Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the month “martie, 2012”

Îi detest pe artiştii autoproclamaţi


Din cele mai vechi timpuri, omul, această fascinantă creatură, a simţit nevoia să-şi exteriorizeze trăirile. Pentru trăirile negative a găsit destul de repede câteva soluţii (războiul cu tribul vecin, bătaia cu oricine-i ieşea în cale, blesteme şi alte manifestări care implică o oarecare agresivitate), iar pentru cele pozitive, la un moment dat, a ales arta.

Indiferent dacă vorbim despre pictură, poezie, muzică, literatură sau sculptură, artistul şi-a putut exprima sentimentele, dorinţele şi ambiţiile prin intermediul creaţiilor sale. Inclusiv pe cele negative, ce-i drept, dar asta-i altceva.

În secolul al XX-lea, din păcate, s-a răspândit o idee care avea să schimbe pentru totdeauna faţa artei: aceea că oricine este sau poate fi artist. Altfel spus, atât timp cât te duce sfecla să tragi o linie, să-ţi ştergi balele din barbă şi să mai tragi o line, eşti sau poţi fi artist. Aşa a apărut o nouă specie: artistu autoproclamat.

Ruda cea mai apropiată a autoproclamatului este artistul amator. Acesta din urmă se remarcă prin faptul că se remarcă prin ceva. Pictează, scrie, compune, cântă, sculptează. Şi-i iese. Este destul de priceput la ce face, se perfecţionează constant şi, surpriză, transmite ceva. Creaţiile lui te captează mai mult de o secundă, cât îţi trebuie ca să percepi, să-ţi dai seama despre ce e vorba şi să-ţi muţi gândul. De exemplu, tabloul unui pictor amator îţi va induce o stare sau te va duce cu gândul la o stare. Un cântăreţ amator va reuşi să smulgă nişte aplauze într-un bar.

Cel mai important, artistul amator respectă arta pe care-o reprezintă.

Artistul autoproclamat nu dă 2 bani pe ce face. Pentru el, arta este o jumătate a unui cerc vicios care arată cam aşa:

mă cred interesant -> creez ceva -> mă cred interesant pentru că am creat ceva

Cam asta e arta în mintea netedă a autoproclamatului: o modalitate de a fi interesant. El nu are ceva de transmis, dar se crede artist pentru că e la modă să fii artist şi arta nu e pentru oricine, cu toate că, paradoxal, este ferm convins că o creatură ca el poate avea vreo treabă cu arta.

Dacă tot am început analiza psihologică, să vedem cele 2 idei pe care se sprijină întreaga lume a autoproclamatului:

1. arta nu trebuie să transmită ceva anume, fiecare înţelege ce vrea;

2. arta nu poate fi criticată, pentru că fiecare înţelege ce vrea, iar creaţia este o părticică din sufletul artistului.

Aţi înţeles, da? Fiecare vede/aude/înţelege ce vrea, deci poţi s-arunci la mişto nişte cuvinte şi să spui c-ai scris o poezie (a se vedea Darie Ducan, zis Prostea) sau să te legi la ochi şi să dai la-ntâmplare cu pensula pe pânză. Şi, pentru că orice idiot are câteva mecanisme de apărare a orgoliului (autoproclamatul are doar unul, pentru că atât suportă creieraşul lui neantrenat), arta nu poate fi criticată. Dacă-l critici (de exemplu, spui că idioţeniile lui sunt lipsite sens), eşti profan. Dacă eşti profan, n-ai dreptul să-l critici, pentru că tu nu-nţelegi şi numai idioţii critică un lucru pe care nu-l înţeleg.

Din păcate, Internetul le-a dat tuturor ocazia să creadă că pot face ceva. Deh, când intri pe deviantArt şi dai peste o eroare estetică/lingvistică numită artă, începi să crezi că, oricât de lipsit de talent ai fi, poţi şi tu. Bine, problema nu e dacă poţi sau nu. Începi să crezi că e foarte uşor. În urmă cu 50 de ani era mai puţin probabil să ai contact cu aiureli cu pretenţii de artă, aşa că nu-ţi venea ideea s-o arzi artistic şi făceai ceva măcar marginal util.

Aţi încercat vreodată să aflaţi ce-a vrut să spună un autoproclamat? Ce vrea să exprime desenul acela ciudat, ce-i cu bucata aceea muzicală pe care-a făcut-o în 20 de minute în Fruity Loops sau care este sensul formulării „în formă de-ntuneric”?Aveţi mai jos toate răspunsurile posibile. Şi obiecţiile mele.

Fiecare înţelege ce vrea

Atunci, de ce te-ai mai chinuit s-o faci? Dacă-nţelegem ce vrem din orice, am fi-nţeles orice şi din nimic, deci  puteai să stai cuminţel şi să te uiţi la cum se usucă vopseaua.

Oricum, argumentul ăsta mă duce cu gândul la o lume în care umblăm cu toţii sparţi şi vedem ce vrem noi peste tot. Gura de canal nu transmite nimic, dar dacă eşti destul de drogat poţi auzi (!!!) sensul vieţii uitându-te la ea. Cam aşa e şi arta autoproclamaţilor. Dar omul normal pleacă de la premisa c-ai avut ceva în minte când te-ai pus pe pictat/scris/compus.

Arta nu se-nţelege, se simte

Da, iar creaţia ta mă face să mă simt confuz, pierdut în haos.

Nu, pe bune, orice poate fi înţeles. Fie în profunzime, fie la nivel de „eh, n-a avut ce face şi s-a prostit”.

Nu ştiu, aşa am simţit

Da, iar sentimentul acela poate fi explicat. Erai supărat de-ai tras linii ca apucatul? Erai trist şi de-aia ai pictat nori? Erai vesel şi de-asta ai aruncat la mişto cu acuarela pe foaie? Erai beat şi de-asta ai alăturat cuvinte care se potrivesc unul lângă celălalt ca particulele cu sarcină de acelaşi semn?

Ăştia sunt hipersensibilii. Ei nu-şi explică niciodată stările, doar trăiesc şi creează. Nu ştiu de ce-au colorat copacii în albastru, aşa au simţit ei în sufleţelele lor de artişti neînţeleşi.

[Pufnet dispreţuitor, ochi daţi peste cap]

O situaţie specială, care trebuie tratată cu toată seriozitatea. Dacă i-ai pus o-ntrebare de bun-simţ, vrând cu toată sinceritatea să-l înţelegi mai bine, iar el are o reacţie de om căruia i s-a pus cea mai idioată întrebare posibilă, e bine să-l ajuţi să se dea peste cap cu totul. Un upercut este excelent pentru aşa ceva.

Ăştia sunt autoproclamaţii radicali, mai scârboşi decât Crin Antonescu şi Gâdea la un loc. Dar ajungem şi la asta.

Prin ce se deosebeşte artistul amator de artistul autoproclamat? Simplu: primul îi lasă pe alţii să-l considere artist. S-o considera şi el, dar nu-şi trâmbiţează părerea şi nu afişează o atitudine de superioritate total nejustificată. Autoproclamatul este ferm convins că e un mare artist, că are multe de spus şi, în general, că iese din turmă. Faptul că nu-nţelegi nimic din ce face nu-nseamnă decât că este atât de avangardist încât nu poţi să ţii pasul cu el.

Ştiţi discuţiile despre oamenii care se tem de nou pentru că nu sunt destul de „open-minded”? Autoproclamatul zice că toată societatea ar trebui să fie mai deschisă la nou, că oamenii îi dispreţuiesc erorile artistice doar pentru că se raportează la vechi, când ar trebui să privească spre viitor şi spre ceea ce el consideră c-ar reprezenta liberalizarea artei.

Aici se manifestă un fenomen interesant: la un moment dat, căcaturile pe care le fac el şi alţi idioţi care-i seamănă vor deveni un curent. Sau ceva apropiat. Oricum, avangardistul va accede în lumea oamenilor pe care perseverenţa (sau insistenţa) îi face artişti, cel puţin în sensul larg al cuvântului. Ei, în momentul acela devine un mare exclusivist. Da, lumea făcea mişto de el şi-i spunea că valoarea lui artistică e apropiată de a unei pietre, dar arta de azi e o prostie. Nu e artă. El e primul care sare la gâtul artiştilor tineri (amatori sau autoproclamaţi). El şi prietenii lui au creat ceva demn de admiraţie, dar ăştia de azi habar n-au ce-i arta.

În general, aceştia sunt foştii radicali. Un autoproclamat moderat nu se supără dacă-l întrebi ce mama dracului e cu pasărea aia cu elice. Cel mult, îi creşte inima la gândul că nu ai capacitatea de-a-nţelege nonconformismul lui. Autoproclamatul radical se simte jignit şi te percepe ca pe-o fiinţă inferioară, incapabilă să-i înţeleagă arta şi demnă de dispreţ. Nu e el ciudat sau idiot, eşti tu încuiat şi meriţi să fii închis într-o rezervaţie, să-ţi petreci restul vieţii alături de alte relicve ale trecutului. După ce câştigă un anumit statut, chiar dacă e mai fragil decât un castel din cărţi de joc, e gata să-ţi smulgă ficatul dacă simte că există cea mai mică şansă ca tu să vrei să-i ştirbeşti din importanţă.

Radicalul e ca rocker-ul care crede că ascultătorii celorlalte genuri sunt nişte imbecili care-ar trebui exterminaţi, pentru că nu ştiu ce-i muzica adevărată. Şi care râde când îi dai de-nţeles că n-ai auzit de o formaţie obscură, despre a cărei existenţă ştiu câteva mii de oameni din lumea întreagă.

Mă amuză argumentul folosit de mulţi susţinători ai artei cu valoare artistică nulă:

Daaaa, frate, da’  toţi oamenii geniali au fost consideraţi nebuni sau idioţi până s-a demonstrat că nu erau.

Just. Întrebarea este: câţi posibili nebuni/idioţi s-au dovedit a fi genii? Să spunem că unul din… câţi? 40? 50? 60? Să ne oprim la 50. Deci, 2% dintre idioţi sunt, de fapt, genii.

Dată fiind estimarea (mai mult decât generoasă, cred eu), sunt gata să afirm că e prudent să te consider idiot când borăşti nişte culori pe o foaie şi urli că e artă. E doar o presupunere bazată pe statistică: 1 imbecil din 50 este, de fapt, genial. Ştiu că tu vrei să mă gândesc doar la acela, dar eu am tendinţa să mă gândesc mai mult la cei 49 de imbecili care, întâmplător, sunt chiar imbecili.

Reclame

Îi doare fix în pulă unde-aruncă o hârtie


S-a întâmplat ce am preconizat. Odată cu reintrarea în domeniul muncii, mi-a revenit inspirația. Pentru că am din nou posibilitatea să observ oameni, întâmplări, aspecte, stereotipuri. Prin urmare, chiar dacă timpul mi-e potrivnic, reușesc să-mi găsesc o oră să vă propun o nouă discuție filozofică pe tema unui curent pe care cu toții l-ați văzut în cotidianul românesc, dar, făcând parte din el, nu i-ați acordat importanță. Vorbesc de nepăsare.

Să lămurim de la bun început despre care nepăsare vorbesc. Sunt, probabil, ultima persoană pe care o cunoașteți care va pleda pentru ajutarea sinistraților din Burundi. Ba chiar și pentru ajutarea sinistraților din Vrancea. Sau de pe strada mea. Faptul că dai niște alimente sau haine sau o sumă de bani să ajuți niște necunoscuți care au fost loviți de soartă nu înseamnă că îți pasă. Înseamnă că ești prost sau, să-i zicem mai elegant, naiv sentimental. Faptul că Mobutu sau țața Floarea va avea o pâine de mâncat mâine nu te afectează în mod direct cu nimic. Îți pasă cel mai mult când o acțiune pe care o întreprinzi (sau nu) te afectează în mod direct și ești conștient de asta, prin urmare, îți canalizezi gesturile astfel încât, la finalul procesului, tu să ieși în câștig. Sau, cel puțin, nu în pierdere.

V-am băgat în ceață? Hai să dăm exemple, că știu că asta vă place cel mai tare în post-urile mele și-ale lui Teo, fie aici, fie pe blog-urile personale. Când împingem la limită posibilitățile hazardului și dăm exemple trase de păr, într-o notă ironică, care vă fură un zâmbet. De cele mai multe ori, ar trebui să vă facă și să reflectați. Dar deviez.

Pornesc chiar de la numele post-ului. ”Cu ce mă afectează pe mine că-mi arunc pachetul de țigări gol pe jos?” o să se oripileze ignoranții. Răspunsul tras de păr este că dacă l-ai prins pe Teo într-o pasă proastă și te-a văzut și te-ai mai și uitat urât la el, s-ar putea să te arunce el pe tine pe jos. Eu aș căuta ceva solid spre care să-ți direcționez capul, că nu-s așa bun la bătaie. De exemplu, un compostor de bilete, dacă suntem în autobuz și te-am văzut că-ți arunci punga de chips-uri în stație, când se deschid ușile. Răspunsul corect, însă, e că tu, personal și direct, contribui la un mediu mizerabil al orașului. Nu contează că toți ceilalți cimpanzei aruncă și ei ambalajul de la Snickers pe jos, ai un minim de bun simț și aruncă-l pe al tău la coșul de gunoi. Nu contează că e departe. Nu o să pățești nimic dacă-l mai ții 30 de secunde în mână sau în buzunar, nu e ca și cum nu era gunoi când încă era ciocolată în el și acum, că ai terminat de mâncat, e. Simte-te tu bine că nu din cauza ta e orașul plin de gunoaie. Chiar dacă, obiectiv, tu nu vei schimba semnificativ cu nimic nivelul de curățenie al orașului, măcar știi că tu faci ceea ce e normal și civilizat.

Mergem la cei care fac gălăgie. Nu-ți place când vecinul de sub tine dă găuri cu bormașina la 4 după-amiaza sâmbăta, nu? Atunci de ce simți nevoia să vorbești mai tare decât toți la telefon în autobuz? Nu ne interesează discuția ta cu Gicu, nu ne pasă cât ai câștigat la pariuri, pe cine-ai futut cu o seară înainte și cât de prost e Relu. Nu ne pasă de absolut niciun detaliu al vieții tale. Mi-e egal dacă ești centaurul orașului, profetul meciurilor de fotbal sau prietenul perfect. Nu te cunosc, ține toate astea pentru tine.

Absolut orice faci când ești în afara spațiului tău privat trebuie să respecte normele elementare de toleranță reciprocă. Așa cum eu nu mă împing în tine când mă sui în autobuz sau aștept la semafor, așa am pretenția să n-o faci nici tu. Dacă stau jos, e pentru că sunt obosit și simt nevoia să stau jos, dar poate îți voi ceda locul dacă voi considera că meriți. Ți-l voi ceda cu siguranță dacă mi-l ceri, dar dacă există blesteme, ai mierlit-o. Dacă cobor la prima, voi sta lângă ușă. Dacă stau lângă ușă și nu cobor la prima, fii sigur că o să mă dau jos pentru a-ți permite ție să cobori și apoi voi urca la loc. Troturarul nu e skate-park, să gonești cu bicicleta sau rolele cât poți de repede și să ai pretenția să mă dau la o parte. Nu sunt dator să miros rahatul câinelui tău în parc și nici nu trebuie să-ți miros sudoarea vara în tramvai, când ți-ai luat cămașa din plastic.

Ia aminte că tot ce faci în afara casei tale ne afectează pe toți și, eventual, se va întoarce la tine. Nu vorbesc de ”what goes around comes around” și mai știu eu ce credințe idioate legate de destin aveți. Vorbesc de faptul că ești o parte activă dintr-un sistem în care și tu trăiești și modul în care acționezi asupra și în interiorul lui îl schimbă într-un fel sau altul. Acea schimbare se va răsfrânge, ulterior, și asupra ta.

Dacă eram un pic mai prost, eram fericit


A venit primăvara. Și, odată cu ea, astenia de primăvară. Pe lângă asta, reintru, încet, dar sigur, în domeniul muncii, dat fiind faptul că sunt în training de 2 săptămâni. Am avut laptop-ul în service timp de 10 zile, iar acum am telefonul în service pentru cine știe cât timp. Deci activitățile mele de bază în timpul liber au fost înlocuite, dată fiind și lipsa de bani, cu nimic. Acestea sunt cauzele care m-au făcut să reflectez profund în ultimele câteva zile. Și să-mi pun aceeași întrebare pe care mi-am mai pus-o de câteva ori și pe care și-au mai pus-o sute de mii și milioane înaintea mea: ”De ce cântăm noi acest cântec?”.

Scuzele mele, încercam o ironie fină la Chirilă. Nu, întrebarea era, de fapt, imposibil de concentrat într-o singură frază interogativă. Era un conglomerat de întrebări, de genul ”ce fac acum?”, ”de ce fac ceea ce fac acum?”, ”ce vreau să fac cu viața mea?”, ”ce fac în privința asta?”, ”sunt fericit?” și, cel mai important, ”voi fi vreodată fericit?”.

Cred că oricine poate deduce că toate întrebările care ocupă în înșiruirea de mai sus o poziție de număr par sunt puse doar pentru că la întrebările care ocupă o poziție de număr impar, răspunsul a fost negativ sau, cel puțin, nu m-a satisfăcut. Dar, spre deosebire de ultimele dăți când am început să reflectez asupra scopului vieții și sensului fericirii, de data aceasta am decis să nu o mai fac de unul singur.

Ce este, de fapt, fericirea? Probabil cel mai abstract termen din lume. Pentru fiecare ea reprezintă altceva. Pentru un copil desculț de la colțul străzii, căruia îi e rușine până și să cerșească și care până acum o lună dârdâia de frig așezat pe guri de canalizare, fericirea e o pâine caldă și proaspătă numai a lui. Pentru Dinu Patriciu nu cred că mai există ceva ce poate obține sau face care să-i mai provoace acest sentiment înălțător, pentru că poate să le facă pe aproape toate, la câți bani și la câtă putere are.

Deci fericirea este ceea ce-ți lipsește? Ce se întâmplă când reușești să obții acel lucru? Ești fericit și-atât? Sau îți setezi un nou target după care să alergi pentru a gusta din nou din dulcele gust al fericirii? Nici așa nu e OK, zic eu. Toată viața să fie o goană după diverse lucruri care crezi tu că îți provoacă fericire, când tu ești, de fapt, dependent de goana în sine.

Atunci, poate sunt lucrurile mărunte care trebuie să te bucure în viață. Un răsărit de soare, un câine care cască simpatic, un zâmbet fugar în autobuz de la o fată drăguță sau un bătrân care nu vrea să-i cedezi locul în tramvai. Dar nici să vezi cum toți prietenii tăi își iau viața pe cont propriu, se mută, își fac o carieră și pun bazele unei familii în timp ce tu te bucuri de mărunțișurile vieții nu-i OK.

Poate că bine ar fi să existe o cale de mijloc. Mă gândesc că dacă ai putea să investești în viitorul tău, să-ți setezei target-uri pe care, dacă le vei atinge, știi că vei fi fericit, în timp ce reușești să ai și un pic de timp de tine și să fii și suficient de open-minded încât să nu lași micile bucurii ale vieții să treacă pe lângă tine, vei fi unul din cei mai realizați oameni din lume. Dar aici e problema, care s-ar fi putut ghici și după cum m-am exprimat până aici. Nu e suficient timp. Niciodată nu le poți face pe toate.

Și așa am ajuns să mă întreb dacă nu cumva fericirea este fix această idee de a încerca cumva să obții un balans între perfecționarea ta ca individ, pe orice plan îți dorești, și profitarea de clipele total întâmplătoare care îți pun zâmbetul pe buze. E important să știi să te bucuri de o bere băută cu cel mai bun prieten al tău pe bordură sâmbătă seara, discutând despre absolut nimic constructiv și, totodată, să lucrezi pentru redactarea lucrării de licență ziua următoare. Și, totuși, ceva parcă tot lipsește.

Scopul acestui articol nu este să vă prezint viziunea mea asupra semnificației cuvântului ”fericire”, deși poate că asta am reușit să fac, chiar și fără să-mi fi propus. Vreau să vă dați cu părerea și să-mi spuneți voi ce credeți că înseamnă fericirea. Și, mai ales, să încercați să dați un răspuns la cea mai profundă din întrebările pe care le-am lăsat în începutul post-ului: ultima. Nu vă grăbiți cu răspunsul. Rumegați-l atent.

N-are foarte mare legătură cu tema, dar chiar vreau să vă las cu melodia asta:

Post Navigation