Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the category “Mentalitate”

Oamenii proști au talentul de a perverti orice


Unul din articolele precedente ale lui Vlad mi-a amintit de un fenomen pe care vreau de ceva timp să-l analizez. Nu, nu e vorba despre proștii care ies din rutina de FarmVille conducând beți și făcând curse cu domnii polițiști. Sau despre ce-nțelege lumea din legea atracției. E ceva mult mai iritant: pervertirea unor idei bune, în scopul folosirii lor pentru a justifica niște idioțenii.

Știu că totul este relativ, așa că n-are rost să mă mir că oamenii pot transforma orice într-o scuză pentru a se comporta de parc-ar fi adulmecat mult lipici. Dar e greu să nu mă enerveze un om care tocmai și-a consumat propria greutate în alcool și vrea să mai bea, deși este evident că deja nu mai deosebește stânga de dreapta și se-ndreaptă cu pași repezi spre momentul în care-și va găsi dragostea vieții în persoana propriei imagini în oglindă. Trebuie să ai o limită. E scuzabil să n-o ai până pe la 21-22 de ani (în cazurile extreme), dar, dac-ai ajuns la 24-25 și încă nu știi cât poți duce (și nu mă refer doar la alcool), ai o problemă. Și cum justifici asta?

Frateee, o viață am! Trebuie să trăiesc momentul, nu să-mi fac griji!

Sfinte căcat, nu asta! E cea mai idioată scuză. În primul rând, pentru că excesul de alcool nu-nseamnă că „trăiești momentul”, ci că ești certat cu realitatea. În al doilea rând, pentru că alcoolul te face să NU mai trăiești nimic. Când ești praf și simți că-ți fuge pământul de sub picioare, ultimul lucru la care te gândești este să „trăiești momentul”. Tu nu te poți ține pe picioare și faci… ce? Dansezi? Cânți? Sari dintr-un loc în altul? Nu. Te prăbușești pe prima canapea și adormi acolo. Dacă ești norocos. Dacă nu, s-ar putea să dormi într-un tufiș. Dacă ești ghinionist. Dacă ești blestemat, s-ar putea să dormi într-un șanț. E incredibil în ce locuri ajungi la beție cruntă (și cu ce femei te combini, dar asta e altă poveste).

Trăitul ăsta e cea mai complicată chestie de la Hristos încoace. Cel puțin, asta-nțeleg eu când îi văd pe proștii care „trăiesc momentul” și-și creează mai multe probleme decât merită plăcerea de care au parte când „trăiesc momentul”. E ca-n afaceri: scazi durerea (la figurat) din plăcere și obții plăcerea netă. Lor le dă cu minus, dar sunt prea proști ca să-și dea seama de asta. E ca și cum te-ai bucura c-ai făcut sex cu o femeie bună de tot, fără să te gândești că, oricât de bună ar fi fost femeia și oricât de tare ar fi fost partida, tot nu e combinație că te-ai ales cu sifilis. Chiar dacă vei mai trăi niște momente interesante.

Oricum, oamenii care nu știu când să se oprească (din băut, din tras pe nas, din jucat la ruletă, din mâncat și așa mai departe) mai au o scuză pentru care merită să-i strângi de gât:

Frate, scopul suprem în viață este maximizarea plăcerii!

A, da, hedonistule! Explică tu cum stă treaba cu viața și scopul. Întâmplător, sunt de acord cu ideea (fără să intrăm într-o discuție despre diferitele înțelesuri ale plăcerii), dar, dac-o folosești ca să justifici excesele, e ca și cum ai folosi instinctul sexual și altruismul ca scuză pentru viol: „Da, domnu’ judecător, dar transmiterea genelor este scopul suprem al oricărei ființe, iar când am văzut-o pe victimă, am simțit o nevoie nebună să-mi transmit genele. Ea n-a prea vrut, așa c-a trebuit să-i dau două bucăți și s-o leg, apoi, pentru că sunt altruist, mi-am mai chemat 3 prieteni să-și transmită și ei genele. Deci, domnu’ judecător, eu nu consider că sunt violator, ci un individ preocupat de respectarea legilor naturii.”

Hedonismul: o idee bună, dar prost înțeleasă. Pentru că animalul modern aude de plăcere și se gândește automat la alcool, prafuri, sex și mâncare. Așa-și maximizează el plăcerea. Cititul, un film bun și orice activitate care i-ar solicita creierul sunt de evitat. Păi cum, frate, să depui efort? Asta-i plăcere? Excesele și lenea înseamnă plăcere, domnu’ fraier care nu știe să trăiască!

Și nonconformismul. Vai, câți nonconformiști! E plină de nonconformiști și rebeli țara asta. Ce dracu’, nici nu mai e loc pentru conformiști! Pentru fiecare conformist există 2-3 nonconformiști. Genul de oameni care aruncă gunoiul pe jos, urlă-n autobuz și calcă pe iarbă (după ce completează semnul „Nu călcați iarba” cu „fumați-o!”, o glumă atât de veche și cunoscută încât nu mai e amuzantă, ci la fel de previzibilă ca obezitatea la un adolescent care mănâncă de la McDonald’s de 3 ori pe zi). Sau ăia care dau tag-uri cu marker-ul în autobuz. Ăia sunt artiști ai străzii. Își scriu numele peste tot, că de mai mult (de exemplu, să facă un graff adevărat) nu sunt în stare. Dar sunt nonconformiști. Provoacă haos, ceea ce va ajuta societatea să evolueze. Sau ceva de genul, că nu prea știu nici ei de ce mâzgălesc.

Mi se pare îngrijorător că orice idee poate inspira idioțenii sau poate servi la justificarea lor. Există oameni care-au văzut Fight Club și stau pe banii părinților, că ei nu se bagă sclavi, că vor libertate și sunt bărbați. Atât au înțeles ei: că trebuie să fie paraziți ca să evolueze. Alții au citit ceva despre programarea socială, s-au uitat la Matrix și acum sunt cei mai mari rebeli, într-o luptă continuă împotriva sistemului. Că un revoluționar adevărat asta face: urlă că e revoluționar și nu face nimic concret.

Prostia este fascinantă: îți dă capacitatea de-a-ți justifica orice idee sau comportament prin ceva (aproape) unanim apreciat. Aș vrea și eu să pot face asta. Aș vrea să pot să mă piș în metrou și să găsesc o scuză pentru asta. Să spun că e natural, iar eu nu cred în decență, pentru că decența e o minciună, o parte a matrixului social, iar eu trăiesc momentul, pentru c-aveam chef să elimin lichid și asta fac, că-s bărbat adevărat, ce faitclabu’ meu, și-mi maximizez plăcerea uitându-mă la fețele oripilate ale dronelor din jur care se pișă doar în vasul de toaletă și, ocazional, în tufiș, nu ca mine, unde am chef. Vasul de toaletă e o minciună, bă! Trăiți într-un sistem care vă face sclavi și vă spune să nu faceți ce vreți când și unde vreți, bă! Eu am văzut lumina.

Ca să vezi, merge! De mâine le dau clasă dronelor! De fapt, la drone, că limba română e tot un matrix mai mic care nu te lasă să vorbești cum vrei. Revoluție și nonconformism, bă!

Pișatul de YOLO și alte căcaturi motivaționale


Salutări, băieți și fete! Tocmai ce-am share-uit pe facebook articolul meu de pe Studentabil de azi. Foarte pe scurt, am îndemnat la schimbare, la mișcare, la ideea de a face ceva util pentru tine în puținul timp liber pe care-l ai la dispoziție. Asta în detrimentul rage-urilor de Criminal Case, FarmVille și ce alte căcaturi de jocuri mai sunt pe facebook sau a lâncezi în fața laptop-ului sau (mai rău!) televizorului sub pretextul că ”te relaxezi”.

Eh, cam tot despre asta voi vorbi și aici, doar că ceva mai liber și mai în stilul meu. Dar voi porni discuția de la mizeria de YOLO, care mi-a înveninat existența, de când am aflat de ea. Să ne amuzăm puțin:

căcat de YOLO

Nici nu m-am obosit să o editez, să scot numele site-ului de pe care am luat-o.

Așa, gata, am râs? Mă scot din minți imbecilii care iau de bună bășina asta cu YOLO în sensul ăla cretin: ”O să ies în oraș și o să mă îmbăt ca un măgar albanez, după care o să mă fut neprotejat cu prima strâmbă și o să mă mir că am luat SIDA sifilitică.” Ce, nu există SIDA sifilitică? Ar trebui să se inventeze, pentru mucoșii care ”trăiesc doar o dată”.

Acum, hai să vedem care-i cu adevărat treaba cu YOLO. Rolul acestei expresii sau acestui concept este cel de a-ți atrage atenția că arzi gazul. Că fuți muște. Că freci pula. Că stai degeaba. Că nu produci nimic în afară de dioxid de carbon și mătreață. Că timpul trece și, din păcate, tu stai pe loc. Ideea e să înțelegi că o viață ai la dispoziție să faci chestii tari și atât. Și ar fi bine să te pui dracului pe treabă și să lași no-liferii să planteze morcovi pe facebook. Măcar de-ai face o fermă reală, nu ”coins” și ”achievement”-uri.

Hai să punem problema altfel. Ai o viață cu care ești mulțumit. Nu te consideri fericit, dar nici nu te dezamăgește situația ta. Cea mai bună idee pe care o ai e să te privești în oglindă, să îți zici ”YOLO” și să te apuci de cocaină? De ce nu ți-a trecut prin cap să te apuci să înveți o limbă străină în timpul în care te bubui la petreceri minimal? Sau să îți cultivi pasiunea, oricare ar fi (scris, desenat, skateboarding), în loc să te chinui să te ferești de-ai tăi când ești spart?

Să mai zic câte ceva și de mizeriile motivaționale din poze de căcat cu j de mii de share-uri de pe facebook? ”Poți să faci orice vrei”, ”Ești cine vrei tu să fii” sau ”Dorește-ți lucruri bune pentru a ți se întâmpla”? Serios? Ce retard spasmotic să fii să stai cu bale pe tricou în fața laptop-ului, scărpinându-te la ouă, să vezi o poză în care scrie vreuna din mizeriile de mai sus, să-ți zici ”Mhm”, să dai like și să aștepți să îți pice o blondă cu gura deschisă din cer, fixându-se ca o lipitoare de pula ta mizeră și erectă?

Mișto e că pozele astea sunt în topul celor mai share-uite poze de pe facebook, după alea cu câini ce se vor adoptați, pisicuțe în poziții amuzante și copii arși. Deci oamenii în loc să facă dracului ceva în privința dorințelor și ambițiilor lor, pierd timpul pe facebook dând share și like la poze care sugerează să facă dracului ceva în privința dorințelor și ambițiilor lor. Deștept. Nu uitați să ieșiți în club după asta și să vă dați check-in pe facebook cu status-ul ”YOLO”.

Sper că ați luat ce era mai deștept din cele de mai sus și vă apucați de treabă. Vă așteaptă liste imaginare, dorințe înfrânate, pasiuni insuficient exploatate și fericire nebănuită la capăt de drum.

adevăratul YOLO

Sunt oameni și oameni


După ce ne-am dezvoltat un pic în ultimul articol, tura asta am reușit să pregătesc un rage de mișto-uri de ultimă speță despre oameni pe care îi detest… din părți. Poate data viitoare. Am pentru voi altceva de data asta. Am făcut teasing pe Evident, tot Rolemodelism la articolul ăsta acum două zile, frumos e să mă țin de cuvânt, nu? Să purcedem, dar.

Să menționăm că acum două seri mă gândeam să mă leg de un singur tip de oameni și o singură caracterstică ce m-a impresionat profund pozitiv, cum nu mi s-a mai întâmplat de mult. Rareori trezesc în mine oameni sentimente pozitive, de obicei reușesc să-mi trezească instinctul sălbatic (dacă aș fi un leu domestic, adică. Sunt sigur că v-ați prins la ce mă refer). Ei, de data asta s-a întâmplat și chiar m-am bucurat, în sinea mea, că nu sunt așa putred cum mă consider. Azi am mai asistat la o scenă care m-a făcut să pornesc rotițele imaginației înspre conceperea unui film cu final fericit, în care eu îi calc pe mâini și pe picioare cu motostivuitorul pe băjeții pe care i-am văzut. Menționez că în filmul respectiv îi priveam în ochi și rânjeam. Mi-am mai amintit o scenă de sâmbăta trecută și gata! Am schimbat în 10 minute structura unui articol despre oameni de calitate. Sunt putred, m-am liniștit.

Mergeam spre oficiul poștal din Pantelimon să ridic un colet sâmbătă (naivul de mine, aveam să aflu că acest oficiu poștal particular e închis sâmbăta). Tramvaiul 16, pe la Delfinului. Cu o stație înainte să cobor urcă un individ în tricou cu pielea de pe mâini plină de cute și cicatrici. Abia se închid ușile și bineînțeles că se dezbracă de tricou să ne arate cum l-a remodelat incendiul pe care-l supraviețuise (cum am presupus eu, ignorându-i povestea tragică pe care a început să o turuie, ce avea ca scop să ne ușureze de bani). Omul era, într-adevăr, diform, dacă a trăit, cu adevărat, un accident tragic, sincer, mi-ar părea rău de el. Ce m-a enervat la el era legat de atitudine. O doamnă l-a rugat să-și pună tricoul pe el pentru că sperie copiii și nu-i face nici lui bine să stea dezbrăcat în început de februarie în tramvai. El s-a oripilat și a întrebat-o ce ar trebui să facă, ”nu vedeți cum arăt?”. Atunci, flacăra a mocnit în mine, dar nu m-am exteriorizat. Am vrut să-l întreb de ce nu ia în considerare să se ducă la muncă. Avea ambele mâini funcționale, picioarele de asemenea, gura părea că merge, sunt o groază de locuri de muncă ce nu presupun să te afișezi unui public în blugi pentru a-i vinde (nu ar fi avut mare succes ca model, asta e sigur). Mi-am amintit de un individ de care-mi povestise un prieten de-al meu, care, în lipsa unui picior muncește într-un birou de multinațională și câștigă decent pentru vârsta lui. El nu s-a gândit să cerșească în tramvai.

Azi am ieșit să fumez o țigară până venea comanda la KFC (vai, cât de greu se mișcă ăștia de la Eminescu!). În 30 de secunde apare un băiat poate ceva mai în vârstă ca mine, urât de zici că l-a desenat mă-sa pe LSD cu stânga. Ghinionul lui, ce să zic. Se apucă să dea cu mopul pe rampa aia minusculă de marmură sau ce Cristos pe tricicletă o fi. În alte 30 de secunde ies și doi malaci de la ISG Security (jur că nu am văzut niciodată o asemănare mai mare între un porc și un om, ceea ce e ironic, având în vedere că lucrează la KFC) dinăuntru și se apucă să-l ia la mișto. Dar mișto crunt. ”L-am văzut ieri la televizor pe frati-tu. Klitschco ăla, rusnacul. Căpățânos și urât, așa, ca tine.”. ”Ce vreți, mă, voi n-aveți treabă?” se rățoiește ăsta micu’, ștergând în continuare, cu sârg. ”Hai, ia vezi cum îmi aduci și mie niște șervețele că-ți iau steagul în pulă” (și eu am înjurături dubioase, dar p-asta n-am înțeles-o), zice porcul celălalt. Se mai iau un pic de el și pornesc spre intersecție, în timp ce ăsta intră înăuntru. ”Ia uite-i p-ăia ce s-au blindat, hai încolo” zice iar primul, referindu-se la o țigancă care vindea nuș ce căcaturi pe o masă de plastic, probabil ilegal. Nu le-am zis nici ăstora ce mă gândeam și anume să-i întreb cât câștigă pe lună. Aveam speech-ul pregătit: ”Văd că nu e nevoie să fii nici estetic și nu-ți trebuie nici prea multă școală și mi se pare că e și distractiv. Te iei de oameni fără motiv și grohăi a râs. Adică, sincer, nu m-aș fi obosit să-mi rup capul într-o facultate și prin multinaționale, dacă știam că poți câștiga comparabil dacă ești un porc cu darul vorbirii și o operație estetică la rât care nu face altceva decât să-și mute hoitul dintr-o parte în alta și să pară șmecher”. Sper din inimă să aibă restanțe la întreținere și să-i dea afară din bloc săptămâna asta, cu tot cu familie și copii și să-i ningă și să-i înjunghie nevestele în timp ce le zic ”nu mai ești așa șmecher ca la KFC acum, nu?”. Menționez că rânjeam în timp ce am scris asta.

Am cam deviat de la articolul original, nu? Hai să vă spun ce bine m-am simțit joi. Am întâlnit doi oameni pe care îi consider acum fascinanți și demni de respect dintr-un motiv extrem de relevant, din punctul meu de vedere. Știu să capteze atenția. Au venit într-un grupuleț în care nu știau pe aproape nimeni în afara celor care i-au adus la ieșirea respectivă și au reușit, cumva, să răpească interesul tuturor prin modul în care vorbeau și experiențele de viață pe care le împărtășeau. A fost incredibil. Am privit fascinat 10 minute cum oamenii ăștia pot conduce o conversație cu niște străini, spunând lucruri cu adevărat interesante, cu un fler ieșit din comun și o naturalețe admirabilă. Iar cel mai important lucru nu e ăsta. Unul din ei i-a programat celuilalt un interviu în aceeași seară, în numai câteva telefoane. Pentru că și Hitler a reușit să capteze atenția celui care-l ascultau, la vremea lui. Doar că ăla a ucis și a incendiat, pe când ăștia doi au dat dovadă de omenie și bunătate gratuită.

Observați cum aspectul pozitiv observat în ultima săptămână la oameni e descris în mai puține rânduri decât cele două negative? Words are very unnecessary. Ideea e că poți fi de treabă, omenos, bun la suflet, cum vrei să-i spui și lumea să te ignore, să nu prezinți atât interes pentru unii (chiar și la fel de omenoși ca tine). Răul primează, nesimțirea se vede și mizeria e promovată. Societatea noastră e putredă, mai putredă ca mine de 100 de ori, iar cei care ar merita mai mult se bălăcăresc în mediocritate, poate frustrați, poate modești și optimiști, dar cei pentru care scaunul electric ar fi o mângâiere comparativ cu ce le-aș face eu conduc liniștiți în bucățica lor, fac bani, mai mulți sau mai puțini, legal sau nu, și nimeni nu le arată cum se simt alții când își arată ei colții. Dar știi cum e, degeaba țip eu dacă alții tac. Și, eventual, o să răgușesc.

Fiecare e liber să tragă orice altă concluzie dorește din ce am expus mai sus.

Dezvoltare personală cu Vladuts


Îmi notasem niște idei de articole prin care să iau la mișto câteva specimene ale mirobolantei societăți din care facem involuntar parte. Cum nu mă simțeam at my best în dimineața asta, le-am lăsat pe altă dată. Făcusem recent (adică ieri) trimitere de pe EtR la acest mai vechi articol al lui Teo. Am mai remarcat un calup de comentarii interesante la guest-entry-ul lui Liv, care se pare că a stârnit ceva vâlvă. Mi-am dat seama că fiecare are momentele lui constructive. Chiar dacă și eu am tras câteva semnale de alarmă în trecut pe-aici (mă refer la cum ne controlează televiziunea sau cum ne subjugă tehnologia modernă sau tradițiile idioate), nu am făcut-o niciodată obiectiv, fără să las măcar o doză de sarcasm sau mișto-uri proaste să își lase amprenta pe articolele respective. Probabil voi eșua și acum.

Cu toate astea, e timpul să vorbim un pic și despre individ, la nivel particular, fără să mai generalizăm, fără să împărțim în categorii (Catch Her should know better) și fără să dăm verdicte, fără soluții constructive. De fapt, e timpul să nu mai vorbim la plural. Sunt un simplu gânditor, poate cu ceva mai multe întrebări decât alții, poate cu ceva mai puțină ambiție decât alții și cu siguranță cu mai multe frustrări decât majoritatea. Cu toate astea, cum Teo subliniază deseori foarte bine, dacă te plângi fără să acționezi, meriți o bucată de bordură în dinți. Susțin, deci merit o bucată de bordură în dinți. Cu toate astea, măcar pentru că mă gândesc la asta, îmi conștientizez propria existență și chiar am tupeul necesar să pregătesc un plan pentru a schimba mizeria asta, cred că putem folosi o jumătate de bordură. Deși Teo nu prea e de acord, merit credit pentru încercare.

Să încep cu începutul. Analiza problemei e cât se poate de simplă, în momentul de față. Sigur, durează ceva până renunți la a fi o dronă frustrată din motivele cutare și cutare și începi să te întrebi care e cauza problemelor tale, cum se răsfrâng ele asupra existenței tale și cum poți face ceva să le rezolvi și să-ți continui drumul în viață. Zic că durează ceva pentru că orice frustrare aduce cu sine subiectivism, depresie și înclinație către rutină. Ceea ce înseamnă că renunți să mai faci chestii și te complaci în mizerie. Cea mai proastă idee posibilă. Mai deștept de atât ar fi să-l pui pe Becali președinte, ca să-ți dai seama cât de proastă poate să fie ideea de a renunța.

Prin urmare, ca de la frustrat în curs de vindecare la individ, pașii sunt uluitor de simpli și puțini. Mai greu e să-i pui în aplicare.

1. Analizează-te. Ești individul x, în situația y, cu proprietățile z și circumstanțele w. De aceste 4 variabile (care vor rămâne constant variabile – see what I did there?) depinde cum arată viața ta. Analiza e grea și dureroasă, pentru că presupune să fii sincer cu tine, să îți recunoști defectele și să vezi cum te țin ele în loc în încercarea de a progresa în orice arie sau dimensiune te interesează pe tine. Cu alte cuvinte, în momentul de față, să definești individul x (cine ești, cu adevărat, și cum te raportezi la ce e important pentru tine – fiul mamei, iubitul iubitei, un simplu angajat, un student mediocru, etc..), situația y (adică ce consideri tu că e provocarea din momentul de față – probleme în familie, probleme cu partenera, dorința de a promova sau de a termina facultatea), proprietățile z (ce ai și ce îți lipsește din a reuși să rezolvi situația y) și circumstanțele w (ce trebuie să iei în calcul când te pui pe treabă). E mai ușor cu trei beri și o foaie de hârtie (mă rog, la mine a fost). Ca idee, tot ce am scris mai sus se poate sumariza în ”ce-ți lipsește să fii fericit și ce trebuie să faci pentru asta”.

2. Planifică. Să nu ne lăsăm imaginația să zburde și să fim realiști. Odată ce ai finalizat profilul tău și ai analizat tot ce e important pentru a progresa, pune-ți obiective ambițioase, dar realiste. Orice ar zice căcaturile de poze de pe facebook de tipul YOLO sau ”poți fi orice vrei să fii”, nu poți să fii orice vrei să fii și faptul că trăiești o singură dată nu e o epifanie. Poți să fii doar ce poți să fii, având în vedere cu ce pleci la drum și care sunt circusmtanțele de care depinzi. Dacă ți-ai propus să fii Bill Gates, ai face bine să ai o idee strălucită legată de tehnologie și să știi și cum să o concretizezi, altfel vei muri trist că poza share-uită de tine cu 40 de ani în urmă a mințit. Cel mai deștept e să-ți stbailești obiective tangibile, mici și pe termen scurt, care însumate să reprezinte un obiectiv mare pe termen lung. Dacă vrei să slăbești, concentrează-te, pentru început, la a slăbi un kilogram la două săptămâni, nu-ți propune să slăbești 10 în 4 luni. S-ar putea să te plictisești pe drum, văzând cât de greu progresezi sau, mai rău, să fii debusolat. Atingerea obiectivelor mici îți va da ambiție, pe când tărăgănarea obiectivelor mari să te demotiveze. Ca idee, tot ce am elaborat aici se traduce prin ”Pune-ți obiective realiste și fă-ți planuri elaborate de cum să le atingi, într-un timp dat”.

3. Acționează. Ți-era frică de partea asta, nu? E destul de ușor să iei la bord alcool și să notezi analiza circumstanțelor pe care le definești sau să faci un plan elaborat de dezvoltare personală pe 5 ani. Mai greu e să și faci ceva în privința asta. Singurul lucru pe care ar trebui să-l ai în minte în situația asta trebuie să fie rezultatul final. Cumpără-ți un tricou foarte șmecher cu un număr mai mic și pune-l ostentativ în centrul camerei, astfel încât, ori de câte ori ți-e lene să mergi la sală, să-l vezi și să-ți amintești că degeaba e atât de șmecher dacă tu arăți ca o minge de plajă în el. O idee puerilă, dar care merită încercată, e să-ți faci un pin-board din ăla cu obiective de atins. Pune-ți o poză cu tricoul acolo, editează-ți fluturașul de salariu cu suma pe care vrei tu să o reflecte și scoate la imprimantă poza cu mașina pe care vrei să ți-o cumperi. În esență, concretizează în format fizic orice obiectiv ai. Oricât ar fi de subtil, important e să înțelegi tu ce e pe bucata aia de plută, nu alții, pentru că tu ești cel care trebuie să se mențină motivat. Cu timpul, nu o să mai ai nevoie de asta, o să te alimenteze reușitele tale anterioare. De fapt, ce vreau să zic e ”Folosește-te de orice mijloace de a te menține în priză și a nu te da bătut în a face ce trebuie ți-ai propus să faci”.

Știi ce e ciudat? Tot ce am scris aici e verificat până la punctul 2, de 3 nu m-am apucat nici eu. Dar cât de scump poate fi un pin-board? Hai să vedem dacă într-un an de acum încolo tonul articolelor mele de dezvoltare personală va fi același sau nu. Duminică productivă tuturor!

Starurile din Pipera


Ieșeam de la muncă acum vreo 3 ore. Ca după orice zi de muncă, îmi târam pașii cu veselie spre casă, unde mă aștepta relaxarea mea blondă și cu spume, cea de toate serile. Pălăvrăgeam eu cu colegii de drum și, cum ne apropiam de stația de metrou, aud în depărtare larmă. Oameni chiuind, aplaudând și ovaționând. Pe măsură ce mă apropiam, conștientizam că urletele veneau din interiorul stației de metrou. Ce să fie oare? Se dau cartele de 10 călătorii moca? Fac doi sex în văzul lumii? L-au prins pe Justin Bieber și îl crestează live?

Cum intru eu, așa, la Pipera, văd oameni strânși în jurul scărilor aplaudând și urlând, cu pancarde în mână. La fel și jos. ”Ești un star”, ”Te iubim”, ”Ne place de tine” și alte bălării din astea. Ce sloboz? Merge Guță cu metroul? Gigi Becali? Simona Senzual goală și cu un vibrator pornit (și nu în mână)?

Nu. Când mă uit mai bine, mă prind. Oamenii ăștia aplaudau corporatiștii. O mișcare socială din aia de două parale ca ”Free hugs” și alte mizerii din astea pe sistemul ”YOLO”, ghidul tuturor poponarilor la viață din lume. Trec printre ei neatins că mă grăbesc să prind metroul, am chestii mai interesante de făcut acasă decât să trăiesc clipa. Am de scris pe blog.

Bine, puteam să vă pun un filmuleț cu treaba asta, dar mi s-au părut amuzante exemplele de mai sus și de-aia am făcut introducerea asta. Dar hai să pun și filmulețul, să fie treaba treabă, poate nu-s așa priceput la descrieri.

Gata, l-ați văzut? Nu e o aberație?

Să fiu sincer, când am ajuns acasă, m-am gândit un pic la asta. De fapt, chiar mai mult. Da, e o poponărie, da, mi se par penibili ăștia care chiar pun botul la așa ceva și trăiesc pentru mișcările astea sociale neplătite, care trăiesc pe banii părinților, dar care, astfel, devin oameni mai buni. Și, totuși, parcă mai e ceva…

Trebuie să fii ipocrit să zici că nu te ating chiar deloc bălăriile astea. Undeva, în adâncul sufletului tău, un copil de care uitasei că există a zâmbit când a trecut prin fața fagoților ăstora, care-l ovaționau. Indiferent ce le-ai zis celor cu care erai atunci. Și e și normal să fie așa. Ieși de la muncă, după 9 ore obositoare, fie că ai dat telefoane, fie mail-uri, fie că ai plimbat hârtii de colo-colo. Indiferent ce faci, te stresezi câștigându-ți pâinea. Sunt prea puțini cei care fac plătiți ce le place cel mai mult, așa că trebuie să ne raportăm tot timpul la gloată, nu la fericitele excepții. Să luăm exemplul meu. I-am ignorat ca să ajung acasă să fac ce-mi place. Gratis. Obosit și după muncă, unde-mi câștig banii necesari să-mi satisfacă viciile care mă aduc tot aici. Al dracului cerc vicios, nu?

O adunătură de low-liferi din ăștia, care au avut ei o idee despre cum să facă lumea un loc mai bun, pot să facă diferența între o seară obișnuită de muncă și una simpatică. Pentru că, dacă te duce capul suficient de mult, vei vedea că ce voiau ei să spună e că există viață și după cele 9 ore de la birou. Și că, nu pentru ei, dar pentru cineva sau câțiva, tu ești un om foarte important. Oricât de depresiv ești și oricât te desconsideri.

Ca să nu părăsesc, totuși, articolul într-o notă demnă de al șaptelea film din Twilight, frumos gest, băieți, oricine ați fi! Data viitoare dați și cartele de 10 călătorii gratis, prind bine. Mai bine 5 zile de muncă de transport gratis decât o seară zâmbitoare.

Sau nu?…

Din nou despre ce e-n mintea românului


Pentru că a început un nou an și nu e un eveniment ieșit din comun, așa cum scria Teo în post-ul precedent, m-am gândit ca primul meu articol pe 2013 să nu fie atent ales și bazat pe sugestii de cum să fim oameni mai buni, wishlist-uri și alte bălării. Aveam vreo două draft-uri mentale bazate pe mișto nesimțit de sub-clase de oameni. Altădată. Discuția cu colegii de muncă de azi de la țigară a fost mult mai interesantă. Dar să nu ne grăbim.

O să aveți nevoie de câteva articole de la începuturile Palmelor, ca să vă dați seama la ce m-am gândit când a început discuția cu pricina: ăsta, ăsta, ăsta și ăsta. Așa, acum, cu research-ul făcut, să vedem despre ce e vorba cu adevărat.

O colegă susținea că nu suntem bine văzuți în afara granițelor. Nimic nou pentru mai toată lumea. Interesant e că nu se simțea comfortabil cu faptul că este etichetată din cauza unor incidente izolate generate în trecut de români sau unii care se dădeau români (nu e nevoie să le zic pe nume, știți la cine mă refer). Just, m-am gândit, dar aveam argumentul pregătit și pentru asta: oare noi nu facem la fel în țara noastră? Pornim de la premisa că poporul cutare nu știe decât să vândă în Dragonul Roșu, poporul nu știu care cere nejustificat introducerea limbii lor în țara noastră sau alt popor nu știe decât să fure, să cerșească sau să asculte manele. Ori, la fel cum, în cazul ei, ea nu făcea parte din eticheta văzută de italieni, poate nici în țara noastră, toți reprezentanții popoarelor mai sus amintite nu se încadrează neapărat în standardele cu care i-am etichetat noi. Poate unul e student la Medicină cu 10 pe linie, altul predă într-o facultate importantă sau altul e un broker de succes.

Mi-am dat seama cât de ipocriți sunt românii (de mine știam deja). Nu o acuz pe colega mea, Doamne ferește, ci vorbesc la general (pentru că, nu-i așa?, asta facem toți). Cât tupeu să ai să țipi sus și tare că ”Dom’ne, nu e corect, eu nu am venit să fur sau să mănânc lebede, de ce mă cauți și-n cur după arme albe?” atâta vreme cât cu prietenii la bere ești la modul ”Să-mi bag pula, așa m-am săturat de ăștia, oriunde-i văd mă aștept să-mi bage niște ghete de fotbal Adibas sub nas și să-ncerce să mi le vândă.”. Chiar nu poți cere să fii tratat corect când nici tu nu tratezi corect.

Asta ar fi problema de moralitate, bun, din care degenerează o altă treabă pe care a mai tratat-o Teo prin multe post-uri de-ale lui (nu mai detaliez, folosiți cu încredere funcția ”caută”, nu vă dor mânuțele), și anume că românul are impresia că totul i se cuvine. Îl enervează să trateze minoritățile în regim special, dar când e el o minoritate, țipă să-l audă și Papa, dacă se poate. Eu cred că la baza acestor manifestări stă tot incultura, pentru că orice om cu capul pe umeri poate să spună calm:

”Frate, ăia să-nvețe limba noastră, că de-aia-s la noi în țară și nu la ei. Nu e treaba noastră să-i ținem în puf. Apoi, e de datoria noastră să-i tratăm ca pe orice alt român, care știe limba și are niște competențe într-un domeniu. Poate fi lejer angajat oridunde. Ăia să-și legalizeze afacerile și să vândă ce vor ei, civilizat, atâta vreme cât există documente legale care să ateste veridicitatea articolelor. Și să-nvețe limba. Ăia să se ducă la școală și să-și vadă de educație și dezvoltare și să își desfășoare activitățile în legalitate. Și să-nvețe un pic de bune maniere. Nimeni nu ar trebui să zică nimic nimănui, atâta vreme cât în statul ăsta, ideea de bază e că suntem toți egali. În sfârșit, când merg în Italia, vreau să fiu tratat egal, ca orice italian și e de datoria mea să pot comunica cu ei, nu a lor să mă înțeleagă, deci să învăț în morții mei măcar engleza.”

Dar e prea complicat și pare ușor incorect. Cum adică, nu pot discrimina după aspect? Nu pot isca bătăi în baruri că ăla e de nu știu ce religie? Nu pot să mă scandalizez că fiică-mea se vede cu cineva de pe alt continent care studiază la noi? Nu pot să nu-l angajez pe ăsta că are un nume de căcat?

Într-o lume ideală, cultă și corectă, nu, nu poți. Dar noi trăim altundeva, deci articolul ăsta a fost inutil. Post-ul următor promit că fac mișto de cineva. Până atunci, luați-vă ochelarii de soare, mergem în Infernul lui Teo, pentru partea a II-a.

Ați ucis limba română


Acum cred că peste o lună mă hotărâsem să scriu articolul ăsta. Evident că m-am luat cu altele pe parcurs și am ignorat notița din telefon despre el. Nevertheless, cum v-am obișnuit, mai bine mai târziu decât niciodată.

Eram cu John Arne (bunul meu cândva colaborator de pe EtR), Cips, Irina și Anca în mașină, veneam de la Cluj. Ascultam radio mizerabil cu melodii comerciale de două parale (da, post-ul ăsta a venit în urma sejurului) și ne cruceam de cum poate fi atât de jucată în picioare limba română de niște maimuțoi care sunt, în esență, vedete parvenite peste noapte. Discuția a degenerat spre societatea, acum, incultă și incapabilă să vorbească corect limba țării care i-a slobozit. Și la DOOM.

Căci aici doream să ajung, de fapt și de drept. DOOM-ul este, practic, validarea imbecilismului țării. E ca și cum un mare expert lingvist, cu trei săgeți înfipte în spate, cu sânge șiroind din el și aproape târându-și pe jos ultimele suflări, a apărut în fața unei mari turme de capre, care behăiau repulsiv, și le-a spus: ”Ați câștigat. Limba română e-n pământ și noroi. Puteți vorbi greșit pentru că sunteți mai mulți.”. ”Proști, da’ mulți”, Lăpușnene (sau, în cazul de față, Vladutse), n-ai crezut că e posibil să fii călcat în picioare în așa hal de tocmai ceea ce apărai tu mai înverșunat. Ironia sorții, ce să-i faci?

Am înțeles că s-au acceptat o groază de cuvinte străine (englezești, evident, mai exact, din repertoriul ”MTV”, dacă mi-e permis să-i spun așa), gen ”party”, ”story” sau ”playboy”. Nu, serios, nu e imbecil să formulezi o propoziție de genul ”hai să-ți spun cel mai tare story de la party-ul de aseară. Era un playboy…”? Sloboz, avem deja în română ”poveste”, ”petrecere” și ”gagicar”.

Am înțeles că s-au acceptat plurale retarde pentru că imbecilii nu sunt capabili să vorbească cum trebuie, gen ”monezi”. Serios, ”monezi”? Nu mai am ce să zic mai multe aici.

Am înțeles că ”odată” se scrie așa, de acum, pentru toate sensurile, chiar și pentru ”o dată”. Serios, vă bate să verificați dacă rolul acestei construcții este de a desemna o numărătoare sau cuvântul ”cândva”? Cât de maimuță să fii și cât să aștepți mură-n gură?

Am și eu niște idei pentru următorul DOOM. Hai să scriem fiecare cum îl taie capul. Hai să renunțăm la virgule, e mult prea complex să te prinzi unde ar trebui să apară una și unde nu. Hai să scriem în limbaj de mess, cu ”k”, ”sh”, ”tz”, ”ah” și ”nb”, ”sal” și alte mizerii de genul. Ah, mai mult, hai să ne folosim fiecare prescurtările personale și să ne așteptăm ca ceilalți să se prindă de la ce vin. Și, dacă nu se prind, să le spunem că sunt niște autiști virtuali, fără viață socială relevantă.

N-am cum să scriu prea mult pe tema asta, gândiți-vă, e ca și cum aș pune sare pe rană. Punctul de vedere mi-a fost dovedit, am propovădăuit eu cândva că se va ajunge aici. Dobitocii chiar vor prelua controlul, pentru că sunt mulți și, dacă s-ar urma regulile, ar rămâne dracu’ țara fără absolvenți de generală. Aia e, cei mai mari au hotărât: ”Bă, ce pula lu’ Hector facem? Suntem corecți și cinstiți și picăm pe ultimul loc la media pe țară la clase absolvite sau ne batem cuie-n coaie și-i lăsăm să vorbească așa cum îi taie capul?”. Aparent, nu ne permitem să fim pe ultimul loc la media pe țară la clase absolvite.

Pus în situația asta, conștientizând ce s-a întâmplat, mă văd lăsat cu 4 opțiuni:

1. Clachez și mă închid în casă, citind DEX-ul din scoarță-n scoarță și socializând cu pereții, pe care voi și desena ochi și guri.

2. Clachez, pun mâna pe o armă și împușc orice macac incapabil de a nu se adapta normelor lingvistice de dinainte de ultimul DOOM, până mă leagă Poliția și mă bagă într-o celulă bine păzită, unde citesc DEX-ul din scoarță-n scoarță și socializez cu pereții, pe care voi și desena ochi și guri.

3. Accept că îmi sunt superiori și mă adaptez, sfârșind idolatrizându-l pe Smiley și votându-l pe Becali.

4. Nu accept că îmi sunt superiori și îmi petrec viața cu prieteni puțini, dar deștepți, scârbit de tot ce e în jur și urând sincer mediul uman înconjurător.

Voi ce alegeți? Voi, ăștia care mai sunteți încă deștepți.

Confesiunea unui ucigaș de vise


Bună seara. Eu sunt Black Friday și am venit să îți povestesc un pic despre cum te-am subjugat eu și alte câteva rude de-ale mele și cum îți controlăm viața și visele, despre cum lumea se învârte în jurul nostru și despre cum majoritatea populației, în esență, ne venerează și simte că suntem cel mai bun lucru care li s-a întâmplat vreodată.

Sună dur, nu? Ei, bine, asta e realitatea, din fericire pentru noi și din păcate pentru tine. Partea frumoasă e că te-am adus în această situație pe tine și oamenii despre care vorbeam mai sus fără ca tu și ei să vă dați seama de asta, ferm convinși că aveți nevoie de noi. Partea și mai frumoasă e că, nici acum, după ce am dat cărțile pe față, lucrurile nu se vor schimba, pentru că asta e puterea noastră cea mai mare: manipulăm prostimea.

Ești sceptic la ce spun? Sau e o manieră prea dură de a pune problema? Hai să vedem ce reprezint eu, de fapt, poate asta o să te convingă.

Există o zi din an în care anumite magazine, fie ele fizice sau virtuale, aplică reduceri masive unor produse pe care le dețin. Atât. Asta ar trebui să însemne Black Friday. Oare?… De fapt, sunt mult mai mult de atât.

Cu trecerea timpului, ajutat de rudele mele, Marketing, Media și Modă, am devenit o sărbătoare. Un moment de răscruce în an, nu o zi din an. Am devenit un salvator, o binecuvântare și un erou care îți permite ție și lor să achiziționezați produse la un preț mai ieftin. Din acest punct de vedere, nu am nimic de obiectat. Chiar asta fac!

Dar sunt mai mult de atât. Sunt un deschizător de drumuri, sunt mesagerul schimbării. Sunt ceea ce tu nu știai că-ți doreai. Sunt tableta nouă de la Samsung, redusă cu 40%, care îți va permite să faci aceleași lucruri pe care le făceai pe laptop sau smartphone. Sunt aparatul de fotografiat Nikon profesionist, redus cu 30%, care te va ajuta să faci poze mai clare, mai artistice și mai interesante, fără ca acestea să te ajute la altceva în afara satisfacției personale. Sunt DVD-player-ul portabil, redus cu 50%, care îți va permite să vezi aceleași filme pe care le vedeai pe laptop sau la DVD-player-ul de la televizor.

Tot nu înțelegi ce zic? Ajutați de mentorul nostru și călăul vostru, Sistemul Bancar, am devenit un obiectiv, un scop. Mulțumită celei mai importante creații a călăuzei noastre, Cardul De Credit, am devenit imbatabili. Nu ai cum să ne reziști, lucrăm în echipă, te îngenunchem, te convingem că ai nevoie de noi și tu ne asculți. Te trezești la 5 dimineața, intri pe eMag și te enervezi că alții, înaintea ta, au accesat site-ul, l-au blocat și au profitat de cele mai importante reduceri. Întâmplător, exact la produsele pe care ți le doreai tu și pentru care aveai banii pregătiți sub formă de împrumut bancar.

Nu e clar ce fac? Hai să-ți zic pe limba ta: te-am convins că trebuie să cumperi aceste lucruri mai mult sau mai puțin inutile și că trebuie să faci credite la bancă, pentru aceste lucruri (dar și pentru altele) și că trebuie să-ți petreci tot restul vieții înapoiind acei bani. E un cerc vicios, nu mai poți ieși din el. Frustrat că n-ai bani, te împrumuți. Frustrat că alții au lucruri pe care poate și tu ți le dorești (și prin prisma faptului că ei le au), te mai împrumuți, dar le cumperi. Frustrat că ești în datorii, faci o refinanțare, dar până să scoți capul la suprafață, a venit Noaptea Reducerilor din Mall Băneasa. Și o iei de la capăt.

Nu te supăra că ți-am spus pe față ce ți-am făcut. Pe mine nu mă deranjează, nu ai să mă părăsești niciodată, oricum. Știi de ce? Pentru că anul viitor, voi reduce cu încă 10% un model și mai nou de tabletă de la Samsung.

Sfinți, obiceiuri populare și alte bălării


Cum Teo intră-n politică ca candidat independent, mă gândeam că aș putea și eu să-i susțin cauza prin câteva sugestii de modificări la nivel legislativ. Cum românul este un individ al dracului de ancorat în trecut, mă gândesc că trebuie să existe o legătură între impasul României (viitoare Atlantida/El Dorado) din punct de vedere social și financiar și faptul că ne închinăm la sfinți, slăvindu-le ziua prin faptul că nu mergem la muncă și ne îmbătăm ca niște căcați sau că lăsăm cisterne de bani la căsătorii, înmormântări și (mai mult!) pomeni.

Prin urmare, recomand ca prima lege pe care să o impună Teo este să se interzică toți sfinții și sărbătorirea zilelor lor și toate obiceiurile populare retarde care presupun îmbogățirea popilor și vărsarea unei cisterne de bani în mâncare de dat pomană rudelor, prietenilor și hienelor din cimitire care trăiesc, în esență, din asta.

Să începem prin a analiza rădăcinile problemei cu sfinții. Care dracu’ e logica în următoarea propoziție de tip cauză-efect: ”Pe 24 iunie a murit Maica Domnului, așa că eu nu muncesc și mă duc să o sărbătoresc într-o crâșmă împuțită cu alți amici la fel de proști ca mine care o sărbătoresc pe Maria”? Sunt singurul care vede ceva nelalocul lui în faptul că ne fute grija atât de tare de faptul că într-o zi oarecare e un sfânt oarecare și trebuie să ne pese la fel de mult ca de ziua noastră, Revelion sau Crăciun?

”Dar, coaie! De ce te-ar fute grija atunci de Revelion, Crăciun sau ziua ta?” o să guițe toți freacă-pulă care dau de blog-ul ăsta pe google căutând ceva legat de Adormirea Maicii Domnului. Mă fute grija pentru că Revelionul este un moment de răscruce în an (ciudat, chiar când se schimbă anii) când poți fi cu prietenii la un șpriț și o șuetă și mi se întâmplă mie ceva în mod direct. Gen schimb calendarul. Mă fute grija deoarece Crăciunul e un moment frumos în an când familia se reunește și se dau cadouri și avem ocazia să mai schimbăm o palavră cu bunicii de la 600 de kilometri distanță. Și mă mai fute grija fiindcă de ziua mea m-am născut eu. Și nu mă fute grija că de Sfântul Andrei s-a născut Andrei. Despre care nici nu știm sigur că a existat. Dar nu intrăm în discuții religioase că mi-e că ne închide Patriarhia blog-ul.

Ca să atingem și cea de-a doua problemă, cât de redus mintal trebuie să fii să crezi că dacă la 2 ani după ce ți-a murit nevasta plătești un popă să behăie 3 minute ceva de bine despre ea și umfli de mâncare rudele și prietenii, gagicii o să i se dea un norișor mai pufos în Rai? Sau că dacă te-a chemat Pandele, pe care-l bârfești pe la spate, la nunta lui, trebuie să-l chemi și tu pe el la a ta? Vă anunț de pe acum, boșilor, dacă credeți chiar toți în mizeria asta, mă căsătoresc mâine, vă chem pe toți, mă umplu de bani și vă dau jet la toate invitațiile din următorii ani. Timp în care-mi fac prieteni noi, mă despart de prima nevastă și mai fac o dată aceeași șmecherie. Dacă stau să mă gândesc bine, chiar e profitabil să profiți de obiceiurile astea de două parale.

În sfârșit, cum post-ul ăsta intră de la Cluj, probabil e limpede de ce nu am fost capabil să scriu mai mult. Sau mai coerent. Dar problema continuă să existe. Nu o ignorați, că e mai trist decât ar fi Tonciu fără sâni. În speranța că săptămâna viitoare vă aduc ceva mai mult și deștept, votați-l pe Teo!

Dezvoltare personală cu Teo


În general, nu-mi plac oamenii care doar semnalează probleme, dar n-au niciodată idee care ar fi soluția. Sau, dacă au, n-ar contribui la rezolvarea problemei nici dacă-i arzi pe rug. E o idioțenie să urli că lucrurile nu arată bine, dar să nu miști un deget să-mbunătătești ceva.

Liv mi-a atras atenția că nu prea fac altceva decât să-i ironizez pe proști. Just, îmi place să fac mișto, dar cred că e destul de ușor să se găsească soluții în ce-am scris până acum: dacă eu explic că trebuie să fii idiot ca să-ți înfigi ace-n scrot din dorința de-a fi în trend, iar Gigel Prostea citește articolul și se simte vizat, soluția este să nu-și mai înfigă ace-n scrot. Și gata, nu mai e idiot. Din punctul ăsta de vedere, cel puțin, pentru că idioții tind să-și etaleze dotările intelectuale de câte ori au ocazia. E puțin probabil ca Gigel să fie un geniu, iar acele-n scrot să reprezinte singura lui tangență cu lumea balelor în barbă.

Desigur, problema cu proștii este că nu-nțeleg prea ușor. E adevărat că sunt șanse mici să-i conving că sunt proști, oricât de coerent aș explica. Și s-ar putea să nu reușească nici să vadă soluția, pentru că e prea simplă. Un fel de „cum să nu mai pierd timpul pe Facebook?”, răspunsul evident fiind „nu mai intra pe Facebook”.

În fine, pentru că vreau să contribui la construirea unei societăți mai bune, am decis să dau articolelor o tentă de dezvoltare personală. Dacă 2-3 oameni citesc ce-am scris aici și se mai destupă puțin la minte, mă voi declara mulțumit. Oarecum. Dar, dacă tot ajut societatea, vreau să mă ajutați și voi. Like-urile, share-urile, tweet-urile, mass-urile pe Messenger și ce mai vreți voi sunt binevenite.

Ce-mi propun azi este să ofer 5 remedii la multe dintre problemele cu care se confruntă această adunătură de oameni numită, generic, „societate”. Și nu exagerez: în momentul în care aplici unul din sfaturile care urmează, viața ta se schimbă-n bine. Garantat. Și bănuiesc că e la mintea cocoșului că, dacă vrem să fie bine unui popor, trebuie să le fie bine cât mai multor indivizi. Dacă nu e la mintea cocoșului, explic altădată. Pentru moment, credeți-mă pe cuvânt și nu uitați: like-uri și share-uri.

1. Acceptă că e vina ta

Una dintre marile probleme ale societății este că oamenii nu prea mai vor să creadă că e vina lor. Ne place atât de mult s-arătăm cu degetul încât e o minune că n-avem arătătorul dezvoltat ca antebrațul lui Schwarzenegger. Dacă ești virgin la 30 de ani, e vina femeilor, a societății, a părinților, a masonilor, a oricui, numai a ta nu. Dacă n-ai un loc de muncă, sigur e vina politicienilor, că nu vin să te-angajeze pe tine. Dacă pici BAC-ul, de vină e sistemul educațional. Dacă pe copilul tău l-a dat afară din sală la BAC, e vina lui Funeriu, c-a pus camere-n sălile de examen. Și așa mai departe.

În majoritatea cazurilor, ești principalul responsabil pentru situația în care te afli. Știu că e ușor să dai vina pe altul și să te convingi că ești o victimă a circumstanțelor. Dar, dac-o faci, rămâi victimă. Dacă-ți asumi responsabilitatea, mai ai șanse să faci ceva. Și e recomandat să le și fructifici, pentru că doar un idiot se bucură să știe că răspunderea-i aparține, în condițiile-n care nu face nimic. Dacă n-ai reușit în ce ți-ai propus, vezi ce e de-mbunătățit și-ncerci din nou. Nu te freci pe sfârcuri de fericire că, spre deosebire de alții, ai încercat.

2. Conștientizează că nu ești perfect

În legătură cu primul punct: trăim într-o lume a oamenilor care cred că sunt perfecți. Nu poți să le atragi atenția asupra unei greșeli pe care-au comis-o, că fac ca toți dracii, se supără, se simt jigniți și așa mai departe. Și e greu să-i explici că n-are dreptate unui om care te-ascultă doar ca să te poată contrazice (în general, cu argumente idioate).

Iar mentalitatea asta se extinde și asupra preferințelor în materie de orice (muzică, filme, haine etc.) sau asupra ideilor despre viață. Presupun că v-ați lovit de oameni care cred că dețin secretele vieții, dar nu pot aduce argumente mai solide decât “știe oricine”, “așa se face” sau “pentru că așa e”.

Într-un fel, Crin Antonescu este cel mai bun președinte pentru omenii ăștia: susține cu vehemență idei pe care nu le poate argumenta, nu știe să poarte o discuție în contradictoriu, se enervează și apelează la atacuri la persoană (sau caterincă ieftină) când îl contrazici și, în general, nu poate nici măcar improviza niște minciuni cu un bag parfum de adevăr când își promovează teoriile nefondate.

Cred că unii ajung să se creadă perfecți din cauza următorului mecanism psihologic defensiv: se simt atât de proști și lipsiți de semnificație încât n-ar putea evita depresia fără să se convingă că le știu pe toate. Crede cineva că Antonescu se comportă ca un Vadim turbat pentru că are o părere foarte bună despre el însuși?

3. Deschide-ți mintea

Ajungem la frica de idei noi și schimbare. Îi știți pe oamenii care susțin că Internetul e o prostie și va dispărea în câțiva ani? Eu mă-ndoiesc c-o spun din pură ignoranță. Problema e teama de schimbare: Internetul a produs niște schimbări majore, iar oamenii aceștia sunt convinși că, dacă dispare cauza, vor dispărea si efectele. Nu este perfect valabil în toate situațiile, dar ei vor să creadă că Internetul va dispărea.

Exemplul acesta n-o fi reprezentativ pentru o parte însemnată a populației, dar ilustrează o tendință răspândită: fuga de nou, de orice e mai complicat decât “Dan Diaconescu în direct”, de păreri noi despre viață și lume și așa mai departe. Bine, acum nu spun că trebuie să-mbrățișăm toate noutățile și să adoptăm orice idee „revoluționară”. Asta e cealaltă extremă și denotă cretinism.

Ideal (și de bun-simț) este să analizezi noutățile, să reții ce e util/benefic și s-arunci restul. Asta ar face orice om dotat cu câteva grame de creier. Nu știi niciodată când dai peste ceva care-ți poate-mbunătăți semnificativ viața. Sau, dimpotrivă, peste ceva care ți-o poate înrăutăți.

”Păi nu e mai bine să evit, dacă mi-o poate și-nrăutăți?”

Nu. Pe același raționament ai putea evita și să mănânci, pentru că nu se știe când ai ghinionul să nimerești ceva alterat. Mori de foame, dar măcar știi că ești în siguranță.

4. Educă-te

Din nou: știu că e greu să-ți pui întrebări, să-nveți lucruri noi și, în general, să-ți pui mintea la treabă… în special când poți să butonezi telecomanda sau să petreci 5 ore pe zi cu ochii în monitor, captivat de un joc care, pe termen lung, nu-ți va aduce niciun folos. Dar, educându-te, faci 2 lucruri:

a) afli lucruri noi și, eventual, îți dezvolți abilități noi;

b) îți împiedici mintea să involueze.

Și, când spun „educație”, mă gândesc la ceva informal, nu neapărat la cursuri organizate (nu c-aș avea ceva cu ele). Internetul e plin de informații, totul e să vrei să le cauți. Poți să-ți găsești și pasiuni noi. Poți învăța să faci site-uri, poți găsi un sport care să-ți placă, poți învăța o limbă străină (eu, de exemplu, învăț spaniola în prezent), poți învăța să joci la bursă, poți descoperi și cunoaște alte culturi, poți învăța să cânți la un instrument muzical și multe altele. Nu mi se pare OK să ai în casă un calculator conectat la Internet și să-l folosești doar pentru muzică, filme, jocuri și Messenger.

N-ai calculator? Nu-i nimic, există biblioteci. Chiar dacă nu te interesează ceva în mod deosebit, iei o carte la-ntâmplare. Dacă nu-ți trezește interesul, încerci alta. E imposibil să nu găsești ceva care să te captiveze

5. Alege-ți modele demne de urmat

Știu, mass media ne prezintă sute de ratați și analfabeși ridicați la rang de vedetă. Știu, proștii gălăgioși primesc multă atenție. Și totuși, există câteva diferențe între, să spunem, Napoleon și Ogică: în timp ce lumea-și va aminti de primul multe secole de-acum încolo, de al doilea ne vom aminti când vom citi articole în care este dat ca exemplu de ratat care primește atenție doar când face circ ieftin la televizor. De la cine poți învăța mai multe?

Lăsați nunta lui Borcea, părerile lui Becali și ambițiile Simonei Senzual. Citiți despre viețile și părerile unor oameni care au schimbat istoria. Căutați să-nțelegeți cum gândesc oamenii de succes, nu ce crede Simona Trașcă despre sensul vieții. Părerile ei sunt irelevante, din moment ce e genul de femeie pe care o parte a presei o bagă-n seamă doar pentru că are un gât adânc și știe să dea din fund când si cu cine trebuie.

 

Așa… dezvoltare personală cu Teo. Lăsând gluma, e foarte ușor să nu fii prost. Ajunge să refuzi să intri într-o rutină psihologică bazată pe jocuri, emisiuni de 2 bani și informație inutilă. Să fii prost mi se pare mai greu, pentru că presupune să duci o viață plină de neîmpliniri și aflată sub semnul potențialului irosit. Da, până și eu cred c-avem cu toții potențial. Dar asta nu-nseamnă nimic. Leonardo da Vinci a avut un potențial uriaș, dar, dacă nu l-ar fi exploatat, n-ar fi auzit nimeni de el.

Faptul că ai potențial e irelevant. Contează să faci ceva cu el. Altfel, ajungi ca nea Gogu de la berărie, care povestește cu mândrie ce se pricepea el la fotbal în tinerețe și ce jucător mare ar fi ajuns dacă se ținea de treabă.

Fericirea la gândul c-ai putea/ai fi putut face lucruri mărețe e masturbare mentală dacă ratezi șansă după șansă.

Post Navigation