Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Infernul lui Teo (partea a IV-a)


Ultima parte. În caz c-ați ratat, partea I, partea a II-a și partea a III-a.

11. Părinții iresponsabili

Și aici nu mă refer la părinții care-și abandonează copiii. Ăia sunt cazuri aparte. Mă refer la părinții care cred că, dacă l-au adus pe lume și-l hrănesc, nu e cazul să-l și educe. Oricum, educația și disciplina sunt niște bullshit-uri. Ce rost are să educi micul drac, când e mai simplu să spui că ești părinte modern și nu vrei să-i înăbuși personalitatea?

Am mai spus-o: până la 6 ani, copiii sunt ca niște câini. Nu-nțeleg diferența dintre bine și rău și nu-nțeleg când le spui să nu x, pentru că y. Sunt niște creaturi conduse de instinct și emoții de bază. Dar înțeleg foarte bine asocierile faptă – pedeapsă și faptă – recompensă. E simplu: „dacă fac x, iau o palmă; dacă fac y, primesc o prăjitură”. Pe lângă faptul că scapi de niște probleme pe moment (pereți cu desene pe ei, cărți rupte, geamuri spart etc.), copilul înțelege, la nivel subconștient, o lecție foarte importantă: toate acțiunile au consecințe.

Și nu, nu mă doare că un prost care nu-și disciplinează copilul va avea de pătimit. E alegerea lui. Dar un astfel de copil poate face tâmpenii mult mai mari când crește. Nu cred că puștii care urcă beți la volan și te fac praf pe trecerea de pietoni au avut parte de prea multă disciplină la viața lor. Mai degrabă, au avut parte de părinți care le-au trecut cu vederea toate prostiile, pentru că „e copil, lasă-l să se distreze acum”. Mda, problema e că distracția lui de acum l-ar putea costa pe altul viața. Iar pe alții, mult stres inutil. Nu știu ce părere aveti voi, dar pe mine mă scot din sărite copiii (prea) gălăgioși și care se comportă oriunde ca pe terenul de joacă. Bine, copiii n-au nicio vină. Pe părinți i-aș strânge de gât.

Pedeapsa: cam greu. chiar nu m-ajută imaginația. Dar parcă i-aș pune într-o cameră plină de copii nedresați. Draci care aleargă tot timpul, urlă, sparg, trag, împing și ce le mai trece prin cap. Ar trebui să fie o pedeapsă destul de grea. Mă-ndoiesc că, dacă l-ai suportat pe copilul TĂU enervant, poți suporta 20 de copii care te fac să vrei să-i omori după 5 minute de stat cu ei. În primul rând, sunt mulți si te stresează-n ture. În al doilea rând, nu sunt ai tăi.

12. Instructorii de dezvoltare personală care scuipă aceleași motto-uri învechite și reciclează la nesfârșit aceleași idei

Dezvoltarea personală e un lucru bun. Problema e c-a devenit o industrie. E plin www-ul de site-uri care se copiază între ele, produse de căcat care-ți aduc încredere în tine, bani si succes, de citate, filmulețe și mp3-uri care te plictisesc după 5 minute. Bine, ăsta iar nu-i un lucru rău în sine. Proștii au fost, sunt și vor fi întotdeauna cea mai bună și sigură sursă de bani. Dar, daaar, m-am săturat să văd pe Facebook citate cu iz de dezvoltare personală și filmulețe motivaționale. Sunt prea multe.

„Viața e o mare aventură sau nimic”, „succesul e un șir de greșeli”, „poți face orice dacă ai încredere în tine” și alte lăbăreli de genul ăsta au ajuns să mă enerveze mai rău decât „K la meteo”. Nu că nu sunt de acord cu ele, dar sunt ceva mai profunde și, oricum, le știe toată lumea. Mare chestie, oamenii de succes au dat-o-n bară de câteva ori! Un om cu adevărat hotărât să reușească n-are nevoie să știe asta, pentru c-o va lua de la capăt de câte ori e necesar. Viermele de Facebook oricum nu va face nimic, oricâte citate i-ai turna între urechi. El vede citatul sau filmulețul, se gândește că e bine că poate face orice, apoi mai însămânțează un ogor în FarmVille.

Prefer tipul de dezvoltare personală care, în loc să-ți bage-n cap că e bine să te bucuri de fiecare moment, indiferent ce-ai face (de parc-ai fi tot timpul plin de droguri), îți spune că, uneori, trebuie să faci ce nu-ți place. Eu nu sunt deosebit de fericit când îmi spăl șosetele. Nu-mi pot imagina cum ar fi să mă bucur de activitatea asta. Dar e necesară, așa c-o accept ca atare. Nu-mi place la nebunie să merg la serviciu, dar, deocamdată, e necesar. Merg, îmi fac treaba, vin acasă și-mi văd de lucrurile care chiar contează pentru mine. Și nu stau toată ziua cu un zâmbet idiot lățit pe toată fața, încercând să mă conving că e foarte amuzant să faci același lucru 8 ore pe zi. Sunt la serviciu, ce dracu’! Prefer să mă gândesc la cum să ies cât mai repede din cursa de șoareci și profit de fiecare moment în care n-am de muncă.

Momentele neplăcute sunt o parte a vieții. Nu poți face chiar orice, așa cum un pigmeu n-are șanse s-ajungă să joace în NBA. Nu e suficient să ai încredere-n tine, trebuie să te mai ducă și capul. Nu contează dacă zâmbești tot timpul; important e să ai și motive s-o faci, nu să rânjești toată ziua ca un tâmpit. Și mai demolăm și alte mituri în viitorul apropiat.

Cum îi pedepsim pe „antrenorii de viață” expirați și idioți? Eu am următoarea idee: hai să-i punem să-și urmeze propriile-ndemnuri cretine. Unii vor spăla geamuri și podele sau vor duce gunoiul sau vor … (ce urăsc ei cel mai mult să facă), zâmbind cu gura până la urechi și repetând la nesfârșit că trebuie să bucuri de fiecare moment al vieții. Alții vor încerca la nesfârșit să facă un lucru imposibil, repetând că orice e posibil dacă ești destul de ambițios. Vom mai avea câțiva pe care-i vom obliga să zâmbească toată ziua, în timp ce sunt bătuți cu biciul și cară pietre de moară-n spate. Atitudine pozitivă? Nu va fi nici la un seminar de dezvoltare personală mai multă atitudine pozitivă decât în Iadul meu.

13. Viermii de Facebook, gamer-ii înrăiți, clubber-ii înrăiți și, în general, orice specimen care se mulțumește s-o frece și să se mintă că asta e pasiunea lui

Băi, eu nu-nțeleg ceva: cum poți să te joci toată ziua și să nu ți se pară că ai o problemă? Cum poți să mergi în club în fiecare seară și să nu te plictisești? Cum poți să-ți petreci tot timpul liber la terasă și să nu simți nevoia să mai faci și altceva? Cum poți să te uiți la n seriale și să nu-ți vină să te spânzuri? Pe scurt: cum poți să lași viața să treacă pe lângă tine și să ți se pară absolut OK?

Mă gândesc destul de des la viitor. Îmi stabilesc obiective, fac planuri, găsesc noi laturi ale personalității mele. peste 5 ani voi fi foarte diferit de Teo de acum. Asta e, ne schimbăm. Nu știu exact cum voi gândi atunci (probabil la fel ca acum, în linii mari, cel puțin), dar știu cum va arăta viața mea. Și va fi foarte diferită de cea de acum. Iar asta presupune să fac constant chestii noi, să-nvăț lucruri noi și să-mi forțez limitele.

Dar bine, asta e pe termen lung. Hai să revenim la prezent: cum poți să nu te saturi de tine când faci același lucru în fiecare zi și ți se pare amuzant? Nu-ți părăsești locul confortabil, nu-ți pui mintea la contribuție, o freci și spui că asta-ți place ție să faci. Nu. E imposibil să-ți placă să fii o legumă. A, te mulțumești să fii o legumă, pentru că e greu să te uiți la tine, s-admiți că te-ai săturat de ce vezi și să faci efortul de-a te schimba. Așa că mai ari un ogor în FarmVille 2 și mai vezi un episod din Lie to Me și te gândești ce mișto e să ai o viață interesantă ca a ăluia din serial.

Bănuiesc că, dacă te-ar vedea strămoșii tăi vânători de mamuți, tigri cu dinți-sabie și alte animale oarecum periculoase, te-ar face sită cu sulițele. Că ei au omorât animale mari și puternice, au migrat, au descoperit, au inventat și au pus bazele civilizației de azi. Tu ești o vită care-a decis că evoluția e bullshit și involuția e mișto. Bine, sunt convins că e mai simplu să te bălăcești în propriul căcat decât să gândești și să pui osul la treabă, dar mă-ndoiesc că scopul omului modern e să se transforme, pe plan psihic, în om al cavernelor.

Pedeapsa: îi lăsăm să moară de plictiseală. Fără Facebook, fără jocuri, fără televizor, fără cluburi, fără droguri, fără pornografie, fără toate chestiile cu care-și omoară timpul oamenii fără ocupație. Sunt curios ce face un imbecil plictisit când n-are cu ce-și alunga plictiseala. Eu mizez pe sinucidere. Mai greu de realizat în viața de apoi.

14. Nemulțumiții

Există oameni pe care nu-i mulțumește nimic. Oameni care se plâng tot timpul de ceva. Oameni care văd întotdeauna partea rea din orice. Oameni care-au avut ghinion să nimerească în lumea asta, pentru că totul e anapoda, iar ei sunt absolut OK și știu ce-ar trebui făcut ca să fie totul în regulă, dar, din nenorocire, nu-i ascultă nimeni. În principiu, ar trebui ca ALTUL să facă una și alta. Nemulțumitul nu acționează. El e creierul.

În realitate, nemulțumitul are o cu totul altă problemă: e nemulțumit de propria persoană. Pentru că, în definitiv, propria minte dă formă evenimentelor, iar propria reacție pregătește evenimentele viitoare. Nemulțumitul nu prea e capabil să acționeze, iar când o face, o face prost. Așa că dă vina pe lume: el nu e fericit pentru că lumea nu e perfectă. Într-o lume perfectă, el ar fi cel mai fericit, pentru că toate i-ar merge din plin. Ar fi genul de lume care se adaptează la nevoile lui. Sau, mai bine zis (lumea chiar fiind adaptată la nevoile fiecăruia), la modul lui idiot de-a gândi și acționa.

Pedeapsa: îi punem într-o lume perfectă. La prima vedere, s-ar spune că asta nu e o pedeapsă, dar e, de departe, cea mai cruntă. Într-o lume perfectă, nemulțumitul va fi tot incompetent și nefericit. Și va trebui să dea vina pe el însuși. Sau va găsi defecte și va spune cum ar trebui să fie lumea, iar aceasta se va adapta la ce-a spus el. si nemulțumitul va găsi noi motive de nemulțumire, iar lumea se va schimba iar. Mai devreme sau mai târziu, orice idiot trebuie să-și dea seama că, de fapt, marea lui problemă este el însuși.

15. ONG-iștii bătuți în cap

Să fim înțeleși: ONG-urile sunt o idee bună. Statul n-are cum să le vadă pe toate, așa că nu e rău să vină un ONG, să-l tragă de mânecă și să-i arate ce-ar trebui să mai facă și cum. ONG-ul este un mod de-a-l implica pe cetățeanul de rând în problemele comunității. Dar ONG-istul idiot nu se implica. El știe doar să protesteze.

Țineți minte discuțiile iscate cu privire la câinii fără stăpân?

– Îi eutanasiem sau nu?

– Păi nu, că e o barbarie.

– Bine, ce facem cu ei?

– Nu știm. Construiți adăposturi!

– Păi, cu ce bani? Că-s sute de mii de câini.

– Nu știm. Nu-i eutanasiați! Găsiți alte soluții!

– Dar câinii ăștia sunt un pericol.

– Nu! Oamenii sunt problema! De ce ies din casă noaptea?! De ce intră pe teritoriul haitelor de maidanezi?! Câinii au și ei drepturi [să te facă franjuri, de exemplu]!

Sau Roșia Montană. Oamenii de acolo vor locuri de muncă, ONG-urile știu mai bine:

Ce, vrei un nivel de trai decent în detrimentul mediului?! Mori dracu’ de foame, că noi știm una și bună: să punem bețe-n roate. Nu ne interesează că se pot exploata zăcămintele și fără să fie distrus mediul; în general, nu ne interesează calea de mijloc. Noi vrem să nu se exploateze, ca s-avem unde organiza anual un festival de căcat, care lasă-n urmă munți de gunoi.

N-am o problemă cu faptul că ONG-urile au de comentat la multe chestii. Mă enervează că nu vin cu soluții realiste. Da, e ușor să spui că nu trebuie demolată o clădire cu o vagă valoare istorică, dar e mai greu să găsești soluții în sensul reabilitării și întreținerii ei. Că astea costă și nu e treaba ta, ca ONG-ist, să faci rost de bani. Să găsească Primăria! Noi doar protestăm.

Pedeapsa: din nou, o lume perfectă. Pentru că și ONG-iștii cretini sunt un fel de nemulțumiți, cu deosebirea că ei își aleg o cauză pentru care să lupte. Mă rog, o cauză-n numele căreia să facă declarații de război, că nu sunt în stare să și lupte. Nemulțumitul tot se mai descurcă o vreme, găsind fel de fel de motive să critice. ONG-istul dobitoc are nevoie de cauze cu iz de hipstereală, pentru că el vrea să fie trendy și implicat în probleme arzătoare. Cu cât mai multe controverse, cu atât mai bine: ONG-istul simte că e un fel de combinație între Robin Hood, Maica Tereza, câțiva sfinți și Yoda. Haideți să-i luăm sursa de-mplinire și mulțumire de sine și să-l vedem cum se stinge puțin câte puțin, conștient că nu mai are pentru ce trăi.

Gata cu Infernul. Dacă vă regăsiți în vreuna din cele 15 categorii, fiți drăguți și nu muriți înainte s-ajung eu să conduc Iadul. Ar fi păcat să vă petreceți o parte din eternitate ispășind pedepse convenționale (fiert în cazan, înțepat cu furcile etc.). Ar fi ca și cum ai ajunge la o petrecere înainte s-ajungă și băutura.

Acțiunea Instrumentalul: Așteptări


Liv trebuia să-și facă apriția acum câteva luni pe Palme Intelectuale. Dumnezeu știe de când o bat la cap să scrie. Cu greu, am convins-o. Eu sunt foarte mândru de rezultat. La fel și Teo. Arătați-i și voi susținerea, pentru că ce urmează e demn de apreciere:

Așteptări.

Ce e în neregulă cu ele? Păi, mie, sincer, îmi pare că they can fuck up life. Toți avem așteptări, de la noi, de la alții, de la viață.  Și, uite așa, ne creem scenarii despre cum ”ar trebui să fie”, cum ”ar trebui să se întâmple lucrurile în viața noastră” și ne ofticăm groaznic când nu se întâmplă așa.

De cele mai multe ori sunt bazate pe trecut, adică dacă atunci s-a întamplat așa, logic că mă aștept ca și acum să se întâmple la fel. Doar că fiecare situație e diferită, de prea multe ori trăim in trecut și pur și simplu reacționăm la stimuli, evenimente, oameni urmând un tipar în general inconștient.

Sau se mai pot baza și pe un viitor închipuit, gen “vai așa de mult mi-ar placea să se întample asta!!!”, pe vise și dorințe, cred că în cazul lor e cea mai mare dezamăgire.

Desigur, sunt mai multe tipuri de așteptări:

1. Pe care le au alții de la tine. Tot ce se așteaptă restul lumii de la tine să faci. Începem cu parinții: iau exemplu personal și nu vreau să generalizez cănd spun că îmi cam plac așteptarile părinților de la mine, gen să am succes, să fac ceva cu viața mea, mă motivează enorm și mă simt prost să îi dezamăgesc. Și asta nu din presiune, ci din dragoste. Țin la ei și vreau să fie mândri de mine, dar nu mă simt presată să fac asta, ci încurajată. Desigur ei mai au așteptări de genul “get a job, renunță la ce faci acum, nu vezi că te chinui, mai bine alegi calea ușoară urmată de majoritate”. Dar îi scuz pentru așteptările astea. Sunt și ei părinți, vor să fii în primul rand “safe” și după “happy”. Și, curios, nu mă afectează foarte mult, adică eu am luat partea cu “fii ambițioasă, luptă pentru ce vrei” nu și indicațiile cum să ajung acolo. Drumul mi-l fac eu.

Un alt exemplu sugerat de Vladuts… Cu siguranță toți ați văzut, în special de Crăciun, filmul “Singur acasă” cu Macauley Culkin, copil minune, blond și adorabil! Dacă ai mega succes ca actor la 10 ani everybody se așteaptă să fii mini Al Pacino pe la 30. Desigur, asta nu s-a întamplat, Culkin s-a retras din actorie la 14 ani și singurele ocazii în care mai auzim de el sunt cum era să moară  (din nou!!) de supradoză. And, by the way, tot nu-mi vine să cred: Mila Kunis (google her!!!) a fost iubita lui. But, then again, asta nu înseamnă că eu aveam alte așteptări de la Mila Kunis? Bazate pe ce? Twisted.

2. Prieteni, iubiți, cunoștințe, etc.… În general se așteaptă  să faci anumite chestii pentru ei, să te comporți într-un anumit fel, congruent cu imaginea pe care o au ei despre tine. Exemplu: fiind fată, să știi să gatești, faci curat, bla bla bla. Mie imi place să gătesc (chestie destul de recent descoperită), dar daca cineva se așteptă de la mine să îi gătesc (for whatever reasons) brusc devine total dezagreabil. Cănd stăteam cu ai mei, nu făceam nimic în casă, gătit, curat, nici măcar patul nu mi-l făceam, pentru că mă presau să fac toate astea cu argumentul “esti fată, trebuie să știi să….”. So I never did. În schimb, de când sunt on my own, mi-am dat seama că poate fi o activitate creativă, prin urmare placută. So I do it. Sună oarecum infantil, dar nu asta e reacția oamenilor la presiuni de orice fel? Ori cedează, ori fac exact opusul?

Însă… așteptările lor sunt oare justificate dacă tu ai contribuit la formarea imaginii lor despre tine? Cum ar fi dacă tu ai “pozat” într-o persoană draguță și de treabă, e OK ca restul lumii să se aștepte să te comporți așa?

3. Pe care le ai tu de la alții.

Evident, cum au alții de la tine, ai și tu de alții. Dar intervine o întrebare: există așteptări legitime? Gen dacă cineva îți spune că o să facă ceva, e greșit să te aștepți să facă acel lucru? Adică să aibă cuvânt? Și e greșit să te simți dezamăgit cănd nu își ține cuvantul? Eu așa pățesc. Nu, categoric nu ești obligat să îți respecți cuvântul, dar eu așa mă așteptam pentru că așa ai spus. Ce ar trebui să fac? Pe de o parte îți respect libertatea de a alege să faci ce vrei, nu vreau să creez presiune asupra ta, dar pe de altă parte, ai spus ceva, mi-ai creat așteptări sub forma unui angajament, respectă-le.  Adevarul e că privești lucrurile diferit doar pentru că e vorba despre tine, vrei ca cineva să-și respecte cuvântul către tine, dar tu l-ai ținut de fiecare dată pe al tău?

4. De la viață, Univers, Dumnezeu, societate, Mama Omidă, etc.. Nimeni nu îți datorează nimic. Nu mă aștept să plouă cu bani peste mine, să mă ajute Dumnezeu cu ceva, să am noroc sau să mi se întâmple chestii pentru că eu cred că merit sau pentru că așa ar fi corect. Și nici nu invidiez pe alții care s-au născut cu tot ce aș vrea eu să am. Treaba lor, nu contează de unde pornești, ci unde vrei să ajungi. Plus că asta îți permite prea multe scuze gen “așa a fost să fie, soarta, destinul, n-a vrut Dumnezeu, nu-mi pot depăși condiția, totul e împotriva mea”. Categoric sunt lucruri care nu depind de tine, dar asta nu include și rezultatul final. Nu contează ce se întamplă, ci cum reacționezi tu la ce se întamplă. Asta e cu adevarat independență.

Normal că e mai simplu să aștepți să “plouă cu bani din cer” în loc să-ți miști fundul și chiar să faci ceva. Și da, e mai simplu să te victimizezi cum alții au totul de-a gata (chiar știi povestea lor complet? Poate chiar au muncit and you’re just a mean bitch) și tu “n-ai avut norocul” să găsești totul pe o tavă. Dar victimizatul ăsta se trage din altă chestie nasoală: comparația cu alții. De ce ai face așa ceva? Tu eși tu, ei sunt ei. Irosești atat de multă energie prețioasă pe altcineva. Work with you’ve got and shut the fuck up.

5.Pe care le ai tu de la tine. Aici intră și influența așteptărilor celorlați de la tine. Eu, de exemplu (sorry, dar e singurul exemplu pe care îl știu destul de bine să îl dau ca exemplu), vreau să fiu într-un anume fel. Am foarte clar în minte persoana care vreau să fiu (nu că aș vrea să fiu altcineva, ci, pur și simplu, the best me that I can be) prin urmare așteptările mele de la mine sunt oarecum uriașe. Și asta pentru că sunt de acord cu un nene care a zis asta:

“Man cannot remake himself without suffering, for he is both the marble and the sculptor.”

Dr. Alexis Carrel

deci o să doară la un moment dat să te sculptezi pentru că asta presupune să reunți la acele părți care nu corespund cu viziunea ta despre tine.  Logic, no pain no gain. Și apoi, vrei chestii de la tine, să fii bun în ceea ce faci, să ai coloană vertebrală, să fii genul de om pe care să îl respecți, să faci ce ți-ai propus, să nu trăiești degeaba, să ai un anumit stil de viață, să fii perfect, deși ești complet conștient că nu există așa ceva (the last one is stupid but true în cazul meu). Sunt acestea niște așteptări constructive? Eu zic că da, dar există și posibilitatea să-ți ciopârțești opera. Cu cele mai bune intenții, desigur.

Acesta este un paragraf scris cam acum 1 an și care, deși îmi sună frumos, nu îl mai simt complet adevărat, m-am mai relaxat, nu mai încerc să încap într-un tipar imaginar al omului ideal. Da, tot mai sunt chestii pe care vreau să le îmbunătățesc dar fară să mă transform în ceva ce nu sunt. Cred că așteptările noastre de la noi sunt determinate de cât de mult ne acceptăm.

6. Pe care societatea le are de la tine. În principiu să fii un sclav, începând de mici copii suntem crescuți să ne supunem autorității. Să luăm note mari ca să avem o slujbă bună, să avem bani să plătim creditul pe 1000 de ani pe care l-am luat ca să ne cumpărăm chestii de care nu avem nevoie, dar am fost manipulați să credem că le vrem. Societatea te vrea în turmă, identic cu cel de lângă tine, cu aceleași nevoi și dorințe (o mașină mai frumoasă, ultimul tip de iPhone), supus de sistem să fii o oaie tot restul vieții. Doamne ferește să fii diferit, să gândești pentru tine, să nu conteze ce crede turma, să nu te încadrezi în tiparul bine stabilit.

Cred că tipul asta de așteptări creează cea mai mare presiune asupra oamenilor, pentru că e peste tot și e practic instituționalizat.

Am fost mult timp victima așteptărilor. Dar cum ar fi fara așteptări? Fără scenarii. Doar lucrurile așa cum sunt ele, nu cum te-ai așteptat sa fie? No expectations means freedom. Și dacă vrei ceva de la tine, don’t have expectations, have goals, și dacă vrei ceva de la ceilalți… hey, nobody ows you anything! Și dacă alții vor ceva de la tine… sincer, îi privește.

by Liv

Acțiunea Instrumentalul: Frica


Avem un nou protagonist în atenția reflectoarelor pe Palme Intelectuale. Băgați la cap:

Acest topic aș vrea să aibă rolul de palme date pentru trezire, nu palme date idioților, cretinilor, mitocanilor și altor scursuri ale lumii, dintre cele vehiculate pe aici :)

Ce e frica? Un sentiment generator de instabilitate psihică, de neliniște și tulburare. O amenințare asupra binelui de acum. Ceva generat de un pericol real sau construit în mințile noastre. Frica se naște de cele mai multe ori atunci când viața ne e amenințată, când ceva ne poate face rău. Dar n-aș vrea acum să iau la analizat frica reală sau frica de moarte, cu toate că și ea poate fi dezbătută pe larg, deoarece și ea se încadrează cu ușurință la ce vreau să mă limitez acum a dezbate.

Vreau să fac puțină lumină asupra fricii văzute ca un mecanism de auto-apărare împotriva imprecisului (da, și moartea e un element imprecis; nu știm ce e, de aceea ne e frică de dânsa).

”Frica aceasta se naşte nu din iminenţa primejdiei, ci din posibilul ei, ştiut, experimentat şi verificat ca atare de alţii. Nu primejdia reală, ci doar proiecţia ei mă înspăimîntă şi mă domină. Şi dominîndu‑mă, eu nu sînt liber.”

Ce e acest necunoscut care ne înspăimântă? E ceva imprecis, ceva vag. De ce ne înspăimântă? Pentru că nu cunoaștem rezultatul. Ne perturbă elementele armonios ordonate din viața noastră. Moartea reprezintă unul din cele mai perturbatoare elemente. Dar el este un eveniment real, sigur, ceva ce modifică starea inițială a lucrurilor. Însă mai e un tip de frică cu un impact la fel de mare asupra noastră, dar de alt gen. O frică inhibatoare.  Frica de a hotărî, de a lua o decizie asupra ta.

Notă: Dacă ești o „gorilă”, care se aruncă mereu cu capul înainte depășind orice barieră pe care o plantezi nu înseamnă că ești neînfricat. Ba din contră, îți este frică să analizezi sau nu ești capabil să te evaluezi pe tine sau ceea ce te înconjoară. Până într-un anumit punct, frica funcționează și ca element formator, definindu-te și ajutându-te să-ți găsești propriile limite. De asemenea, siguranța și libertatea pe care ți-o permiți atunci când te simți protejat din spate de proprii părinți (de exemplu, copiii încrezuți mult prea răsfățați de proprii părți înstăriți) nu înseamnă că știu să facă față fricii, ci doar se cred de neatins de dânsa. Dar dacă li s-ar lua această protecție „divină” ar avea cel mai mult de suferit dintre toți. În plus, e ceva abject să te arăți puternic pe spinarea altora.

”Am luat o hotărîre. Această hotărîre îmi tulbură liniştea, îmi schimbă cursul vieţii, îmi primejduieşte însăşi viaţa. […] M‑am expus primejdiei cu bună ştiinţă, mi‑am asumat‑o, am făcut‑o să se nască şi mă duc în întîmpinarea ei. Făcînd astfel sînt curajos. Făcînd astfel îmi este totodată frică. […] Frica autentică este un instinct negociabil la nivelul libertăţii. Pentru că face parte din economia hotărîrii primejdioase şi a curajului, pentru că se naşte o dată cu ele, ea devine frică liberă. Frica liberă este frică învinsă şi de aceea, în mod esenţial, curaj.”

Acest tip de frică este cel creator. Te poți descoperi doar într-o continuă luptă cu tine însuți și cu limitele tale, astfel, definindu-te. Frica de a ne arăta descoperiți pentru ceilalți, frica de a-ți călca umbra, frica de a deschide uși pentru a nu avea ce să se trântească, frica de a încetini pasul, frica de a privi din exteriorul bolului cu supă, frica de a te evalua, frica de a te întreba cine și de ce ești cum ești, frica de a te descoperi prea gol, prea împrăștiat și irosit. Frica e ca un ciocan, poate dărma dar și construi în același timp. Depinde cum e folosit. Poate să te oprească în drum, sau dimpotrivă te poate ajuta să îți dai ființă. Lucrul cel mai important în povestea asta e să fi sincer cu tine (iar multe persoane aici stagnează, fie din egoism, fie din slăbiciune sau alte o sută de motive).

”Pe măsură ce frica se desfăşoară şi creşte în desfăşurarea ei, eu mă adun în mine. Aşteptînd deznodămîntul pe care hotărîrea mea l‑a proiectat, toată fiinţa mea se adună în frică. Însăşi această aşteptare înfrigurată determină strîngerea mea în mine. Frica este punctul de supremă concentraţie a fiinţei mele dinaintea deznodămîntului nefast. De aceea, mai mult decît oriunde, în frică eu sînt.[…] Totul este retras aici, concentrat, compact, coerent. De‑abia acum, în această contracţie de fiinţă, aflu cît de mult sînt.[…] În frică survine deci o confruntare decisivă: între ceea ce este condiţionat în mine şi necondiţionarea mea.”

Cam multe citate, știu :) Dar explică mai bine ca mine. Nu vă pot ura să fiți neînfircați, ci să fiți în stare să vă analizați temerile și să descoperiți care pot fi depășite, care pot fi amânate și care dintre ele au devenit un zid prea puternic pentru a fi străpuns. Monotonia, neîncrederea, egoismul, ura, ipocrizia, atenția special acordată pentru nimicuri (da, Vladuts, e special pusă asta aici) ne împuținează ființa. Dați-vă din când în când și Palme singuri, nu strică, altfel s-ar putea să adormiți.

P.S.: Citatele sunt din „Despre Limita” de Gabriel Liiceanu, o carte pe care o recomand cu căldură să o citiți.

http://vimeo.com/36224081

by Nexcauzal

Starurile din Pipera


Ieșeam de la muncă acum vreo 3 ore. Ca după orice zi de muncă, îmi târam pașii cu veselie spre casă, unde mă aștepta relaxarea mea blondă și cu spume, cea de toate serile. Pălăvrăgeam eu cu colegii de drum și, cum ne apropiam de stația de metrou, aud în depărtare larmă. Oameni chiuind, aplaudând și ovaționând. Pe măsură ce mă apropiam, conștientizam că urletele veneau din interiorul stației de metrou. Ce să fie oare? Se dau cartele de 10 călătorii moca? Fac doi sex în văzul lumii? L-au prins pe Justin Bieber și îl crestează live?

Cum intru eu, așa, la Pipera, văd oameni strânși în jurul scărilor aplaudând și urlând, cu pancarde în mână. La fel și jos. ”Ești un star”, ”Te iubim”, ”Ne place de tine” și alte bălării din astea. Ce sloboz? Merge Guță cu metroul? Gigi Becali? Simona Senzual goală și cu un vibrator pornit (și nu în mână)?

Nu. Când mă uit mai bine, mă prind. Oamenii ăștia aplaudau corporatiștii. O mișcare socială din aia de două parale ca ”Free hugs” și alte mizerii din astea pe sistemul ”YOLO”, ghidul tuturor poponarilor la viață din lume. Trec printre ei neatins că mă grăbesc să prind metroul, am chestii mai interesante de făcut acasă decât să trăiesc clipa. Am de scris pe blog.

Bine, puteam să vă pun un filmuleț cu treaba asta, dar mi s-au părut amuzante exemplele de mai sus și de-aia am făcut introducerea asta. Dar hai să pun și filmulețul, să fie treaba treabă, poate nu-s așa priceput la descrieri.

Gata, l-ați văzut? Nu e o aberație?

Să fiu sincer, când am ajuns acasă, m-am gândit un pic la asta. De fapt, chiar mai mult. Da, e o poponărie, da, mi se par penibili ăștia care chiar pun botul la așa ceva și trăiesc pentru mișcările astea sociale neplătite, care trăiesc pe banii părinților, dar care, astfel, devin oameni mai buni. Și, totuși, parcă mai e ceva…

Trebuie să fii ipocrit să zici că nu te ating chiar deloc bălăriile astea. Undeva, în adâncul sufletului tău, un copil de care uitasei că există a zâmbit când a trecut prin fața fagoților ăstora, care-l ovaționau. Indiferent ce le-ai zis celor cu care erai atunci. Și e și normal să fie așa. Ieși de la muncă, după 9 ore obositoare, fie că ai dat telefoane, fie mail-uri, fie că ai plimbat hârtii de colo-colo. Indiferent ce faci, te stresezi câștigându-ți pâinea. Sunt prea puțini cei care fac plătiți ce le place cel mai mult, așa că trebuie să ne raportăm tot timpul la gloată, nu la fericitele excepții. Să luăm exemplul meu. I-am ignorat ca să ajung acasă să fac ce-mi place. Gratis. Obosit și după muncă, unde-mi câștig banii necesari să-mi satisfacă viciile care mă aduc tot aici. Al dracului cerc vicios, nu?

O adunătură de low-liferi din ăștia, care au avut ei o idee despre cum să facă lumea un loc mai bun, pot să facă diferența între o seară obișnuită de muncă și una simpatică. Pentru că, dacă te duce capul suficient de mult, vei vedea că ce voiau ei să spună e că există viață și după cele 9 ore de la birou. Și că, nu pentru ei, dar pentru cineva sau câțiva, tu ești un om foarte important. Oricât de depresiv ești și oricât te desconsideri.

Ca să nu părăsesc, totuși, articolul într-o notă demnă de al șaptelea film din Twilight, frumos gest, băieți, oricine ați fi! Data viitoare dați și cartele de 10 călătorii gratis, prind bine. Mai bine 5 zile de muncă de transport gratis decât o seară zâmbitoare.

Sau nu?…

Acțiunea Instrumentalul: RDC


Snowflake again. I-am citit o scriere mai veche și l-am provocat să o rescrie, cu influențele actuale. S-a executat și a ieșit ceva absolut superb. Vă prezint o analiză de moment extraordinară:

E o zi ca oricare alta. Te trezești, după ce ai dormit la iubită, te speli și pleci spre casă. Aștepți în stația de 385. Ești mort de somn, nu ai dormit decât trei ore. Te uiți în jur, stația plină. Începi involuntar să studiezi oamenii de lângă tine. Câțiva țigani, cațiva bătrâni, câțiva adulți, câțiva tineri, câțiva copii. Fiecare este îmbrăcat diferit de toți ceilalți. Unii sunt veseli, unii triști, unii obosiți.

Cei mai mulți au doar un singur punct comun cu ceilalți. Așteaptă 385-ul să se ducă la treaba lor. Unii dintre ei se duc la servici, unii se duc acasă, unii se duc în vizită, unii se duc, nici ei nu știu unde. Foarte puțini, dacă nu cumva niciunul, sunt conștienți de fenomenul care va avea loc. Viețile lor, atât de diferite, de separate una de cealaltă, pentru câteva minute sau zeci de minute, cât durează călătoria, se vor uni. Pentru acele minute, destinele lor vor fi unul si același. Se creează legături de o intensitate maximă. Nu știi nimic despre ei, nici ei despre tine, nici nu vă interesează pe vreunul. Orice gest, orice replică, aruncată aproape fără a o gândi, orice intersectare de priviri, toate creează această relație.

Fata de pe al doilea scaun se uită insistent la tine. Te simți intimidat. Nu are mai mult de șapte ani. După câteva secunde, se trezește. Tresare o dată și își schimbă centrul de atenție. Legătura dintre voi doi s-a încheiat în acel moment. Rămâne legătura pe care o au toți între ei. Chiar fără a se observa unul pe celălalt. Dacă autobuzul explodează, toți sunt implicați. Totuși, legătura se rupe, atunci când mai coboara câțiva la fiecare stație.

Fiind aglomerat, șoferul deschide ușile înainte de stație. Coboară doamna de lânga tine. Avea un tic nervos și își trăgea nasul prea des. Asta ți-a atras atenția asupra ei. O ia în direcția în care merge 385-ul. Nu e singura. Din opt oameni, doi se duc în față, doi în spate. Doi se opresc, unul traversează. Pe celălalt nu îl observi. Din cei doi care se duc în față, unul se duce mai departe, celălalt se oprește, la un moment dat. La fel și cu cei din spate. Drumurile lor s-au separat dramatic. Probabil nu se vor mai revedea niciodată. Probabil că nu îi interesează. Probabil că, și dacă se vor mai vedea, nu se vor recunoaște. Și chiar dacă se vor recunoaște, vor întoarce privirea și își vor vedea mai departe de viață.

Inventezi un nume la fel de aleatoriu ca și relațiile care se creează odată cu acest fenomen, cum ar fi RDC – Random Destiny Connection (Conexiunea Întâmplătoare a Destinelor) și aprofundezi studiul asupra fenomenului pe care îl trăiești. Îți place. Te face sa te simți superior. Ești din ce în ce mai sigur că ești singurul cu gândirea asta, ignorând potențialul celorlalți. Nu-ți pasă, trăiești momentul.

Vine și stația ta. Cobori. La fel ca și mai înainte, coboară înca opt sau nouă cu tine. Mergi cincizeci de metri, toți sunt în spatele tău. Mai mergi încă cincizeci, nu mai vezi pe nimeni care era în spatele tău. De fapt, mai era unul, dar nu l-ai recunoscut. În alte circumstanțe, ar fi putut fi cel mai bun prieten al tău, sau cel mai aprig dușman. Oricum, l-ai fi recunoscut. Simți cum viața trece pe langă tine cu fiecare om de pe stradă. Știi că, la un moment dat, se vor repeta oamenii pe care îi vezi. Simți că, atunci când se termină oamenii, se termină și viața ta. De fapt, mai merge un pic înainte. Poate chiar mai mult.

Nu crezi că viața ta e controlată de un destin prestabilit. Deci, conexiunile care se formează sunt întâmplătoare. Puteai, la fel de bine, să nu fii acolo. Dar, dacă nu ar fi fost prezent, în acel moment, în acel autobuz, chiar și unul singur din toți călătorii, șirul evenimentelor s-ar fi desfășurat la fel? Fiind un om între alte șapte miliarde, te simți mic, te simți o statistică. Și, de cele mai multe ori, ești. Totuși, găsești consolare în gândul că, poate, lipsa ta ar schimba iremediabil drumurile și destinele celor din jur. Niciun răspuns nu e bun, cel mai probabil de la oboseală. Dar, în continuare, nu îți pasă, te mulțumești cu starea experimentată.

by Snowflake

Infernul lui Teo (partea a III-a)


Continuăm.

6. Ziariștii de la CanCan, Click și alte mizerii cu pretenții de ziar

Ei, ei, ei, cum să pedepsești niște scursuri care scriu articole despre cum a băut Andrei Gheorghe un suc de portocale? Te-ai gândi să-i înjosești, dar mă-ndoiesc că e posibil. Oamenii ăștia s-au înjosit cât au putut în timpul vieții, tu ce dracu’ le mai faci? Cred că mulți dintre ei să fi-nceput să scrie cu gândul că vor face anchete serioase, reportaje senzaționale și așa mai departe, vor lua premii Pulitzer și vor schimba lumea; în schimb, au ajuns să scrie căcaturi pe care le-nțelege oricine, de la semianalfabeți la reduși mintal care cred că soluția la problema inflatiei este să se tipărească mai mulți bani. Nu prea ai cum să nu te detești în situația asta.

Cea mai bună pedeapsă ar fi să-i lași să scrie căcaturi din astea și-n viața de apoi. Dar, pentru că mintea umană este cât se poate de adaptabilă, ei au ajuns să găsească o consolare în faptul că fițuicile la care scriu sunt citite de proști. Adică, OK, scriu căcaturi, dar le citesc mulți, așa că nu se poate spune că sunt (chiar) un ratat. Tanti Veta, gospodina convinsă de la 6, mare amatoare de OTV, se dă-n vânt după articolele mele despre divorțurile din lumea vedetelor. Și ca ea sunt mulți. Deci sunt și eu cineva.

Soluția este să le răpim și consolarea asta. Deci, jurnaliștii de căcat vor scrie în continuare articole, dar nu vor avea despre ce să scrie. În separeul lor nu se va-ntâmpla niciodată nimic. Vor fi osândiți să-și stoarcă veșnic mintea, căutând chestii despre care să scrie. Și nu vor găsi, așa că vor scrie despre firele de praf pe care le-au găsit pe haine. Sau despre căcatul de câine infernal în care au călcat.

7. Jucătorii împătimiți la Loto

Mdeh, nu zic că e rău să joci la Loto. O face aproape toată lumea… din când în când. Dar e penibil să joci câte 10 bilete pe săptămână (mai multe de sărbători), așteptând să te lovească norocul și să te-mbogățești. Adică, las-o-n pizda mă-sii, cu banii pe care-i dai într-un an pe bilete ai putea porni o mică afacere. Mică de tot, dar tot e mai OK decât să-ți faci planuri pentru când vei câștiga premiul cel mare. Și e penibil să te revolți când vezi că nu s-a câștigat premiul cel mare de câteva săptămâni și să mârâi că sigur e mânărie, dar să joci în continuare. Eu nu văd de ce s-ar face mânării, având în vedere că șansa de câștig a unei combinații de 6 numere din 49 e de 1 la aproape 14 milioane.

Da, dar eu joc 10 combinații pe săptămână, am șanse mai mari.

A, da. Mă scuzi. 10 la aproape 14 milioane. Mă-ntreb cum de n-ai câștigat până acum. E matematic imposibil să nu câștigi când ai șanse de 10 la 14 milioane. Sigur e mânărie.

Așa, cum îi pedepsim pe ăștia? Îi punem să joace la Loto. Dar, de dragul diversității, îi lăsăm să mai și câștige din când în când. Cu mențiunea că vor pierde tocmai biletul câștigător. Sau vor încasa câștigul și-l vor pierde pe bilete la Loto. Sau, saaau, preferata mea, la categoria I vor câștiga 100000 de jucători. La aceeași extragere.

8. Oamenii cu vederi de stânga

Vai, dar ce am cu socialiștii? Păi, să-i futut în inimă! Sunt niște cretini care vor să pervertească legile naturii. În lumea animalelor, cei puternici supraviețuiesc și-și transmit genele, iar cei slabi… se descurcă și ei cum pot. Socialistul crede că nu așa trebuie să se petreacă lucrurile în societatea umană. Socialiștii consideră că oamenii care au mai mult ar trebui să dea mai mult Statului, pentru ca acesta să le dea și celor care au mai puțin.

Cu alte cuvinte, tu ai mult, iar eu am puțin. Tu muncești mai mult decât mine, te educi continuu, îți pui mintea la contribuție și faci sacrificii când situația o cere. În consecință, îți merge bine. Eu nu vreau să mă educ, că asta implică să-nvăț chestii noi și urăsc să-mi folosesc creierul, nu mă spetesc cu munca, doar nu sunt tâmpit, nu sacrific plăcerea de moment pentru beneficii pe termen lung și, în general, mă mulțumesc cu puțin atunci când bunăstarea mea depinde de mine. Eu sunt dezavantajat din punct de vedere economic. Statul vede că tu o duci mult mai bine, așa că-ți impune fel de fel de taxe și impozite, ca să-și finanțeze măsurile de protecție socială care, într-un sistem de stânga, au darul de a-ncuraja lenea și prostia. Și cine beneficiază de aceste măsuri? Eu. Și mi se pare normal, că tu ești un îmbuibat care-și face concediile în străinătate, în timp ce eu nu-mi permit o plasmă. Păi, e normal așa? Dă-mi și mie, nu fi hapsân!

Apogeul frecției de stânga îl vedem în Franța, unde Francois Hollande, futu-l în suflet de socialist împuțit, încearcă să impună un impozit de 75% pe veniturile mari. 75%?! Ăsta nu e impozit, e jaf! Adică, tu câștigi 10 milioane de Euro într-un an și Statul îți ia 7 milioane și jumătate numai prin impozitul pe venit. Mai ai si alte contribuții de plătit, așa că te consideri norocos dacă rămâi cu 2 milioane de Euro din 10. Păi, de ce să mai muncești câtrei? Ca să finanțezi un sistem care pedepsește succesul?

OK, o pedeapsă pentru scursurile de stânga. Să ne gândim, să ne gândim… a, știu: să-și petreacă eternitatea într-un separeu în care toată lumea are vederi de dreapta și nu-i bagă nici dracu’ în seamă. Se știe că socialismul câștigă teren în perioade nefaste din punct de vedere economic. Dar dacă nu mai avem așa ceva? Dacă socialiștii latră ca proștii și toată lumea-și bate joc de ei și de cei câțiva adepți pe care i-au adunat din câte-un colț întunecat de separeu (trebuie, totuși, să fie și câțiva ratați care aplaudă stânga, altfel n-are haz)? Eu zic că va fi amuzant.

9. Grașii care se plâng că nu pot slăbi, dar nu fac nimic în sensul ăsta

Cred că știe toată lumea cel puțin un personaj de genul ăsta. Mă rog, „personaj” la figurat, pentru că, din păcate, sunt cât se poate de reali. Se plimbă printre noi (când au loc), mănâncă prostii, duc o viață sedentară, se plâng de cât de superficială e societatea și-ncearcă să explice că genele sunt de vină. Mda, 60% din grași au probleme de ordin genetic, deși studiile spun că procentul este mult mai mic (unele spun că e vorba cam de 1%). Acum, nu spun că tipul organismului n-are legătură. Eu, de exemplu, am un metabolism rapid ca un bolid. Singura mea șansă de-ngrășare ar fi să mănânc numai shaorma și prăjituri (mic dejun, prânz, cină și câteva gustări între), să beau doar bere și să nu mișc un deget toată ziua. La alții e invers, dar să punem o-ntrebare de bun-simț: chiar cu un organism predispus la-ngrășare, cât de gras poți fi dacă duci o viață sănătoasă?

Există o diferență între oamenii cu câteva kilograme-n plus și cei dizgratios de grași. Dar nu, e societatea rea că nu se uită-n sufletul omului, ci la straturile de grăsime. Chiar, sufletul unui om nesimțit de gras o fi și el gras?

Oricum, am pedeapsa ideală pentru aceste specimene: shaorma dietetică, prăjituri dietetice, Cola dietetică. Totul dietetic. Și programe intense de exerciții fizice. Zici că vrei să slăbești? Hai că te-ajutăm noi! Alergat cu furca magică gata să te-nțepe în zonele moi dacă-ncetinești. Genuflexiuni până simți la fiecare repetare cum mai transpiri puțină grăsime. Tae Bo până lovești ca Bruce Lee.

Regim ca-n Legiunea Străină, nu ca-n filmele penale cu grași care vor să slăbească, dar ajung la concluzia că sunt OK exact așa cum sunt și că societatea e de vină, că vrea membri care s-arate normal.

10. Hipsterii

Și de ce, mă rog? Că hipsterii sunt sunt doar niște indivizi care vor să fie diferiți. Păi, tocmai de-aia: vor cu tot dinadinsul să fie diferiți. Iar diferit ești (prin personalitate și comportament), nu cauți să fii. Nu-ncerci să fii înalt, ci ești. Nu cauți să fii negru, ci ești. Hipsterii sunt niște ființe banale care vor să iasă-n evidență. Și nu e greu să fii diferit când porți haine retro sau se plimbi cu o bicicletă retro. Hai să nu căcăm pe noi, oricine poate fi diferit dacă se-mpodobește cu beculețe roz, dar, când își dă jos podoaba neconvențională, redevine un om normal.

Si care e diferența între un hipster și un om normal? Hainele si accesoriile. Altfel, amândoi vor atenție. Bine, omul normal are un simț al penibilului mai dezvoltat, altfel ar fi și el hipster. Ar suferi de „cultură alternativă”.

E rău să te-mbraci ciudat? Nu. Dacă ai chef, o faci și gata. Jenant e să te-mbraci ca un clovn ca să ieși în evidență. Sau să-ți cumperi bicicletă din anii ’60. Pizda mă-sii, e o bicicletă cu o singură viteză. Și mai scumpă decât una în pas cu timpurile, că e costisitor să fii alternativ. De ce dracu’ ai vrea să iei o bicicletă învechită, când poți lua, cu bani mai puțini, o bicicletă normală? Pentru că vrei să fii diferit. Nu practic, ci diferit. Mă-ntreb când vor începe hipsterii să se deplaseze cu trăsura, că mașina e prea mainstream.

Așa, pedeapsa: toată lumea să-i imite. Vine hipsterul cu un sacou cu păsărele, a doua zi vine toată lumea cu același sacou. Se plimbă hipsterul cu bicicleta din anii ’40, toată lumea face la fel. Tot ce hipseteresc azi devine mainstream până mâine. Dacă puteți găsi o pedeapsă mai grea, vă invit să-mi spuneți. Pe mine nu mă duce mintea.

 

Așa, 10 separeuri. Ultimele 5 vin data viitoare.

Tradiția bimilenară a Bisericii Ortodoxe să mă sugă


Popa cu Maseratti

Acum câteva seri, într-un mare stil, Oreste s-a pișat pe purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române la emisiunea lui Brancu de pe Antena 2. Vă recomand călduros să accesați link-ul cu încredere și să vedeți cum reușește un personaj atât de antipatic ca Oreste (că e antipatic, orice ați zice voi) să inducă în blocaj mental un personaj atât de important în relația Patriarhiei Române cu creștinismul ortodox român. Dacă nu vă face să rânjiți satisfăcuți tonul încurcat al popei, măcar o să vă amuze întrebările lui Oreste, atât de bine plasate.

N-are sens să stau să disec toată conversația în paișpe, ci am să atac, pornind de la rage-ul lui Oreste și un post mai vechi de-al meu, cu toată ființa această instituție statală atât de scârboasă, al cărei unic scop la apariție a fost să subjuge individul și să împiedice instaurarea anarhiei într-o lume încă insuficient controlată de legislații.

Tradiția bimilenară a Bisericii Ortodoxe este o mare labă și o mare frecție și a fost din totdeauna, deși mizeriile pe care le-a promovat s-au tot schimbat la câteva sute de ani. Nu sunt eu un mare creștin și nici măcar nu mai cred în Dumnezeu, dar câteva din argumentele lui Oreste au fost cu adevărat justificate într-o conversație între doi oameni, teoretic, credincioși.

”Mai degrabă intră camila (o funie foarte groasă, nu confundați cu copitatele cocoșate) prin urechile acului decât bogații în Rai” zice Oreste, aluzie, probabil, la preotul care și-a cumpărat un Maseratti din banii câștigați de pe urma farmaciei pe care o deține. Lăsând la o parte acest caz extrem (admitem că nu sunt mulți popi care sparg 200.000 euro pe mașini de lux în România), este știut, totuși faptul că preoții noștri nu stau rău cu banii. Am făcut un calcul simplu acum câțiva ani. Pe 5 minute (maxim) de behăit la o pomană, popa a luat 30 de lei. Știu că s-a mai dus la încă o pomană imediat după, deci 60 de lei dintr-un foc pe un sfert de oră de citit niște abjecții. Pentru sfințirea apartamentului, care durează undeva la 2-3 minute, popa ia 10 lei. Dintr-o scară de bloc cu 10 etaje, admitem că deschid ușa 20 de apartamente. 200 de lei într-o oră. I rest my case.

Mânăstirea Mântuirii Neamului va costa 400 de milioane de euro. Din banii publici. Pentru că 87% din români sunt creștin ortodocși. Cum rămâne cu cei 13% care nu sunt? Eu, de exemplu, ca un ateu convins ce sunt, sunt ceva mai preocupat de cele lumești decât de cele sfinte și mi-ar plăcea mai mult ca partea mea din acei 400 de milioane de euro să fie reinvestită către ceva palpabil pentru mine. Câți suntem, 23 de milioane? Deci partea mea ar fi cam 17 euro. Ei, de banii ăștia aș prefera ca Statul să plătească la negru un hingher să culeagă doi câini vagabonzi aleatoriu aleși din preajma blocului în care stă maică-mea. La care merg o dată pe săptămână. Deci sunt pasibil să mă întâlnesc cu acești 2 câini de două ori pe săptămână, maxim. În funcție de preocupările patrupezilor, sunt șanse să nu mă întâlnesc cu ei mai des de o dată la 2 luni. Tot prefer cheltuirea acelor 17 euro cu care contribui la Mânăstirea Mântuirii Neamului pe treaba asta decât pe 1 milimetru pătrat de aur de pe cupola lăcașului sfânt.

Ca o paranteză, m-am gândit odată cum ar fi să ataci cu niște cocktail-uri molotov mizeria asta la câteva zile după ce a fost construită și s-o arzi din temelii. Și apoi să pui o pancardă pe care să scrie: ”400 de milioane de euro au ars aici cum arde dragostea voastră pentru Dumnezeu.”. Nu știu, mi se pare foarte amuzantă ipoteza asta. Bine, m-aș gândi și mai mult la acei doi câini vagabonzi care sunt încă liberi atunci, dar măcar știu că cineva v-a futut în bot cu mall-ul vostru ortodox.

În sfârșit, o fază foarte tare mi s-a părut cu călugărul Tadei, despre care fagotul de la Parohie n-avea habar. Ca un miserupist total despre Biserică și papagali burtoși care se îmbogățesc din nimic, rezonam cu el, dar am căutat pe google din curiozitate. Aparent, a fost unul din cei mai respectați duhovnici ai istoriei bisericești recente din Serbia. Pentru cineva care se laudă că știe atât de multe despre cele sfinte, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, nu prea și-a făcut temele. Cu alte cuvinte, e un bou cu diplomă, preocpuat mult mai mult să arătăm Europei cât de creștini suntem, decât să știe ceva realmente relevant pentru habotnicii care vin să-i sufle-n pulă.

În fine. Cam ăsta e rage-ul de azi (v-am zis că trag pe pulă ceva de data asta), vă las să vă mai gândiți puțin la ce e cu adevărat relevant pe lumea asta. Ca ateu, v-aș recomanda să renunțați la credință, dar respect alegerile și, ca fost creștin, pot să vă confirm că poate fi de foarte mare folos. Dar să fim un pic raționali. Dacă-l iubiți pe Dumnezeu și-i urmați Cuvântul, felicitări, nu am să condamn niciodată pe nimeni pentru asta. Dar nu mai suflați popi în pulă, nu acceptați să zboare aproape jumate de miliard de euro (în PULA mea!!!) pe o mizerie de care nu avem nevoie, nu le mai dați bani pentru orice 2 minute de slobozit cu apă pe pereți sau behăit ceva în cinstea mortului și nu mai promovați japca bisericească. Rolul lor, cum a zis și Oreste este să ne boteze gratis, să ne cunune gratis și să ne înmormânteze gratis. Ori plătesc taxe și impozite pentru ce primesc, ori trăiesc din salariu de bugetari (ceea ce sunt, având în vedere că Biserica este o instituție ce ține de Stat).

Gândiți-vă puțin. Dacă Dumnezeu există și voi îl iubiți și trăiți în Legea lui și-i respectați Cuvântul, veți ajunge în Rai, alături de El. N-aveți nevoie de falși emisari de-ai Lui pentru asta. Rugați-vă la El și spuneți-i Lui păcatele. Respectați dorința răposatului și incinerați-l sau aruncați-l în mare, dacă asta a vrut. Nu vă lăsați jecmăniți de cineva care nu face decât să vă stropească pereții pentru 10 lei și nu aveți nevoie de un burtos care să spună un discurs standard pentru oricine înmormântează. Nu-I faceți cinste lui Dumnezeu așa, ci vă lăsați trași pe sfoară. Dacă aveți credință, sunt sigur că e suficient. Ei și-au făcut treaba până acum câteva secole, când opreau oamenii să se omoare între ei, de teama Judecății de Apoi. Acum există legi. Biserica nu mai e necesară.

Acțiunea Instrumentalul: Consecințele coziașului șficuit


S-a întors Irinaaa! Fără alte comentarii:

Zilele astea am experimentat o adevărată iluminare, aş putea spune. O zi de filosofat sub influenţa factorilor perturbatori, o seară în care totul capătă sens şi niciun subiect nu mai e de neatins. Şi, cum abia au trecut Sărbătorile (momentul ăla din an în care orice cantitate de alcool este permisă), sunt convinsă că mă veţi înţelege cât de curând.

1. Se ia o cantitate suficientă din orice substanţă care îţi poate da o senzaţie de amorţeală, eliberare, uşurare etc. Se consumă în mod adecvat, perseverent. Se induce starea de letargie.

2. Se începe cercetarea sensului vieţii, vorbitul cu sine, râsul isteric, încercarea de a găsi răspunsul întrebărilor de muuult clocotind în mintea ta, soluţii la anomaliile lumii.

Se găseşte un fir!!! Memoria! De ce afirmăm deseori că memoria ne joacă feste? Sau de ce nu ne amintim deloc unele aspecte ale trecutului? Ce se întâmplă, de fapt? Eee, nu mare-ţi va fi mirarea când vei afla care e răspunsul alter-ego-ului meu: memoria omului este împărţită în două:

– memoria curată (limpede, a lucrurilor obişnuite) şi

– memoria depravată (a lucrurilor extraordinare de care am vrea să nu ne amintim a doua zi)

Aşadar, având aceste două compartimente în mintea noastră, le putem accesa doar în momentul în care ne aflăm în una din cele două situaţii. În mod cert (şi verificat) ele nu funcţionează concomitent. Ăsta este motivul pentru care, după o beţie groaznică, nu-ţi aminteşti ce s-a întâmplat cu o seară înainte!!! Ăsta e motivul pentru care continui să bei, pentru că nu-ţi aminteşti niciodată cum s-a terminat data trecută!!! Ooo da, am găsit cheia! (păcat că până mâine se va fi uitat).

3. Se alege un film pe care l-ai mai văzut dar nu l-ai înţeles nici măcar în condiţiile cele mai bune, să-ţi testezi limitele, şi de ce nu, să îi găseşti înţelesuri ascunse.

The Butterfly Effect a căpătat noi valenţe, ambiguităţi şi re-evaluări. Lucru ce mi-a confirmat faptul că memoria curată şi cea depravată nu lucrează împreună. Bineînţeles că mai văzusem filmul, însă fişierul corespunzător filmelor vizionate, din memoria depravată, nu era încărcat cu stenograma acestui film. Ele erau de fapt informaţii noi, aşteptând să capete alte înţelesuri. Bun! O luăm de la capăt, aflăm că e ceva fishy la mijloc, aşteptăm deznodământul şi daaaa… o nouă interpretare!… personajul principal făcea parte din specia oamenilor fără suflet, exilaţi pe altă planet. Cu toate astea, a reuşit să se infiltreze pe Pământ. Încercând să se acomodeze vieţii umane, totuşi simţindu-se ca un intrus, a început să îşi pună din ce în ce mai multe întrebări. A aflat până la urmă că nu trebuia să existe, că de fapt prin simpla lui existenţă provoacă un adevărat dezechilibru, că orice ar încerca să schimbe în trecut nu va reuşi decât să provoace mai mult rău. De unde şi concluzia filmului: până în momentul în care cele două lumi vor fi suficient de îndepărtate şi izolate încât să nu se influenţeze, nu are rost să speri la ceva bun, uman , minunat, luminos. Întotdeauna va apărea un factor perturbator care să strice mersul lucrurilor. Şi ca să continui pe ideea lansată de Vladuts într-un post anterior, nu are rost să speri că vei găsi acel ceva care să te facă să mergi mai departe până când vei ajunge în momentul în care even down is looking down on you. Până atunci speranţa este doar ceva care ne face să ne bazăm pe faptul că greşelile pot fi îndreptate, vorbele retrase şi că o moştenire va pica din cer, ştergând apăsarea zilei de mâine. Deci să nu mai sperăm!?

Trei paşi simpli, şi totuşi atâtea înţelesuri noi… şi ştiu că starea indusă de alcool sau alte substanţe halucinogene ne face să găsim mai uşor soluţii, să fim mai curajoşi şi sinceri, însă ne dă oare şi răspunsurile pe care le căutăm?

by Irina

Infernul lui Teo (partea a II-a)


Salut! La mulți ani! Să vorbim despre Iad. Mai exact, despre cum aș organiza eu Iadul dacă mi s-ar da ocazia. Și, dac-aveți puțin ghinion, s-ar putea să se-ntâmple și asta.

V-am explicat data trecută c-ar exista câte-un separeu pentru fiecare categorie de păcătoși. Bine, „categorie” în sens larg, că n-o să am câte-un separeu pentru escroci și hoți. În mare, fac cam aceeași chestie: își însușesc bunuri/foloase necuvenite, deci mobilul e cam același, deci n-are rost să-i separăm.

Și, ca să evităm discuțiile idioate care se nasc când te-aștepți mai puțin: da, știu că-n fiecare categorie există și excepții. Da, știu că sunt si preoti buni. Da, știu că nu toți cocalarii sunt idioți, unii sunt doar proști. Da, știu ca nu toți … sunt … și fac …, mulțumesc foarte mult, gura! De fapt, am ceva pentru voi: un separeu care deschide lista.

1. Idioții care nu știu când să despice firul în 4 și când să-și țină dracu’ gura

Pentru că dai de ei peste tot: oameni lipsiți de simțul umorului, incapabili sa gândească abstract, dar care cred că au întotdeauna ceva de spus. Și, ce e mai grav, spun. Vin cu fel de fel de completări idioate și lipsite de sens sau cu explicații inutile. Îl știți pe dobitocul care spune un banc și-ncepe imediat să-l explice? Ei, ăștia-s mai răi.

Nu poți să spui un banc cu moldoveni fără să sară idiotul să-ți explice că, de fapt, nu toți moldovenii sunt așa (leneși/proști/hoți/invidioși/necivilizați/bețivi/violatori de mătuși/ce mai vreți voi, că-s multe bancuri cu moldoveni). Da, boule, știm! Chiar era de așteptat ca-n ditamai regiunea să fie și oameni normali, n-aveam nevoie să vii tu cu lecțiile despre cum nu e bine să generalizăm. Așa cum se trezesc mulți să bată cu pumnul în masă că nu toți țiganii sunt ciori. Nu sunt, de-asta și folosesc 2 cuvinte diferite: țigani, pentru cei OK, și ciori, pentru ceilalți.

Oricum, pentru ăștia am o pedeapsă care le va provoca mai multe suferințe decât toată smoala din Iad turnată peste ei: să stea veșnic la o masă cu demoni care discută chestii normale și generalizează. Bancuri cu polițiști, blonde și ardeleni, discuții despre țigani si preoți, chestii de genul. și, cqnd se trezește Gigel-apărătorul-corectitudinii să comenteze, să n-o poată face. Să n-aibă voce. Și să-ncerce la nesfârșit s-atragă atenția, poate le explică prin semne demonilor că sunt și excepții de la regulă. Și să nu-l bage nimeni în seamă, iar el să sufere la nesfârșit că nu poate să-i salveze pe demoni de prejudecăți.

2. Preoții

O, da, preoții. Nu e un mister că 90% dintre ei vor ajunge în Iad. Să vedem cum îi pedepsim, pentru că ei au vorbit toată viața despre Iad și cum e nasol de tot acolo, deci se poate spune că știau ce-i așteaptă. N-or fi crezut că și ajung acolo, or fi zis că ocupația vine la pachet cu imunitatea, nu contează: au făcut cam toată viața ce spuneau că nu e bine să facem noi, deci merită cu prisosință un loc în Iad.

Ei, preoții sunt periculoși. Așa cum au prostit masele în timpul vietii (nu că masele ar fi prea greu de prostit), s-ar putea să facă probleme și-n Iad. Mâine-poimâine convertesc niște draci și te trezești că-ncep angajații s-o ardă religios. Și să fie habotnici, pentru că, în general, proaspătul convertit e cel mai prost animal. Nu, nu merge să-i lași pe preoți de capul lor.

Eu i-aș pune într-o biserică mare de tot (o versiune infernală a Catedralei Mântuirii Neamului, de exemplu) și i-aș obliga să predice. Și să vină dracii la slujbă să pună întrebări. Multe și incomode, la care preoții să nu știe să răspundă. Vă dau mai jos un exemplu de dialog:

– Și să nu lăsati un copil să moară nebotezat, căci este un păcat groaznic și…

– Părinte, părinte!

– Da, fiule…

– Sunt preaplecata slugă a sfinției tale, Aghiuță Încornorescu. Părinte, dacă un copil nebotezat moare, ajunge în Iad?

– Păi, fiule, este nebotezat și…

– Dar, părinte, nu e vina copilului. Că el n-avea cum să oblige pe cineva să-l boteze, deci, de ce s-ajungă-n Iad?

– Fiule, misterioase sunt căile Domnului.

– Nu, părinte, eu vreau să știu cum se face că Dumnezeul bun si drept de care ne spui tu ar comite o asemenea nedreptate.

Sau ceva și mai frumos:

– Să nu preacurviți, fiilor, căci este mare păcat.

– Părinte, dar săptămâna trecută te-am văzut cum te furișai în biserică însoțit de o femeie. Și am auzit și gemete. Și stie toată lumea. Și, părinte, asta nu e preacurvie?

– Ahm, păi, ăăă…

Și să se repete asta la nesfârșit. Pentru că e Iad, iar pedepsele sunt eterne.

Și, pentru că nu mă pot abține: să fie chemați la nunți, botezuri, înmormântări și alte chestii, să fie obligați să meargă și să nu-i plătească nimeni.

3. Habotnicii

O altă categorie cu loc rezervat. De ce-ar ajunge niște oameni excesiv de religioși în Iad? Păi, e simplu: sunt cei mai grăbiți s-arunce cu pietre. Sunt primii care-și pun pe uși hârtii pe care scrie ceva de genul „Nu sunați dacă sunteți martori ai lui Iehova, baptiști sau alți eretici. Eu sunt [religia vitei]”. Și eu mi-aș pune astfel de hârtii pe ușă, doar că textul ar fi diferit: „Nu suna dacă ești martor al lui Iehova, baptist sau alt cretin care crede c-a descoperit secretele mântuirii și vrea să m-atragă și pe mine în schema asta piramidală.”. Mda, n-am o problemă cu martorii lui Iehova, am o problemă cu faptul că nu știu să stea în banca lor. Mi se rupe de religia pe care-au ales-o.

Habotnicii au impresia că duc vieți lipsite de păcat. Da, îi auzi spunând că și ei sunt păcătoși, dar o spun doar pentru că dă bine. În realitate, sunt convinși că reprezintă exemple demne de urmat. Da, și ei sunt de multe ori tentați să blesteme ( de fapt, uneori o și fac), să bea, să și-o tragă cu fata (sau baiatul) vecinului și alte chestii, dar se abțin. Pentru că așa sunt obișnuiți și pentru ca le place să se gândească la cât de virtuoși îi face asta. Se aseamănă cu psihopatul care și-ar strânge de gât toți cunoscuții, dar n-o face, din teama de pedeapsă, și-ncearcă să se convingă că, prin asta, demonstrează că e sănătos psihic.

Oricum, habotnicii au fost toată viața siguri că vor ajunge direct în Rai, iar Sfântul Petru va veni să le servească o cafea. Eu cred că ne putem folosi de asta: îi vom strânge-n biserici (eventual, separeul-biserică în care se află ei se va afla lângă separeul-biserică al preoților) și-i vom pune s-asculte slujbe despre cum să n-ajungi în Iad și să discute despre cum ceilalti sunt niște păcătoși atinși de dracul. Și le dăm și liste pe care să bifeze ce-au făcut și ce n-au făcut ca s-ajungă-n Rai. Și vor sta ei și vor bifa că s-au rugat de 20 de ori pe zi, au mers la biserică de 3 ori pe săptămână, au ținut post în 70% din timp, s-au uitat de sus la păcătoșii din jur, n-au dansat, n-au făcut sex, au avut întotdeauna o atitudine de martiri, nu s-au distrat și așa mai departe, apoi se vor uita-n jur și se vor întreba cum dracu’ au ajuns aici.

4. Zgârciții

Uite o categorie pe care chiar o detest. Nu mi se pare ieșit din comun să fii calculat cu banii. Nu mi se pare exagerat să fii econom sau să te gândești de 2 ori înainte să cumperi ceva. Dar, daaar, nu-i suport pe oamenii care suferă pentru fiecare bănuț pe care-l scot din buzunar. Pentru că, în definitiv, banii sunt făcuți ca să circule, nu ca să ții cu dinții de ei și să ți se pară tot timpul c-ar trebui să plătești mai puțin.

Nici nu văd ce-aș mai putea spune despre oamenii ăștia. De fapt, reprezintă o specie atât de scârboasă și demnă de bătut cu lanțul, încât mă rezum la a indica pedeapsa potrivită: să facă veșnic cumpărături la prețuri de magazin cu pretenții.

5. Fotografii amatori si lipsiți de talent

Lumea e plină de fotografi. Mă rog, se cred ei fotografi. Eu îi consider pozaci. Mare șmecherie, scoți camera, sau, dacă suferi prea tare de tine, aparatul profesional sau semiprofesional, și apeși un buton. Ooo da, asta sigur denotă talent. Și sigur se udă toate păsărelele pe o rază de 50 de metri când văd aparatul pe care ți l-a făcut ma-ta cadou c-ai luat BAC-ul sau pe care ai dat 2 salarii și pe care habar n-ai să-l folosești.

Acum, aparatele foto sofisticate sunt bune. Pentru oamenii care chiar știu ce-au de făcut cu ele. Pentru hipsterii cu pretenții de artiști sunt doar niște accesorii care le scot în evidență prostia.

Oaaa, uite ce aparat am, o să pozez apusul [care seamănă cu cel de ieri și cu cel de alaltăieri și, de fapt, cu toate apusurile de până acum], o clădire veche, un căcat de câine și niște flori. Și o să pun pozele pe Facebook, în albumul „Fotograf incognito” și o să primesc Like de la toți prietenii mei proști care se cred, la rândul lor, mari fotografi. Și care, la fel ca mine, pozează chestii banale.

Bravo, bă! Dac-ai citit și o carte despre fotografie și poți să-mi vorbești 3 ore despre cum trebuie făcută o poză (unghi, lumină, distanță, centru de interes și alte chestii care, cel mai probabil, nici nu mi-ar trece prin cap), dar tu nu ești în stare să faci o poză interesantă, ești cel mai tare. Vreau să te spânzur de cel mai înalt copac și să-i invit pe toți prietenii tăi idioți ca tine să-ți facă poze și să le pună pe Facebook, s-arate ce artiști sunt. Că funii mai am destule. Și copacul acela înalt are multe crengi.

Oricum, am o pedeapsă simplă: să facă veșnic poze, că-n Iad s-ar putea să găsească multe chestii mai interesante decât un peisaj de munte, dar să le iasă mișcate. Sau prea luminoase. Sau întunecate. Sau arse. Sau ceva. Mă rog, să se vadă de la o poștă că sunt niște poze de căcat. Și pe ei să-i streseze chestia asta, că, până la urmă, or fi niște fotografi deplorabili, dar măcar să le iasă bine pozele din punct de vedere tehnic. Ceea ce nu se va-ntâmpla.

Și dup-aceea să-ncerce să le urce pe Facebook și să primească următorul mesaj: „Selected file could not be uploaded. It’s too shitty for our servers and you’re too stupid to breathe.”.

Și mai am. Infernul lui Dante avea 9 cercuri, al meu va avea mai multe. Reveniți.

Din nou despre ce e-n mintea românului


Pentru că a început un nou an și nu e un eveniment ieșit din comun, așa cum scria Teo în post-ul precedent, m-am gândit ca primul meu articol pe 2013 să nu fie atent ales și bazat pe sugestii de cum să fim oameni mai buni, wishlist-uri și alte bălării. Aveam vreo două draft-uri mentale bazate pe mișto nesimțit de sub-clase de oameni. Altădată. Discuția cu colegii de muncă de azi de la țigară a fost mult mai interesantă. Dar să nu ne grăbim.

O să aveți nevoie de câteva articole de la începuturile Palmelor, ca să vă dați seama la ce m-am gândit când a început discuția cu pricina: ăsta, ăsta, ăsta și ăsta. Așa, acum, cu research-ul făcut, să vedem despre ce e vorba cu adevărat.

O colegă susținea că nu suntem bine văzuți în afara granițelor. Nimic nou pentru mai toată lumea. Interesant e că nu se simțea comfortabil cu faptul că este etichetată din cauza unor incidente izolate generate în trecut de români sau unii care se dădeau români (nu e nevoie să le zic pe nume, știți la cine mă refer). Just, m-am gândit, dar aveam argumentul pregătit și pentru asta: oare noi nu facem la fel în țara noastră? Pornim de la premisa că poporul cutare nu știe decât să vândă în Dragonul Roșu, poporul nu știu care cere nejustificat introducerea limbii lor în țara noastră sau alt popor nu știe decât să fure, să cerșească sau să asculte manele. Ori, la fel cum, în cazul ei, ea nu făcea parte din eticheta văzută de italieni, poate nici în țara noastră, toți reprezentanții popoarelor mai sus amintite nu se încadrează neapărat în standardele cu care i-am etichetat noi. Poate unul e student la Medicină cu 10 pe linie, altul predă într-o facultate importantă sau altul e un broker de succes.

Mi-am dat seama cât de ipocriți sunt românii (de mine știam deja). Nu o acuz pe colega mea, Doamne ferește, ci vorbesc la general (pentru că, nu-i așa?, asta facem toți). Cât tupeu să ai să țipi sus și tare că ”Dom’ne, nu e corect, eu nu am venit să fur sau să mănânc lebede, de ce mă cauți și-n cur după arme albe?” atâta vreme cât cu prietenii la bere ești la modul ”Să-mi bag pula, așa m-am săturat de ăștia, oriunde-i văd mă aștept să-mi bage niște ghete de fotbal Adibas sub nas și să-ncerce să mi le vândă.”. Chiar nu poți cere să fii tratat corect când nici tu nu tratezi corect.

Asta ar fi problema de moralitate, bun, din care degenerează o altă treabă pe care a mai tratat-o Teo prin multe post-uri de-ale lui (nu mai detaliez, folosiți cu încredere funcția ”caută”, nu vă dor mânuțele), și anume că românul are impresia că totul i se cuvine. Îl enervează să trateze minoritățile în regim special, dar când e el o minoritate, țipă să-l audă și Papa, dacă se poate. Eu cred că la baza acestor manifestări stă tot incultura, pentru că orice om cu capul pe umeri poate să spună calm:

”Frate, ăia să-nvețe limba noastră, că de-aia-s la noi în țară și nu la ei. Nu e treaba noastră să-i ținem în puf. Apoi, e de datoria noastră să-i tratăm ca pe orice alt român, care știe limba și are niște competențe într-un domeniu. Poate fi lejer angajat oridunde. Ăia să-și legalizeze afacerile și să vândă ce vor ei, civilizat, atâta vreme cât există documente legale care să ateste veridicitatea articolelor. Și să-nvețe limba. Ăia să se ducă la școală și să-și vadă de educație și dezvoltare și să își desfășoare activitățile în legalitate. Și să-nvețe un pic de bune maniere. Nimeni nu ar trebui să zică nimic nimănui, atâta vreme cât în statul ăsta, ideea de bază e că suntem toți egali. În sfârșit, când merg în Italia, vreau să fiu tratat egal, ca orice italian și e de datoria mea să pot comunica cu ei, nu a lor să mă înțeleagă, deci să învăț în morții mei măcar engleza.”

Dar e prea complicat și pare ușor incorect. Cum adică, nu pot discrimina după aspect? Nu pot isca bătăi în baruri că ăla e de nu știu ce religie? Nu pot să mă scandalizez că fiică-mea se vede cu cineva de pe alt continent care studiază la noi? Nu pot să nu-l angajez pe ăsta că are un nume de căcat?

Într-o lume ideală, cultă și corectă, nu, nu poți. Dar noi trăim altundeva, deci articolul ăsta a fost inutil. Post-ul următor promit că fac mișto de cineva. Până atunci, luați-vă ochelarii de soare, mergem în Infernul lui Teo, pentru partea a II-a.

Post Navigation