Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the category “Mentalitate”

Maidanezi, naţionalism de 2 bani şi procesiuni de Florii


Din motive care mă depăşesc, nu prea mai reuşesc să tratez un subiect în mai mult de 4 paragrafe. Îmi storc creierii, privesc subiectul din 10 unghiuri şi al cincilea paragraf se-ncăpăţânează să nu iasă. Şi, cum n-am mai scris nimic de ceva vreme, iar lui Vlad îi tot promit de vreo săptămână că public ceva, m-am gândit să tratez 3 chestii care mi-au atras atenţia în ultima vreme.

Unu la mână, tot aud de oameni atacaţi de haitele de câini vagabonzi. Eu nu m-am mai întâlnit cu patrupedele prietenoase care-n urmă cu 2-3 luni îmi ieşeau în cale pe la 3:15 dimineaţa, când veneam de la muncă, să-mi arate ce colţi frumoşi au şi ce armonios ştiu să mârâie. Nu ne-am mai întalnit pentru c-am schimbat puţin traseul. Parcă mi-e dor să văd un căţel ieşind de după o maşină, lătrând şi chemându-şi prietenii la joacă. Şi să mai vină câţiva, zâmbindu-mi cu gura până la urechi. Socializarea cu animalele: nepreţuită.

Mă rog, lăsând gluma şi cinismul, am avut noroc de 2 sau 3 ori. Câinii ăia erau puşi pe muşcat, nu doar pe lătrat. Unul a ajuns într-o dimineaţă destul de aproape de piciorul meu, în timp ce eu nu-i scăpam din ochi pe ceilalţi. Bine, nu destul de aproape ca să-i ard un picior peste bot, cum am încercat, dar cred că, dacă-l observam cu-ntârziere de o secundă, făceam antirabicul de-nceput de an.

Şi ONG-urile nu spun nimic. Iubitorii de maidanezi, care-au organizat mitinguri prin parc, nu mai spun nimic. Eh, au fost muscaţi nişte oameni, suntem OK. Noi aşteptăm să fie omorât un catel, să putem urla că e genocid.

Cred c-ar fi amuzant să organizăm o competiţie. Iei câţiva directori de ONG-uri pro-maidanezi, îi pui într-un ţarc şi mai bagi acolo câţiva câini. Flămânzi şi-n formă, nu graşi, bătrâni sau blegi. O haită. Dupa ce se-aleargă puţin prin ţarc, îi scoţi pe militanţi şi verifici dacă nu vor să-şi revizuiască teoriile asupra relaţiei dintre oameni şi animale. Cei care-o fac sunt eliminaţi. Pleacă acasă. Ceilalţi trec înapoi la căţei. Câştigătorul va fi eventualul supravieţuitor. Şi, dacă nici după ce-a câştigat nu vrea să se mai gândească, îl arunci înapoi şi te uiţi la spectacol.

A doua chestie care m-a făcut să ridic o sprânceană a fost învierea sloganului din anii ’90: “noi nu ne vindem ţara”. Ah, domnule Ponta, eu credeam că e bine să vinzi o companie care produce doar datorii. Deh, nu eşti în stare să conduci maşina, o vinzi. Altfel, scoţi bani din buzunar ca s-o-ntreţii şi să plăteşti impozitul. Iar când mai cauzezi câte-un accident (pentru că nu eşti un şofer bun), plăteşti daune. Nu trebuie să fi terminat clasa a doua ca să vezi că e o afacere mai bună să fii sincer cu tine şi să-l laşi pe altul mai priceput. Dar, surpriză, Ponta are altă părere.

Naţionalismul, care se regăseşte deranjant de des în discursurile şmecheraşului de Ponta şi oligofrenului de Antonescu, şi-a depăşit termenul de valabilitate. A fost util cândva, acum e jenant. Şi nu de ieri, ci de peste jumătate de secol. Daaar, încă prinde la proşti.

Mi-l şi imaginez pe cretinul cu bale-n barbă, care, dac-ar putea, ar sta toată ziua la bere şi seminţe cu băieţii, cum se indignează: “Da! Da! Guvernul vinde ţara. Huo! Vin străinii să ne fure bogăţiile! Şi UE să ne spună ce să facem! Huo! Ne descurcăm singuri! Afară cu ei! Vine Franks să ne-nveţe cum să ne conducem ţara! Noi avem nevoie să ne lase-n pace, că ştim ce trebuie făcut!”.

Din păcate, este evident că nu ştim. Dar, dacă-i spui imbecilului că e-n căcat din cauza străinilor, el e fericit. Nu e de vină el, nu e de vină poporul din care face parte, sunt de vină străinii şi guvernanţii care vând ţara.

A treia chestie hazlie este faptul că duminică, undeva în centru, circulaţia va fi întreruptă (sau restricţionată) din cauza unei procesiuni (sau aşa ceva) de Florii. N-am nimic împotriva sărbătorii, dar, dac-ar depinde de mine acordarea autorizaţiilor, aş pune o singură-ntrebare: “Această adunare/manifestaţie are vreo utilitate concretă? Sau, măcar, mesajul pe care-l transmiteţi este nou? Sau, în ultimă instanţă, transmiteţi un mesaj care n-a mai fost transmis de multă vreme?”.

Am scăpa de multe astfel de evenimente care perturbă traficul şi, în general, enervează. Măcar să ştie oamenii pentru ce se duc acolo, nu să meargă de dragul de-a o face. Că tanti Maricica o aude pe tanti Marinela că merge la protest/procesiune şi merge şi ea, doar n-o lipsi de la un asemenea eveniment. Unii ar fi în stare să protesteze alături de păgubiţii de la FNI, chiar dacă ei n-au avut bani acolo. E protest, se ia atitudine.

Toată lumea e pusă pe demonstraţii. Maidanezi? Vă rugăm! Monumente istorice (casa în care-a stat la un moment dat nu-ştiu-ce scriitor)? Poftiţi! Gay parade? Vaaaaaaai, dar haideeeeeeţi! Proteste la Universitate? Nu vă putem da autorizaţie, dar nici nu-i trimitem pe jandarmi să vă evacueze. Libertatea cuvântului, dreptul la asociere şi altele. Prost înţelese, desigur.

Mda, e slăbuţ faţă de altele, dar e tot ce pot scoate la momentul actual. Îmi revin în perioada următoare.

Reclame

What we’ve done


Pentru a-mi face punctul de vedere mai bine înțeles în acest post, e nevoie, cum cred că v-am obișnuit deja, de o melodie care să aibă legătură cu tema abordată. Prin urmare, discuția filozofică de azi pornește de la Linkin Park:

În savana africană, prădătorii sunt foarte măgari, dacă stau să mă gândesc bine. Câinii sălbatici atacă în haită antilopa bătrână sau bolnavă, iar crocodilul stă la pândă, camuflat, în apă, și așteaptă gazela cea mai proastă și aventuroasă. Nu mai zic de hiene care, dacă nimeresc ceva pe moarte fix în drumul lor, e perfect. N-ai să vezi niciodată leul care să provoace bivolul cel mai puternic la o luptă cinstită, față-n față.

De ce m-aș mira, atunci, când văd că și societatea noastră modernă este exact la fel? Singurul aspect care nu respectă regulile savanei africane sunt cifrele, dar, în rest, comportamentul și tipologiile de vietăți existente sunt aceleași. Dacă în savană există un oarecare echilibru între prădători și prăzi, în lumea noastră, prada este de cel puțin 9 ori mai numeroasă decât prădătorii. Cu toate astea, mie mi-e mult mai teamă de prădătorii noștri decât de toți câinii sălbatici și crocodilii la un loc. Cum îmi place mie deseori să le zic tovarășilor mei în diverse contexte, ”Dumnezeu dă, Dumnezeu ia”. Și dacă prădătorii noștri sunt puțini… e clar cât de ai dracului de abili și șmecheri sunt.

Este fascinant cum am ajuns să fim controlați ca niște roboți de mass-media, influențați ca niște maimuțe oarbe de publicitate și conduși de oameni despre care știm că au unicul scop de a se îmbogăți pe sine și, cu toate astea… nu facem nimic în privința asta. E ca un fel de cancer general care a pus stăpânire peste mințile tuturor și care le împiedică raționamentul și dorința. Ai auzit că există leacuri pentru boala ta, dar ești sigur că nu o să ai bani pentru ele, sau nu se potrivesc la tipul tău de cancer și ești convins că, orice-ai face, o să mori, așa că renunți la luptă. Părerea generală e că nimeni nu are ce să facă în privința asta, pentru că ei sunt mai puternici și, dacă vor fi ei detronați, vin alții. Nu zicea Lăpușneanu (și de câte ori i-am dat dreptate?!) ”Proști, da’ mulți”?. Suntem de 9 ori mai mulți, pentru Dumnezeu!

Tații noștri regretă vremurile când se asculta Uriah Heep, nu Justin Bieber, tinerii ieșeau în weekend în parc, nu în club și culturalizarea de seară de acasă era Platon, nu wordpress. Bunicii noștri regretă și ei vremurile lor. Dar tot ce am făcut, am făcut-o cu mâna noastră. Președinții nu s-au ales singuri. Firmele au bani pentru publicitate din vânzările pe care noi le-am generat. Mass-media există pentru că o consumăm noi! Ne punem singuri ștreangul de gât și apoi urlăm că vinovat e călăul că ne strânge nodul mai bine.

Până una-alta, la fel e și-n savana africană. Dacă antilopa bătrână sau bolnavă nu ar rămâne în urma grupului, haita de câini sălbatici nu ar prinde-o. Dacă gazela nu s-ar duce să se adape ca berbecul, fără să se uite mai întâi în stânga și-n dreapta, crocodilul nu ar mai prinde-o. Când ești prost, nu poți să vezi unde ai greșit și de ce vinovat ești tu pentru că nu ți-ai luat măsurile de protecție necesare sau ai permis să se întâmple asta, dar poți s-o arzi victimă și să urli sus și tare că ești asuprit. Tu crezi că degeaba se cheamă melodia ”What I’ve Done”? Privește-te-n oglindă, vezi unde ai greșit tu, corectează-te și, când oi fi perfect și oi fi în continuare asuprit, atunci vii să discutăm.

Îi doare fix în pulă unde-aruncă o hârtie


S-a întâmplat ce am preconizat. Odată cu reintrarea în domeniul muncii, mi-a revenit inspirația. Pentru că am din nou posibilitatea să observ oameni, întâmplări, aspecte, stereotipuri. Prin urmare, chiar dacă timpul mi-e potrivnic, reușesc să-mi găsesc o oră să vă propun o nouă discuție filozofică pe tema unui curent pe care cu toții l-ați văzut în cotidianul românesc, dar, făcând parte din el, nu i-ați acordat importanță. Vorbesc de nepăsare.

Să lămurim de la bun început despre care nepăsare vorbesc. Sunt, probabil, ultima persoană pe care o cunoașteți care va pleda pentru ajutarea sinistraților din Burundi. Ba chiar și pentru ajutarea sinistraților din Vrancea. Sau de pe strada mea. Faptul că dai niște alimente sau haine sau o sumă de bani să ajuți niște necunoscuți care au fost loviți de soartă nu înseamnă că îți pasă. Înseamnă că ești prost sau, să-i zicem mai elegant, naiv sentimental. Faptul că Mobutu sau țața Floarea va avea o pâine de mâncat mâine nu te afectează în mod direct cu nimic. Îți pasă cel mai mult când o acțiune pe care o întreprinzi (sau nu) te afectează în mod direct și ești conștient de asta, prin urmare, îți canalizezi gesturile astfel încât, la finalul procesului, tu să ieși în câștig. Sau, cel puțin, nu în pierdere.

V-am băgat în ceață? Hai să dăm exemple, că știu că asta vă place cel mai tare în post-urile mele și-ale lui Teo, fie aici, fie pe blog-urile personale. Când împingem la limită posibilitățile hazardului și dăm exemple trase de păr, într-o notă ironică, care vă fură un zâmbet. De cele mai multe ori, ar trebui să vă facă și să reflectați. Dar deviez.

Pornesc chiar de la numele post-ului. ”Cu ce mă afectează pe mine că-mi arunc pachetul de țigări gol pe jos?” o să se oripileze ignoranții. Răspunsul tras de păr este că dacă l-ai prins pe Teo într-o pasă proastă și te-a văzut și te-ai mai și uitat urât la el, s-ar putea să te arunce el pe tine pe jos. Eu aș căuta ceva solid spre care să-ți direcționez capul, că nu-s așa bun la bătaie. De exemplu, un compostor de bilete, dacă suntem în autobuz și te-am văzut că-ți arunci punga de chips-uri în stație, când se deschid ușile. Răspunsul corect, însă, e că tu, personal și direct, contribui la un mediu mizerabil al orașului. Nu contează că toți ceilalți cimpanzei aruncă și ei ambalajul de la Snickers pe jos, ai un minim de bun simț și aruncă-l pe al tău la coșul de gunoi. Nu contează că e departe. Nu o să pățești nimic dacă-l mai ții 30 de secunde în mână sau în buzunar, nu e ca și cum nu era gunoi când încă era ciocolată în el și acum, că ai terminat de mâncat, e. Simte-te tu bine că nu din cauza ta e orașul plin de gunoaie. Chiar dacă, obiectiv, tu nu vei schimba semnificativ cu nimic nivelul de curățenie al orașului, măcar știi că tu faci ceea ce e normal și civilizat.

Mergem la cei care fac gălăgie. Nu-ți place când vecinul de sub tine dă găuri cu bormașina la 4 după-amiaza sâmbăta, nu? Atunci de ce simți nevoia să vorbești mai tare decât toți la telefon în autobuz? Nu ne interesează discuția ta cu Gicu, nu ne pasă cât ai câștigat la pariuri, pe cine-ai futut cu o seară înainte și cât de prost e Relu. Nu ne pasă de absolut niciun detaliu al vieții tale. Mi-e egal dacă ești centaurul orașului, profetul meciurilor de fotbal sau prietenul perfect. Nu te cunosc, ține toate astea pentru tine.

Absolut orice faci când ești în afara spațiului tău privat trebuie să respecte normele elementare de toleranță reciprocă. Așa cum eu nu mă împing în tine când mă sui în autobuz sau aștept la semafor, așa am pretenția să n-o faci nici tu. Dacă stau jos, e pentru că sunt obosit și simt nevoia să stau jos, dar poate îți voi ceda locul dacă voi considera că meriți. Ți-l voi ceda cu siguranță dacă mi-l ceri, dar dacă există blesteme, ai mierlit-o. Dacă cobor la prima, voi sta lângă ușă. Dacă stau lângă ușă și nu cobor la prima, fii sigur că o să mă dau jos pentru a-ți permite ție să cobori și apoi voi urca la loc. Troturarul nu e skate-park, să gonești cu bicicleta sau rolele cât poți de repede și să ai pretenția să mă dau la o parte. Nu sunt dator să miros rahatul câinelui tău în parc și nici nu trebuie să-ți miros sudoarea vara în tramvai, când ți-ai luat cămașa din plastic.

Ia aminte că tot ce faci în afara casei tale ne afectează pe toți și, eventual, se va întoarce la tine. Nu vorbesc de ”what goes around comes around” și mai știu eu ce credințe idioate legate de destin aveți. Vorbesc de faptul că ești o parte activă dintr-un sistem în care și tu trăiești și modul în care acționezi asupra și în interiorul lui îl schimbă într-un fel sau altul. Acea schimbare se va răsfrânge, ulterior, și asupra ta.

Dacă eram un pic mai prost, eram fericit


A venit primăvara. Și, odată cu ea, astenia de primăvară. Pe lângă asta, reintru, încet, dar sigur, în domeniul muncii, dat fiind faptul că sunt în training de 2 săptămâni. Am avut laptop-ul în service timp de 10 zile, iar acum am telefonul în service pentru cine știe cât timp. Deci activitățile mele de bază în timpul liber au fost înlocuite, dată fiind și lipsa de bani, cu nimic. Acestea sunt cauzele care m-au făcut să reflectez profund în ultimele câteva zile. Și să-mi pun aceeași întrebare pe care mi-am mai pus-o de câteva ori și pe care și-au mai pus-o sute de mii și milioane înaintea mea: ”De ce cântăm noi acest cântec?”.

Scuzele mele, încercam o ironie fină la Chirilă. Nu, întrebarea era, de fapt, imposibil de concentrat într-o singură frază interogativă. Era un conglomerat de întrebări, de genul ”ce fac acum?”, ”de ce fac ceea ce fac acum?”, ”ce vreau să fac cu viața mea?”, ”ce fac în privința asta?”, ”sunt fericit?” și, cel mai important, ”voi fi vreodată fericit?”.

Cred că oricine poate deduce că toate întrebările care ocupă în înșiruirea de mai sus o poziție de număr par sunt puse doar pentru că la întrebările care ocupă o poziție de număr impar, răspunsul a fost negativ sau, cel puțin, nu m-a satisfăcut. Dar, spre deosebire de ultimele dăți când am început să reflectez asupra scopului vieții și sensului fericirii, de data aceasta am decis să nu o mai fac de unul singur.

Ce este, de fapt, fericirea? Probabil cel mai abstract termen din lume. Pentru fiecare ea reprezintă altceva. Pentru un copil desculț de la colțul străzii, căruia îi e rușine până și să cerșească și care până acum o lună dârdâia de frig așezat pe guri de canalizare, fericirea e o pâine caldă și proaspătă numai a lui. Pentru Dinu Patriciu nu cred că mai există ceva ce poate obține sau face care să-i mai provoace acest sentiment înălțător, pentru că poate să le facă pe aproape toate, la câți bani și la câtă putere are.

Deci fericirea este ceea ce-ți lipsește? Ce se întâmplă când reușești să obții acel lucru? Ești fericit și-atât? Sau îți setezi un nou target după care să alergi pentru a gusta din nou din dulcele gust al fericirii? Nici așa nu e OK, zic eu. Toată viața să fie o goană după diverse lucruri care crezi tu că îți provoacă fericire, când tu ești, de fapt, dependent de goana în sine.

Atunci, poate sunt lucrurile mărunte care trebuie să te bucure în viață. Un răsărit de soare, un câine care cască simpatic, un zâmbet fugar în autobuz de la o fată drăguță sau un bătrân care nu vrea să-i cedezi locul în tramvai. Dar nici să vezi cum toți prietenii tăi își iau viața pe cont propriu, se mută, își fac o carieră și pun bazele unei familii în timp ce tu te bucuri de mărunțișurile vieții nu-i OK.

Poate că bine ar fi să existe o cale de mijloc. Mă gândesc că dacă ai putea să investești în viitorul tău, să-ți setezei target-uri pe care, dacă le vei atinge, știi că vei fi fericit, în timp ce reușești să ai și un pic de timp de tine și să fii și suficient de open-minded încât să nu lași micile bucurii ale vieții să treacă pe lângă tine, vei fi unul din cei mai realizați oameni din lume. Dar aici e problema, care s-ar fi putut ghici și după cum m-am exprimat până aici. Nu e suficient timp. Niciodată nu le poți face pe toate.

Și așa am ajuns să mă întreb dacă nu cumva fericirea este fix această idee de a încerca cumva să obții un balans între perfecționarea ta ca individ, pe orice plan îți dorești, și profitarea de clipele total întâmplătoare care îți pun zâmbetul pe buze. E important să știi să te bucuri de o bere băută cu cel mai bun prieten al tău pe bordură sâmbătă seara, discutând despre absolut nimic constructiv și, totodată, să lucrezi pentru redactarea lucrării de licență ziua următoare. Și, totuși, ceva parcă tot lipsește.

Scopul acestui articol nu este să vă prezint viziunea mea asupra semnificației cuvântului ”fericire”, deși poate că asta am reușit să fac, chiar și fără să-mi fi propus. Vreau să vă dați cu părerea și să-mi spuneți voi ce credeți că înseamnă fericirea. Și, mai ales, să încercați să dați un răspuns la cea mai profundă din întrebările pe care le-am lăsat în începutul post-ului: ultima. Nu vă grăbiți cu răspunsul. Rumegați-l atent.

N-are foarte mare legătură cu tema, dar chiar vreau să vă las cu melodia asta:

Îi zice Stat că stau degeaba


Citeam acum câteva zile pe blog-ul lui Teo un articol interesant, în ale cărui comentarii discuția a deviat de la tema post-ului în sine la o polemică între Teo și o individă cu privire la intervenția Statului în viața cetățeanului. Nu am vrut să intervin activ în discuție (deși aș fi avut multe de spus), ci doar am punctat că discuția respectivă nu va avea sfârșit, în principal datorită faptului că individa nu părea foarte receptivă la argumentele lui Teo, ci se comporta, mai degrabă, întocmai ca un perete cu care încerci să porți o conversație despre starea vremii.

Cu toate astea, nu am uitat discuția respectivă și azi, în duș (unde altundeva?), ajutat de o melodie de-a lui Cedry2k pe care o ascultam în momentul respectiv (da, ascult muzică în timp ce fac duș) s-a înfiripat ideea unui post. ”Amin!” mi-am zis, fericit că lipsa de inspirație din creierul meu a dispărut. Prin urmare, să purcedem:

Este foarte interesant de definit punctul în care se termină intervenția Statului în viața unui cetățean, punct din care respectivul este obligat să-și poarte singur de grijă și să se realizeze în viață cum poate mai bine. De clarificat, de la bun început, că nu concep ca această intervenție a Statului să nu înceapă. Exact cum un părinte își învață copilul să vorbească, să folosească toaleta pentru nevoile fiziologice și să meargă, la fel și Statul trebuie să ajute cu ceva un cetățean la începutul drumului său în viață. De ce spun asta? Foarte simplu. Părintele are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un om normal. Nu doctorand în fizică cuantică (partea asta este opțională, rămâne la latitudinea părintelui, dar în mod cert nu e obligatorie), dar nici un macac căruia-i curge scuipat din gură (exceptând situația în care s-a născut cu sindromul Down sau mai știu eu ce altă boală de genul ăsta, caz nefericit, nu discutăm despre așa ceva). Exact la fel, Statul are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un cetățean normal.

Și ăsta este punctul pe care îmi doresc eu atât de mult să îl definesc. Ce înseamnă un cetățean normal? Pornind de la cum văd eu lucrurile, sunt doar câteva categorii în care intervenția Statului este obligatorie, până la atingerea unei vârste/unui nivel.

a). Sănătate. Asigurarea medicală obligatorie plătită mi se pare o aberație. Statul are datoria să-și mențină cetățenii sănătoși. Nu există niciun individ în țara asta care să nu aibă de plătit dări la Stat (impozit pe salariu, T.V.A., impozit pe casă, etc.), prin urmare nu există niciun motiv ca toți indivizii să nu beneficieze de asigurare medicală gratuită. Motivul pentru care spun asta este atât de simplu că până și un cimpanzeu ar putea să-l deducă singur (într-un exemplu adaptat lui, bineînțeles). Dacă primata a descoperit un mușuroi de termite, nu are niciun sens să îl distrugă, nu va putea mânca decât foarte puține din cele care vor fugi, panicate, care-ncotro. Dacă, însă, folosește un băț pentru a le extrage din locuința lor, se va putea bucura în tihnă de o masă copioasă. La fel și cu Statul și noi. Dacă nu ne asigură o viață sănătoasă, nu avem cum să muncim la capacitate maximă, astfel încât să ne putem plăti dările integral. Nu vorbesc aici de despăgubire financiară pentru accidente, ci pur și simplu posibilitatea ca oricine să poată beneficia de tratament gratuit pentru gripă, punerea în ghips gratuită a unui picior sau ochelari de vedere gratuiți.

b). Educație. Sunt de acord că nu fiecare ar trebui să-și dea doctoratul sau să facă un masterat. Nici măcar facultatea nu trebuie să fie obligatorie. Facultatea deja presupune o specializare. Dar 12 clase mi se par de minim bun-simț. Faptul că 12 clase sunt gratuite deja mi se pare normal, dar ce ar trebui îmbunătățit ar fi nivelul de investiții ale Statului alocate instituțiilor de învățământ. De ce trebuie să cadă clasele pe elevi în tot felul de comune uitate de Dumnezeu? De ce în unele școli copii de 10 ani trebuie să stea cu geaca pe ei la ore iarna? Și de ce trebuie profesorii să dea meditații pentru a-și asigura un minim trai decent? Iar această ultimă întrebare atinge o problemă din sistemul de învățământ dată dracului rău de tot. Profesorii care dau meditații sunt clar mult mai puțin implicați la clasă. Prin urmare, cei pe care acesta (sau orice alt profesor) nu îi meditează primesc mai puține informații. De ce?…

c). Muncă. Statisticile recente confirmă faptul că peste 50% din absolvenții de facultate nu se pot angaja nici la un an după ce și-au terminat studiile. Cauza cea mai frecventă este lipsa experienței profesionale. Nici nu are sens să intrăm în cercul vicios ce este această situație, nu? Ce cred eu că ar trebui să se facă? Internship-uri. Fără plată. O lună. Nu îl costă nimic în plus pe angajator (poate în afară de apă și hârtie igienică) să mai aibă încă un consumator de aer în birouri care să muncească în folosul companiei. Dacă e bun, va fi angajat. Dacă nu, sănătate și ”la revedere”, poate la altă companie, dar cel puțin a acumulat acea experiență profesională despre care se vorbește atâta. Nu mi se pare logic să acuzi cetățenii că nu muncesc câtă vreme nu au unde. Și, scuză-mă, nu mi se pare OK nici ca un licențiat în Relații Publice să lucreze la REBU (dau un exemplu).

Acestea fiind zise, vă las să-mi completați post-ul cu ce credeți că mai e necesar în secțiunea de mai jos, rezervată comentariilor. Eu, personal, nu cred că e nevoie de nimic mai mult din partea Statului pentru ca viețile noastre, cetățenilor de rând să poată demara cum trebuie și, mai departe, fiecare să-și croiască ce drum știe și poate mai bine.

Cum bine zicea Cedry2k în melodia despre care vă vorbeam la începutul articolului,

”mă-ntreb cu groază câți ani tre’ să tragi să faci bani să-ți faci casă?”

Poate n-ar fi nevoie de atât de mulți dacă ni s-ar oferi un început de drum normal.

Youtube e un mediu propice pentru idioţi


Sau patria lor virtuală.

Remarcasem de ceva vreme că multe comentarii de pe Youtube nu prea au treabă cu bunul-simţ. Ceea ce e normal, pentru că toată lumea cu o conexiune la Internet poate intra acolo şi lăsa păreri. E cea mai simplă chestie pe care o poţi face.

După ce am citit în diagonală comentariile de la mai mule fişiere, am ajuns la concluzia că pe Youtube evoluează o nouă subspecie umană: comentacus youtubius hidrocephalus. În ciuda faptului că, în general, îi înţeleg pe oameni după ce le citesc câteva fraze, creaturile acestea m-au lăsat perplex: au o psihologie aparte. Spre exemplu, orice fiinţă normală  (nu neapărat umană) desfăşoară orice activitate pentru a obţine (direct sau indirect) plăcerea sau pentru a evita durerea. Reprezentanţii speciei amintite nu caută ceva anume, doar lovesc tastele.

Cine n-a studiat puţin problema crede că pe Youtube găseşti un haos total. Aşa pare la prima vedere, dar comentacii pot fi împărţiţi în câteva categorii. Pentru că, dacă-ţi arunci un ochi pe comentariile de la 20 de filmuleţe/videoclipuri diferite, vei observa că se repetă nişte comportamente şi nişte idei. Abstractizezi puţin şi vezi ce ţi-a ieşit.

În primul rând, iese-n evidenţă fanul înrăit. Ăstuia nu-i ajunge că ascultă o piesă sau vede un filmuleţ şi dă Thumbs Up, trebuie să-şi spună părerea. De cele mai multe ori, e ceva de genul „Respect, să moară mama şi fraţii mei!” sau „Cei mai tari din lume, băăă!”. Există şi unii mai isteţi, în special la videoclipuri, care fac comparaţii cu alte trupe. Mie mi se pare inutil din 2 motive:

1. dacă nu-ţi place o trupă, e pierdere de timp să scrii pe Youtube că nu-ţi place şi ce asculţi tu e mult mai tare;

2. dacă-ţi place o trupă, îţi place şi gata; nu ne pasă că, pentru tine, Paraziţii sunt mult mai tari decât Mafia. Just, or fi din unele puncte de vedere, dar ce relevanţă are?

Oricum, cele mai multe comparaţii sunt tâmpite. De ce l-ai compara pe Puya cu Cedry2k? De ce ai căuta să ne convingi că Iris e mai tare decât Holograf (sau invers)? De ce ai face comparaţie între mandarină şi portocală? Ştiu că seamănă, dar sunt diferite!

Comparaţiile mă duc la nostalgicul trist. Pe-ăsta-l doare că muzica s-a schimbat, 2Pac a murit, Kurt Cobain e oale şi ulcele, Bob Marley fumează cu Iisus, Eminem s-a mai liniştit, Freddie Mercury e mort şi el, house-ul e la putere. În general, comentează la chestii vechi, chiar dacă nu-i plac în mod deosebit. Dacă e vechi, e destul de bun, sau, în orice caz, e mai bun decât ce avem acum. Comentariile sale se reduc la variaţii pe tema „ce piese se făceau odată şi ce-a ajuns muzica acum!”. Nostagicul trist e genul de om care poartă tricouri cu Hendrix, pentru c-a fost un mare artist, zice el, dar nu ştie la ce instrument cânta.

Nostalgie, nostalgie, dulce nostalgie, de ce-a trebuit să-l naşti pe nostalgicul bătăios? Pe cel trist îl mai iertăm, dar bătăiosul se crede şi comerciant. Astfel, el propune Divinităţii târguri de tipul „Doamne, dă-ni-l înapoi pe [un artist apreciat şi decedat] şi ţi-i dăm pe Lil Wayne, Lady Gaga şi Justin Bieber!”. Dac-ar fi după el, nostalgicul bătăios ar interzice multe lucruri… adică pe alea care nu-i plac lui.

Ocazional, nostalgicul bătăios ridică în slăvi formaţii sau artişti. Spre exemplu, „Aaah, Animal X, se ştia de noi în Europa, nu ca acum!”. OK, cred că ştim cu toţii (în afara nostalgicilor bătăioşi) că de Animal X se ştia doar pe plaiurile mioritice. A, c-au mai avut un concert în Bulgaria sau Ungaria e altceva. Nu s-au îndepărtat prea mult de casă. Nu cred că aveau succesul Innei. Nu c-aş fi fan Inna, dar realitatea e realitate.

Dacă tot am trecut în revistă aceste 3 categorii, să vedem şi combinaţia dintre ele: nostalgicul perpetuu. Lucrurile sunt simple pentru el: ce era de actualitate acum 10 ani era bun, ce e acum e rău. Ce e acum va fi bun peste 10 ani, iar ce va fi atunci de actualitate va fi rău. Nostalgicul perpetuu, mai mult sau mai puţin bătăios, trăieşte cu 10 ani în urma umanităţii.

Apropo de umanitate, ar face bine să fie recunoscătoare că n-a trecut prin toate chestiile care l-au marcat pe implicatul emoţional. Aţi observat că, la absolut orice piesă/film cu oarecare încărcătură emoţională, există cel puţin un specimen care susţine că şi el a trecut prin asta? Poate fi vorba despre iubire, despărţire, pierderea persoanei iubite, cancer, mers la iarbă verde, sinucidere, victorie la Roland Garros, supradoză de droguri, datorii la cămătari, ce vreţi voi, apare cel puţin un implicat care ştie cum e să iubeşti, să te desparţi, să-ţi moară iubitul/iubita, să ai cancer (şi să te vindeci, eventual), să mergi la iarbă verde, să te sinucizi, să câştigi Roland Garros, să iei o supradoză de toate drogurile cunoscute omului şi să te alerge recuperatorii pe străzi. Implicatul emoţional nu se simte bine doar comentând; el trebuie să le explice tuturor cum e să facă o anumită chestie pe care el o-nţelege al naibii de bine, pentru c-a trăit-o.

Ne-am făcut încălzirea, aşa că trecem la comentacii hardcore. Începem cu Jedi-ul virtual, veşnic pus pe făcut dreptate. El i-ar bate şi băga în lagăre pe ţiganii care fac scandal în clipuri, pe cei care-l contrazic, pe unguri, pe politicieni, pe manelişti şi, în general, pe toţi cei pe care i se pune lui pata. Şi le-ar oferi momente de neuitat mamelor tuturor. Că toată lumea are o menire, iar a lui e să ameninţe şi să-njure pe Youtube şi să seducă mame. Să-nveţe să scrie şi să se exprime e mai puţin important, pentru că el trebuie să salveze lumea de tot ce nu-i place. De tot ce nu-i place lui, adică.

Războinicul de gherilă este ultima categorie de comentac pe care o prezentăm. El întruneşte caracteristici ale tuturor categoriilor prezentate anterior, dar se remarcă prin faptul că-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul inamicului. Sigur, ar putea să-l înjure pe Guţă într-un comentariu la un videoclip cu Ombladon, dar ar fi prea uşor.  Războinicul youtubian de gherilă se infiltrează pe domeniul maneliştilor şi, când te aştepţi mai puţin, atacă videoclipul lui Guţă cu un „băăă, ce muzică de căcat, băăă, sunteţi ţigani, băăăă!„. Apoi, dispare în ceaţă. Nu-l poţi învinge sau captura, întrucât este antrenat pentru lovituri rapide şi devastatoare. Un fel de Rambo, dar mai complex şi mai periculos.

 

Aceste subspecii au cel puţin un strămoş comun: userus forumus furiosus. În urmă cu ani buni, acesta activa pe forumuri. Se lua în gură cu toată lumea de dragul de-a o face, critica orice, înota împotriva curentului pentru că aşa voia şi posta în subforumul nepotrivit pentru că putea. Rubrica „Bucătărie”? Sigur, ăsta e locul cel mai bun pentru topicul meu despre BMW Seria 000. Jos organizarea! Jos sistemul! Jos toată lumea! Anarhie!

Între timp, pentru că administratorii de forumuri s-au prins că libertatea de exprimare nu trebuie confundată cu tupeul de 2 bani, au cam exilat noua specie. Că, şi-au zis ei, e amuzant să-l laşi pe unul să demonstreze că e cretin, dar la un moment dat devine enervant. Mai ales că alţii vor să discute chestii serioase, nu să vadă spectacole de circ pe Internet.

Exilul a reprezentat un moment de cotitură, pentru că în urma lui a apărut noua specie şi s-au conturat subcategoriile acesteia. Creaturile au aterizat pe Youtube şi s-au prins că au înclinaţii spre diferite dimensiuni ale prostiei crunte. Astfel, un urangutan s-a gândit că e hazliu să repete la nesfârşit că trupa X e tare de tot. Gorila a decis să se-njure cu băştinaşii youtubieni, şi aşa derutaţi de invazia de ciudaţi. Cimpanzeul s-a dedicat luptei de gherilă. Şi tot aşa, fiecare cu ce ştia să facă.

Până-n ziua de azi, aceste subcategorii aşteaptă venirea Marelui Troll, alesul care-i va unii pe toţi servitorii Nonsensului şi-i va conduce spre noi culmi ale puterii pe Internet. Căci coeficientul de inteligenţă scade, iar bezna ce constituie elementul lui comentacus youtubius hidrocephalus se-ntinde asupra tuturor videoclipurilor/fimuleţelor/filmelor pe părţi cu un număr decent de vizualizări. Hoardele de comentaci aşteaptă momentul propice pentru a lovi. Între timp, se-nmulţesc şi-şi dezvoltă abilităţile de luptă împotriva raţiunii şi utilităţii.

Cum să faci bani uşor, simplu şi legal


Zilele trecute mi-a semnalat Vlad o căutare care i-a adus pe oameni aici (via Google, fireşte). Voiam ca-n primul articol scris după ce depăşesc criza de inspiraţie să analizez articolul lui Maki (care, ca fapt divers, mi-a plăcut foarte mult), dar simt nevoia să analizez mai întâi căutarea respectivă. Pentru că e savuroasă. Articolul va fi destul de serios.

Ştim cu toţii că multă lume vrea să facă bani. Şi caută exact asta pe net: „cum să faci bani”. Ei, pentru că speaker-ii motivaţionali au spus de multe ori că e bine să fii mai exact când îţi doreşti ceva (Anthony Robbins, de exemplu, a subliniat că „mai mulţi bani” înseamnă şi un dolar în plus), internauţii noştri s-au gândit cum şi când vor să facă bani. Rezultatul:

sfaturi despre cum poti sa faci bani simplu usor si legal atunci cand esti plecat intro tara

Da, cratima lipsea. Dar nu asta contează, ci faptul că n-ai cum.

În primul rând, plecăm de la o idee greşită: vrem să „facem” bani. Nu poţi face bani. Mă rog, în afară de cazul în care eşti Banca Naţională sau un falsificator, dar nu cred c-ai mai avea nevoie de Internet dac-ai fi. Banii pe care-i vrei există deja şi sunt la alte persoane. De fapt, vrei să câştigi bani. Vrei ca persoanele (fizice sau juridice) care au banii să-ţi dea din ei.

Şi de ce ţi-ar da cineva bani? Pentru că, într-un fel sau altul, oferi valoare. Ai un produs sau un serviciu pe care-l oferi în schimbul banilor. Sau îţi vinzi timpul. Sau demnitatea, dacă eşti moderator la Antena 3. Şi asta ne duce la „uşor, simplu şi legal”.

Cum să faci bani usor

Bănuiesc că „uşor” înseamnă „cu cât mai puţin efort”. Şi aici vă spun din proprie experienţă: n-ai cum. Am încercat/studiat destule scheme, iar cunoscuţii mei au încercat multe altele, unele aflate la limita legalităţii sau puţin dincolo de ea. Lăsând la o parte loteria, n-ai cum să câştigi bani fără efort.

Fiecare om are o anumită valoare economică. De exemplu, în momentul de faţă, a mea e de 1700-1800 de lei pe lună, cu bonurile incluse. Pe atât lucrez. Dac-aş munci mai mult, fie luând ore suplimentare, fie ocupându-mi tot timpul liber cu alte activităţi care pot aduce bani, valoarea mea economică ar creşte mai repede decât acum, când aloc activităţilor suplimentare o oră sau două pe zi. Dar vreau să mai văd un film, să mai citesc o carte, să mai ies în oraş, să mai fac sport, să mă mai uit pe pereţi, să mai joc ceva. Oricum, 2 ore de relaxare pot valora mai mult decât 5 ore de muncă. Pe termen mediu şi lung, cel puţin.

Dac-aş descoperi, absolut accidental, o metodă de a câştiga o groază de bani şi n-aş vrea s-o aplic eu, pentru că asta presupune efort, ci s-o vând altora, tot ar trebui să muncesc. Punerea la punct a unui site, promovarea produsului, convingerea potenţialilor cumpărători că metoda mea nu e o ţeapă, toate astea şi multe altele înseamnă muncă.

Dacă stai degeaba, nu-ţi dă nimeni bani. Cine-ţi spune altceva vrea să-ţi vândă ceva sau trăieşte într-o lume imaginară.

Cum să faci bani simplu

Să zicem că vrei să-ţi creşti valoarea economică fără să munceşti mai mult: o poţi face muncind mai inteligent. Asta presupune să faci ceva care aduce mai mulţi bani. Şi, desigur, care implică mai multă responsabilitate. Una e să vorbeşti la telefon cu clienţii, alta e să răspunzi de 10 agenţi care fac asta. Sau să conduci un departament. Sau să ai propria afacere şi să ştii că un produs prost, o strategie prost gândită sau o promovare slabă te poate duce la faliment. Câştigi mai mult, dar trebuie să faci faţă mai multor dificultăţi.

Şi nu spun că poţi munci mai inteligent când ţi se pune pata. Ca să găseşti un loc de muncă mai bun trebuie, în general, să ştii să faci mai multe decât acum. Sau să fii dispus să-nveţi. Şi asta presupune să depui efort. Ca să-ţi deschizi propria afacere trebuie să fii dispus să investeşti bani, timp si muncă. Şi să te tunzi scurt, pentru că s-ar putea să-ţi vină să-ţi smulgi părul.

Dacă nu vrei să-ţi baţi capul, te mulţumeşti cu bani puţini.

Legal sau nu, se aplică aceleaşi reguli

Cu alte cuvinte, nu poţi să câştigi mai mulţi bani uşor (fără muncă) şi simplu (fără să-ţi pui mintea la contribuţie). Nici legal, nici ilegal. Nu ştiu ce părere aveţi voi, dar eu cred că nici munca unui traficant de droguri nu e tocmai simplă. Sau a unui cămătar. Pe lângă întrebările pe care ni le punem toţi („ cum să scot mai mult”, „în cine să am încredere” etc.), interlopul îşi mai pune una: „ăsta o fi sub acoperire?”. Iar escrocul trebuie să construiască o-ntreagă poveste ca să creeze aparenţa de credibilitate.

Cum să faci bani când eşti plecat într-o ţară

În principiu, muncind, furând sau făcând afaceri. Lăsăm furturile, pentru că vrem să fim în legalitate, şi rămânem cu munca şi afacerile. Dar astea nu corespund celorlalte condiţii: uşor şi simplu. Peste tot e la fel: dacă vrei bani, trebuie să oferi ceva de care lumea are nevoie.

Dacă gândeşti ca un om cu mulţi bani, vei ajunge şi tu să obţii venituri frumoase. Pentru că nu te sperie munca, eşti pregătit să-nveţi ceva nou de câte ori se iveşte ocazia şi nu te temi de complicaţii şi eşecuri. Credeţi că Becali, pe care mulţi îl detestă pentru că se cred mai deştepţi decât el, şi-a construit averea stând degeaba? Sau că Diaconescu a ajuns să conducă maşini de lux înfiinţând o televiziune şi aşteptând să curgă banii? Da, Diaconescu e detestabil, dar a tras ca un sclav şi a ştiut să profite de prostia oamenilor.

Nu vă mai minţiţi crezând că vă puteţi îmbogăţi stând degeaba. Ştiu că averea lui Richard Branson ar spori şi dacă acesta n-ar mai mişca un deget până la sfârşitul vieţii, dar nu cred că el a ajuns la un asemenea nivel căutând metode de a „face bani uşor, simplu şi legal”.

Eşti o pupăză înţepată? Răspunde la-ntrebările de mai jos şi vei afla


1. Te enervezi când eşti contrazisă de un bărbat?

Complexele şi frustrările sunt defulate în mai multe moduri. Dacă eşti complexat de lipsa banilor, ai 2 variante: spargi tot ce prinzi sau îi înjuri pe cei care nu ţi-au făcut nimic, dar au mai mulţi bani. Dacă simţi că eşti un ratat şi n-ai chef să faci mai mult, îmbrăţişezi o filozofie de tipul „eu mă simt bine aşa, pentru că oricum murim şi n-are rost să mă spetesc” sau dai vina pe Guvern, preşedinte, părinţi şi aşa mai departe. Că tu ai încerca, dar ţara e de căcat şi totul e pe pile şi te trag alţii în jos şi, oricum, trebuie să plăteşti impozite şi nu-ţi rămâne prea mult.

Ca femeie, ai posibilitatea să te joci de-a feminista, să urli că bărbaţii sunt inutili, să cauţi să-ţi baţi joc de cât mai mulţi sau să faci urât când eşti contrazisă. Pardon, ai posibilitatea să faci urât când interlocutorul îţi dă de bănuit că nu te consideră un geniu. Nu se aplică în discuţiile cu alte femei, ci cu bărbaţii, pentru că ei sunt asupritorii. Pe bune, aţi observat că unele femei se contrazic ore-n şir cu prietenele, dar iau foc când un bărbat le contrazice?

Deh, înţeleg că avem tendinţa să considerăm că părerile unei femei nu sunt în deplină concordanţă cu realitatea, dar avem un motiv întemeiat: raţiunea unei femei este, în majoritatea cazurilor, influenţată de emoţii. De exemplu, majoritatea femeilor consideră că bebeluşii sunt adorabili. Lăsând la o parte inocenţa şi alte caracteristici asemănătoare (adică intrinseci), bebeluşii sunt nişte oameni foarte mici, care ştiu doar să ţipe, să doarmă şi să mănânce. În general sunt şi urâţi. Dacă voi puteţi găsi ceva adorabil în asta, mă tem că instictul matern joacă un rol-cheie. Repet: vi se pare adorabil ceva banal. Dacă o femeie îmi poate explica raţional ce e adorabil la un bebeluş, o rog s-o facă.

2. Eşti de părere că este înjositor pentru o femeie să gătească/spele/calce/alte îndeletniciri casnice?

Multe activităţi fireşti sunt asociate cu sclavia, iar asta e o tâmpenie. Dacă logica aceasta ar fi valabilă, ar însemna că un bărbat care-şi spală singur şosetele nu este, de fapt, bărbat.

De fapt, cred că multe femei sunt atât de sictirite de ce văd în oglindă încât au impresia că totul este împotriva lor şi că orice activitate pe care ar desfăşura-o acasă este un atentat la independenţa lor. Dat cu aspiratorul? Sclavie! Gătit? Ce, sunt bucătăreasa ta?! Spălat? Du-te la curăţătorie, că eu nu fac aşa ceva!

Mai ştiţi când o asociaţie a evreilor susţinea că muzica lui Wagner ar trebui interzisă in public, pentru că-i plăcea lui Hitler?

3. Vorbeşti despre egalitate între sexe, dar ţi se pare revoltător că nu mă simt obligat să-ţi plătesc băutura?

Excluzând dormitorul, sunt un tip destul de galant. Nu mă deranjează să plătesc băutura unei femei, să-i ţin uşa sau să-i aduc o floare. Sau multe altele. Dar mă deranjează o femeie care crede că i se cuvine, în special când este adepta egalităţii între sexe. Deci, vrei să fim egali în drepturi, dar să primeşti ceva în plus? De ce?

Şi aici sar câteva înţepate: „pentru că femeia este femeie!”. Da, dar am stabilit deja că, pentru voi, femeia este egala bărbatului, ceea ce-nseamnă că şi bărbatul este egal cu femeia, deci, ca femeie, ai putea să-mi plăteşti tu băutura. Sau să mimezi măcar c-ai avea intenţia s-o plăteşti pe-a ta. Dacă eşti o actriţă bună, deşi mă prind, voi aprecia bunul-simţ şi diplomaţia. Şi faptul că n-ai încercat să mă faci să mă simt obligat. Oricum, n-ar fi funcţionat.

4. Te deranjează că beau bere direct din sticlă, mă uit la box/fotbal/baschet şi, eventual, mai scap câte-o înjurătură?

Sunt genul de om care se simte perfect relaxat în majoritatea situaţiilor, indiferent de companie. Iar asta-nseamnă că mă port natural, fără să caut cu disperare să fac impresie bună.

Acum, să fim serioşi: cele mai cochete femei sunt mahmure şi arată ca dracu’ după o noapte de beţie, transpiră după un efort prelungit, debitează obscenităţi când îşi ies din fire (şi nu numai) şi se reped ca lupii la o shaorma când sunt înfometate. Şi altele. Am văzut. Ştiu. Tipa aia bună şi distinsă, care-i intimidează pe toţi, se comportă ca ultimul golan dacă se simte destul de relaxată cu tine. Condiţia este să nu fie alţi oameni în jur sau să fie ea destul de euforică încât să nu-i mai pese (şi a doua variantă este discutabilă).

Şi e OK să fie aşa. Nu vreau o domnişoară de pension, ci o femeie. Mă rog, aş prefera să se abţină de la anumite chestii (cum ar fi râgâitul), dar, altfel, vreau să se simtă bine. Şi să mă simt şi eu bine, ceea ce implică să fac diverse chestii specific masculine. Şi să beau bere direct din sticlă.

5. Vrei să fii respectată pentru că eşti femeie?

Testul suprem: dacă vrei să fii respectată doar pentru că reprezinţi sexul slab, meriţi cu prisosinţă o pereche de palme. O-ntâmplare la care n-ai contribuit cu nimic nu-ţi dă dreptul la nimic.  Sigur, dacă tu crezi că meriţi ceva, n-ai decât să demonstrezi.

Acum, să vedem cum stăm cu rezultatele:

1 răspuns afirmativ

Eşti destul de OK, dar ai momente în care-o dai în mă-sa de raţiune, că e supraestimată, şi ceri ceva mai mult decât ţi se cuvine. Nu consideri că sexul căruia-i aparţii ar fi un argument, dar multe consideră asta şi le merge bine, aşa că mai încerci şi tu din când în când. În fond, societatea ţi-a băgat în cap că o femeie merită mai mult, deci scăpările tale sunt justificate.

2 răspunsuri afirmative

În principiu, eşti OK. În principiu. Sexul este o armă la care preferi să nu prea apelezi, dar, dacă nu obţii ce vrei, sunt şanse mari să scoţi artileria. De obicei funcţionează, pentru că bărbaţii sunt proşti şi nu vor să pară insensibili sau bădărani. Totuşi, îi respecţi pe bărbaţii care nu cad în plasă, ceea ce este un plus pentru tine.

3 răspunsuri afirmative

Suntem la graniţă. Eşti lipsită de demnitate, respect pentru propria persoană, realism şi bun-simţ, dar, din fericire pentru tine, mai ai şanse. Comportamentul tău se datorează unei educaţii deficitare, unui anturaj prost şi unei tendinţe perfect naturale de-a alege calea mai uşoară. Partea bună este că, în general, funcţionează. Partea proastă este că, ocazional, dai peste unul ca mine şi nu realizezi că e prudent să te abţii.

4 sau 5 răspunsuri afirmative

Felicitări, eşti o pupăza înţepată! Nu contează cât de bine arăţi, vei sfârşi cu un fraier sau cu un nenorocit. De fapt, mizez pe o căsnicie cu un fraier şi o aventură cu un nenorocit. Sau invers. Dacă-l ai pe unul, cel mai probabil îl ai şi pe celălalt. Ai şi posibilitatea să devii fuck buddy pentru un bărbat echilibrat, dar şansele să se ajungă la mai mult sunt aproape egale cu şansele mele de-a câştiga o medalie olimpică la ping pong. Ceea ce e trist, chiar dacă eu consider că vei avea exact ce meriţi.

Nu-mi amintesc să fi-ntâlnit vreo femeie care să nu se bazeze niciun moment pe faptul că e femeie, deci varianta cu niciun răspuns afirmativ pică din start.

Bine, e normal să fie aşa. Orice scriu eu pe-aici, aş fi un mare ipocrit dac-aş afirma că-mi plac femeile cu mentalitate de bărbaţi.

Mica revoluție


”Alo! Tovarăși! Stați liniștiți la locurile voastre!”

Nu mă puteam abține să includ acest mic citat care mi-a amuzat existența de când am început să înțeleg care-a fost treaba cu regimul ceaușist și tragicul lui sfârșit din decembrie ’89. La fel cum nu mă pot abține să includ și melodia asta, care mi-a venit instant în cap, imediat cum am auzit de cum au degenerat protestele de ieri din Piața Universității:

OK, acum, că ne clocotește sângele-n vine după ce-am ascultat versurile astea (tipice B.U.G. Mafia, presărate cu greșeli gramaticale și rime forțate, dar, în esență, bune), să ne calmăm și să analizăm ce s-a întâmplat, de fapt. Vă spun eu, foarte pe scurt: toată treaba asta cu protestele e doar o scuză pentru huligani să facă tărăboi și pentru omul prost de rând să se simtă important că ”vrea să facă ceva pentru țara lui”. Nu mă-nțelegeți greșit, nu-i sprijin pe ăi de la conducere (ferească-mă Dumnezeu, departe de mine acest gând), dar ce s-a întâmplat ieri nu e nici măcar embrion de copil de revoluție și prin treaba asta nu cade Băsescu și nu se schimbă țara-n bine. Cel mult, dacă lucrurile degenerează, mor câteva zeci de idioți (lucru care, privind total detașați de latura emoțională, nu e neapărat ceva rău).

Dar hai să structurăm un picuț articolul ăsta, că altfel o să fie haos în idei, ca la Vodafone-ul devastat și jefuit azi-noapte (surprinzător, nu?). Oamenii s-au adunat acum câteva zile să protesteze, în esență, împotriva regimului Băsescu, să-și arate sprijinul vizavi de Arafat, care demisionase, și să condamne noua lege a sănătății. Ceea ce strigau ei legat de SMURD n-avea nicio treabă. Încă un argument în favoarea teoriei mele conform căreia 90% din locuitorii României ar putea fi cu ușurință confundați cu niște macaci, dacă ar fi prezentați la un congres internațional al zoologilor. Lucrurile au luat o turnură nefastă pentru protestatari, jandarmi și majoritatea rezidenților zonei în care s-au desfășurat luptele odată cu apariția reprezentanților galeriilor lui Dinamo și Rapid. Din ce am văzut prin filmulețe, dinamoviștii sunt capul răutăților, dar nici cu ai mei nu mi-e rușine. Puși pe scandal și pe bătaie (deh, mai sunt 6 săptămâni până la reluarea Ligii I), ăștia s-au apucat să urle ”Libertate” și tot felul de alte lozinci asemănătoare, ducând scopul protestului înspre o cu totul altă direcție. Oile, bineînțeles, s-au luat după ei. Mai șmecher să strigi ”Libertate” decât ”Arafat”. Sună mai dramatic.

Jandarmeria a încercat să-i pună la punct și să-i trimită acasă. Huliganii asta așteptau: bătaieee! Și, mă rog, de-aici până la filmulețele care au împânzit youtube-ul și la reportajele de pe toate canalele de știri nu e decât un pas.

Hai să împărtășesc cu voi câteva gânduri obiective vizavi de evenimentele petrecute până acum: 6 semafoare rupte, două chioșcuri de ziare incendiate, o mașină făcută zob. Scuzați-mă, asta se putea întâmpla și într-un accident rutier în care era implicat un TIR. Chiar nu e mare brânză, nu mai exagerați atât. O reprezentanță Vodafone distrusă și jefuită. Orice bandă de cartier putea face asta, în orice zi. Deci, sincer, Sorine, las-o moale cu distrugerile că nu e tragedie deloc. Cel mult, înseamnă o zi în minus la Dubai pentru una din rudele tale.

Altă chestie: se aude cuvântul ”revoluție” peste tot. Păi, mă cimpanzeilor, nu faceți revoluție cu 2000 de oameni, două roabe de pietre și o mână de cocktail-uri molotov. Vă trebuie măcar arme albe și cel puțin 10.000 de inși care să fie gata să tranșeze porci în costum. Nu vă bateți cu Jandarmeria, că ăia, săracii, nu-s comuniști și nici nu sprijină regimul. Își văd și ei interesul. Dacă li s-a spus să vină să vă pună la punct, doar nu erau idioți să zică ”nu”, când ăia care i-au trimis peste voi îi plătesc. Plus că, dacă refuzau, nu făceați voi, oricum, nimic și urmau sancțiuni drastice pentru ei, prin urmare, nu era combinație să nu ia partea celui mai puternic.

Ultima treabă: când mergeți să urlați în stradă și sunteți gata să ”muriți pentru popor”, ca ”părinții în ’89”, aveți măcar o țintă exactă, nu vă luați ca orbii după huliganii care au venit chitiți să se bată cu Jandarmeria, în primul rând, și abia apoi să scandeze pentru țară. Organizați-vă, dracului, strângeți-vă câteva mii în fiecare oraș mare din țară, dați năvală în clădirile-cheie ale orașului, subjugați autoritățile locale și țara va fi ”a poporului”. Vă trebuie tactică și cap, că de-aia au trecut 21 de ani de la ultima revoluție, să învățați ceva de atunci și până acum.

V-am pupat, mergeți și diseară la Universitate și faceți scandal, eu mă bag la un film și mai fac două meciuri de Football Manager, înainte să mă culc, scărpinându-mă pe burtă, rânjind mulțumit la gândul că ori mor porcii în costum, ori niște idioți.

Vin, Sărbătorile vin


Acest articol va fi unul mai scurt decât cele cu care v-am obișnuit (cel puțin pe acest blog) și mult mai la obiect. Am să vă descriu în 11 puncte succinte cum îți dai seama că a început nebunia de Crăciun și e cazul să te baricadezi în casă, să-ți închizi telefonul, să-ți iei niște white widdow și să aștepți răbdător data de 29 decembrie, când se termină brusc nebunia de Crăciun și începe cea de Revelion.

1. Când vezi (și, mai ales, auzi) copii săraci și nespălați care rag colinde în mijloace de transport în comun, colțuri de stradă sau holuri de bloc.

2. Când vezi la televizor reclame cu oameni îmbrăcați gros care se întreabă dacă e mai drăguț să dai cadouri sau să primești.

3. Când nu poți intra în niciun tramvai, autobuz sau troleu de la câți sărăntoci încărcați cu pungi și cutii au ocupat chiar și ultimul centimetru pătrat de spațiu.

4. Când PRO TV-ul face reclamă la Singur Acasă și Singur Acasă 2.

5. Când pe facebook  apare brusc o invazie de poze cu pisicuțe drăguțe și cățeluși pufoși care poartă căciulițe de Moș Crăciun și sunt adorabili.

6. Când toată lumea vorbește despre spiritul Crăciunului ca și cum ar fi o epidemie a vreunei boli sezoniere contagioase (una pozitivă) pe care au luat-o și te îndeamnă să o iei și tu.

7. Când oriunde întorci capul (fie stații de metrou, intersecții sau chiar la tine acasă) vezi beteală, globulețe și fețe care zâmbesc semi-fals, semi-tâmp.

8. Când mama, bunica și mătușa fac febră musculară de la atâta pregătit salată de vinete, carne de porc, prăjituri și atâția alți munți de mâncare, pe care-i vei devora cu plăcere, dar despre care stomacul și ficatul nu vor avea o părere prea bună pe 27.

9. Când rude cu care nu ai vorbit tot anul te sună să te întrebe ce mai faci și să-ți ureze ”Crăciun fericit”, sperând că, astfel, și-au asigurat un cadou din partea ta.

10. Când primești 100 de mesaje pe telefon ce conțin ”îngerii cântă”, ”s-a născut Hristos” sau ”pace și lumină în suflete”.

11. Nu în ultimul rând, când vă anunț eu că dispar din blogosferă (și mediul on-line, în general) pentru că mă duc la țară unde voi zace, bea bere, mânca și voi progresa în carierele la FIFA și Football Manager.

Prin urmare, în cazul în care ați ratat primele 10 puncte, vă anunț că dispar din blogosferă (și mediul on-line, în general) pentru că mă duc la țară unde voi zace, bea bere, mânca și voi progresa în carierele la FIFA și Football Manager. Mai mult decât atât, imediat după țară, mă tirez la Iași, pentru un sejur de 5 zile de Revelion, unde voi bea bere și voi face lucruri stupide într-un oraș în care, probabil, nu mă mai întorc vreodată, deci nu am de ce să am regrete. Revin cu un articol la început de ianuarie, probabil chiar despre Revelion. Până atunci, vă las cu Teo, care muncește de Sărbători.

Hai, Crăciun fericit.

Post Navigation