem s-a mai liniştit, Freddie Mercury e mort şi el, house-ul e la putere. În general, comentează la chestii vechi, chiar dacă nu-i plac în mod deosebit. Dacă e vechi, e destul de bun, sau, în orice caz, e mai bun decât ce avem acum. Comentariile sale se reduc la variaţii pe tema „ce piese se făceau odată şi ce-a ajuns muzica acum!”. Nostagicul trist e genul de om care poartă tricouri cu Hendrix, pentru c-a fost un mare artist, zice el, dar nu ştie la ce instrument cânta.

Nostalgie, nostalgie, dulce nostalgie, de ce-a trebuit să-l naşti pe nostalgicul bătăios? Pe cel trist îl mai iertăm, dar bătăiosul se crede şi comerciant. Astfel, el propune Divinităţii târguri de tipul „Doamne, dă-ni-l înapoi pe [un artist apreciat şi decedat] şi ţi-i dăm pe Lil Wayne, Lady Gaga şi Justin Bieber!”. Dac-ar fi după el, nostalgicul bătăios ar interzice multe lucruri… adică pe alea care nu-i plac lui.

Ocazional, nostalgicul bătăios ridică în slăvi formaţii sau artişti. Spre exemplu, „Aaah, Animal X, se ştia de noi în Europa, nu ca acum!”. OK, cred că ştim cu toţii (în afara nostalgicilor bătăioşi) că de Animal X se ştia doar pe plaiurile mioritice. A, c-au mai avut un concert în Bulgaria sau Ungaria e altceva. Nu s-au îndepărtat prea mult de casă. Nu cred că aveau succesul Innei. Nu c-aş fi fan Inna, dar realitatea e realitate.

Dacă tot am trecut în revistă aceste 3 categorii, să vedem şi combinaţia dintre ele: nostalgicul perpetuu. Lucrurile sunt simple pentru el: ce era de actualitate acum 10 ani era bun, ce e acum e rău. Ce e acum va fi bun peste 10 ani, iar ce va fi atunci de actualitate va fi rău. Nostalgicul perpetuu, mai mult sau mai puţin bătăios, trăieşte cu 10 ani în urma umanităţii.

Apropo de umanitate, ar face bine să fie recunoscătoare că n-a trecut prin toate chestiile care l-au marcat pe implicatul emoţional. Aţi observat că, la absolut orice piesă/film cu oarecare încărcătură emoţională, există cel puţin un specimen care susţine că şi el a trecut prin asta? Poate fi vorba despre iubire, despărţire, pierderea persoanei iubite, cancer, mers la iarbă verde, sinucidere, victorie la Roland Garros, supradoză de droguri, datorii la cămătari, ce vreţi voi, apare cel puţin un implicat care ştie cum e să iubeşti, să te desparţi, să-ţi moară iubitul/iubita, să ai cancer (şi să te vindeci, eventual), să mergi la iarbă verde, să te sinucizi, să câştigi Roland Garros, să iei o supradoză de toate drogurile cunoscute omului şi să te alerge recuperatorii pe străzi. Implicatul emoţional nu se simte bine doar comentând; el trebuie să le explice tuturor cum e să facă o anumită chestie pe care el o-nţelege al naibii de bine, pentru c-a trăit-o.

Ne-am făcut încălzirea, aşa că trecem la comentacii hardcore. Începem cu Jedi-ul virtual, veşnic pus pe făcut dreptate. El i-ar bate şi băga în lagăre pe ţiganii care fac scandal în clipuri, pe cei care-l contrazic, pe unguri, pe politicieni, pe manelişti şi, în general, pe toţi cei pe care i se pune lui pata. Şi le-ar oferi momente de neuitat mamelor tuturor. Că toată lumea are o menire, iar a lui e să ameninţe şi să-njure pe Youtube şi să seducă mame. Să-nveţe să scrie şi să se exprime e mai puţin important, pentru că el trebuie să salveze lumea de tot ce nu-i place. De tot ce nu-i place lui, adică.

Războinicul de gherilă este ultima categorie de comentac pe care o prezentăm. El întruneşte caracteristici ale tuturor categoriilor prezentate anterior, dar se remarcă prin faptul că-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul inamicului. Sigur, ar putea să-l înjure pe Guţă într-un comentariu la un videoclip cu Ombladon, dar ar fi prea uşor.  Războinicul youtubian de gherilă se infiltrează pe domeniul maneliştilor şi, când te aştepţi mai puţin, atacă videoclipul lui Guţă cu un „băăă, ce muzică de căcat, băăă, sunteţi ţigani, băăăă!„. Apoi, dispare în ceaţă. Nu-l poţi învinge sau captura, întrucât este antrenat pentru lovituri rapide şi devastatoare. Un fel de Rambo, dar mai complex şi mai periculos.

 

Aceste subspecii au cel puţin un strămoş comun: userus forumus furiosus. În urmă cu ani buni, acesta activa pe forumuri. Se lua în gură cu toată lumea de dragul de-a o face, critica orice, înota împotriva curentului pentru că aşa voia şi posta în subforumul nepotrivit pentru că putea. Rubrica „Bucătărie”? Sigur, ăsta e locul cel mai bun pentru topicul meu despre BMW Seria 000. Jos organizarea! Jos sistemul! Jos toată lumea! Anarhie!

Între timp, pentru că administratorii de forumuri s-au prins că libertatea de exprimare nu trebuie confundată cu tupeul de 2 bani, au cam exilat noua specie. Că, şi-au zis ei, e amuzant să-l laşi pe unul să demonstreze că e cretin, dar la un moment dat devine enervant. Mai ales că alţii vor să discute chestii serioase, nu să vadă spectacole de circ pe Internet.

Exilul a reprezentat un moment de cotitură, pentru că în urma lui a apărut noua specie şi s-au conturat subcategoriile acesteia. Creaturile au aterizat pe Youtube şi s-au prins că au înclinaţii spre diferite dimensiuni ale prostiei crunte. Astfel, un urangutan s-a gândit că e hazliu să repete la nesfârşit că trupa X e tare de tot. Gorila a decis să se-njure cu băştinaşii youtubieni, şi aşa derutaţi de invazia de ciudaţi. Cimpanzeul s-a dedicat luptei de gherilă. Şi tot aşa, fiecare cu ce ştia să facă.

Până-n ziua de azi, aceste subcategorii aşteaptă venirea Marelui Troll, alesul care-i va unii pe toţi servitorii Nonsensului şi-i va conduce spre noi culmi ale puterii pe Internet. Căci coeficientul de inteligenţă scade, iar bezna ce constituie elementul lui comentacus youtubius hidrocephalus se-ntinde asupra tuturor videoclipurilor/fimuleţelor/filmelor pe părţi cu un număr decent de vizualizări. Hoardele de comentaci aşteaptă momentul propice pentru a lovi. Între timp, se-nmulţesc şi-şi dezvoltă abilităţile de luptă împotriva raţiunii şi utilităţii.

Din memoriile unui șmecheraș de cartier


Pre-scriptum: Toate numele din cele ce urmează în acest articol sunt pur fictive. Staff-ul Palme Intelectuale nu își asumă răspunderea pentru identificarea personajelor din acest post cu orice persoane reale.

Să facem cunoștință cu Andrei. Deși el se recomandă ”Schijă”. Andrei este un băiat obișnuit din București, localnic al periferiei, cu o situație financiară modestă și o educație post-liceală în curs (de șapte ani). Astăzi vom urmări cum decurge, generalmente, viața lui Andrei. Astfel, vom putea să ne facem o idee mai bună despre locul în societatea românească al acestei categorii aparte de români, șmecherașii de cartier.

Andrei se trezește dimineața când vrea el. Se consideră prea boss ca cineva să-și permită să-i guverneze lui timpul și, implicit, viața. El are principii solide, motiv pentru care nu se spală decât o dată la 3 zile. Nu pentru că îi e lene, ci pentru că nu vrea. Dacă ar vrea, ar face-o, dar el încearcă să-și impună un punct de vedere.

Andrei se duce la facultate tot atunci când vrea. De asemenea, pentru că e prea boss ca cineva să-și permită să-i guverneze lui educația și, implicit, viața. El nu consideră că a trece prin facultate 3 ani e suficient pentru a acumula cunoștințele necesare stăpânirii unui domeniu. Andrei e de părere că trebuie să ai principii în viață, iar unul din aceste principii este dăruirea, motiv pentru care el preferă să se ducă la facultate doar atunci când știe că poate fi trup și suflet implicat în cursul la care participă. Altfel, preferă să se ducă la biliard.

Andrei aruncă ambalajele de la batoane de ciocolată pe jos tot din principiu. El știe că nu se face primăvară cu o floare, prin urmare, de ce să se strofoace el să arunce gunoaiele la coșurile de gunoi, dacă alți idioți care se cred boși (el știe că numai el e un boss) aruncă pe jos? Andrei e de părere că o viață guvernată de principii solide și alegeri personale este o viață reușită, așa că alege să nu fie ca ceilalți idioți care aruncă gunoaie pe jos pentru că sunt idioți, ci le aruncă din principiu.

Andrei vorbește tare la telefon în tramvai și, atunci când nu o face, lovește barele sau scaunele învecinate cu palmele, într-un ritm muzical. O face pentru că știe că are un talent muzical înnăscut și că singurul motiv pentru care nu e vedetă muzicală internațională este pentru că are principii solide și nu vrea să facă parte din prostituția muzicală despre care e conștient că deține monopolul artei contemporane.

Andrei nu e angajat pentru că este sub demnitatea lui să răspundă în fața unui șef. Fiind un boss (n.r. șef) de felul său, el nu răspunde decât în fața sa. Prin urmare, își câștigă existența din pariuri sportive, al căror maestru știe că este. Atunci când pierde, nu se supără, pentru că știe că e maniera Divinității de a-i arăta că nu e și boss-ul ei, deși, de felul său, e un mare boss, aproape la fel de mare ca Divinitatea (dar nu chiar la fel de mare).

În sfârșit, Andrei se duce în cluburi ieftine, dar care se vor a fi ”de fițe”, dar bea alcool în prealabil. Nu pentru că alcoolul din club ar fi prea scump pentru situația lui materială, ci pentru că nu consideră normal să dea atâția bani pe băutura pe care o poate procura de la chioșc la jumătate de preț. Acolo, are parte de aventuri frivole cu tinere cu un intelect mic. Nu consideră că ceea ce face este o nedreptate sau o exploatare, ci, dimpotrivă, fiind un om cu principii, i se pare corect ca și aceste fete aflate mult sub potențialul lui intelectual să aibă parte de un pic de bossism, nefiind vina lor că niciuna nu s-ar putea ridica la nivelul lui de bossificare.

Cum să faci bani uşor, simplu şi legal


Zilele trecute mi-a semnalat Vlad o căutare care i-a adus pe oameni aici (via Google, fireşte). Voiam ca-n primul articol scris după ce depăşesc criza de inspiraţie să analizez articolul lui Maki (care, ca fapt divers, mi-a plăcut foarte mult), dar simt nevoia să analizez mai întâi căutarea respectivă. Pentru că e savuroasă. Articolul va fi destul de serios.

Ştim cu toţii că multă lume vrea să facă bani. Şi caută exact asta pe net: „cum să faci bani”. Ei, pentru că speaker-ii motivaţionali au spus de multe ori că e bine să fii mai exact când îţi doreşti ceva (Anthony Robbins, de exemplu, a subliniat că „mai mulţi bani” înseamnă şi un dolar în plus), internauţii noştri s-au gândit cum şi când vor să facă bani. Rezultatul:

sfaturi despre cum poti sa faci bani simplu usor si legal atunci cand esti plecat intro tara

Da, cratima lipsea. Dar nu asta contează, ci faptul că n-ai cum.

În primul rând, plecăm de la o idee greşită: vrem să „facem” bani. Nu poţi face bani. Mă rog, în afară de cazul în care eşti Banca Naţională sau un falsificator, dar nu cred c-ai mai avea nevoie de Internet dac-ai fi. Banii pe care-i vrei există deja şi sunt la alte persoane. De fapt, vrei să câştigi bani. Vrei ca persoanele (fizice sau juridice) care au banii să-ţi dea din ei.

Şi de ce ţi-ar da cineva bani? Pentru că, într-un fel sau altul, oferi valoare. Ai un produs sau un serviciu pe care-l oferi în schimbul banilor. Sau îţi vinzi timpul. Sau demnitatea, dacă eşti moderator la Antena 3. Şi asta ne duce la „uşor, simplu şi legal”.

Cum să faci bani usor

Bănuiesc că „uşor” înseamnă „cu cât mai puţin efort”. Şi aici vă spun din proprie experienţă: n-ai cum. Am încercat/studiat destule scheme, iar cunoscuţii mei au încercat multe altele, unele aflate la limita legalităţii sau puţin dincolo de ea. Lăsând la o parte loteria, n-ai cum să câştigi bani fără efort.

Fiecare om are o anumită valoare economică. De exemplu, în momentul de faţă, a mea e de 1700-1800 de lei pe lună, cu bonurile incluse. Pe atât lucrez. Dac-aş munci mai mult, fie luând ore suplimentare, fie ocupându-mi tot timpul liber cu alte activităţi care pot aduce bani, valoarea mea economică ar creşte mai repede decât acum, când aloc activităţilor suplimentare o oră sau două pe zi. Dar vreau să mai văd un film, să mai citesc o carte, să mai ies în oraş, să mai fac sport, să mă mai uit pe pereţi, să mai joc ceva. Oricum, 2 ore de relaxare pot valora mai mult decât 5 ore de muncă. Pe termen mediu şi lung, cel puţin.

Dac-aş descoperi, absolut accidental, o metodă de a câştiga o groază de bani şi n-aş vrea s-o aplic eu, pentru că asta presupune efort, ci s-o vând altora, tot ar trebui să muncesc. Punerea la punct a unui site, promovarea produsului, convingerea potenţialilor cumpărători că metoda mea nu e o ţeapă, toate astea şi multe altele înseamnă muncă.

Dacă stai degeaba, nu-ţi dă nimeni bani. Cine-ţi spune altceva vrea să-ţi vândă ceva sau trăieşte într-o lume imaginară.

Cum să faci bani simplu

Să zicem că vrei să-ţi creşti valoarea economică fără să munceşti mai mult: o poţi face muncind mai inteligent. Asta presupune să faci ceva care aduce mai mulţi bani. Şi, desigur, care implică mai multă responsabilitate. Una e să vorbeşti la telefon cu clienţii, alta e să răspunzi de 10 agenţi care fac asta. Sau să conduci un departament. Sau să ai propria afacere şi să ştii că un produs prost, o strategie prost gândită sau o promovare slabă te poate duce la faliment. Câştigi mai mult, dar trebuie să faci faţă mai multor dificultăţi.

Şi nu spun că poţi munci mai inteligent când ţi se pune pata. Ca să găseşti un loc de muncă mai bun trebuie, în general, să ştii să faci mai multe decât acum. Sau să fii dispus să-nveţi. Şi asta presupune să depui efort. Ca să-ţi deschizi propria afacere trebuie să fii dispus să investeşti bani, timp si muncă. Şi să te tunzi scurt, pentru că s-ar putea să-ţi vină să-ţi smulgi părul.

Dacă nu vrei să-ţi baţi capul, te mulţumeşti cu bani puţini.

Legal sau nu, se aplică aceleaşi reguli

Cu alte cuvinte, nu poţi să câştigi mai mulţi bani uşor (fără muncă) şi simplu (fără să-ţi pui mintea la contribuţie). Nici legal, nici ilegal. Nu ştiu ce părere aveţi voi, dar eu cred că nici munca unui traficant de droguri nu e tocmai simplă. Sau a unui cămătar. Pe lângă întrebările pe care ni le punem toţi („ cum să scot mai mult”, „în cine să am încredere” etc.), interlopul îşi mai pune una: „ăsta o fi sub acoperire?”. Iar escrocul trebuie să construiască o-ntreagă poveste ca să creeze aparenţa de credibilitate.

Cum să faci bani când eşti plecat într-o ţară

În principiu, muncind, furând sau făcând afaceri. Lăsăm furturile, pentru că vrem să fim în legalitate, şi rămânem cu munca şi afacerile. Dar astea nu corespund celorlalte condiţii: uşor şi simplu. Peste tot e la fel: dacă vrei bani, trebuie să oferi ceva de care lumea are nevoie.

Dacă gândeşti ca un om cu mulţi bani, vei ajunge şi tu să obţii venituri frumoase. Pentru că nu te sperie munca, eşti pregătit să-nveţi ceva nou de câte ori se iveşte ocazia şi nu te temi de complicaţii şi eşecuri. Credeţi că Becali, pe care mulţi îl detestă pentru că se cred mai deştepţi decât el, şi-a construit averea stând degeaba? Sau că Diaconescu a ajuns să conducă maşini de lux înfiinţând o televiziune şi aşteptând să curgă banii? Da, Diaconescu e detestabil, dar a tras ca un sclav şi a ştiut să profite de prostia oamenilor.

Nu vă mai minţiţi crezând că vă puteţi îmbogăţi stând degeaba. Ştiu că averea lui Richard Branson ar spori şi dacă acesta n-ar mai mişca un deget până la sfârşitul vieţii, dar nu cred că el a ajuns la un asemenea nivel căutând metode de a „face bani uşor, simplu şi legal”.

Din nou despre Simona Gherghe și Acces Direct


Știu că nimeresc cam ca nuca-n perete cu post-urile mele în mijlocul unei dezbateri de aproape o lună pe tema psihologiei feminine și masculine, începută de Teo, alimentată de comment-uri și reaprinsă de Maki în ultimul post. Dar eu nu-mi găsesc locul în aceste dezbateri, așa că îmi văd de balivernele mele. Voi scrie, din nou, despre ceva ce mă enervează. Și, deși se întâmplă rar, voi scrie, din nou, despre ceva ce mă enervează despre care am mai scris o dată.

Deși sunt foarte multe emisiuni pentru suferizi de sindromul Down la televizor, Acces Direct (în ochii mei) le întrece pe toate. Iar Simona Gherghe trebuie să fie una din cele mai enervante femei de pe suprafața planetei. Îmi este atât de antipatică încât efectiv aș sta în cumpănă înainte să fac sex cu ea, dacă s-ar ivi ocazia.

Alaltăseară îmi serveam liniștit cina. Televizorul rămăsese deschis pe Anena 1, probabil de la vreun program anterior, pentru că nici mama, nici soră-mea nu obișnuiesc să urmărească show-uri de televiziune pentru macaci. Simona Gherghe îi făcuse legătura telefonic Monicăi Tatoiu, aflată în studio, cu George Copos. Aparent, distinsa doamnă avea niscai nemulțumiri legate de sejurul pe care tocmai îl petrecuse la Poiana Brașov, aflată, se știe, în jurisdicția patronului Rapidului. Am urmărit, uitând să mestec, din când în când, de uimire, neștiind dacă să râd sau să plâng, cel mai penibil moment posibil pe care-l putea oferi o maimuță la menopauză. Georgică a fost galant, nu s-a coborât la nivelul ei, deși i se citea furia în tonul vocii. După o scurtă pauză publicitară, în studio au apărut alte două panarame, în locul oligofrenei alcoolice, fostă șefă la Oriflame. Mizil și o horoscopistă. În timp ce fufa cititoare de stele încerca să-l convingă pe Mizil de veridicitatea zodiacului, ăsta o ținea pe Tatoiu în șuturi, ignorând cu desăvârșire trimisa astrelor (dacă aveți curiozitatea, îl puteți vedea pe Serghei aici, mi se pare delicios omul, deși este, în esență, un țăran parvenit).

După ce s-a terminat nebunia, am stat un pic să reflectez. Mi-am amintit că parcă Acces Direct începuse cu mulți ani în urmă, ca o emisiune moderată de un lache pe care nu-l înghițeam (nu mai puțin adevărat e că eu nu prea înghit pe nimeni din televiziune), în care se vorbea despre problemele sociale ale românilor la ora actuală. Tot o porcărie menită să facă rating era și atunci, dar de la discutarea problemelor sociale la voma asta în high-definition pe care ne-o oferă Simona Gherghe e cale lungă. Și că tot vorbim de ciumpalaca asta: nu prezenta cândva știrile din sport, cu o voce ce echivala cu o felație auditivă? Se poate să mă înșel în tot ce am zis în paragraful ăsta (nu, chiar nu urmăresc televiziunea!), dar eu așa îmi amintesc că stăteau lucrurile cu ceva ani în urmă.

În sfârșit, că m-apropii de fundul sacului inspirațional, ideea articolului ăsta este că Antena 1 a trecut într-un downhill teribil de la postul pe care chiar îl respectam cu ani în urmă. Partea ciudată e că face rating. Și dacă la Răzvan și Dani se uită puțini oameni, că nu prind toate subtilitățile, iar la Capatos și Badea, la fel, la Simona Gherghe se uită toți pentru că nu e greu să urmărească o blondă cu un neg sub nas (nu, nu e sexy deloc, știm amândoi că-l poți acoperi, dar tu crezi că-ți dă o aliură de nu știu cum dacă-l ții acolo) care le suge clitorisul lui Tatoiu și astroloaga Cristina și îi dă apă la moară lui Mizil să facă show, că atâta știe să facă.

Cam asta e problema mea. Întrebarea nu e ”de ce există emisiunea asta?”, că e limpede că există pentru că e cerută și urmărită. Întrebarea e ”de ce e cerută și urmărită emisiunea asta?”. Nu se întâmplă nimic constructiv în ea. Sunt doar maimuțe care se ceartă și aruncă cu căcat, în timp ce o parașută blondă aleargă de colo-colo, strângând căcatul care nu și-a atins ținta și aruncându-l spre altcineva, ca să reaprindă flama. Asta e emisiunea noastră de la 6 seara, ora când îți bei berea de după muncă, obosit în fotoliu? De ce?

Acțiunea Instrumentalul: Indexul reacțiilor chimice


Înainte să citiți cele ce urmează, precizăm, pe scurt, ce e ”Acțiunea Instrumentalul”. Este o mișcare începută pe EtR, care își propune să promoveze, pe scurt, bloggeri fără blog. Cum e și cazul lui Maki, care a devenit colaboratoare aproape permanentă a blog-ului meu. Chiar ieri mi-a încântat mail-ul cu o nouă creație, dar, după ce m-am consultat și cu Teo, am conchis că ăsta merită să intre aici. Bașca Teo mi-a promis un reply la cele ce urmează. Așa că, stay tuned and give it up for Maki:

Acest post este inchinat persoanelor de tipul lui Teo, persoane care nu s-au declarat invinse in lupta eterna pentru descifrarea mecanismului de functionare feminin. Cu toate ca mesajul are un caracter mult mai personal fata de lucrarile lui Teo, sper ca va fi de folos and you’ll still have fun reading it ^_^ .

Imi place sa ma consider o tipa care are anumite standarde in ceea ce priveste filtrarea potentialilor parteneri de … sa-i zicem relatie. Prin prisma experientelor trecute, ajung sa gandesc oarecum in stereotipuri si sa etichetez barbatii in functie de primele gesturi sau de primele replici lansate in discutie. Which brings me to my first observation : this type of faulty judgement is used by women on a day to day basis, however the fact that we are giving you guys a hard time with this behaviour is an undesired side effect. Motivul pentru care creierul femeii este setat la parametrii astia e simplu : reprezinta cel mai la indemana mecanism de aparare pe care-l avem.

Suntem dotate cu o capacitate naucitoare uneori de a trece foarte rapid in revista plusurile si mai ales minusurile unui mascul Alpha mai rasarit din turma, iar daca la finalul analizei tragem linie si da cu virgula (ceea ce, apropo, se intampla foarte des) ne facem ca ploua si scoatem din maneca atuul „friendzoned”. Si uite asa ajungem la polemici care contin „stoarfa”, „panarama”, „indecisa penala” si asa mai departe. Cam asta e flow-ul general care duce la victime colaterale si Flame Wars pe Facebook sau mai stiu eu ce. Si acum ca v-am captat atentia cu aceasta mirobolanta introducere, sa trecem la povestioara in sine :

Duminica ce tocmai a trecut a fost ziua perfecta pentru a-mi face oleaca de ordine prin mail-uri, proiecte vechi de editat, proiecte noi pentru facultatea care va urma la toamna si altele. Am descoperit un tabel de Excel din vremuri de mult apuse ce continea frumos, schitat cu tot felul de highlights and shit toate cuceririle mele de pana acum plus cateva in the making. Then I said to myself : „Hmmm…I did write down the names of these dudes and chicks, in mare parte ca sa-mi satisfac ego-ul de femme fatale wannabe, dar la ce bun ? Ar trebui sa elaborez putin pe subiect in asa fel incat sa-mi dau seama ce am avut de pierdut si de castigat de pe urma futaiurilor mai mult sau mai putin pe banda rulanta.” Asa ca am izolat temporal doua perioade-cheie on my way to becoming a sex-wise adult :

* 2008 – 2010 > recent adusa de la sapa si scapata in jungla urbana bucuresteana, mintea mea de copila provinciala nu vedea altceva decat iubire eterna, familie la un moment dat, daca se poate cu acelasi tip initial si tot felul de unicorni pufosi care se caca vata de zahar. Da, e dragut sa te combini cu o tipa din asta super naiva pentru care lumea este all shinny and new, care sa fie de acord cu tot ce-ti vine tie pe chelie, sa nu aiba foarte mari pretentii de la tine and so on. Adevarul este ca nu prea mai recunosc persoana de acum 4 ani. As bate-o daca as mai intalni-o, to build character, also it  puts hair on your chest ! Dar cum nimic frumos nu dureaza o vesnicie, la o vreme dupa perioada de acomodare am dat strasnic cu teasta in zidul numit Experienta De Viata. Am descoperit notiuni extraordinar de practice precum having fuck buddies instead of boyfriends si ca daca primesc un refuz nu este cazul sa ma dau cu curu’ de pamant si cu capul de pereti, caci pulalaii vor popula vesnic planeta. And now *ba dum tsss* …

* 2010 – prezent > ma confrunt cu pareri contradictorii in ceea ce priveste notiunea de „relatie”. Cand apare cineva worth while, apreciez efortul si interesul acordat, dar dispar ca magarul in ceata dupa a doua intalnire. Daca se intampla totusi sa imi iasa vreo combinatie magica, tipul care ramane in picioare cel mai probabil este de umplutura si poate fi folosit drept instrument pentru a ucide timpul liber pretios. Imi place sa fiu cea care ia majoritatea deciziilor importante, insa nu suport sa nu fiu contrazisa, tocmai pentru a lasa loc de noi interpretari ale unei probleme. Imi doresc sa imi petrec timpul langa un om pe care sa-l tin de mana intr-un mod dragalas, ca in secunda urmatoare sa ne plantam in fata unui televizor la concurs de „Hai sa ragaim tot alfabetul”. Sunt o fire dominatoare, dar ma incanta ideea de a fi imobilizata si biciuta…cu pasiune :). Astfel de paradoxuri constituie baza pe care sunt cladite majoritatea conflictelor conjugale care duc, inevitabil, la o despartire, thus a bitter sweet taste left behind and suddenly one questions one’s capacities of ever having real feelings towards anybody. Ma plictisesc extraordinar de repede atata vreme cat „flacara” nu imi este intretinuta. Da, suna a maculatura din aia de la Sandra Brown, insa gandirea intortocheata este un must-have pentru orice femela in cautare de noi jucarii.

So far, chestiile cele mai importante pe care le-am invatat pe marginea subiectului au fost de la tipi care au aparut in viata mea ca ciupercile dupa ploaie si au dat bir cu fugitii la primul fulger mai luminos; cu totii mi-au spus ca am toate instrumentele necesare pentru a fi an awesome girlfriend, it’s just that sometimes I choose to use them incorrectly. As if I could come with an instructions manual -___-”.

Concluzionand, ce pot spune este ca profilul meu in ochii tipilor niciodata nu va putea fi pe deplin complet, pur si simplu pentru ca this is how life is. Sucky, short and kinda cool. Teo, sper ca acum, dupa ce mi-ai citit polologhia fara prea mult sens esti cu un pas mai aproape de rezolvarea misterului !

by Maki M

Post Navigation