Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the month “septembrie, 2012”

Vreau televiziunea mea, despre mine și cu mine


Sunt din ce în ce mai convins c-am rămas printre puținii oameni pe care-i interesează de ei mai mult decât de alții. Printre puținii oameni pe care nu-i freacă grija că s-a cuplat cineva cu altcineva sau că și-a luat cineva ceva. Printre puținii oameni pe care nu-i interesează în ce cluburi se mai duce vreo curvă abonată la Capatos sau pe unde și-a făcut vacanța un fotbalist. Sau operațiile de-ndepărtare a celulitei pe care și le face Andreea Marin Banică, fostă zână a surprizelor, actuală, fostă și viitoare acritură notorie. Nu știu dac-ați sesizat că e extrem de antipatică.

La un moment dat mă-ntrebam de ce te-ar interesa astfel de amănunte și de ce dracu’ ai servi așa ceva, ca televiziune/ziar/radio/ceva. Mi-am răspuns pe rând la-ntrebări. În primul rând, ai servi așa ceva din același motiv pentru care ai prefera să faci un sandviș decât lasagna: e mai simplu. Că mulți jurnaliști sunt extrem de prosti și n-ar fi-n stare să scrie un articol ca lumea nici dacă viețile lor ar depinde de asta (caz în care, pentru siguranță, aș căuta eu să le distrag atenția de la scris), dar sunt capabili să scrie asta:

“Paparazii de la [ziar de căcat pentru maimuțe] l-au surprins pe [cetățean cunoscut a cărui viață privată nu privește pe nimeni] la o terasă cu [cineva mai mult sau mai puțin cunoscut]. Cei doi au petrecut la masă 40 de minute, timp în care au băut un suc de portocale, au vorbit discuții și s-au holbat la chestii.”

Simplu, nu? Mai dai câteva detalii cu privire la ora la care-au ajuns și cea la care-au plecat, cam cât costă sucul unde l-au băut ei, cum era vremea și cum erau îmbrăcați. Pui o poză și ai un articol. Unul pe care idiotul care-ți cumpără ziarul îl citește ca pe-o chestie interesantă. Și ajungem la cealaltă întrebare: cum de oamenii citesc așa ceva?

În primul rând, îi interesează prea puțin propriile vieți ca să nu-i intereseze ale altora. Și da, când ești atât de prost încât să fii capabil să citești despre pantofii pe care și i-a luat Bianca Drăgușin sau Drăgușanu (sau era Drăgușinu?), sunt șanse mari să ai o viață atât de plictisitoare încât să nu te intereseze. Trebuie s-o umpli cu ceva, că te mai saturi și să te uiți pe pereți, cu un fir de salivă în colțul gurii. Și atunci vine presa de 2 lei cu subiecte de 2 lei, accesibile și tâmpiților: “Băi, am eu ceva foarte tare pentru tine. Costă puțin, are multe poze, e ușor de citit și-o să-ți țină mintea ocupată, sau, mă rog, cât de ocupată poate fi mintea ta de maimuțică nu foarte inteligentă.”

La noi se face jurnalism de succes în 2 moduri opuse:

1. omul știe ce-l interesează (economie, politică, sex, grădinărit) și mass media caută sa vină-n întâmpinarea cererii lui;

2. omul e cam prost și nu prea știe ce-l interesează sau dacă-l interesează ceva, așa că vine presa și-i spune ce-ar trebui să-l intereseze.

Și nu acuz presa că face așa ceva. E drept, îi disprețuiesc pe ratații care se joacă de-a jurnaliștii și scriu asemenea căcaturi neinteresante, dar nu-i acuz pe patronii de trust. Aș proceda la fel. Dacă prostul e dispus să scoată banul ca să citească niște chestii jenante pentru omul cu un nivel mediu de inteligență, dar interesante pentru el, îi ofer ce vrea. Pe mine mă interesează să scot cât mai mulți bani, nu să educ vita.

Toată lumea e fericită: ziarul produce bani, prostul bălește de fericire că e și el la curent cu ce se mai întâmplă (ca de exemplu, c-a mai umezit Cruduța un falus într-o toaletă de club de fițe, da, un eveniment cu totul neașteptat), câteva zdrențe și câțiva ratați se bucură ca li se acordă atenție, iar pițipoancele de Facebook se gândesc că, poate, cu puțin noroc, vor ajunge și ele să scrie Click! despre cum au dansat pe mese în club.

Mă rog, divaghez. Mă gândeam că, dac-aș avea destui bani și aș fi puțin mai grandoman decât sunt, aș putea să-nființez o televiziune care să se concentreze pe mine. Fără mișto. O televiziune axată pe viața mea și ce fac în fiecare zi. Cu matinal, știri, talk show-uri, emisiuni sportive, tot tacâmul. Dar totul despre mine. Și pariez că s-ar găsi destui proști care să se uite, pentru că, dacă o televiziune difuzează doar chestii care au legătură cu mine, sigur sunt un om deosebit de interesant. Și, oricum, ar fi un subiect de discuție bun pentru când ești la terasă cu prietenii la fel de proști ca tine și nu știți despre ce să vorbiți:

“Băi, ați văzut unde a mers Teo în excursie?”

“Da, m-am uitat aseară.”

“Chiar, ați văzut ce spunea Gâdea despre asta?”

Da, l-aș angaja și pe Gâdea. El ar prezenta un talk show. Și-aș mai angaja câteva panarame jurnalistice. Dar să nu ne grăbim. Iată programul unei zile obișnuite…

7:30 – 10:00: Matinal

Mircea Badea vorbind despre ce voi face eu de-a lungul zilei respective. Se transmite live ce fac eu: cum mă trezesc, cum mă-ntind, cum mă spăl pe dinți, cum fac flotări, cum mănânc, cum îmi beau cafeaua, cum mă-mbrac și tot restul. Mircea Badea va vorbi despre cum sunt un om genial, care-și bea cafeaua ca un învingător. Și-i va-njura pe producătorii de unt și va cere demisia Guvernului când vede că mi s-a terminat untul și a trebuit să-mi ridic curul de pe scaun și să merg la frigider să iau alt pachet.

Între timp, momente hazlii cu Ciutacu și Dana Grecu îmbrăcați în clovni (știu că e redundant în cazul lor).

10:00 – 12:00: Părerea lui Teo

Cameramanul se va ține după mine peste tot, în timp ce reporterul îmi adresează un șuvoi de-ntrebări despre orice.

“Teo, ce părere ai despre cer? Dar despre copacul acela? Dar despre tanti aia care-și plimbă câinele? Teo, vezi norul acela? Ce ne poți spune despre el?”

Prindeți voi ideea. Eu voi arunca, ocazional, câte-un răspuns la mișto (“Mda, e un copac”), iar Radu Tudor, îmbrăcat în fustiță roz, va comenta din studio:

“Ați văzut? Pe Teo nu l-a impresionat copacul! Sigur a fost plantat când era Băsescu primar. Băsescule, să mori în chinuri, bă! Numai din cauza ta se-ntâmplă toate nenorocirile în țara asta!”

12:00 – 13:00: Primul buletin informativ al zilei

Ce-a mâncat Teo aseară, la ce oră s-a culcat Teo, ce-a făcut Teo până să se culce, la ce oră s-a trezit Teo, ce-a mâncat la micul dejun și ce-a declarat despre copaci. Și ce părere au magnificii analiști de căcat Mircea Badea, Ciutacu, Radu Tudor, Gâdea, Dana Grecu și Gabriela Vrânceanu-Firea despre ce cred eu. Dar analiză în profunzime. De fapt, s-ar putea să vreau s-aducă și câțiva psihologi să explice de ce cred eu ceea ce cred.

13:00 – 13:05: Moment de relaxare cu Teo

Teo merge la baie să se pișe.

13:05 – 17:00: Ce mai face Teo

O emisiune în care sunt filmat umblând și făcând chestii. Pur și simplu. Fără comentarii. Telespectatorii au ocazia să mă vadă cumpărând un covrig, înjurându-l de morți pe unul care mi-a tăiat calea-n trafic, punând un bilet la pariuri, citind (dacă stau și citesc o jumătate de oră, atât sunt filmat citind) și ce mai fac eu.

17:00 – 18:00: Economia cu Teo

O emisiune în care eu îmi dau cu părerea despre orice are legătură cu economia, inclusiv despre lucruri pe marginea cărora n-am cum să-mi dau cu părerea, pentru că nu le-nțeleg. Nu contează cine va fi moderator, pentru că nu va vorbi deloc. Cel mult, va-ncerca s-o facă și i se va tăia microfonul. Dacă are ceva de-ntrebat, să-mi trimită SMS.

18:00 – 19:00: Știri

Ce-a făcut Teo între 12:00 și 18:00, ce l-a mai amuzat, pe cine-a mai înjurat, ce s-a mai întâmplat în lume și Teo a aflat, diverse. La nevoie, se poate umple spațiul de emisie cu știri de tipul “Azi a izbucnit un război, dar lui Teo i se rupe-n paișpe, așa că nu vom vorbi despre el.”

19:00 – 21:00: Talk show sportiv

O discuție cu privire la ce s-a mai întâmplat în lumea sportului și ce părere ar avea Teo dacă i-ar păsa. Ocazional, voi intra și eu în legătură directă.

“Teo, ai auzit că Borussia Dortmund a jucat cu Werder Bremen în deplasare?”

“Nu, nu prea sunt la curent. Și cât a fost scorul?”

“1-3. Ce părere ai despre meci?”

“Nu l-am văzut, dar bănuiesc că Borussia a jucat bine… dac-a bătut cu 3-1.”

“Ce părere ai despre victoria celor de la Borussia?”

“Nu mă-ncălzește și nu mă supără, poate și din cauză că n-am pariat pe meciul ăsta. Ce să zic, bravo lor! Hai că mă grăbesc, ne mai auzim, pa!”

21:00 – 22:00: Știrile de seară

Unde a ieșit Teo în oraș, sau, dacă n-a ieșit, ce face acasă. Emisiunea include și un jurnal sportiv care, evident, nu duce lipsă de părerile mele… sau ceva tangențial.

“Teo a lăudat Borussia Dortmund pentru victoria obținută pe terenul celor de la Werder Bremen, scor 3-1. Teo a lăsat să se-nțeleagă că echipa din Dortmund a practicat un fotbal de înaltă clasă și că victoria îl umple de bucurie. De altfel, Teo aștepta cu sufletul la gură să afle rezultatul meciului, motiv pentru care, în momentul în care a aflat că azi s-a disputat, a ținut neapărat să afle scorul.”

Să nu uităm că

“Teo consideră că Bundesliga este cel mai nepotrivit campionat pentru pariuri, motiv penru care nici nu s-a deranjat să parieze pe meciul Werder Bremen – Borussia Dortmund, preferând să se bucure de el fără implicații de ordin material.”

22:00 – 23:00: Talk show politic

Ce-ar face Teo dac-ar conduce țara: ce măsuri ar lua, pe cine ar simpatiza, cât de popular ar fi, cu cine s-ar certa, cât de des i-ar umili pe cei cu care se ceartă și tot restul.

Prezintă Mihai Gâdea, iar invitații sunt Radu Tudor, Victor Ciutacu, Dana Grecu și Mircea Badea. Misiunea lor este să mă preamărească și să explice cum ar curge laptele și mierea daca eu aș conduce. Băieți (și acritură isterică), limbile afară și la treabă. Hai, că știți cum. Ca pe vremuri, dar cu mai mult elan. Să pară că Romania nu conduce lumea din cauză că pe mine nu mă interesează o carieră politică. Și-l înjurați de mamă pe Voiculescu, apoi vă puneți cenușă-n cap că pe vremuri îl pupați în cur.

23:00 – 23:10: Disciplina și etica profesională cu Teo

Teo vizitează sediul televiziunii și-i dă un pumn în gură prezentatorului de știri sportive, pentru a arăta ce le trebuie jurnaliștilor care răstălmăcesc spusele altora, exagerează știrile și, în general, mănqnca mult căcat. În trecere, ajunge în studioul în care s-a desfășurat emisiunea anterioară și-i scuipă-n ochi pe moderator și invitați. Și-or face treaba viermii ăia, dar tot n-au demnitate.

23:10 – 23:30: Părerile lui Teo despre propriile păreri

Teo este o ființă atât de profundă încât poate avea puncte de vedere asupra părerilor sale despre propriile opinii.

23:30 – 7:30: Filme

Filme care-i plac lui Teo, filme care nu-i plac, filme pe care nu le-a văzut, filme de care n-a auzit și așa mai departe. Evident, vor rula cu sonor doar filmele care-i plac lui Teo. Celelalte vor rula fără sonor și 2 trepăduși vor comenta părerile mele despre film/ce-aș crede despre film dacă l-aș fi văzut. Scenele violente pot fi vizionate cu sonor. Recomandat minorilor.

Ah, ce frumos ar fi! O televiziune care să prezinte non-stop chestii despre mine. Și, ocazional, să mă invite la emisiuni la care să mă-ntrebe chestii și eu să bat câmpii. Și să mă-mbăt în direct. Să fiu treaz la-nceputul emisiunii și, spre sfârșit, să mă trezească moderatorul când adorm în timpul pauzelor pulicitare. Și să-i tai din salariu pentru că m-a trezit. Și să nu demisioneze niciun moderator/invitat permanent, pentru că toți îmi datorează zeci sau sute de mii de dolari.

Acum, apropo de ce spunea Vlad, pentru că articolul ăsta a plecat de la ce scria el zilele trecute: vă dați seama c-aș ajunge un fel de idol al idioților? Da, al idioților, dar să nu uităm 2 lucruri:

1. idioții sunt numeroși;

2. tot mai mulți oameni cât de cât inteligenți (sau aproape) renunță să mai gândească, pentru că nu-și găsesc locul într-o societate a retardaților.

Idol al idioților, dar asta e și Dan Diaconescu. Iar el o duce destul de bine. Pentru că, din păcate, în această eră a egalității, orice dobitoc contează. Câteva milioane de dobitoci te pot propulsa pe înălțimi la care n-ai fi-ndrăznit nici măcar să visezi.

Reclame

What the world is suffering from


O să încep acest post, bineînțeles, cu melodia care i-a dat tema:

Da, dragii mei, astăzi vom vorbi despre televizor, cel mai mare inamic al omului în epoca modernă.

Ce este televizorul, pentru început? Este acea cutie de plastic din interiorul căreia un amalgam de circuite electrice complex conectate redau pe o suprafață plată imagini și emit prin boxe laterale sunete. Este poarta către cunoaștere, către aventură, către suspans, către relaxare sau către plăcere. Cum zice Deliric1, este o metodă de manipulare implementată în societate.

Nu am să intru în profunzimea problemei, pentru că articolul s-ar lungi la nesfârșit și pentru că unii din cei ce mă știu de mai multă vreme o să dea ochii peste cap și o să pufnească dezaprobator: ”Ia, uite-l, bă, acum un an dădea de pământ cu teoriile astea și acum le îmbrățișează”. Nu o să vorbesc despre masoni, New World Order sau teoriile conspirației, ci o să vă vorbesc despre motivele pentru care, punctual, consider televiziunea ca cea mai perfectă unealtă de subjugare a unei națiuni.

Spre deosebire de alte mijloace de transmisie mass-media, televizorul are trei uriașe avantaje ce îl fac metoda perfectă de a controla masele de oameni. Spre deosebire de radio sau ziare, transmite imagini vii, în mișcare, la care se alătură sunetul. Practic, singurul efort depus de consumator este să privească. Spre deosebire de Internet, poate ajunge, practic, oriunde există curent electric și o fărâmă de civilizație. Oricine poate avea acces la televiziune, dacă-și dorește. În sfârșit, cel mai important, spre deosebire de toate celelalte forme de mass-media, este singurul care poate fi perfect controlabil pentru a i se impune ce tip de programe să transmită.

Iar aici este cheia. Aici trebuie împătimitul consumator de televiziune să stea un pic și să reflecteze. Să se gândească dacă tot ce vede este ceea ce se întâmplă cu adevărat sau dacă tot ce vede este ceea ce ar trebui el să creadă că se întâmplă.

Nu vorbesc de hipnoză subliminală, nu vorbesc de control psihologic, vorbesc de calmarea maselor și îndobitocirea lor. Vorbesc de calitatea îndoielnică a oricărui program rulează la ore de maximă audiență, vorbesc de îndoctrinarea individului în a crede că ceea ce este de interes pentru este constituit de sânii Cruduței, scandalurile dintre Zăvoranca și mama ei, show-urile lui Becali și falsele concursuri de cultură generală în care scopul este, de fapt, să se râdă de ideea preconcepută că blondele ar fi proaste.

Scepticii vor sări în sus, urlând: ”Nu, bă, se dau astea pă sticlă că românii sunt proști și asta cer. Asta face rating și televiziunile doar se conformează.”. Hai să vă demontez teoria, păstrând, totuși, o parte din ea, pentru că este adevărată. Bineînțeles că televiziunile urmăresc rating-ul. Dar românii nu sunt chiar atât de proști (bine, o parte din mine urlă sus și tare că ar trebui să scriu și că nu sunt nici chiar atât de deștepți), ei nu asta cer, ei consumă ce li s-a oferit deja.

Să ne amintim ce se petrecea cu câțiva ani buni în urmă, când emisiunile de interes de la televizor erau altele decât ”Acces Direct”, ”Te pui cu blondele?” și ”Curat murdar”. Să ne amintim că au fost vremuri când ”Vrei să fii miliardar?” sau ”Știi și câștigi” făceau rating. Să ne amintim că știrile, odinioară, prezentau și alte informații decât omoruri, violuri și jafuri armate. Să ne amintim cum s-a schimbat placa, încet, dar sigur, pe toate posturile de interes național, servind, în cantități industriale, prostie curată și cretinism inimaginabil, forțând românul să nu aibă de unde alege.

Cei cu câțiva neuroni funcționând în perfectă armonie au renunțat la acest sport. Eu sunt unul din ei. Ceilalți au ridicat din umeri și s-au adaptat. Iar situația a continuat pe aceeași linie, bombardând încet, dar sigur, privitorul cu imbecilism de cea mai fină și înaltă calitate. Cu trecerea timpului, misiunea va fi îndeplinită (dacă nu cumva a fost deja, judecând după ce văd prin jurul meu).

Știri? Asalt de informații semi-mincinoase despre ce ar trebui noi să credem că este realitatea înconjurătoare.

Documentare? Teorii contradictorii imposibil de demonstrat punctual, menite să inducă o stare de confuzie cu privire la adevărul universal.

Emisiuni? Avalanșă de inculți parveniți cu pretenții de emblemă reprezentativă pentru diferite clase de oameni, care-și vor dori, ulterior, să ajungă ca ei.

Reclame? Spălare pe creier organizată cu scopul unic de a instiga la consum în masă.

Televizor? O minciună care pretinde că e realitatea, ce te rupe de lume, ce te împiedică să gândești de unul singur și ce te învață să fii controlat pentru a te integra planului și a nu supăra sistemul.

”The greatest hypnotist on the planet Earth is an oblong box in the corner in the room. It is constantly telling us what to believe is real.”

David Icke

Tipuri de proști


Cred că proștii constituie un subiect pe care nu l-aș putea epuiza vreodată. E greu să nu faci mișto de proști. Oricât ți-ai spune că vrei să fii un om bun, e imposibil să nu rămâi cu gura căscată când îi vezi cât de bătuți în cap pot fi și cât le place să se bălăcească-n propria mizerie mentală.

De reținut: prostul care știe (sau măcar bănuiește) că e prost nu e cu adevărat prost. A făcut primul pas pe drumul cel bun. I-a trecut prin minte că, poate, e o idioțenie să scrie cu pixul „Adidas” pe tricoul cu atât de mult sintetic în el încât, dacă-l apropii de flacără, se aprinde ca benzina. Și că s-ar putea să fie o legătură între poza aia primită pe mail, intitulată virus.exe, și ISP-ul care l-a sunat să-i spună ca nu-i dă drumul la Internet până nu-și curăță PC-ul de viruși. Nu s-a prins exact cum stau lucrurile, dar are o bănuială. Un astfel de cetățean trebuie lăsat în pace. E ca omul cavernelor care tocmai s-a prins că poți aprinde focul cu 2 bucăți de cremene: nu știe sigur cum să facă și nu-și explică procesul, dar măcar are o idee generală. Cu perseverență și înțelegere, s-ar putea să devină aproape deștept.

Bine, e un progres și să evite să se joace cu bricheta lângă pompele de benzină. Sau să nu-i cumpere copilului calculator de 40 de milioane ca să stea pe Messenger și Facebook.

Aș putea scrie o carte despre tipurile de proști cu care intrăm zilnic în contact, dar ar fi redundant. Hai să ne concentrăm pe câteva tipuri aparte, oameni care put de prostie de la o poștă si bălesc de inundă cartierele în care stau.

1. The Fast and the Furious cu Dacia

Cred că trebuie să fii destul de redus ca să-ți treacă prin minte să-ți tunezi Dacia 1300 sau 1310. E Dacia! N-a fost făcută ca să fie tunată. A fost gândită ca o mașină mai mult sau mai puțin bună care să te ducă dintr-un loc în altul.

Și Daciile tunate, în general, sunt tunate doar ca aspect. Sunt rable colorate și pline de steluțe. Dai 10 chei până pornește mașina, dar ai flăcări pe ea. E bolidul Iadului. O conduce Dracul când iese la furat suflete. Abia țin frânele, dar ai eleron, spoiler și, în cazurile de balamuc, neoane. Bravo, bă! Sigur păcălești pe toată lumea că e Ferrari!

Și nu, n-am nimic cu Dacia. Dar nu e făcută ca s-o transformi în mașină de curse. E o mașină fără pretenții, spre deosebire de tembelii care o tunează.

2. Proștii care se ceartă pe Youtube din idioțenii

Certurile pe Youtube sunt idioate prin însăși natura lor, dar unele pornesc de la chestii cât de cât importante. Bine, e mult spus „importante”. Relevante. Nu, e mult spus „relevante”. Marginal relevante. Nu. Bine, fie, din căcaturi care contează într-un univers al capetelor seci care se aprind din chestii prea puțin importante ca să ridici din sprânceană măcar. Dar, na, s-a luat unul de Puya și tu ai sărit să-l pui la punct și să-i explici c-ar trebui să-și vadă de treaba lui, că el nu-l știe pe Puya si Puya face multe chestii șmechere pe care nu le va face niciodată ăla care-l critică.

Mdeh, e o ocazie să-ți exprimi părerile. Atât timp cât le argumentezi, se mai poate trece cu vederea faptul că te cerți cu un om pe care, cel mai probabil, nu-l vei cunoaște niciodată. Dar, când transformi totul într-o problemă de proporțiile unui război, ai o problema gravă.

User 1: Bă, ce piesă de căcat!

User 2: Ce bă? Cine morții mă-tii ești tu să critici, bă ratatule? Du-te-n morții mă-tii la manelele tale!

User 1: Ce bă? Ce problemă ai tu, bă? Tot e mă-ta suparată că n-am plătit-o destul aseară?

User 2: Bă ratatule, s-o iau pe mă-ta…

[morți, familii, amenințări, jurăminte de răzbunare]

Dacă vrei să vezi discuții între maimuțe cu acces la Internet, cea mai bună grădină zoologică e Youtube. Israelieni contra palestinieni? Amatori! Ceceni contra ruși? Bleah! Fanii lui Puya contra fanilor BUG Mafia? Acolo e măcelul.

3. Graffer-ii fără talent

Dacă l-aș surprinde pe unul desenând chestii cu spray-ul pe gardul meu, cel mai probabil i-aș băga tubul pe gât, împreună cu pumnul. Ca să n-o fac, ar trebui să fie un desen foarte, foarte bun. Vreau să zic, atât de bun încât să te gândești că, dacă Da Vinci ar fi fost graffer, ar fi avut serios de lucru pentru a egala graff-ul acela. Și nu prea vezi așa ceva.

Sunt puțini graffer-i buni. Erau puțini înainte, când aveam eu 15 ani și era la modă, acum sunt și mai puțini. Că nu e cum cred puștanii, iei un tub cu vopsea și creezi capodopere. E ceva mai complicat, așa că mulți se mulțumesc cu niște caricaturi jenante. Iei spray-ul, tragi câteva linii, colorezi, tragi un tag și gata. Ai făcut un graff. Pleznește pipota-n ma-ta de mândră ce e c-a adus pe lume un artist.

Dar nu poți să nu vezi c-arată ca un cur. Mă gândesc că, dacă te-ai apucat de desenat pe pereți, te interesează cât de cât forma asta de artă. Și, dacă te interesează, e normal să presupun c-ai studiat fenomenul. Și mai presupun c-ai văzut pe net poze cu creațiile altora. Și că poți să le compari pe-ale tale cu ale lor și s-ajungi la concluzia că ai talentul unui babuin retardat. Nu, serios acum, nu e vorba de precizie, mână sigură și experiență. E vorba de bun-simț: dacă nu știi să creezi efecte 3D, n-o face. Dacă nu știi cum ar trebui s-arate un desen când îl termini, nu-l începe. Dacă n-ai talent, n-o face pe graffer-ul. Nu e nimeni impresionat c-ai încercat.

În lumea reală impresionează rezultatele, nu încercările. Ceea ce mă duce la punctul 4…

4. Dezvoltații personal care sunt prea ocupați cu-ncercatul ca să și reușească

Știți textul despre cum e bine să-ncerci, pentru că eșecul nu e o tragedie și acumulezi experiență și tot restul. Îl vezi în toate cărțile si pe toate site-urile de dezvoltare personală. E un sfat bun, dar încercatul e primul pas.Unii urangutani n-au înțeles altceva: n-o fi eșecul o tragedie, dar, în general, e mai bine să reușești. Ăsta e scopul cu care pleci la drum: să reușești. Faci ce-i de făcut în sensul ăsta, nu te joci de-a-ncercatul și după aceea spui „Ei, măcar am încercat!”.

Pentru că, dacă doar am fi-ncercat de-a lungul istoriei, acum am fi tot în peșteri, sperând să dea mâine norocul peste noi și să prindem un animal pe care să-l mâncăm. Că azi am încercat să vânăm, dar am uitat că pân-acum doar am încercat să inventăm sulița și nu ne-a ieșit.

Să te bucuri că măcar ai încercat e ca și cum ai ajunge în pat cu o tipă bună de tot și încinsă la roșu, apoi ți-ai spune că n-are rost să mai faci și sex, dacă tot ai văzut că ea ar vrea. „Aș fi putut să fac sex” nu e egal cu „am făcut sex”, așa cum „măcar am încercat” nu e egal cu „a fost greu, dar am reușit”. Ați auzit cumva de oameni care-au intrat în istorie pentru că măcar au încercat să facă o chestie? Crede cineva c-ați fi auzit de Alexandru cel Mare dacă doar ar fi-ncercat să cucerească jumătate din lumea cunoscută?

„Măcar am încercat” e o formă rafinată de masturbare.

5. Oamenii care beau până intră-n comă alcoolică

Ăștia ar trebui lăsați să moară. Numai un bou bea până intră-n comă. Una e s-adormi sau să intri-n uși de beat ce ești, alta e să intri-n comă. Demonstrezi că ești prea prost ca să-ți cunoști limitele și, mai grav, să interpretezi semnalele pe care ți le transmite organismul.

Uite câteva semnale: nu mai poți articula cuvintele, menținerea echilibrului e o mare provocare, iar stomacul tău e atât de revoltat încât vrei să-mbrățișezi un vas de toaletă. Când ai ajuns aici poți fi sigur că ești, în termeni științifici, praf, pulbere fină, lemn, mort de beat. Dacă ai puțină minte, te oprești. Dacă ești un idiot sinistru, bei în continuare și ajungi la spital. Că are și creierul o limită. Tolerează o anumită cantitate de alcool, apoi spune „Du-te-n mă-ta de prost, eu renunț!”.

Nu mă-nțelegeți greșit, nu e rău că idioții intră-n coma alcoolică. E rău că-i salvăm. Lasă-l pe prost să moară, existența lui dăunează speciei.

6. Hipsterii care vor să salveze casa în care-a stat cineva cunoscut

Uite o chestie cu care sigur sunteți familiarizați: Primăria vrea să demoleze o casă, pentru că spațiul pe care-l ocupă e necesar pentru ceva mai util, iar proștii se duc să salveze casa, că-n ea a stat nu-știu ce scriitor și e monument. Și vai, nu mai avem respect pentru simboluri, călcăm in picioare cultura, vai, în ce țară trăim! Groaznic!

E o casă, vitelor! Nu un mausoleu, o casă. Nu e cultură, e o casă. A stat un om deștept în ea, mare căcat! Te pomenești că acum o locui fantoma lui acolo, iar noi o lăsăm pe drumuri.

Simbolurile istorice/culturale au importanța lor, dar nu le poți lăsa să stea-n calea progresului. Dacă tu n-ai avea canalizare pe stradă, iar niște hipsteri ar căuta să-mpiedice modernizarea ei ca să salveze niște ruine îngropate sub trotuar, nu te-ar mai freca atât de tare grija că bucățile alea de ziduri sunt o bucată de istorie. Te-ar interesa să nu mai ieși cu cizme de cauciuc de fiecare dată când plouă.

Mă enervează oamenii care cred că trecutul e mai important decât prezentul și viitorul. Dacă tot ești atât de hotărât să protejezi istoria și cultura, donează niște cărți unei biblioteci sau protejează ruinele de la Sarmisegetuza. Alea chiar ar merita, spre deosebire de niște ziduri inutile, îngropate adânc sub străzi.

 

Oamenii sunt tâmpiți și au niște idei foarte ciudate despre viață și stabilirea priorităților. Și despre modă. Oho, moda! Un mod subtil de-a arăta că ești destul de tâmpit încât să porți ceva, chiar dacă nu-ți place-n mod deosebit, doar pentru că un individ de o sexualitate îndoielnică a transmis de la Milano că așa trebuie. Dar analizăm asta data viitoare.

 

Câteva tipuri de oameni scârboși


Să vă fac o scurtă trecere în revistă a dispoziției mele. Pe lângă niște probleme de ordin social pe care le am în clipa de față, concediul meu ”de odihnă” s-a rezumat la multă vodkă, nepermis de multă bere, două nopți de clubbing, mult, dar foarte mult Risk Commander și discuții filozofice. Colac peste pupăză, m-am trezit acum o oră, după ce m-am culcat la 5 jumate. Să-mi bag pula-n ceasul meu biologic.

Prin urmare, ca orice om, am recitit post-ul lui Teo dinainte, am citit post-ul lui Radu la care făcea trimitere, mi-am amintit de ultimele mele perindări prin oraș și mi-a venit deodată cheful să mă fut în ea tematică a blog-ului și în loc s-o ard intelectual și filozofic, așa cum îmi propusesem acum câteva zile, știind că vine tura mea la scris, să m-apuc să descriu subiectiv niște categorii de oameni scârboși, după care să îmi expun părerea subiectivă despre ei, pe o tonalitate semi-agresivă, semi-umoristică, să am scuză când se iau cei care se simt de mine pe facebook, să le zic ”coaie, a fost la mișto, n-ai văzut cât umor e în post-ul ăla?”.

Hai să începm prin a defini subiectiv ce înțeleg eu prin ”oameni scârboși”. E ca și cum bei 4 beri, să zicem, Stejar, razi un pachet de Lucky Strike roșu pe parcurs, bagi o cafea, o cană de sana și mănânci niște salată de icre cu pepene galben. Apoi te caci. Apoi mănânci diareea aia și dup-aia o vomiți. Chestia aia care ți-a ieșit pe gură, dac-ar fi om, e ce înțeleg eu prin ”om scârbos”.

Minorii cu arfe sunt niște oameni foarte scârboși. Și enervanți. Și partea și mai nasoală e că nici nu le poți crăpa capul de bordură, cum ți-ai dori când îi vezi, că nu numai că e ilegal să bați oameni, dacă bați minori mai e și de căcat. ”Coaie, are 17 ani, cum dai într-un minor?” ar spune lumea șocată asistând la momentul în care îi rearanjezi mandibula cu trotuarul. Sigur că dacă peste jumătate de an aplici din nou tratamentul, e doar o bătaie, acum, că are 18 ani, nu mai e nimic lipsit de etică în gestul tău, de parcă i-au crescut peste noapte flocii și părul de pe față.

Ah, da, am uitat să spun de ce sunt scârboși. Că vin în Club A sau Kultur, beau o vodka apple și sunt avion. Și toate ca toate, e irelevant că eu beau 6 vodka apple să mă fac avion (plus berile de rigoare de la începutul oricărei nopți în oraș, în cazul în care se pregătea vreun fagot să sară și să guițe că nu duc la băutură) și ei beau una, partea ce mai de căcat e că au brusc impresia că e clubul lor. Și încep să danseze ca niște suferinzi de Tourette epileptici, expuși la 700 de neoane, conectați la voltaj de joasă tensiune, și care între timp sughiță și se cacă din picioare. Adică fără absolut nicio treabă cu ritmul melodiei. Nu c-aș fi eu vreun Michael Jackson, dar la ăștia te uiți și dai din cap a pagubă. Și în timp ce dansează, se prind că n-au loc, apoi se prind că sunt minori cu arfe și lumea e a lor, așa că încep să facă loc, dansând pe unde vor, lovind oricâți oameni e nevoie ca să se desfășoare. Că ei au venit să se simtă bine cu prietenii lor și au aceleași drepturi ca și noi, ba mai multe, că au 15 ani și lumea se învârte în jurul pulii lor.

Că vorbim de chestii care se învârt în jurul altor chestii, e timpul să vorbim de planete. Grasele alea atât de grase că au sateliți naturali invizibili. Zic că-s invizibili, că nu-i văd, dar sigur au sateliți, ceva așa mare are atracție gravitațională proprie mie-n sută. Hălcile alea diforme de slănină care sunt triste și frustrate că-s grase și băieții se uită numai după slabe. ”Ce-o fi în capul lor?! Cum vine aia, să faci sex cu o scobitoare? Tre’ să ai de ce să apuci!”. Da, Pluto, să ai de ce să apuci, nu în ce să dispari ca-ntr-o gaură de vierme. Asta e partea în care planetele care citesc așa ceva bulbucă ochii, încep să plângă că lumea e rea și nu le-nțelege, că ele au o condiție fizică și nu e vina lor. Apoi se-apucă să mănânce înghețată de supărare. Cu mult caramel. Să moară ce-am pe casă dacă înțeleg tipul ăsta de oameni, care sunt frustrați rău, dar rău, de ceva și toată viața lor se rezumă în a fi frustrați despre acest ceva, dar nu se pot abține să facă în continuu fix ce alimentează acel ceva. Ca să fiu mai explicit, un mic scenariu:

– Și nu înțeleg. Oamenii sunt răi fără motiv. Eu cu ce am greșit? Nu am dreptul să fiu fericită?

– Ba bineînțeles. E loc pentru toți pe lumea asta.

– Așa ziceam și eu.

Își șterse o lacrimă și mușcă o bucată mare din berbecul la proțap pe care l-a comandat de la Mc pentru micul dejun, molfăindu-l cu poftă, cele șapte guși de pelican tremurându-i într-o manieră scârboasă, ca niște buci pline de celulită lăsate.

Mă rog, ceva de genul. Mi-a plăcut aia cu ”e loc pentru toți”, nu s-a prins grasa frustrată că a luat-o subliminal.

Apoi, o altă categorie foarte scârboasă de oameni sunt dătătorii cu părerea. Ăia care, în mod nejustificat, se bagă în polemici cu tine, au o părere aberantă și o țin pe-a lor. Teoria mea despre ei e că nu e vina lor, exclusiv. Ăștia sunt oameni greșiți, ca ăia care se nasc cu coaiele-n bărbie. Sau cu o pulă-n loc de nas. Atât de greșiți. E vina lui că se pișă din genunchi? Nu. Dacă nu poartă chiloți pe cap, însă, este vina lui. Eu nu vreau să merg la muncă la 8 și ceva dimineața cu cineva ca ăsta. Cine știe când îi e programată erecția de dimineață și, la cât de aglomerat e metroul către Pipera, mă trezesc că-mi scoate ochii cu nasul.

Așa, revenind la dătătorii cu părerea, ăștia nu au ce face în privința faptului că-s maimuțe și le lipsește partea aia din creier responsabilă cu raționatul. Dar e responsabilitatea lor să tacă. E ca și cum ai da harul vorbirii unui flamingo și s-ar apuca ăla să discute despre de ce e bine să-l dai jos pe Băsescu sau nu. Flamingo mi se par niște animale proaste, nu de alta, cred că nu te duce foarte mult bibilica dacă te-a lăsat Dumnezeu cu ciocul invers și nu te deranjează. Pula mea, eu mi-l îndreptam cu orice preț până acum, dacă eram flamingo. În fine, ca să înțelegeți care e treaba cu dătătorii cu părerea, ăia trebuie să tacă absolut constant. Și atunci ar fi toate OK, n-aș avea nimic cu ei.

Partea nașpa e că nu tac. Absolut niciodată. Și nu știu cum sunteți voi, dar pe mine mă râcâie un prost care se afișează. Eu am un defect la microcip, mă activez când aud o aberație și trebuie să-l fac pe dracu’-n patru să demonstrez slobozitorului aberației că a zis o tâmpenie și că n-are dreptate și eu am. Știu, e inutil și mă consum degeaba, dar nu prea am ce-i face.

– Da, și eu zic că un președinte potrivit ar fi Dan Diaconescu, că se gândește la popor și ar face orice să ne fie bine.

– Mă pulă, ăla nu-i Cristos, să se răstignească pentru noi, plus că tot ce face, face de dragul rating-ului că s-a prins că dronelor le place să știe adevărul despre chestii care se întâmplă lângă ei. Așa se simt importanți.

– N-ai dreptate, tot ce face, face pentru noi, e singurul care luptă pentru români, toți ceilalți de la conducere ne sug de bani.

– Și-ăsta de ce crezi c-o să ne sugă, de pulă? Nu e mai ușor să faci un babuin să creadă că ești prietenul lui și apoi să-i iei banana decât să-l ameninți cu pistolul? Că poate te atacă după aia, dar așa, dacă l-ai păcălit, rămâne cu impresia că nimic rău nu s-a întâmplat.

– N-ai dreptate, eu știu mai bine ca tine, c-am văzut la OTV.

Asta e clipa când încep să caut din priviri prin jur obiecte contondente, cum ar fi picamerele.

În fine, ar mai fi ceva tipuri de oameni scârboși despre care aș putea să scriu, dar mi s-a tăiat, mi-am făcut norma. Cu lingurița, că nici inspirația asta nu vine așa, de niciunde. Teo, ai ceva de adăugat?

6 reguli pentru oamenii care merg in cluburi


Alt articol fara diacritice. Inca n-am gasit o modalitate de a scrie lejer cu diacritice in Windows 7 si n-am chef sa folosesc maparea lor de tastatura, pentru ca-mi ia cu 50% mai mult timp sa scriu. Pana una-alta, scriem ca pe vremuri.

Pentru ca Vlad a deschis discutia despre cluburi, mi-am amintit de niste chestii pe care nu le-nteleg la oamenii care merg in club. La unii dintre ei, in orice caz. Eu nu-nteleg multe la multi oameni, si nu neaparat din cauza ca sunt ei idioti sau fac niste chestii iesite din comun. Nu le-nteleg pentru ca nu vad ce utilitate au. De exemplu, mancatul frecvent la McDonald’s. De ce ti-ai face un obicei din a manca bombele lor? Dar despre asta discutam altadata.

Unii oameni au o placere iesita din comun sa-si dea log off din cand in cand. Intorc cheita, ochii li se maresc cat cepele, isi pierd orice urma ratiune si-ncepe sa le curga saliva din gura. Unii din ei ajung in club. Am constatat ca-n acel templu al nebuniei sunt sanse maxime sa faci idiotenii si lucruri pe care, in mod normal, nu le-ai face. Si pe care, oricum, nu e recomandat sa le faci in club. Ca un cetatean bun ce sunt, vreau s-ajut societatea sa evolueze. De aceea, m-am gandit la un mic set de reguli pentru oamenii carora le place sa se relaxeze in club.

1. Nu-ti lasa telefonul pe masa

Se plang multi ca li s-a furat telefonul cand au mers in club. Nu prea vad cum se poate-ntampla asta daca ai un minim de bun-simt si esti prudent macar cat un amator de sporturi extreme, asa ca nu mi se pare deplasat sa presupun ca l-ai lasat aiurea. Serios, daca ai telefonul in buzunar, nu vad cum poate sa ti-l fure cineva. Pentru ca simti cand o face. Daca nu simti, n-ai nevoie de telefon, ci de lesa si insotitor.

Mi se pare ca oamenii care-si lasa telefonul pe masa merita sa ramana fara el. Nu pentru c-ar fi normal sa se fure, ci tocmai pentru ca se fura: e un obiect mic si tentant, usor de ascuns, lasat de izbeliste intr-un loc slab luminat, pe unde se perinda zeci de oameni. Trebuie sa fii tampit ca sa-l lasi nepazit, apoi sa fii surprins ca nu-l mai gasesti. Si de-asta spun ca meriti sa ramai fara el: esti prost.

Acum vor sari idiotii sa spuna ca nu e normal si ca nu asa trebuie pusa problema, pentru ca n-ar trebui sa se fure. Nu, prostilor. E irelevant dac-ar trebui sau nu sa se fure. Ipoteza de la care plecam este ca se fura. Daca nu vrei s-o patesti, esti atent cu bunurile tale. La fel e cu traversatul strazii pe trecerea de pietoni: stiu ca soferii ar trebui sa opreasca, dar prefer sa ma asigur inainte sa traversez. Ideea ca nu eu am fost vinovat nu m-ar incalzi prea tare daca m-as alege cu picioarele rupte.

2. Nu te face praf in club

In principiu, clubul e un loc in care mergi sa dansezi, sa te simti bine, sa bei ceva si sa socializezi (eventual). Daca vrei sa te-mbeti, sigur gasesti alt loc mai potrivit: un bar, o cafenea, un parc, casa ta, casa unui prieten.

Nimic nu e mai scarbos decat sa-l vezi pe unul cum incepe sa vomite in club, pentru c-a fost cretin si a turnat in el mai multa bautura decat la un festival al berii. Si nimic nu e mai enervant decat sa se tot loveasca unul de tine, sau sa te tot calce pe picioare, pentru ca e mort de beat si-ncearca sa danseze. Alcoolul are rolul lui, dar ce e prea mult strica.

Acum, nu zic ca e anormal sa te-mbeti. Dar exista diferite grade ale betiei. Dac-ajungi la ultimul (cel vecin cu coma alcoolica) in club, meriti o bataie crunta. Si, din nou, nu mi se pare iesit din comun ca, spre dimineata, alcoolul, zgomotul, oboseala si luminile sa te doboare. Asta e, oameni suntem. Dar una e sa se-ntample asta dupa cateva ore, alta e sa fii praf la o ora dupa ce-ai ajuns.

3. Nu merge-n club cu scopul de a agata

Cand se-ntampla sa merg in club (o data sau de doua ori pe an), ma prinde un chef nebun sa-i calc pe cap pe toti trepadusii care merg la toate tipele de acolo, doar-doar s-or lipi si ei de ceva. Bai, nu asa se procedeaza. Femeile normale nu merg in club ca sa le agatati voi cu texte de tipul “cine minte mai mult, femeia sau barbatul”. Merg sa se simta bine. Nu faci conversatie in club, cu o boxa urland langa tine si o suta de oameni care se agita pe langa voi.

Daca vrei s-agati, o iei afara si vorbiti. Dar nu imediat. Mai dansezi cu ea, mai radeti, mai faci o observatie hazlie la adresa cuiva de pe acolo, mai vorbesti cu prietenele ei (femeile care merg singure in club sunt de evitat), o lasi sa te vada distrandu-te cu alti oameni, mai o gluma, mai ceva. Ideea e ca tipa sa se simta bine in preajma ta si sa fie interesata de mai mult. Daca vede ca scopul tau e s-agati, ai esuat inainte de-a-ncepe.

4. Nu sta toata seara la masa, cu o expresie faciala de inspector cu indigestie

Din nou, clubul e pentru alte chestii. Daca vrei s-arati ca un ciudat/idiot, ajunge sa stai numai pe canapea, sa mai iei cate-o gura de whiskey, sa te mai uiti la o tipa care danseaza si, in rest, sa afisezi o atitudine de om pierdut/care avea multe chestii mai importante de facut decat sa se afle acolo.

In orice club ii gasesti pe astia. Stau cu paharul in fata, se uita cu scarba la ceilalti, se-mpauneaza cand trece o tipa pe langa ei si, in rest, ii poti confunda usor cu mobilierul. Eventual mai dau din cap pe muzica, dar nu prea mult, ca ei sunt importanti si nu se preteaza la asa ceva.

5. Nu sta toata seara cu laptopul in fata

Unii oameni au hobby-uri. E perfect normal si chiar recomandat. Un om care-ti vorbeste despre pasiunile lui e automat mai interesant, pentru ca e diferit de imbecilii care pot vorbi doar despre Cruduta si prin ce toalete a mai prestat si cu cine. Dar pentru orice activitate exista cateva locuri potrivite si o groaza de locuri nepotrivite.

Ganditi-va la genul de om care merge-n club, se aseaza la masa, isi deschide laptopul si se cufunda in activitati pe Internet in timp ce toata lumea din jurul lui se agita, striga si se distreaza. Ce e-n capul lui? Ce placere-i face sa-ti spuna ca el e un om important, care trebuie sa se ocupe de afaceri si cand ar trebui sa se distreze? O fi, dar ce dracu’ face-n mijlocul agitatiei de acolo? Stai omule acasa, termina-ti treaba si vino mai tarziu.

Ma-ntreb cum as arata in club, studiind clasamente si meciuri si facand liste pentru pariurile de a doua zi. M-ar crede cineva extrem de interesant? Ar veni lumea sa-mi ceara autografe? Ar veni Angelina Jolie sa ma implore sa merg cu ea acasa?

Valabil si pentru cei care joaca sah in cluburi. Sau baruri. Principiul e acelasi.

6. Nu spune-n gura mare ce de cacat e clubul ala

Pentru ca esti si tu in el si e ca si cum ai comanda o pizza si-ai incepe sa urli ca pizza e cel mai de cacat fel de mancare.

Vii, vezi ca e de cacat, pleci. Si data viitoare nu mai vii, ca stii la ce sa te astepti. Daca ramai si strambi din nas, demonstrezi ca esti cretin sau rupt in cur. Pentru ca stiu ca multi vin in cluburi care nu le plac pentru ca n-au bani de altceva si se gandesc ca, dac-o fac pe interesantii nemultumiti, atrag atentia si poate impresioneaza pe cineva si, cine stie, poate ajung sa si-o traga cu vreuna/sa le cumpere vreun fraier de baut toata seara.

Oricum, trebuie sa fii imbecil ca sa mergi sa te distrezi in locuri care nu-ti plac. Si ca s-o faci pe interesantul fiind nemultumit de orice. Nu esti deosebit, suntem o tara de nemultumiti. Nemultumiti de altii, niciodata de noi.

Apropo, cred c-am descoperit secretul fericirii. Vi-l impartasesc in alt articol. Vlad, ai legatura.

Ce mă mai enervează în ultima vreme


Inițial, voiam să numesc post-ul ”titleless”, pentru că nu știam exact despre ce vreau să scriu și plănuiam doar să înșirui o listă de mizerii ale lumii în care trăim la care asist în ultimul timp și să le disec cu o atitudine semi-detestantă, semi-amuzantă. Adică la fel ca întotdeauna. Apoi, mi-am dat seama că cititorii noștri trebuie să știe la ce să se aștepte.

Ceea ce mă aduce la primul punct al listei. În ultima săptămână au fost câte 4 intrări pe zi, în medie, exceptând zilele în care s-a postat (și zilele imediat următoare). Ce s-a întâmplat cu cele peste 50 de like-uri de pe facebook? ”Nu, coaie, ți-am dat like că ne cunoaștem, dar nu am intrat pe pagină, nici nu am văzut despre ce e vorba. Credeam că participi la vreun concurs de strâns like-uri sau ceva.”. Ceea ce e un alt mare căcat, dar ajungem și aici imediat. Păi, bine, mă, agariciule, așa mă știi tu că mi-o ard pe facebook? Cu concursuri de strâns like-uri?

Încerc să las implicarea subiectivă la o parte și o să încerc să tratez obiectiv problema asta: like-urile și share-urile d-ampulii pe facebook. Pornim de la premisa că oricine dă share la ceva doar pentru că în corpul mesajului apare ”dă share dacă” e un bou cu acte. Am mai discutat despre asta. Dar reiau, până o să vi se întipărească bine în pe creierul vostru neted și nu o să mai văd pe homepage ”and 5 other of your friends have shared this”. Și bineînțeles că e o campanie de creștere a awareness-ului sau cerșeală gratuită, de tipul ”salvează o viață donând. Dacă nu poți dona, măcar dă un share”.

Am să-mi fac și eu propria mea campanie pe facebook. De susținere a mea. Sună în felul următor: ”Băiatul acesta (link către profilul meu, unde am poze triste și status-uri lacrimogene că nu pot munci din cauza bolii) a fost diagnosticat cu lene și nepăsare acută. Condiția nu îi mai permite să muncească, dar visul lui este să continue să fumeze și să bea bere. Tu îți poți îndeplini visul, dar lui de ce i-a fost interzis? Donează ACUM (aici cu bold și o culoare țipătoare) o bere sau un pachet de țigări. Dacă nu poți dona, dă share și răspândește vestea. Cu toții merităm o șansă la îndeplinirea viselor!”.

Și ziceam de concursurile de strâns like-uri. ”Fii între primii 100.000 care dă ”like” acestei pagini și primești fără tragere la sorți o pereche de ochelari de soare!”. Serios? Chiar și dacă ar fi ochelari de soare de 5 lei, tot ar însemna 5 miliarde, cine căcat își permite investiția asta pentru a promova ceva pe facebook?

Nu mai înghit crâșmele scumpe. Și faptul că tot mai multe crâșme care erau cândva ieftine, fie devin scumpe, fie se închid și sunt înlocuite de unele scumpe de la bun început. Și aglomerația de pe Lipscani. Sunt o ființă socială, dar nu și vineri și sâmbătă, între orele 18 și 5 a doua zi. E absolut fantastic câtă lumea iese la bere, cu cât entuziasm se înfig în locurile alea detestabile unde Ursus la sticla de 0.33 e 8 lei și face colecție cu satisfacție de sticle goale pe masă. E inuman, când te gândești că sticlele alea costă 3 lei la chioșcul din fața blocului, unde, și acolo, adaosul comercial e lejer 50%. Deci să vinzi așa ceva într-o terasă la 8 lei e exploatare și hoție pe față. ”Nu, dom’ne, că oferim locuri comode și o atmosferă recreantă cu muzică de calitate”.

Pentru mine, comodă ar fi o canapea, dar să fie numai a mea, să mă întind pe ea cum vreau, ca la mine acasă, și să mă scarpin mulțumit la coaie, cât îmi beau berea. Muzica de calitate e de toate tipurile, sunt un tip permisiv, dar dacă te-ai setat pe Vibe FM, că dau mai puține reclame și speri să nu ne prindem, ești chiar măgar. Nu în ultimul rând, atmosfera recreantă e oriunde, dar nu la mizeriile astea de terase, unde corporatiști frustrați deschiați la doi nasturi de la cămașă, afișându-și lănțicul de aur, refulează cu o falsă voioșie căcaturile petrecute la muncă o săptămână întreagă. Se îmbată în 3 ore din bere slabă, că-s morți de oboseală, urlă, încercând să-i acapareze pe toți, dar vorbind numai cu cei de la masa lor, lasă bacșiș 25% (”numai țăranii lasă 10%”) și se duc acasă, petrecând o noapte în fața laptop-ului la un sezon de ”How I met your mother”.

Dar hai să vorbim un pic și de cluburi, că aici se încheie loop-ul vieții sociale, pornind de la facebook și trecând prin terasă. Am zis Ursus la 0.33 8 lei? Aici ești norocos dacă mai găsești bere. Nu că se vinde ca pâinea caldă, ci că nimeni n-o cumpără și e ridicol pentru un patron să investească în ceva ce nu se vinde. Aici se beau cocktail-uri sau tării cu multă gheață. Și nimic nu costă mai puțin de 10 lei, orice ar fi. Poate shot-urile, alt concept stupid, care e cea mai apropiată chestie de droguri (care, apropo, sunt ilegale, dar absinth-ul, nu). Intri, lași 10 lei la intrare și te simți privilegiat că poți respira același aer îmbâcsit de transpirație și fum de țigară cu celelalte drone sătule până peste cap de cele 5 zile cu 10 ore petrecute la birou în costum în fața unui laptop. Abia așteptai să ieși din sacou și să porți ceva mai lejer, așa că ți-ai luat niște blugi strâmți și o cămașă cambrată. Să simți că e o provocare orice mișcare.

Cauți masă, nu e masă, ți-au luat-o înainte alte drone, mai agile, care au rezervat (consumația obligatorie 100 de lei de persoană, bineînțeles). Te duci la bar, decis să te simți bine în noaptea asta. Comanzi un shot de tequila, lași 10 lei, îl dai peste cap, parcă nu și-a făcut efectul. Mai dai unul, apoi pleci mulțumit cu un whisky cola să cauți un loc mai aerisit unde să te poți ameți, ca să poți dansa. Flow-ul gândirii acestor maimuțe cu darul vorbirii bine dresate de companiile care le asigură banii necesari satisfacerii viciilor de care se folosesc pentru a uita că muncesc pentru respectivele companii (sesizați ironia?) este infailibil. Cluburile goale nu le plac că sunt nașpa și de-aia nu merge nimeni acolo. Cluburile pline sunt enervante, că e înghesuială. Oamenii beți sunt ratați, dar ei trebuie să se amețească pentru a putea dansa. Și după al treilea shot, începe downhill-ul. Și se miră că se trezesc a doua zi în propriul pat, fără portofel și telefon, întrebându-se ce s-a întâmplat și de ce au zgârieturi pe spate. Și de ce sunt încătușați.

Nu v-ați prins care era tema post-ului? The hopeless people, cei care au ajuns mai departe decât le-ar permite intelectul, care se simt mai importanți decât le permite statutul social și care tratează viața mai inutil decât un elefant care se pregătește să piloteze. Dacă îmi place să spun despre câte unii că sunt ”low-liferi”, ăstia sunt ”no-liferi”. Nu au un scop, nu au perspective, nu au nimic. În afară de bani pe care îi cheltuiesc pentru a uita amarul vieții pe care și-au creat-o singuri. Iar partea cea mai tristă e că toate astea se întâmplă involuntar.

Teo a zis că scrie și el, nu e foarte greu să doboare ștacheta, nu am ridicat-o foarte sus, dar e tot ce am putut scorni în ziua de salariu, înainte să îmi iau niște blugi strâmți și o cămașă, să plec spre Lipscani, să mă așez la o terasă, după care să merg într-un club să mă îmbăt. Ipocrit mai sunt, știu.

Post Navigation