Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the category “Societate”

Oamenii proști au talentul de a perverti orice


Unul din articolele precedente ale lui Vlad mi-a amintit de un fenomen pe care vreau de ceva timp să-l analizez. Nu, nu e vorba despre proștii care ies din rutina de FarmVille conducând beți și făcând curse cu domnii polițiști. Sau despre ce-nțelege lumea din legea atracției. E ceva mult mai iritant: pervertirea unor idei bune, în scopul folosirii lor pentru a justifica niște idioțenii.

Știu că totul este relativ, așa că n-are rost să mă mir că oamenii pot transforma orice într-o scuză pentru a se comporta de parc-ar fi adulmecat mult lipici. Dar e greu să nu mă enerveze un om care tocmai și-a consumat propria greutate în alcool și vrea să mai bea, deși este evident că deja nu mai deosebește stânga de dreapta și se-ndreaptă cu pași repezi spre momentul în care-și va găsi dragostea vieții în persoana propriei imagini în oglindă. Trebuie să ai o limită. E scuzabil să n-o ai până pe la 21-22 de ani (în cazurile extreme), dar, dac-ai ajuns la 24-25 și încă nu știi cât poți duce (și nu mă refer doar la alcool), ai o problemă. Și cum justifici asta?

Frateee, o viață am! Trebuie să trăiesc momentul, nu să-mi fac griji!

Sfinte căcat, nu asta! E cea mai idioată scuză. În primul rând, pentru că excesul de alcool nu-nseamnă că „trăiești momentul”, ci că ești certat cu realitatea. În al doilea rând, pentru că alcoolul te face să NU mai trăiești nimic. Când ești praf și simți că-ți fuge pământul de sub picioare, ultimul lucru la care te gândești este să „trăiești momentul”. Tu nu te poți ține pe picioare și faci… ce? Dansezi? Cânți? Sari dintr-un loc în altul? Nu. Te prăbușești pe prima canapea și adormi acolo. Dacă ești norocos. Dacă nu, s-ar putea să dormi într-un tufiș. Dacă ești ghinionist. Dacă ești blestemat, s-ar putea să dormi într-un șanț. E incredibil în ce locuri ajungi la beție cruntă (și cu ce femei te combini, dar asta e altă poveste).

Trăitul ăsta e cea mai complicată chestie de la Hristos încoace. Cel puțin, asta-nțeleg eu când îi văd pe proștii care „trăiesc momentul” și-și creează mai multe probleme decât merită plăcerea de care au parte când „trăiesc momentul”. E ca-n afaceri: scazi durerea (la figurat) din plăcere și obții plăcerea netă. Lor le dă cu minus, dar sunt prea proști ca să-și dea seama de asta. E ca și cum te-ai bucura c-ai făcut sex cu o femeie bună de tot, fără să te gândești că, oricât de bună ar fi fost femeia și oricât de tare ar fi fost partida, tot nu e combinație că te-ai ales cu sifilis. Chiar dacă vei mai trăi niște momente interesante.

Oricum, oamenii care nu știu când să se oprească (din băut, din tras pe nas, din jucat la ruletă, din mâncat și așa mai departe) mai au o scuză pentru care merită să-i strângi de gât:

Frate, scopul suprem în viață este maximizarea plăcerii!

A, da, hedonistule! Explică tu cum stă treaba cu viața și scopul. Întâmplător, sunt de acord cu ideea (fără să intrăm într-o discuție despre diferitele înțelesuri ale plăcerii), dar, dac-o folosești ca să justifici excesele, e ca și cum ai folosi instinctul sexual și altruismul ca scuză pentru viol: „Da, domnu’ judecător, dar transmiterea genelor este scopul suprem al oricărei ființe, iar când am văzut-o pe victimă, am simțit o nevoie nebună să-mi transmit genele. Ea n-a prea vrut, așa c-a trebuit să-i dau două bucăți și s-o leg, apoi, pentru că sunt altruist, mi-am mai chemat 3 prieteni să-și transmită și ei genele. Deci, domnu’ judecător, eu nu consider că sunt violator, ci un individ preocupat de respectarea legilor naturii.”

Hedonismul: o idee bună, dar prost înțeleasă. Pentru că animalul modern aude de plăcere și se gândește automat la alcool, prafuri, sex și mâncare. Așa-și maximizează el plăcerea. Cititul, un film bun și orice activitate care i-ar solicita creierul sunt de evitat. Păi cum, frate, să depui efort? Asta-i plăcere? Excesele și lenea înseamnă plăcere, domnu’ fraier care nu știe să trăiască!

Și nonconformismul. Vai, câți nonconformiști! E plină de nonconformiști și rebeli țara asta. Ce dracu’, nici nu mai e loc pentru conformiști! Pentru fiecare conformist există 2-3 nonconformiști. Genul de oameni care aruncă gunoiul pe jos, urlă-n autobuz și calcă pe iarbă (după ce completează semnul „Nu călcați iarba” cu „fumați-o!”, o glumă atât de veche și cunoscută încât nu mai e amuzantă, ci la fel de previzibilă ca obezitatea la un adolescent care mănâncă de la McDonald’s de 3 ori pe zi). Sau ăia care dau tag-uri cu marker-ul în autobuz. Ăia sunt artiști ai străzii. Își scriu numele peste tot, că de mai mult (de exemplu, să facă un graff adevărat) nu sunt în stare. Dar sunt nonconformiști. Provoacă haos, ceea ce va ajuta societatea să evolueze. Sau ceva de genul, că nu prea știu nici ei de ce mâzgălesc.

Mi se pare îngrijorător că orice idee poate inspira idioțenii sau poate servi la justificarea lor. Există oameni care-au văzut Fight Club și stau pe banii părinților, că ei nu se bagă sclavi, că vor libertate și sunt bărbați. Atât au înțeles ei: că trebuie să fie paraziți ca să evolueze. Alții au citit ceva despre programarea socială, s-au uitat la Matrix și acum sunt cei mai mari rebeli, într-o luptă continuă împotriva sistemului. Că un revoluționar adevărat asta face: urlă că e revoluționar și nu face nimic concret.

Prostia este fascinantă: îți dă capacitatea de-a-ți justifica orice idee sau comportament prin ceva (aproape) unanim apreciat. Aș vrea și eu să pot face asta. Aș vrea să pot să mă piș în metrou și să găsesc o scuză pentru asta. Să spun că e natural, iar eu nu cred în decență, pentru că decența e o minciună, o parte a matrixului social, iar eu trăiesc momentul, pentru c-aveam chef să elimin lichid și asta fac, că-s bărbat adevărat, ce faitclabu’ meu, și-mi maximizez plăcerea uitându-mă la fețele oripilate ale dronelor din jur care se pișă doar în vasul de toaletă și, ocazional, în tufiș, nu ca mine, unde am chef. Vasul de toaletă e o minciună, bă! Trăiți într-un sistem care vă face sclavi și vă spune să nu faceți ce vreți când și unde vreți, bă! Eu am văzut lumina.

Ca să vezi, merge! De mâine le dau clasă dronelor! De fapt, la drone, că limba română e tot un matrix mai mic care nu te lasă să vorbești cum vrei. Revoluție și nonconformism, bă!

Câteva impresii despre bastarzii mâncători


Dacă Teo a avut puterea necesară să-și folosească experiența și imaginația în crearea unui articol optimist și motivațional, încărcat de imbolduri pozitive… eu nu cred că pot. Din varii motive, dar nu sunt dispus să intru în amănunte. Dacă, prin absurd, cineva va reuși să găsească în cele de mai jos și un licăr de pozitivism, înseamnă că schimbările la care doresc să mă supun încep să se însămânțeze, ușor-ușor, în interiorul meu.

Bastarzii mâncători. Aceasta este tema post-ului meu, așa cum bine ați observat în titlu. Îi știți cu toții, nu vă ascundeți după degete. Și, coincidență sau nu, tema e în legătură directă cu temele tratate de Irina și Teo pe parcursul acestei săptămâni. Bastarzii mâncători sunt o specie superioară de oameni, care se trage din corporatiști. S-au dezvoltat încet și în tăcere și s-au infiltrat în locurile de muncă bine plătite (și chiar și în cele mai puțin bine plătite). Ei se hrănesc din visele noastre spulberate și din promovările care ni se cuvin nouă. Trăiesc, ca ciupercile, pe spinarea șefilor lor și se dezvoltă cu cât se dezvoltă acesta mai mult. Procesul e unul de mutualism, avantaje fiind de ambele părți, chit că bastardul mâncător este sau nu descoperit de către șef ca fiind bastard mâncător, și nu un simplu angajat. Dar să vedem despre ce este vorba mai în detaliu.

Când pășim pentru prima oară în aria profesională, ne angajăm cu vise și speranțe. Avem un plan. Ne gândim că acest loc de muncă este unul temporar, prost plătit, dar suficient pentru a popula CV-ul și pentru a acumula experiența profesională atât de necesară angajării în locul de muncă al viselor noastre. Trec câteva luni și ne adaptăm, ne automatizăm, ne facem treaba bine și ne gândim la un viitor roz. ”Încă jumătate de an și aplic la X (X fiind compania visurilor noastre).” ne spunem, plini de speranță, dimineața. Dar intervine o schimbare. Un drăcușor la costum ne șoptește în ureche: ”Dar de ce? Uite cât de bun ești, i-ai devansat pe mulți din cei mai vechi decât tine. Poți să te mai dezvolți aici, poți… să promovezi.”. Coincidență sau nu, în câteva săptămâni încep să umble zvonurile că unul din team-leader-i se pregătește să plece în altă companie, lăsând postul liber. Atunci te decizi să încerci să aplici.

Spre marea ta dezamăgire, cel promovat este un altul, dar despre care gândești împăcat că e mai bun decât tine, are mai multă experiență în companie, e mai în vârstă, deci merită pomovarea. Faptul că stătea la țigară cu tipa de la Resurse Umane și superiorul team-leader-ului care a plecat nu ți se pare ceva suspect. În fond, și tu ai schimbat câteva cuvinte până acum cu ei.

Problema e că obiectivul tău, acum, e să obții o promovare aici și nu să pleci, așa cum ți-ai promis, acolo unde vrei, de fapt, să lucrezi. Fără să-ți dai seama, pleci urechea la ce se șușotește pe la fumoar și admiți că, într-adevăr, există posibilitatea ca individul care e acum team-leader să fi fost promovat mai degrabă pe principii de prietenie cu cei care l-au intervievat și cu cei cărora urma să le raporteze, decât pe principii de experiență sau altele relevante postului în sine. Frustrarea mocnește în interiorul tău și drăcușorul acela nenorocit reapare pe umărul tău: ”Fagotul ăla n-are nicio treabă cu postul, dar uite cum și-a umflat CV-ul și contul, fără să o merite. Trebuie să promovezi și tu, cu prima ocazie!”.

A doua oară, însă, lucrurile se întâmplă exact la fel și, de data asta, ești ferm convins că individul promovat nu e nimic mai mult decât un parameci nenorocit care și-a croit drumul spre promovare folosindu-se de sugere de cur. Și, pe drumul spre casă, te gândești la situația ta actuală. Unde-s visele tale de când te-ai angajat? Nu ai aplicat la X, ești de mai mult de un an în haznaua asta de loc de muncă și tot ce-ai făcut a fost să cumulezi dispreț și frustrare, încercând să promovezi doar pentru a dovedi un punct de vedere. Te-ai decis să faci o schimbare. Mâine îți dai demisia și, cum ajungi acasă, aplici la X.

Plecarea e revelatoare, uitasei cât de fericit erai în afara acestui loc de muncă, neconstrâns de orar și task-uri și înconjurat de oameni pe care, de fapt, nu-i placi. Abia aștepți să sune telefonul și să începi munca la X. Problema e că telefonul nu sună și banii se împuținează. Te mai împrumuți, îți mai dă mama, dar cât s-o mai ții așa? Disperat, mai aplici la niște job-uri, telefoanele sună, te duci la interviuri și, într-un final, te angajezi la o altă firmă, cu muncă mai puțin detestabilă, salariu mai bun și într-un sediu mai curat. Cei de la X tot nu au sunat.

Și trec și aici câteva luni, ai renunța la visul angajării la X, te-ai reautomatizat, dar încerci să te convingi că e mai bine ca ultima oară. Scopul tău declarat este acum promovarea aici, deoarece te gândești că ți-e mai ușor acum și ți-ar fi util. A treia e cu noroc. Când vine momentul, însă, n-a fost să fie. Tot bastardul mâncător a luat postul.

O să grăbesc un pic firul epic de desfășurare a evenimentelor și am să mă rezum la a spune că în felul ăsta va cam arăta toată viața ta. Locuri de muncă mai bune, de fiecare dată mai bune, cu tine mai frustrat, de fiecare dată mai frustrat și în căutarea recunoașterii, de fiecare dată tot mai ambiționat de obținerea recunoașterii. Și viitorul nu mai e roz, ci negru și îl urăști la fel ca pe fiecare zi de la locul de muncă și bastarzii mâncători care l-au împânzit.

Concluzia e, însă, compusă din niște întrebări: lumea descrisă mai sus e oare cea adevărată și nu ai nicio șansă de a răzbi sau poate cei pe care-i urăști sunt chiar mai buni în ceea ce fac, cu mai multe cunoștințe și, poate, abilități ceva mai subtile de a relaționa cum trebuie cu oamenii cu care trebuie? Nu cumva toată această perspectivă a ta se trage din frustrările născute din niște circumstanțe nefavorabile ție și din refuzul tău de a te auto-analiza corect și de a-ți conștientiza propria viață? Bastarzii mâncători sunt o specie, da, dar oare știi să-i recunoști? Sau, de cele mai multe ori, etichetezi prea multe persoane cu această titulatură?

Într-un viitor tot mai probabil


Mi-ați văzut teaser-ul de alaltăieri de pe facebook? Era trista predicție a Paraziților cu privire la un viitor tot mai probabil. Închideți ochii un pic, ascultați cu atenție melodia și imaginați-vă cum va arată viața unui om în 50 de ani, dacă trend-ul tehnologic pe care-l observăm dezvoltându-se acum continuă în ritmul ăsta.

Hai să vă ajut un pic, având în vedere că măcar de imaginație nu duc lipsă, spre deosebire de somn și bani. O să închid eu ochii și o să ascult cu atenție melodia și o să descriu ce-aș vedea și simți dacă m-aș trezi teleportat azi, 30 octombrie 2012, în viitor, pe 30 octombrie 2050.

Mă plimb pe ceea ce era cândva Calea Victoriei. Vitrinele magazinelor de odinioară s-au transformat în plasme uriașe pe care rulează reclame la produsele pe care le puteți găsi în interior. Un băiat s-a oprit în fața unui magazin pentru a descărca prin bluetooth pe tableta lui colecția de toamnă-iarnă de la Burberry. Apoi trimite pachetul de date prin Whatsapp prietenei lui, întrebând-o ce rochiță i-ar plăcea mai mult pentru ziua ei.

În curtea unei școli generale, copiii au ieșit în recreație. Un grup s-a format în jurul a patru băieți care, conectați prin wireless LAN, se joacă un shooter prin patru sisteme de Virtual Reality. Pe un proiector împărțit în patru ecrane, spectatorii pot vedea ce se întâmplă în joc. Un pic mai încolo, pe o bancă, un băiat socializează cu o fată pe care o place. I-a trimis pe Facebook Messenger o melodie, cu versuri adaptate și personalizate sentimentelor lui, modificată printr-o aplicație ce seamănă cu programele de mixaj din tinerețile părinților lor. Patru bănci mai încolo, fata îi răspunde cu un emoticon ce sugerează că îl sărută. În 3D.

Câteva străzi mai departe, din spatele unor ochelari Google, un băiat singur și timid trimite friend request-uri pe Facebook persoanelor pe care le vede pe stradă. Ochelarii pot conecta automat persoana văzută cu profilele ei de pe rețelele de socializare, iar băiatul se folosește de acest gadget pentru a-și înfrânge timiditatea.

În ceea ce cândva era Centrul Vechi, la o masă, doi amici stau de vorbă în fața câte unui pahar de bere. Fumând din țigările lor electronice, își împărtășesc ultimele experiențe de viață. Se folosesc de masa cu touch-screen la care stau pentru a-și arăta progresul în cel mai în vogă MMORPG al anului, care se joacă prin sistem de Virtual Reality. Comanda se face tot pe aceeași masă, printr-un sistem de chat intern cu chelnerițele restaurantului. Un individ care bea singur un pahar de vin flirtează cu una din chelnerițe prin acest sistem, câteva mese mai încolo.

O mașină electronică pornește din fața unei case de la marginea Bucureștiului. În interior, doi adolescenți se pregătesc și ei de orele de liceu. Cel de-al treilea este răcit și nu poate merge la ore, dar se conectează prin wireless în sistem 3D la clasă și va putea participa, astfel, la cursuri. După ce își servesc prânzul, copiii lasă farfuriile într-o mașină de spălat și-și verifică orarul pe frigider. Ușa lui este un sistem de touch-screen conectat la calculatorul central al casei, astfel că ei își pot accesa orice informații din orice punct al casei conectat la acest calculator. Cum unul din manualele pentru astăzi lipsește din ghiozdanul fetiței, ea își descărca informațiile într-un pdf de pe un site specializat în manuale școlare. Și le trimite prin bluetooth pe tabletă și e pregătită să meargă la școală.

La apus, pe o bancă, în fața casei sale, un pensionar își rulează un joint, cu o figură brăzdată de negura tristeții.

– E singurul mod prin care mă pot întoarce la viață. Ce trăiesc ei acum nu e real…

Dezvoltare personală cu Teo


În general, nu-mi plac oamenii care doar semnalează probleme, dar n-au niciodată idee care ar fi soluția. Sau, dacă au, n-ar contribui la rezolvarea problemei nici dacă-i arzi pe rug. E o idioțenie să urli că lucrurile nu arată bine, dar să nu miști un deget să-mbunătătești ceva.

Liv mi-a atras atenția că nu prea fac altceva decât să-i ironizez pe proști. Just, îmi place să fac mișto, dar cred că e destul de ușor să se găsească soluții în ce-am scris până acum: dacă eu explic că trebuie să fii idiot ca să-ți înfigi ace-n scrot din dorința de-a fi în trend, iar Gigel Prostea citește articolul și se simte vizat, soluția este să nu-și mai înfigă ace-n scrot. Și gata, nu mai e idiot. Din punctul ăsta de vedere, cel puțin, pentru că idioții tind să-și etaleze dotările intelectuale de câte ori au ocazia. E puțin probabil ca Gigel să fie un geniu, iar acele-n scrot să reprezinte singura lui tangență cu lumea balelor în barbă.

Desigur, problema cu proștii este că nu-nțeleg prea ușor. E adevărat că sunt șanse mici să-i conving că sunt proști, oricât de coerent aș explica. Și s-ar putea să nu reușească nici să vadă soluția, pentru că e prea simplă. Un fel de „cum să nu mai pierd timpul pe Facebook?”, răspunsul evident fiind „nu mai intra pe Facebook”.

În fine, pentru că vreau să contribui la construirea unei societăți mai bune, am decis să dau articolelor o tentă de dezvoltare personală. Dacă 2-3 oameni citesc ce-am scris aici și se mai destupă puțin la minte, mă voi declara mulțumit. Oarecum. Dar, dacă tot ajut societatea, vreau să mă ajutați și voi. Like-urile, share-urile, tweet-urile, mass-urile pe Messenger și ce mai vreți voi sunt binevenite.

Ce-mi propun azi este să ofer 5 remedii la multe dintre problemele cu care se confruntă această adunătură de oameni numită, generic, „societate”. Și nu exagerez: în momentul în care aplici unul din sfaturile care urmează, viața ta se schimbă-n bine. Garantat. Și bănuiesc că e la mintea cocoșului că, dacă vrem să fie bine unui popor, trebuie să le fie bine cât mai multor indivizi. Dacă nu e la mintea cocoșului, explic altădată. Pentru moment, credeți-mă pe cuvânt și nu uitați: like-uri și share-uri.

1. Acceptă că e vina ta

Una dintre marile probleme ale societății este că oamenii nu prea mai vor să creadă că e vina lor. Ne place atât de mult s-arătăm cu degetul încât e o minune că n-avem arătătorul dezvoltat ca antebrațul lui Schwarzenegger. Dacă ești virgin la 30 de ani, e vina femeilor, a societății, a părinților, a masonilor, a oricui, numai a ta nu. Dacă n-ai un loc de muncă, sigur e vina politicienilor, că nu vin să te-angajeze pe tine. Dacă pici BAC-ul, de vină e sistemul educațional. Dacă pe copilul tău l-a dat afară din sală la BAC, e vina lui Funeriu, c-a pus camere-n sălile de examen. Și așa mai departe.

În majoritatea cazurilor, ești principalul responsabil pentru situația în care te afli. Știu că e ușor să dai vina pe altul și să te convingi că ești o victimă a circumstanțelor. Dar, dac-o faci, rămâi victimă. Dacă-ți asumi responsabilitatea, mai ai șanse să faci ceva. Și e recomandat să le și fructifici, pentru că doar un idiot se bucură să știe că răspunderea-i aparține, în condițiile-n care nu face nimic. Dacă n-ai reușit în ce ți-ai propus, vezi ce e de-mbunătățit și-ncerci din nou. Nu te freci pe sfârcuri de fericire că, spre deosebire de alții, ai încercat.

2. Conștientizează că nu ești perfect

În legătură cu primul punct: trăim într-o lume a oamenilor care cred că sunt perfecți. Nu poți să le atragi atenția asupra unei greșeli pe care-au comis-o, că fac ca toți dracii, se supără, se simt jigniți și așa mai departe. Și e greu să-i explici că n-are dreptate unui om care te-ascultă doar ca să te poată contrazice (în general, cu argumente idioate).

Iar mentalitatea asta se extinde și asupra preferințelor în materie de orice (muzică, filme, haine etc.) sau asupra ideilor despre viață. Presupun că v-ați lovit de oameni care cred că dețin secretele vieții, dar nu pot aduce argumente mai solide decât “știe oricine”, “așa se face” sau “pentru că așa e”.

Într-un fel, Crin Antonescu este cel mai bun președinte pentru omenii ăștia: susține cu vehemență idei pe care nu le poate argumenta, nu știe să poarte o discuție în contradictoriu, se enervează și apelează la atacuri la persoană (sau caterincă ieftină) când îl contrazici și, în general, nu poate nici măcar improviza niște minciuni cu un bag parfum de adevăr când își promovează teoriile nefondate.

Cred că unii ajung să se creadă perfecți din cauza următorului mecanism psihologic defensiv: se simt atât de proști și lipsiți de semnificație încât n-ar putea evita depresia fără să se convingă că le știu pe toate. Crede cineva că Antonescu se comportă ca un Vadim turbat pentru că are o părere foarte bună despre el însuși?

3. Deschide-ți mintea

Ajungem la frica de idei noi și schimbare. Îi știți pe oamenii care susțin că Internetul e o prostie și va dispărea în câțiva ani? Eu mă-ndoiesc c-o spun din pură ignoranță. Problema e teama de schimbare: Internetul a produs niște schimbări majore, iar oamenii aceștia sunt convinși că, dacă dispare cauza, vor dispărea si efectele. Nu este perfect valabil în toate situațiile, dar ei vor să creadă că Internetul va dispărea.

Exemplul acesta n-o fi reprezentativ pentru o parte însemnată a populației, dar ilustrează o tendință răspândită: fuga de nou, de orice e mai complicat decât “Dan Diaconescu în direct”, de păreri noi despre viață și lume și așa mai departe. Bine, acum nu spun că trebuie să-mbrățișăm toate noutățile și să adoptăm orice idee „revoluționară”. Asta e cealaltă extremă și denotă cretinism.

Ideal (și de bun-simț) este să analizezi noutățile, să reții ce e util/benefic și s-arunci restul. Asta ar face orice om dotat cu câteva grame de creier. Nu știi niciodată când dai peste ceva care-ți poate-mbunătăți semnificativ viața. Sau, dimpotrivă, peste ceva care ți-o poate înrăutăți.

”Păi nu e mai bine să evit, dacă mi-o poate și-nrăutăți?”

Nu. Pe același raționament ai putea evita și să mănânci, pentru că nu se știe când ai ghinionul să nimerești ceva alterat. Mori de foame, dar măcar știi că ești în siguranță.

4. Educă-te

Din nou: știu că e greu să-ți pui întrebări, să-nveți lucruri noi și, în general, să-ți pui mintea la treabă… în special când poți să butonezi telecomanda sau să petreci 5 ore pe zi cu ochii în monitor, captivat de un joc care, pe termen lung, nu-ți va aduce niciun folos. Dar, educându-te, faci 2 lucruri:

a) afli lucruri noi și, eventual, îți dezvolți abilități noi;

b) îți împiedici mintea să involueze.

Și, când spun „educație”, mă gândesc la ceva informal, nu neapărat la cursuri organizate (nu c-aș avea ceva cu ele). Internetul e plin de informații, totul e să vrei să le cauți. Poți să-ți găsești și pasiuni noi. Poți învăța să faci site-uri, poți găsi un sport care să-ți placă, poți învăța o limbă străină (eu, de exemplu, învăț spaniola în prezent), poți învăța să joci la bursă, poți descoperi și cunoaște alte culturi, poți învăța să cânți la un instrument muzical și multe altele. Nu mi se pare OK să ai în casă un calculator conectat la Internet și să-l folosești doar pentru muzică, filme, jocuri și Messenger.

N-ai calculator? Nu-i nimic, există biblioteci. Chiar dacă nu te interesează ceva în mod deosebit, iei o carte la-ntâmplare. Dacă nu-ți trezește interesul, încerci alta. E imposibil să nu găsești ceva care să te captiveze

5. Alege-ți modele demne de urmat

Știu, mass media ne prezintă sute de ratați și analfabeși ridicați la rang de vedetă. Știu, proștii gălăgioși primesc multă atenție. Și totuși, există câteva diferențe între, să spunem, Napoleon și Ogică: în timp ce lumea-și va aminti de primul multe secole de-acum încolo, de al doilea ne vom aminti când vom citi articole în care este dat ca exemplu de ratat care primește atenție doar când face circ ieftin la televizor. De la cine poți învăța mai multe?

Lăsați nunta lui Borcea, părerile lui Becali și ambițiile Simonei Senzual. Citiți despre viețile și părerile unor oameni care au schimbat istoria. Căutați să-nțelegeți cum gândesc oamenii de succes, nu ce crede Simona Trașcă despre sensul vieții. Părerile ei sunt irelevante, din moment ce e genul de femeie pe care o parte a presei o bagă-n seamă doar pentru că are un gât adânc și știe să dea din fund când si cu cine trebuie.

 

Așa… dezvoltare personală cu Teo. Lăsând gluma, e foarte ușor să nu fii prost. Ajunge să refuzi să intri într-o rutină psihologică bazată pe jocuri, emisiuni de 2 bani și informație inutilă. Să fii prost mi se pare mai greu, pentru că presupune să duci o viață plină de neîmpliniri și aflată sub semnul potențialului irosit. Da, până și eu cred c-avem cu toții potențial. Dar asta nu-nseamnă nimic. Leonardo da Vinci a avut un potențial uriaș, dar, dacă nu l-ar fi exploatat, n-ar fi auzit nimeni de el.

Faptul că ai potențial e irelevant. Contează să faci ceva cu el. Altfel, ajungi ca nea Gogu de la berărie, care povestește cu mândrie ce se pricepea el la fotbal în tinerețe și ce jucător mare ar fi ajuns dacă se ținea de treabă.

Fericirea la gândul c-ai putea/ai fi putut face lucruri mărețe e masturbare mentală dacă ratezi șansă după șansă.

Câteva tipuri de oameni scârboși


Să vă fac o scurtă trecere în revistă a dispoziției mele. Pe lângă niște probleme de ordin social pe care le am în clipa de față, concediul meu ”de odihnă” s-a rezumat la multă vodkă, nepermis de multă bere, două nopți de clubbing, mult, dar foarte mult Risk Commander și discuții filozofice. Colac peste pupăză, m-am trezit acum o oră, după ce m-am culcat la 5 jumate. Să-mi bag pula-n ceasul meu biologic.

Prin urmare, ca orice om, am recitit post-ul lui Teo dinainte, am citit post-ul lui Radu la care făcea trimitere, mi-am amintit de ultimele mele perindări prin oraș și mi-a venit deodată cheful să mă fut în ea tematică a blog-ului și în loc s-o ard intelectual și filozofic, așa cum îmi propusesem acum câteva zile, știind că vine tura mea la scris, să m-apuc să descriu subiectiv niște categorii de oameni scârboși, după care să îmi expun părerea subiectivă despre ei, pe o tonalitate semi-agresivă, semi-umoristică, să am scuză când se iau cei care se simt de mine pe facebook, să le zic ”coaie, a fost la mișto, n-ai văzut cât umor e în post-ul ăla?”.

Hai să începm prin a defini subiectiv ce înțeleg eu prin ”oameni scârboși”. E ca și cum bei 4 beri, să zicem, Stejar, razi un pachet de Lucky Strike roșu pe parcurs, bagi o cafea, o cană de sana și mănânci niște salată de icre cu pepene galben. Apoi te caci. Apoi mănânci diareea aia și dup-aia o vomiți. Chestia aia care ți-a ieșit pe gură, dac-ar fi om, e ce înțeleg eu prin ”om scârbos”.

Minorii cu arfe sunt niște oameni foarte scârboși. Și enervanți. Și partea și mai nasoală e că nici nu le poți crăpa capul de bordură, cum ți-ai dori când îi vezi, că nu numai că e ilegal să bați oameni, dacă bați minori mai e și de căcat. ”Coaie, are 17 ani, cum dai într-un minor?” ar spune lumea șocată asistând la momentul în care îi rearanjezi mandibula cu trotuarul. Sigur că dacă peste jumătate de an aplici din nou tratamentul, e doar o bătaie, acum, că are 18 ani, nu mai e nimic lipsit de etică în gestul tău, de parcă i-au crescut peste noapte flocii și părul de pe față.

Ah, da, am uitat să spun de ce sunt scârboși. Că vin în Club A sau Kultur, beau o vodka apple și sunt avion. Și toate ca toate, e irelevant că eu beau 6 vodka apple să mă fac avion (plus berile de rigoare de la începutul oricărei nopți în oraș, în cazul în care se pregătea vreun fagot să sară și să guițe că nu duc la băutură) și ei beau una, partea ce mai de căcat e că au brusc impresia că e clubul lor. Și încep să danseze ca niște suferinzi de Tourette epileptici, expuși la 700 de neoane, conectați la voltaj de joasă tensiune, și care între timp sughiță și se cacă din picioare. Adică fără absolut nicio treabă cu ritmul melodiei. Nu c-aș fi eu vreun Michael Jackson, dar la ăștia te uiți și dai din cap a pagubă. Și în timp ce dansează, se prind că n-au loc, apoi se prind că sunt minori cu arfe și lumea e a lor, așa că încep să facă loc, dansând pe unde vor, lovind oricâți oameni e nevoie ca să se desfășoare. Că ei au venit să se simtă bine cu prietenii lor și au aceleași drepturi ca și noi, ba mai multe, că au 15 ani și lumea se învârte în jurul pulii lor.

Că vorbim de chestii care se învârt în jurul altor chestii, e timpul să vorbim de planete. Grasele alea atât de grase că au sateliți naturali invizibili. Zic că-s invizibili, că nu-i văd, dar sigur au sateliți, ceva așa mare are atracție gravitațională proprie mie-n sută. Hălcile alea diforme de slănină care sunt triste și frustrate că-s grase și băieții se uită numai după slabe. ”Ce-o fi în capul lor?! Cum vine aia, să faci sex cu o scobitoare? Tre’ să ai de ce să apuci!”. Da, Pluto, să ai de ce să apuci, nu în ce să dispari ca-ntr-o gaură de vierme. Asta e partea în care planetele care citesc așa ceva bulbucă ochii, încep să plângă că lumea e rea și nu le-nțelege, că ele au o condiție fizică și nu e vina lor. Apoi se-apucă să mănânce înghețată de supărare. Cu mult caramel. Să moară ce-am pe casă dacă înțeleg tipul ăsta de oameni, care sunt frustrați rău, dar rău, de ceva și toată viața lor se rezumă în a fi frustrați despre acest ceva, dar nu se pot abține să facă în continuu fix ce alimentează acel ceva. Ca să fiu mai explicit, un mic scenariu:

– Și nu înțeleg. Oamenii sunt răi fără motiv. Eu cu ce am greșit? Nu am dreptul să fiu fericită?

– Ba bineînțeles. E loc pentru toți pe lumea asta.

– Așa ziceam și eu.

Își șterse o lacrimă și mușcă o bucată mare din berbecul la proțap pe care l-a comandat de la Mc pentru micul dejun, molfăindu-l cu poftă, cele șapte guși de pelican tremurându-i într-o manieră scârboasă, ca niște buci pline de celulită lăsate.

Mă rog, ceva de genul. Mi-a plăcut aia cu ”e loc pentru toți”, nu s-a prins grasa frustrată că a luat-o subliminal.

Apoi, o altă categorie foarte scârboasă de oameni sunt dătătorii cu părerea. Ăia care, în mod nejustificat, se bagă în polemici cu tine, au o părere aberantă și o țin pe-a lor. Teoria mea despre ei e că nu e vina lor, exclusiv. Ăștia sunt oameni greșiți, ca ăia care se nasc cu coaiele-n bărbie. Sau cu o pulă-n loc de nas. Atât de greșiți. E vina lui că se pișă din genunchi? Nu. Dacă nu poartă chiloți pe cap, însă, este vina lui. Eu nu vreau să merg la muncă la 8 și ceva dimineața cu cineva ca ăsta. Cine știe când îi e programată erecția de dimineață și, la cât de aglomerat e metroul către Pipera, mă trezesc că-mi scoate ochii cu nasul.

Așa, revenind la dătătorii cu părerea, ăștia nu au ce face în privința faptului că-s maimuțe și le lipsește partea aia din creier responsabilă cu raționatul. Dar e responsabilitatea lor să tacă. E ca și cum ai da harul vorbirii unui flamingo și s-ar apuca ăla să discute despre de ce e bine să-l dai jos pe Băsescu sau nu. Flamingo mi se par niște animale proaste, nu de alta, cred că nu te duce foarte mult bibilica dacă te-a lăsat Dumnezeu cu ciocul invers și nu te deranjează. Pula mea, eu mi-l îndreptam cu orice preț până acum, dacă eram flamingo. În fine, ca să înțelegeți care e treaba cu dătătorii cu părerea, ăia trebuie să tacă absolut constant. Și atunci ar fi toate OK, n-aș avea nimic cu ei.

Partea nașpa e că nu tac. Absolut niciodată. Și nu știu cum sunteți voi, dar pe mine mă râcâie un prost care se afișează. Eu am un defect la microcip, mă activez când aud o aberație și trebuie să-l fac pe dracu’-n patru să demonstrez slobozitorului aberației că a zis o tâmpenie și că n-are dreptate și eu am. Știu, e inutil și mă consum degeaba, dar nu prea am ce-i face.

– Da, și eu zic că un președinte potrivit ar fi Dan Diaconescu, că se gândește la popor și ar face orice să ne fie bine.

– Mă pulă, ăla nu-i Cristos, să se răstignească pentru noi, plus că tot ce face, face de dragul rating-ului că s-a prins că dronelor le place să știe adevărul despre chestii care se întâmplă lângă ei. Așa se simt importanți.

– N-ai dreptate, tot ce face, face pentru noi, e singurul care luptă pentru români, toți ceilalți de la conducere ne sug de bani.

– Și-ăsta de ce crezi c-o să ne sugă, de pulă? Nu e mai ușor să faci un babuin să creadă că ești prietenul lui și apoi să-i iei banana decât să-l ameninți cu pistolul? Că poate te atacă după aia, dar așa, dacă l-ai păcălit, rămâne cu impresia că nimic rău nu s-a întâmplat.

– N-ai dreptate, eu știu mai bine ca tine, c-am văzut la OTV.

Asta e clipa când încep să caut din priviri prin jur obiecte contondente, cum ar fi picamerele.

În fine, ar mai fi ceva tipuri de oameni scârboși despre care aș putea să scriu, dar mi s-a tăiat, mi-am făcut norma. Cu lingurița, că nici inspirația asta nu vine așa, de niciunde. Teo, ai ceva de adăugat?

Ce mă mai enervează în ultima vreme


Inițial, voiam să numesc post-ul ”titleless”, pentru că nu știam exact despre ce vreau să scriu și plănuiam doar să înșirui o listă de mizerii ale lumii în care trăim la care asist în ultimul timp și să le disec cu o atitudine semi-detestantă, semi-amuzantă. Adică la fel ca întotdeauna. Apoi, mi-am dat seama că cititorii noștri trebuie să știe la ce să se aștepte.

Ceea ce mă aduce la primul punct al listei. În ultima săptămână au fost câte 4 intrări pe zi, în medie, exceptând zilele în care s-a postat (și zilele imediat următoare). Ce s-a întâmplat cu cele peste 50 de like-uri de pe facebook? ”Nu, coaie, ți-am dat like că ne cunoaștem, dar nu am intrat pe pagină, nici nu am văzut despre ce e vorba. Credeam că participi la vreun concurs de strâns like-uri sau ceva.”. Ceea ce e un alt mare căcat, dar ajungem și aici imediat. Păi, bine, mă, agariciule, așa mă știi tu că mi-o ard pe facebook? Cu concursuri de strâns like-uri?

Încerc să las implicarea subiectivă la o parte și o să încerc să tratez obiectiv problema asta: like-urile și share-urile d-ampulii pe facebook. Pornim de la premisa că oricine dă share la ceva doar pentru că în corpul mesajului apare ”dă share dacă” e un bou cu acte. Am mai discutat despre asta. Dar reiau, până o să vi se întipărească bine în pe creierul vostru neted și nu o să mai văd pe homepage ”and 5 other of your friends have shared this”. Și bineînțeles că e o campanie de creștere a awareness-ului sau cerșeală gratuită, de tipul ”salvează o viață donând. Dacă nu poți dona, măcar dă un share”.

Am să-mi fac și eu propria mea campanie pe facebook. De susținere a mea. Sună în felul următor: ”Băiatul acesta (link către profilul meu, unde am poze triste și status-uri lacrimogene că nu pot munci din cauza bolii) a fost diagnosticat cu lene și nepăsare acută. Condiția nu îi mai permite să muncească, dar visul lui este să continue să fumeze și să bea bere. Tu îți poți îndeplini visul, dar lui de ce i-a fost interzis? Donează ACUM (aici cu bold și o culoare țipătoare) o bere sau un pachet de țigări. Dacă nu poți dona, dă share și răspândește vestea. Cu toții merităm o șansă la îndeplinirea viselor!”.

Și ziceam de concursurile de strâns like-uri. ”Fii între primii 100.000 care dă ”like” acestei pagini și primești fără tragere la sorți o pereche de ochelari de soare!”. Serios? Chiar și dacă ar fi ochelari de soare de 5 lei, tot ar însemna 5 miliarde, cine căcat își permite investiția asta pentru a promova ceva pe facebook?

Nu mai înghit crâșmele scumpe. Și faptul că tot mai multe crâșme care erau cândva ieftine, fie devin scumpe, fie se închid și sunt înlocuite de unele scumpe de la bun început. Și aglomerația de pe Lipscani. Sunt o ființă socială, dar nu și vineri și sâmbătă, între orele 18 și 5 a doua zi. E absolut fantastic câtă lumea iese la bere, cu cât entuziasm se înfig în locurile alea detestabile unde Ursus la sticla de 0.33 e 8 lei și face colecție cu satisfacție de sticle goale pe masă. E inuman, când te gândești că sticlele alea costă 3 lei la chioșcul din fața blocului, unde, și acolo, adaosul comercial e lejer 50%. Deci să vinzi așa ceva într-o terasă la 8 lei e exploatare și hoție pe față. ”Nu, dom’ne, că oferim locuri comode și o atmosferă recreantă cu muzică de calitate”.

Pentru mine, comodă ar fi o canapea, dar să fie numai a mea, să mă întind pe ea cum vreau, ca la mine acasă, și să mă scarpin mulțumit la coaie, cât îmi beau berea. Muzica de calitate e de toate tipurile, sunt un tip permisiv, dar dacă te-ai setat pe Vibe FM, că dau mai puține reclame și speri să nu ne prindem, ești chiar măgar. Nu în ultimul rând, atmosfera recreantă e oriunde, dar nu la mizeriile astea de terase, unde corporatiști frustrați deschiați la doi nasturi de la cămașă, afișându-și lănțicul de aur, refulează cu o falsă voioșie căcaturile petrecute la muncă o săptămână întreagă. Se îmbată în 3 ore din bere slabă, că-s morți de oboseală, urlă, încercând să-i acapareze pe toți, dar vorbind numai cu cei de la masa lor, lasă bacșiș 25% (”numai țăranii lasă 10%”) și se duc acasă, petrecând o noapte în fața laptop-ului la un sezon de ”How I met your mother”.

Dar hai să vorbim un pic și de cluburi, că aici se încheie loop-ul vieții sociale, pornind de la facebook și trecând prin terasă. Am zis Ursus la 0.33 8 lei? Aici ești norocos dacă mai găsești bere. Nu că se vinde ca pâinea caldă, ci că nimeni n-o cumpără și e ridicol pentru un patron să investească în ceva ce nu se vinde. Aici se beau cocktail-uri sau tării cu multă gheață. Și nimic nu costă mai puțin de 10 lei, orice ar fi. Poate shot-urile, alt concept stupid, care e cea mai apropiată chestie de droguri (care, apropo, sunt ilegale, dar absinth-ul, nu). Intri, lași 10 lei la intrare și te simți privilegiat că poți respira același aer îmbâcsit de transpirație și fum de țigară cu celelalte drone sătule până peste cap de cele 5 zile cu 10 ore petrecute la birou în costum în fața unui laptop. Abia așteptai să ieși din sacou și să porți ceva mai lejer, așa că ți-ai luat niște blugi strâmți și o cămașă cambrată. Să simți că e o provocare orice mișcare.

Cauți masă, nu e masă, ți-au luat-o înainte alte drone, mai agile, care au rezervat (consumația obligatorie 100 de lei de persoană, bineînțeles). Te duci la bar, decis să te simți bine în noaptea asta. Comanzi un shot de tequila, lași 10 lei, îl dai peste cap, parcă nu și-a făcut efectul. Mai dai unul, apoi pleci mulțumit cu un whisky cola să cauți un loc mai aerisit unde să te poți ameți, ca să poți dansa. Flow-ul gândirii acestor maimuțe cu darul vorbirii bine dresate de companiile care le asigură banii necesari satisfacerii viciilor de care se folosesc pentru a uita că muncesc pentru respectivele companii (sesizați ironia?) este infailibil. Cluburile goale nu le plac că sunt nașpa și de-aia nu merge nimeni acolo. Cluburile pline sunt enervante, că e înghesuială. Oamenii beți sunt ratați, dar ei trebuie să se amețească pentru a putea dansa. Și după al treilea shot, începe downhill-ul. Și se miră că se trezesc a doua zi în propriul pat, fără portofel și telefon, întrebându-se ce s-a întâmplat și de ce au zgârieturi pe spate. Și de ce sunt încătușați.

Nu v-ați prins care era tema post-ului? The hopeless people, cei care au ajuns mai departe decât le-ar permite intelectul, care se simt mai importanți decât le permite statutul social și care tratează viața mai inutil decât un elefant care se pregătește să piloteze. Dacă îmi place să spun despre câte unii că sunt ”low-liferi”, ăstia sunt ”no-liferi”. Nu au un scop, nu au perspective, nu au nimic. În afară de bani pe care îi cheltuiesc pentru a uita amarul vieții pe care și-au creat-o singuri. Iar partea cea mai tristă e că toate astea se întâmplă involuntar.

Teo a zis că scrie și el, nu e foarte greu să doboare ștacheta, nu am ridicat-o foarte sus, dar e tot ce am putut scorni în ziua de salariu, înainte să îmi iau niște blugi strâmți și o cămașă, să plec spre Lipscani, să mă așez la o terasă, după care să merg într-un club să mă îmbăt. Ipocrit mai sunt, știu.

Maidanezi, naţionalism de 2 bani şi procesiuni de Florii


Din motive care mă depăşesc, nu prea mai reuşesc să tratez un subiect în mai mult de 4 paragrafe. Îmi storc creierii, privesc subiectul din 10 unghiuri şi al cincilea paragraf se-ncăpăţânează să nu iasă. Şi, cum n-am mai scris nimic de ceva vreme, iar lui Vlad îi tot promit de vreo săptămână că public ceva, m-am gândit să tratez 3 chestii care mi-au atras atenţia în ultima vreme.

Unu la mână, tot aud de oameni atacaţi de haitele de câini vagabonzi. Eu nu m-am mai întâlnit cu patrupedele prietenoase care-n urmă cu 2-3 luni îmi ieşeau în cale pe la 3:15 dimineaţa, când veneam de la muncă, să-mi arate ce colţi frumoşi au şi ce armonios ştiu să mârâie. Nu ne-am mai întalnit pentru c-am schimbat puţin traseul. Parcă mi-e dor să văd un căţel ieşind de după o maşină, lătrând şi chemându-şi prietenii la joacă. Şi să mai vină câţiva, zâmbindu-mi cu gura până la urechi. Socializarea cu animalele: nepreţuită.

Mă rog, lăsând gluma şi cinismul, am avut noroc de 2 sau 3 ori. Câinii ăia erau puşi pe muşcat, nu doar pe lătrat. Unul a ajuns într-o dimineaţă destul de aproape de piciorul meu, în timp ce eu nu-i scăpam din ochi pe ceilalţi. Bine, nu destul de aproape ca să-i ard un picior peste bot, cum am încercat, dar cred că, dacă-l observam cu-ntârziere de o secundă, făceam antirabicul de-nceput de an.

Şi ONG-urile nu spun nimic. Iubitorii de maidanezi, care-au organizat mitinguri prin parc, nu mai spun nimic. Eh, au fost muscaţi nişte oameni, suntem OK. Noi aşteptăm să fie omorât un catel, să putem urla că e genocid.

Cred c-ar fi amuzant să organizăm o competiţie. Iei câţiva directori de ONG-uri pro-maidanezi, îi pui într-un ţarc şi mai bagi acolo câţiva câini. Flămânzi şi-n formă, nu graşi, bătrâni sau blegi. O haită. Dupa ce se-aleargă puţin prin ţarc, îi scoţi pe militanţi şi verifici dacă nu vor să-şi revizuiască teoriile asupra relaţiei dintre oameni şi animale. Cei care-o fac sunt eliminaţi. Pleacă acasă. Ceilalţi trec înapoi la căţei. Câştigătorul va fi eventualul supravieţuitor. Şi, dacă nici după ce-a câştigat nu vrea să se mai gândească, îl arunci înapoi şi te uiţi la spectacol.

A doua chestie care m-a făcut să ridic o sprânceană a fost învierea sloganului din anii ’90: “noi nu ne vindem ţara”. Ah, domnule Ponta, eu credeam că e bine să vinzi o companie care produce doar datorii. Deh, nu eşti în stare să conduci maşina, o vinzi. Altfel, scoţi bani din buzunar ca s-o-ntreţii şi să plăteşti impozitul. Iar când mai cauzezi câte-un accident (pentru că nu eşti un şofer bun), plăteşti daune. Nu trebuie să fi terminat clasa a doua ca să vezi că e o afacere mai bună să fii sincer cu tine şi să-l laşi pe altul mai priceput. Dar, surpriză, Ponta are altă părere.

Naţionalismul, care se regăseşte deranjant de des în discursurile şmecheraşului de Ponta şi oligofrenului de Antonescu, şi-a depăşit termenul de valabilitate. A fost util cândva, acum e jenant. Şi nu de ieri, ci de peste jumătate de secol. Daaar, încă prinde la proşti.

Mi-l şi imaginez pe cretinul cu bale-n barbă, care, dac-ar putea, ar sta toată ziua la bere şi seminţe cu băieţii, cum se indignează: “Da! Da! Guvernul vinde ţara. Huo! Vin străinii să ne fure bogăţiile! Şi UE să ne spună ce să facem! Huo! Ne descurcăm singuri! Afară cu ei! Vine Franks să ne-nveţe cum să ne conducem ţara! Noi avem nevoie să ne lase-n pace, că ştim ce trebuie făcut!”.

Din păcate, este evident că nu ştim. Dar, dacă-i spui imbecilului că e-n căcat din cauza străinilor, el e fericit. Nu e de vină el, nu e de vină poporul din care face parte, sunt de vină străinii şi guvernanţii care vând ţara.

A treia chestie hazlie este faptul că duminică, undeva în centru, circulaţia va fi întreruptă (sau restricţionată) din cauza unei procesiuni (sau aşa ceva) de Florii. N-am nimic împotriva sărbătorii, dar, dac-ar depinde de mine acordarea autorizaţiilor, aş pune o singură-ntrebare: “Această adunare/manifestaţie are vreo utilitate concretă? Sau, măcar, mesajul pe care-l transmiteţi este nou? Sau, în ultimă instanţă, transmiteţi un mesaj care n-a mai fost transmis de multă vreme?”.

Am scăpa de multe astfel de evenimente care perturbă traficul şi, în general, enervează. Măcar să ştie oamenii pentru ce se duc acolo, nu să meargă de dragul de-a o face. Că tanti Maricica o aude pe tanti Marinela că merge la protest/procesiune şi merge şi ea, doar n-o lipsi de la un asemenea eveniment. Unii ar fi în stare să protesteze alături de păgubiţii de la FNI, chiar dacă ei n-au avut bani acolo. E protest, se ia atitudine.

Toată lumea e pusă pe demonstraţii. Maidanezi? Vă rugăm! Monumente istorice (casa în care-a stat la un moment dat nu-ştiu-ce scriitor)? Poftiţi! Gay parade? Vaaaaaaai, dar haideeeeeeţi! Proteste la Universitate? Nu vă putem da autorizaţie, dar nici nu-i trimitem pe jandarmi să vă evacueze. Libertatea cuvântului, dreptul la asociere şi altele. Prost înţelese, desigur.

Mda, e slăbuţ faţă de altele, dar e tot ce pot scoate la momentul actual. Îmi revin în perioada următoare.

Îi detest pe artiştii autoproclamaţi


Din cele mai vechi timpuri, omul, această fascinantă creatură, a simţit nevoia să-şi exteriorizeze trăirile. Pentru trăirile negative a găsit destul de repede câteva soluţii (războiul cu tribul vecin, bătaia cu oricine-i ieşea în cale, blesteme şi alte manifestări care implică o oarecare agresivitate), iar pentru cele pozitive, la un moment dat, a ales arta.

Indiferent dacă vorbim despre pictură, poezie, muzică, literatură sau sculptură, artistul şi-a putut exprima sentimentele, dorinţele şi ambiţiile prin intermediul creaţiilor sale. Inclusiv pe cele negative, ce-i drept, dar asta-i altceva.

În secolul al XX-lea, din păcate, s-a răspândit o idee care avea să schimbe pentru totdeauna faţa artei: aceea că oricine este sau poate fi artist. Altfel spus, atât timp cât te duce sfecla să tragi o linie, să-ţi ştergi balele din barbă şi să mai tragi o line, eşti sau poţi fi artist. Aşa a apărut o nouă specie: artistu autoproclamat.

Ruda cea mai apropiată a autoproclamatului este artistul amator. Acesta din urmă se remarcă prin faptul că se remarcă prin ceva. Pictează, scrie, compune, cântă, sculptează. Şi-i iese. Este destul de priceput la ce face, se perfecţionează constant şi, surpriză, transmite ceva. Creaţiile lui te captează mai mult de o secundă, cât îţi trebuie ca să percepi, să-ţi dai seama despre ce e vorba şi să-ţi muţi gândul. De exemplu, tabloul unui pictor amator îţi va induce o stare sau te va duce cu gândul la o stare. Un cântăreţ amator va reuşi să smulgă nişte aplauze într-un bar.

Cel mai important, artistul amator respectă arta pe care-o reprezintă.

Artistul autoproclamat nu dă 2 bani pe ce face. Pentru el, arta este o jumătate a unui cerc vicios care arată cam aşa:

mă cred interesant -> creez ceva -> mă cred interesant pentru că am creat ceva

Cam asta e arta în mintea netedă a autoproclamatului: o modalitate de a fi interesant. El nu are ceva de transmis, dar se crede artist pentru că e la modă să fii artist şi arta nu e pentru oricine, cu toate că, paradoxal, este ferm convins că o creatură ca el poate avea vreo treabă cu arta.

Dacă tot am început analiza psihologică, să vedem cele 2 idei pe care se sprijină întreaga lume a autoproclamatului:

1. arta nu trebuie să transmită ceva anume, fiecare înţelege ce vrea;

2. arta nu poate fi criticată, pentru că fiecare înţelege ce vrea, iar creaţia este o părticică din sufletul artistului.

Aţi înţeles, da? Fiecare vede/aude/înţelege ce vrea, deci poţi s-arunci la mişto nişte cuvinte şi să spui c-ai scris o poezie (a se vedea Darie Ducan, zis Prostea) sau să te legi la ochi şi să dai la-ntâmplare cu pensula pe pânză. Şi, pentru că orice idiot are câteva mecanisme de apărare a orgoliului (autoproclamatul are doar unul, pentru că atât suportă creieraşul lui neantrenat), arta nu poate fi criticată. Dacă-l critici (de exemplu, spui că idioţeniile lui sunt lipsite sens), eşti profan. Dacă eşti profan, n-ai dreptul să-l critici, pentru că tu nu-nţelegi şi numai idioţii critică un lucru pe care nu-l înţeleg.

Din păcate, Internetul le-a dat tuturor ocazia să creadă că pot face ceva. Deh, când intri pe deviantArt şi dai peste o eroare estetică/lingvistică numită artă, începi să crezi că, oricât de lipsit de talent ai fi, poţi şi tu. Bine, problema nu e dacă poţi sau nu. Începi să crezi că e foarte uşor. În urmă cu 50 de ani era mai puţin probabil să ai contact cu aiureli cu pretenţii de artă, aşa că nu-ţi venea ideea s-o arzi artistic şi făceai ceva măcar marginal util.

Aţi încercat vreodată să aflaţi ce-a vrut să spună un autoproclamat? Ce vrea să exprime desenul acela ciudat, ce-i cu bucata aceea muzicală pe care-a făcut-o în 20 de minute în Fruity Loops sau care este sensul formulării „în formă de-ntuneric”?Aveţi mai jos toate răspunsurile posibile. Şi obiecţiile mele.

Fiecare înţelege ce vrea

Atunci, de ce te-ai mai chinuit s-o faci? Dacă-nţelegem ce vrem din orice, am fi-nţeles orice şi din nimic, deci  puteai să stai cuminţel şi să te uiţi la cum se usucă vopseaua.

Oricum, argumentul ăsta mă duce cu gândul la o lume în care umblăm cu toţii sparţi şi vedem ce vrem noi peste tot. Gura de canal nu transmite nimic, dar dacă eşti destul de drogat poţi auzi (!!!) sensul vieţii uitându-te la ea. Cam aşa e şi arta autoproclamaţilor. Dar omul normal pleacă de la premisa c-ai avut ceva în minte când te-ai pus pe pictat/scris/compus.

Arta nu se-nţelege, se simte

Da, iar creaţia ta mă face să mă simt confuz, pierdut în haos.

Nu, pe bune, orice poate fi înţeles. Fie în profunzime, fie la nivel de „eh, n-a avut ce face şi s-a prostit”.

Nu ştiu, aşa am simţit

Da, iar sentimentul acela poate fi explicat. Erai supărat de-ai tras linii ca apucatul? Erai trist şi de-aia ai pictat nori? Erai vesel şi de-asta ai aruncat la mişto cu acuarela pe foaie? Erai beat şi de-asta ai alăturat cuvinte care se potrivesc unul lângă celălalt ca particulele cu sarcină de acelaşi semn?

Ăştia sunt hipersensibilii. Ei nu-şi explică niciodată stările, doar trăiesc şi creează. Nu ştiu de ce-au colorat copacii în albastru, aşa au simţit ei în sufleţelele lor de artişti neînţeleşi.

[Pufnet dispreţuitor, ochi daţi peste cap]

O situaţie specială, care trebuie tratată cu toată seriozitatea. Dacă i-ai pus o-ntrebare de bun-simţ, vrând cu toată sinceritatea să-l înţelegi mai bine, iar el are o reacţie de om căruia i s-a pus cea mai idioată întrebare posibilă, e bine să-l ajuţi să se dea peste cap cu totul. Un upercut este excelent pentru aşa ceva.

Ăştia sunt autoproclamaţii radicali, mai scârboşi decât Crin Antonescu şi Gâdea la un loc. Dar ajungem şi la asta.

Prin ce se deosebeşte artistul amator de artistul autoproclamat? Simplu: primul îi lasă pe alţii să-l considere artist. S-o considera şi el, dar nu-şi trâmbiţează părerea şi nu afişează o atitudine de superioritate total nejustificată. Autoproclamatul este ferm convins că e un mare artist, că are multe de spus şi, în general, că iese din turmă. Faptul că nu-nţelegi nimic din ce face nu-nseamnă decât că este atât de avangardist încât nu poţi să ţii pasul cu el.

Ştiţi discuţiile despre oamenii care se tem de nou pentru că nu sunt destul de „open-minded”? Autoproclamatul zice că toată societatea ar trebui să fie mai deschisă la nou, că oamenii îi dispreţuiesc erorile artistice doar pentru că se raportează la vechi, când ar trebui să privească spre viitor şi spre ceea ce el consideră c-ar reprezenta liberalizarea artei.

Aici se manifestă un fenomen interesant: la un moment dat, căcaturile pe care le fac el şi alţi idioţi care-i seamănă vor deveni un curent. Sau ceva apropiat. Oricum, avangardistul va accede în lumea oamenilor pe care perseverenţa (sau insistenţa) îi face artişti, cel puţin în sensul larg al cuvântului. Ei, în momentul acela devine un mare exclusivist. Da, lumea făcea mişto de el şi-i spunea că valoarea lui artistică e apropiată de a unei pietre, dar arta de azi e o prostie. Nu e artă. El e primul care sare la gâtul artiştilor tineri (amatori sau autoproclamaţi). El şi prietenii lui au creat ceva demn de admiraţie, dar ăştia de azi habar n-au ce-i arta.

În general, aceştia sunt foştii radicali. Un autoproclamat moderat nu se supără dacă-l întrebi ce mama dracului e cu pasărea aia cu elice. Cel mult, îi creşte inima la gândul că nu ai capacitatea de-a-nţelege nonconformismul lui. Autoproclamatul radical se simte jignit şi te percepe ca pe-o fiinţă inferioară, incapabilă să-i înţeleagă arta şi demnă de dispreţ. Nu e el ciudat sau idiot, eşti tu încuiat şi meriţi să fii închis într-o rezervaţie, să-ţi petreci restul vieţii alături de alte relicve ale trecutului. După ce câştigă un anumit statut, chiar dacă e mai fragil decât un castel din cărţi de joc, e gata să-ţi smulgă ficatul dacă simte că există cea mai mică şansă ca tu să vrei să-i ştirbeşti din importanţă.

Radicalul e ca rocker-ul care crede că ascultătorii celorlalte genuri sunt nişte imbecili care-ar trebui exterminaţi, pentru că nu ştiu ce-i muzica adevărată. Şi care râde când îi dai de-nţeles că n-ai auzit de o formaţie obscură, despre a cărei existenţă ştiu câteva mii de oameni din lumea întreagă.

Mă amuză argumentul folosit de mulţi susţinători ai artei cu valoare artistică nulă:

Daaaa, frate, da’  toţi oamenii geniali au fost consideraţi nebuni sau idioţi până s-a demonstrat că nu erau.

Just. Întrebarea este: câţi posibili nebuni/idioţi s-au dovedit a fi genii? Să spunem că unul din… câţi? 40? 50? 60? Să ne oprim la 50. Deci, 2% dintre idioţi sunt, de fapt, genii.

Dată fiind estimarea (mai mult decât generoasă, cred eu), sunt gata să afirm că e prudent să te consider idiot când borăşti nişte culori pe o foaie şi urli că e artă. E doar o presupunere bazată pe statistică: 1 imbecil din 50 este, de fapt, genial. Ştiu că tu vrei să mă gândesc doar la acela, dar eu am tendinţa să mă gândesc mai mult la cei 49 de imbecili care, întâmplător, sunt chiar imbecili.

Youtube e un mediu propice pentru idioţi


Sau patria lor virtuală.

Remarcasem de ceva vreme că multe comentarii de pe Youtube nu prea au treabă cu bunul-simţ. Ceea ce e normal, pentru că toată lumea cu o conexiune la Internet poate intra acolo şi lăsa păreri. E cea mai simplă chestie pe care o poţi face.

După ce am citit în diagonală comentariile de la mai mule fişiere, am ajuns la concluzia că pe Youtube evoluează o nouă subspecie umană: comentacus youtubius hidrocephalus. În ciuda faptului că, în general, îi înţeleg pe oameni după ce le citesc câteva fraze, creaturile acestea m-au lăsat perplex: au o psihologie aparte. Spre exemplu, orice fiinţă normală  (nu neapărat umană) desfăşoară orice activitate pentru a obţine (direct sau indirect) plăcerea sau pentru a evita durerea. Reprezentanţii speciei amintite nu caută ceva anume, doar lovesc tastele.

Cine n-a studiat puţin problema crede că pe Youtube găseşti un haos total. Aşa pare la prima vedere, dar comentacii pot fi împărţiţi în câteva categorii. Pentru că, dacă-ţi arunci un ochi pe comentariile de la 20 de filmuleţe/videoclipuri diferite, vei observa că se repetă nişte comportamente şi nişte idei. Abstractizezi puţin şi vezi ce ţi-a ieşit.

În primul rând, iese-n evidenţă fanul înrăit. Ăstuia nu-i ajunge că ascultă o piesă sau vede un filmuleţ şi dă Thumbs Up, trebuie să-şi spună părerea. De cele mai multe ori, e ceva de genul „Respect, să moară mama şi fraţii mei!” sau „Cei mai tari din lume, băăă!”. Există şi unii mai isteţi, în special la videoclipuri, care fac comparaţii cu alte trupe. Mie mi se pare inutil din 2 motive:

1. dacă nu-ţi place o trupă, e pierdere de timp să scrii pe Youtube că nu-ţi place şi ce asculţi tu e mult mai tare;

2. dacă-ţi place o trupă, îţi place şi gata; nu ne pasă că, pentru tine, Paraziţii sunt mult mai tari decât Mafia. Just, or fi din unele puncte de vedere, dar ce relevanţă are?

Oricum, cele mai multe comparaţii sunt tâmpite. De ce l-ai compara pe Puya cu Cedry2k? De ce ai căuta să ne convingi că Iris e mai tare decât Holograf (sau invers)? De ce ai face comparaţie între mandarină şi portocală? Ştiu că seamănă, dar sunt diferite!

Comparaţiile mă duc la nostalgicul trist. Pe-ăsta-l doare că muzica s-a schimbat, 2Pac a murit, Kurt Cobain e oale şi ulcele, Bob Marley fumează cu Iisus, Eminem s-a mai liniştit, Freddie Mercury e mort şi el, house-ul e la putere. În general, comentează la chestii vechi, chiar dacă nu-i plac în mod deosebit. Dacă e vechi, e destul de bun, sau, în orice caz, e mai bun decât ce avem acum. Comentariile sale se reduc la variaţii pe tema „ce piese se făceau odată şi ce-a ajuns muzica acum!”. Nostagicul trist e genul de om care poartă tricouri cu Hendrix, pentru c-a fost un mare artist, zice el, dar nu ştie la ce instrument cânta.

Nostalgie, nostalgie, dulce nostalgie, de ce-a trebuit să-l naşti pe nostalgicul bătăios? Pe cel trist îl mai iertăm, dar bătăiosul se crede şi comerciant. Astfel, el propune Divinităţii târguri de tipul „Doamne, dă-ni-l înapoi pe [un artist apreciat şi decedat] şi ţi-i dăm pe Lil Wayne, Lady Gaga şi Justin Bieber!”. Dac-ar fi după el, nostalgicul bătăios ar interzice multe lucruri… adică pe alea care nu-i plac lui.

Ocazional, nostalgicul bătăios ridică în slăvi formaţii sau artişti. Spre exemplu, „Aaah, Animal X, se ştia de noi în Europa, nu ca acum!”. OK, cred că ştim cu toţii (în afara nostalgicilor bătăioşi) că de Animal X se ştia doar pe plaiurile mioritice. A, c-au mai avut un concert în Bulgaria sau Ungaria e altceva. Nu s-au îndepărtat prea mult de casă. Nu cred că aveau succesul Innei. Nu c-aş fi fan Inna, dar realitatea e realitate.

Dacă tot am trecut în revistă aceste 3 categorii, să vedem şi combinaţia dintre ele: nostalgicul perpetuu. Lucrurile sunt simple pentru el: ce era de actualitate acum 10 ani era bun, ce e acum e rău. Ce e acum va fi bun peste 10 ani, iar ce va fi atunci de actualitate va fi rău. Nostalgicul perpetuu, mai mult sau mai puţin bătăios, trăieşte cu 10 ani în urma umanităţii.

Apropo de umanitate, ar face bine să fie recunoscătoare că n-a trecut prin toate chestiile care l-au marcat pe implicatul emoţional. Aţi observat că, la absolut orice piesă/film cu oarecare încărcătură emoţională, există cel puţin un specimen care susţine că şi el a trecut prin asta? Poate fi vorba despre iubire, despărţire, pierderea persoanei iubite, cancer, mers la iarbă verde, sinucidere, victorie la Roland Garros, supradoză de droguri, datorii la cămătari, ce vreţi voi, apare cel puţin un implicat care ştie cum e să iubeşti, să te desparţi, să-ţi moară iubitul/iubita, să ai cancer (şi să te vindeci, eventual), să mergi la iarbă verde, să te sinucizi, să câştigi Roland Garros, să iei o supradoză de toate drogurile cunoscute omului şi să te alerge recuperatorii pe străzi. Implicatul emoţional nu se simte bine doar comentând; el trebuie să le explice tuturor cum e să facă o anumită chestie pe care el o-nţelege al naibii de bine, pentru c-a trăit-o.

Ne-am făcut încălzirea, aşa că trecem la comentacii hardcore. Începem cu Jedi-ul virtual, veşnic pus pe făcut dreptate. El i-ar bate şi băga în lagăre pe ţiganii care fac scandal în clipuri, pe cei care-l contrazic, pe unguri, pe politicieni, pe manelişti şi, în general, pe toţi cei pe care i se pune lui pata. Şi le-ar oferi momente de neuitat mamelor tuturor. Că toată lumea are o menire, iar a lui e să ameninţe şi să-njure pe Youtube şi să seducă mame. Să-nveţe să scrie şi să se exprime e mai puţin important, pentru că el trebuie să salveze lumea de tot ce nu-i place. De tot ce nu-i place lui, adică.

Războinicul de gherilă este ultima categorie de comentac pe care o prezentăm. El întruneşte caracteristici ale tuturor categoriilor prezentate anterior, dar se remarcă prin faptul că-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul inamicului. Sigur, ar putea să-l înjure pe Guţă într-un comentariu la un videoclip cu Ombladon, dar ar fi prea uşor.  Războinicul youtubian de gherilă se infiltrează pe domeniul maneliştilor şi, când te aştepţi mai puţin, atacă videoclipul lui Guţă cu un „băăă, ce muzică de căcat, băăă, sunteţi ţigani, băăăă!„. Apoi, dispare în ceaţă. Nu-l poţi învinge sau captura, întrucât este antrenat pentru lovituri rapide şi devastatoare. Un fel de Rambo, dar mai complex şi mai periculos.

 

Aceste subspecii au cel puţin un strămoş comun: userus forumus furiosus. În urmă cu ani buni, acesta activa pe forumuri. Se lua în gură cu toată lumea de dragul de-a o face, critica orice, înota împotriva curentului pentru că aşa voia şi posta în subforumul nepotrivit pentru că putea. Rubrica „Bucătărie”? Sigur, ăsta e locul cel mai bun pentru topicul meu despre BMW Seria 000. Jos organizarea! Jos sistemul! Jos toată lumea! Anarhie!

Între timp, pentru că administratorii de forumuri s-au prins că libertatea de exprimare nu trebuie confundată cu tupeul de 2 bani, au cam exilat noua specie. Că, şi-au zis ei, e amuzant să-l laşi pe unul să demonstreze că e cretin, dar la un moment dat devine enervant. Mai ales că alţii vor să discute chestii serioase, nu să vadă spectacole de circ pe Internet.

Exilul a reprezentat un moment de cotitură, pentru că în urma lui a apărut noua specie şi s-au conturat subcategoriile acesteia. Creaturile au aterizat pe Youtube şi s-au prins că au înclinaţii spre diferite dimensiuni ale prostiei crunte. Astfel, un urangutan s-a gândit că e hazliu să repete la nesfârşit că trupa X e tare de tot. Gorila a decis să se-njure cu băştinaşii youtubieni, şi aşa derutaţi de invazia de ciudaţi. Cimpanzeul s-a dedicat luptei de gherilă. Şi tot aşa, fiecare cu ce ştia să facă.

Până-n ziua de azi, aceste subcategorii aşteaptă venirea Marelui Troll, alesul care-i va unii pe toţi servitorii Nonsensului şi-i va conduce spre noi culmi ale puterii pe Internet. Căci coeficientul de inteligenţă scade, iar bezna ce constituie elementul lui comentacus youtubius hidrocephalus se-ntinde asupra tuturor videoclipurilor/fimuleţelor/filmelor pe părţi cu un număr decent de vizualizări. Hoardele de comentaci aşteaptă momentul propice pentru a lovi. Între timp, se-nmulţesc şi-şi dezvoltă abilităţile de luptă împotriva raţiunii şi utilităţii.

Din memoriile unui șmecheraș de cartier


Pre-scriptum: Toate numele din cele ce urmează în acest articol sunt pur fictive. Staff-ul Palme Intelectuale nu își asumă răspunderea pentru identificarea personajelor din acest post cu orice persoane reale.

Să facem cunoștință cu Andrei. Deși el se recomandă ”Schijă”. Andrei este un băiat obișnuit din București, localnic al periferiei, cu o situație financiară modestă și o educație post-liceală în curs (de șapte ani). Astăzi vom urmări cum decurge, generalmente, viața lui Andrei. Astfel, vom putea să ne facem o idee mai bună despre locul în societatea românească al acestei categorii aparte de români, șmecherașii de cartier.

Andrei se trezește dimineața când vrea el. Se consideră prea boss ca cineva să-și permită să-i guverneze lui timpul și, implicit, viața. El are principii solide, motiv pentru care nu se spală decât o dată la 3 zile. Nu pentru că îi e lene, ci pentru că nu vrea. Dacă ar vrea, ar face-o, dar el încearcă să-și impună un punct de vedere.

Andrei se duce la facultate tot atunci când vrea. De asemenea, pentru că e prea boss ca cineva să-și permită să-i guverneze lui educația și, implicit, viața. El nu consideră că a trece prin facultate 3 ani e suficient pentru a acumula cunoștințele necesare stăpânirii unui domeniu. Andrei e de părere că trebuie să ai principii în viață, iar unul din aceste principii este dăruirea, motiv pentru care el preferă să se ducă la facultate doar atunci când știe că poate fi trup și suflet implicat în cursul la care participă. Altfel, preferă să se ducă la biliard.

Andrei aruncă ambalajele de la batoane de ciocolată pe jos tot din principiu. El știe că nu se face primăvară cu o floare, prin urmare, de ce să se strofoace el să arunce gunoaiele la coșurile de gunoi, dacă alți idioți care se cred boși (el știe că numai el e un boss) aruncă pe jos? Andrei e de părere că o viață guvernată de principii solide și alegeri personale este o viață reușită, așa că alege să nu fie ca ceilalți idioți care aruncă gunoaie pe jos pentru că sunt idioți, ci le aruncă din principiu.

Andrei vorbește tare la telefon în tramvai și, atunci când nu o face, lovește barele sau scaunele învecinate cu palmele, într-un ritm muzical. O face pentru că știe că are un talent muzical înnăscut și că singurul motiv pentru care nu e vedetă muzicală internațională este pentru că are principii solide și nu vrea să facă parte din prostituția muzicală despre care e conștient că deține monopolul artei contemporane.

Andrei nu e angajat pentru că este sub demnitatea lui să răspundă în fața unui șef. Fiind un boss (n.r. șef) de felul său, el nu răspunde decât în fața sa. Prin urmare, își câștigă existența din pariuri sportive, al căror maestru știe că este. Atunci când pierde, nu se supără, pentru că știe că e maniera Divinității de a-i arăta că nu e și boss-ul ei, deși, de felul său, e un mare boss, aproape la fel de mare ca Divinitatea (dar nu chiar la fel de mare).

În sfârșit, Andrei se duce în cluburi ieftine, dar care se vor a fi ”de fițe”, dar bea alcool în prealabil. Nu pentru că alcoolul din club ar fi prea scump pentru situația lui materială, ci pentru că nu consideră normal să dea atâția bani pe băutura pe care o poate procura de la chioșc la jumătate de preț. Acolo, are parte de aventuri frivole cu tinere cu un intelect mic. Nu consideră că ceea ce face este o nedreptate sau o exploatare, ci, dimpotrivă, fiind un om cu principii, i se pare corect ca și aceste fete aflate mult sub potențialul lui intelectual să aibă parte de un pic de bossism, nefiind vina lor că niciuna nu s-ar putea ridica la nivelul lui de bossificare.

Post Navigation