Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Acțiunea Instrumentalul: Așteptări


Liv trebuia să-și facă apriția acum câteva luni pe Palme Intelectuale. Dumnezeu știe de când o bat la cap să scrie. Cu greu, am convins-o. Eu sunt foarte mândru de rezultat. La fel și Teo. Arătați-i și voi susținerea, pentru că ce urmează e demn de apreciere:

Așteptări.

Ce e în neregulă cu ele? Păi, mie, sincer, îmi pare că they can fuck up life. Toți avem așteptări, de la noi, de la alții, de la viață.  Și, uite așa, ne creem scenarii despre cum ”ar trebui să fie”, cum ”ar trebui să se întâmple lucrurile în viața noastră” și ne ofticăm groaznic când nu se întâmplă așa.

De cele mai multe ori sunt bazate pe trecut, adică dacă atunci s-a întamplat așa, logic că mă aștept ca și acum să se întâmple la fel. Doar că fiecare situație e diferită, de prea multe ori trăim in trecut și pur și simplu reacționăm la stimuli, evenimente, oameni urmând un tipar în general inconștient.

Sau se mai pot baza și pe un viitor închipuit, gen “vai așa de mult mi-ar placea să se întample asta!!!”, pe vise și dorințe, cred că în cazul lor e cea mai mare dezamăgire.

Desigur, sunt mai multe tipuri de așteptări:

1. Pe care le au alții de la tine. Tot ce se așteaptă restul lumii de la tine să faci. Începem cu parinții: iau exemplu personal și nu vreau să generalizez cănd spun că îmi cam plac așteptarile părinților de la mine, gen să am succes, să fac ceva cu viața mea, mă motivează enorm și mă simt prost să îi dezamăgesc. Și asta nu din presiune, ci din dragoste. Țin la ei și vreau să fie mândri de mine, dar nu mă simt presată să fac asta, ci încurajată. Desigur ei mai au așteptări de genul “get a job, renunță la ce faci acum, nu vezi că te chinui, mai bine alegi calea ușoară urmată de majoritate”. Dar îi scuz pentru așteptările astea. Sunt și ei părinți, vor să fii în primul rand “safe” și după “happy”. Și, curios, nu mă afectează foarte mult, adică eu am luat partea cu “fii ambițioasă, luptă pentru ce vrei” nu și indicațiile cum să ajung acolo. Drumul mi-l fac eu.

Un alt exemplu sugerat de Vladuts… Cu siguranță toți ați văzut, în special de Crăciun, filmul “Singur acasă” cu Macauley Culkin, copil minune, blond și adorabil! Dacă ai mega succes ca actor la 10 ani everybody se așteaptă să fii mini Al Pacino pe la 30. Desigur, asta nu s-a întamplat, Culkin s-a retras din actorie la 14 ani și singurele ocazii în care mai auzim de el sunt cum era să moară  (din nou!!) de supradoză. And, by the way, tot nu-mi vine să cred: Mila Kunis (google her!!!) a fost iubita lui. But, then again, asta nu înseamnă că eu aveam alte așteptări de la Mila Kunis? Bazate pe ce? Twisted.

2. Prieteni, iubiți, cunoștințe, etc.… În general se așteaptă  să faci anumite chestii pentru ei, să te comporți într-un anumit fel, congruent cu imaginea pe care o au ei despre tine. Exemplu: fiind fată, să știi să gatești, faci curat, bla bla bla. Mie imi place să gătesc (chestie destul de recent descoperită), dar daca cineva se așteptă de la mine să îi gătesc (for whatever reasons) brusc devine total dezagreabil. Cănd stăteam cu ai mei, nu făceam nimic în casă, gătit, curat, nici măcar patul nu mi-l făceam, pentru că mă presau să fac toate astea cu argumentul “esti fată, trebuie să știi să….”. So I never did. În schimb, de când sunt on my own, mi-am dat seama că poate fi o activitate creativă, prin urmare placută. So I do it. Sună oarecum infantil, dar nu asta e reacția oamenilor la presiuni de orice fel? Ori cedează, ori fac exact opusul?

Însă… așteptările lor sunt oare justificate dacă tu ai contribuit la formarea imaginii lor despre tine? Cum ar fi dacă tu ai “pozat” într-o persoană draguță și de treabă, e OK ca restul lumii să se aștepte să te comporți așa?

3. Pe care le ai tu de la alții.

Evident, cum au alții de la tine, ai și tu de alții. Dar intervine o întrebare: există așteptări legitime? Gen dacă cineva îți spune că o să facă ceva, e greșit să te aștepți să facă acel lucru? Adică să aibă cuvânt? Și e greșit să te simți dezamăgit cănd nu își ține cuvantul? Eu așa pățesc. Nu, categoric nu ești obligat să îți respecți cuvântul, dar eu așa mă așteptam pentru că așa ai spus. Ce ar trebui să fac? Pe de o parte îți respect libertatea de a alege să faci ce vrei, nu vreau să creez presiune asupra ta, dar pe de altă parte, ai spus ceva, mi-ai creat așteptări sub forma unui angajament, respectă-le.  Adevarul e că privești lucrurile diferit doar pentru că e vorba despre tine, vrei ca cineva să-și respecte cuvântul către tine, dar tu l-ai ținut de fiecare dată pe al tău?

4. De la viață, Univers, Dumnezeu, societate, Mama Omidă, etc.. Nimeni nu îți datorează nimic. Nu mă aștept să plouă cu bani peste mine, să mă ajute Dumnezeu cu ceva, să am noroc sau să mi se întâmple chestii pentru că eu cred că merit sau pentru că așa ar fi corect. Și nici nu invidiez pe alții care s-au născut cu tot ce aș vrea eu să am. Treaba lor, nu contează de unde pornești, ci unde vrei să ajungi. Plus că asta îți permite prea multe scuze gen “așa a fost să fie, soarta, destinul, n-a vrut Dumnezeu, nu-mi pot depăși condiția, totul e împotriva mea”. Categoric sunt lucruri care nu depind de tine, dar asta nu include și rezultatul final. Nu contează ce se întamplă, ci cum reacționezi tu la ce se întamplă. Asta e cu adevarat independență.

Normal că e mai simplu să aștepți să “plouă cu bani din cer” în loc să-ți miști fundul și chiar să faci ceva. Și da, e mai simplu să te victimizezi cum alții au totul de-a gata (chiar știi povestea lor complet? Poate chiar au muncit and you’re just a mean bitch) și tu “n-ai avut norocul” să găsești totul pe o tavă. Dar victimizatul ăsta se trage din altă chestie nasoală: comparația cu alții. De ce ai face așa ceva? Tu eși tu, ei sunt ei. Irosești atat de multă energie prețioasă pe altcineva. Work with you’ve got and shut the fuck up.

5.Pe care le ai tu de la tine. Aici intră și influența așteptărilor celorlați de la tine. Eu, de exemplu (sorry, dar e singurul exemplu pe care îl știu destul de bine să îl dau ca exemplu), vreau să fiu într-un anume fel. Am foarte clar în minte persoana care vreau să fiu (nu că aș vrea să fiu altcineva, ci, pur și simplu, the best me that I can be) prin urmare așteptările mele de la mine sunt oarecum uriașe. Și asta pentru că sunt de acord cu un nene care a zis asta:

“Man cannot remake himself without suffering, for he is both the marble and the sculptor.”

Dr. Alexis Carrel

deci o să doară la un moment dat să te sculptezi pentru că asta presupune să reunți la acele părți care nu corespund cu viziunea ta despre tine.  Logic, no pain no gain. Și apoi, vrei chestii de la tine, să fii bun în ceea ce faci, să ai coloană vertebrală, să fii genul de om pe care să îl respecți, să faci ce ți-ai propus, să nu trăiești degeaba, să ai un anumit stil de viață, să fii perfect, deși ești complet conștient că nu există așa ceva (the last one is stupid but true în cazul meu). Sunt acestea niște așteptări constructive? Eu zic că da, dar există și posibilitatea să-ți ciopârțești opera. Cu cele mai bune intenții, desigur.

Acesta este un paragraf scris cam acum 1 an și care, deși îmi sună frumos, nu îl mai simt complet adevărat, m-am mai relaxat, nu mai încerc să încap într-un tipar imaginar al omului ideal. Da, tot mai sunt chestii pe care vreau să le îmbunătățesc dar fară să mă transform în ceva ce nu sunt. Cred că așteptările noastre de la noi sunt determinate de cât de mult ne acceptăm.

6. Pe care societatea le are de la tine. În principiu să fii un sclav, începând de mici copii suntem crescuți să ne supunem autorității. Să luăm note mari ca să avem o slujbă bună, să avem bani să plătim creditul pe 1000 de ani pe care l-am luat ca să ne cumpărăm chestii de care nu avem nevoie, dar am fost manipulați să credem că le vrem. Societatea te vrea în turmă, identic cu cel de lângă tine, cu aceleași nevoi și dorințe (o mașină mai frumoasă, ultimul tip de iPhone), supus de sistem să fii o oaie tot restul vieții. Doamne ferește să fii diferit, să gândești pentru tine, să nu conteze ce crede turma, să nu te încadrezi în tiparul bine stabilit.

Cred că tipul asta de așteptări creează cea mai mare presiune asupra oamenilor, pentru că e peste tot și e practic instituționalizat.

Am fost mult timp victima așteptărilor. Dar cum ar fi fara așteptări? Fără scenarii. Doar lucrurile așa cum sunt ele, nu cum te-ai așteptat sa fie? No expectations means freedom. Și dacă vrei ceva de la tine, don’t have expectations, have goals, și dacă vrei ceva de la ceilalți… hey, nobody ows you anything! Și dacă alții vor ceva de la tine… sincer, îi privește.

by Liv

Anunțuri

Single Post Navigation

14 thoughts on “Acțiunea Instrumentalul: Așteptări

  1. O să încep prin aspune că mi-a plăcut mult articolul tău :D
    Legat de prima parte a acestuia, pot spune ca greșim fiecare, mai putin sau mai mult. Și e și greu să nu fie așa din moment ce acesta e modul promovt de viață de când ne naștem și până ajungem sub 6 scânduri … Mereu ne așteptăm să se întample ceva, să realizăm ceva, să demonstrăm ceva și să fim mai merituoși decât cel de lângă noi. Dorind ca la sfârșit să primim ceva. Nu o facem dintr-o dorință pură de a realiza, ci în spate e mereu acel drăcușor egoist care ne spune că merităm să fim recompensați pentru munca pe care o depunem, de cele mai multe ori fiind de părere că ar fi trebuit să fim răsplătiți înzecit. El ne arată și ne spunem să „râvnim la capra vecinululi”, la alții care muncesc mai puțin și o duc mai bine ca noi.
    Trăim într-o societatea și asta înseamnă să respectăm normele morale ale acesteia, asta daca vrem să și facem parte din ea (de fapt, o parte importantă din aceste normele morale ar trebui sa primeze indifert de care e modul tău de viață ). Eșecul, din păcate, pe care anumite persoane îl suferă pe acest plan, sau frica de acet eșect, ajunge să se identifice cu cel personal. Asta e oarecum legat și de ce ai spus și tu cu „normalizarea” în societate. Și cu atat mai mult, mi se pare pueril modul de comportament al acelor persoane care vor neaparat să iasă din normalitate, neînțelegând că strădania lor va crea doar o altă „normalitate”. Lupta pentru a-ți defini o identitate și un scop nu se dă în exterior.

  2. RoleModelu on said:

    Un comentariu lung și interesant, Fediuc, cu amendamentul că ție o să-ți trebuiască mai multe scânduri. All in all, rezonez cam pe toate planurile, cu mențiunea că egoismul poate fi uneori util. Dacă am renunța să râvnim la recunoaștere, reușită și recompense, am cădea într-o rutină mediocră ce nu presupune decât trecerea timpului degeaba. În rest, o las pe Liv să adauge ceva, dacă dorește.

  3. Liv on said:

    Multumesc pentru apreciere, Fediuc!

  4. RoleModelu on said:

    Aparent, atât :)

  5. @Liv Și eu așteptam la mai mult :)

    @Vladuț. În nici un caz nu zic să renunțăm cu totul la motivație. Dar nu să o căutam doar în exterior. Cum am descris mai sus ar fi cazul cel mai improbabil să se întample ( e mai mult o utopie ), pentr că am fi erodați continuu de micile și marile meschinării, profitorism și am sfârși pur și simplu călcați în picioare. Iar de aici până la a simți totul pe pielea ta și a se răsfrânge în interior mai e foarte puțin. A cere mereu însă mai mult decât meriți este o maladie a societății. Prea mulți se cred oameni de știință, înțelepți, atleți de performanță, gentelmeni ( există în dex ) etc. etc. și vor să fie tratați exact cum se imaginează.

  6. Liv on said:

    Si cine decide cat de mult meriti?

    • Teo on said:

      Tu. Dacă decizi că meriți mult, vei ajunge să meriți mult.

      E ca o profeție care se adeverește prin ea însăși: crezi că meriți mult, așa că te vei comporta ca un om care merită mult; în consecință, vei și avea ceea ce crezi că meriți. Dar numai ca rezultat al atitudinii tale, care a fost determinată de convingerea că meriți mult.

      Important e ca această convingere să fie reală, nu să izvorască din complexe reprimate, teamă sau disperare.

      • Mi-ai luat-o înainte :D ceva de genul ăsta aș fi zis și eu. Dacă te cunoști destul de bine și nu te raportezi mereu la exterior, vei știi și cât meriți și, cum a zis și Teo, daca vrei mai mult vei știi ce să faci în consecință. Avem tendința ( mă autoinclud și eu ) să ne comparăm cu alții mai slabi, impocriți, proști, imorali ( you name it ) și normal că atunci standardele noastre pentru muncă/merit va avea mereu de suferit ( a nu se înțelege ca „merit” se referă doar la bani sau ceva material ).

        Aș mai adăuga ca sub-punct la „complexele” enumerate de Teo și invidia

  7. RoleModelu on said:

    Am simțit înțepăturile tale, Fediuc :)) Sunt în acord cu ce s-a spus mai sus, atitudinea mi se pare cel puțin corectă.

  8. Pingback: Dezvoltare personală cu Vladuts | Palme Intelectuale

  9. Liv on said:

    ok. foarte frumos ce ati spus cu totii:), suna foarte a „dezvoltare personala”. dar nu sunt de acord. meritul se castiga prin efort. si asa si trebuie pentru ca asa apreciezi mult mai mult ce primesti, daca ai depus un efort sa il obtii. ca eu maine decid ca merit luna de pe cer, ma comport ca atare si atunci o sa obtin luna de pe cer? pe buneee?da, exagerez:)
    nu contest in nici un caz importanta atitudinii si clar ca sentimentul ca meriti e strans legat de self esteem. si da, exista si situatia in care chiar daca depui efort dar tu (because of your lowww self esteem) consideri ca de fapt nu merti . banuiesc ca la asta va refereati voi, nu?
    sa te compari cu altii never works out!like never! sursa de suferinta gratuita garantata!
    si acum, revenind la ce se referea intrebarea mea: „A cere mereu însă mai mult decât meriți este o maladie a societății.” de aici deduc ca unii cer mai mult decat merita. cine decide asta? tu? eu? altcineva? poti tu sa decizi cat de mult merita altcineva? sau de fapt fraza asta vine dintr-o frustrare de a ta ca ai vazut multe situatii nedrepte in care altii au primit mai mult decat merita (din perspectiva ta)?

  10. RoleModelu on said:

    Discuția asta capătă o turnură foarte subiectivă. Treaba e cam așa, din punctul meu de vedere. În ceea ce spunea Teo, susținut de Fediuc, cred că meritul se câștigă prin efort care pornește din atitudine. Sunt destul de sigur că am văzut pe undeva ceva legat de realism. Evident că dacă tu crezi că meriți luna de pe cer, indiferent de atitudine, nu o obții. Ideea e să consideri că meriți ceva tangibil și apoi, cu efortul depus, vei și merita cu adevărat acel lucru când îl vei obții.
    Nu cred că s-a legat cineva de raportul la alții pe-aici. Și, da, recunosc, că, uneori, nu e util. Însă în anumite situații, e important să te raportezi la alții dintr-un anumit punct de vedere. Spre exemplu, la muncă, unde toți faceți, practic, aceleași lucruri. Comparația cu skill-urile altuia și încercarea de a fi mai bun s-ar putea să fie diferența dintre o promovare și o stagnare.
    Cât despre ce merită alții… Aici nu o să răspund, pentru că aș fi subiectiv rău de tot. Adică pot spune direct ce merită băieții în trening cu România care urlă prin troleibuz. O baie caldă în acid sulfuric.

  11. Liv on said:

    asa este, e foarte subiectiv. sunt de acord cu ce ai spus mai sus si exemplul dat e pertinent, in the end fiecare cu harta lui mentala:)

  12. RoleModelu on said:

    Știi cum e, fiecare are alt sistem de referință, nu ai CUM să gândești la fel ca alții, decât dacă ești o dronă. Not the case around here ;)

Lasă comment.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: