Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “analiză”

Dezvoltare personală cu Vladuts


Îmi notasem niște idei de articole prin care să iau la mișto câteva specimene ale mirobolantei societăți din care facem involuntar parte. Cum nu mă simțeam at my best în dimineața asta, le-am lăsat pe altă dată. Făcusem recent (adică ieri) trimitere de pe EtR la acest mai vechi articol al lui Teo. Am mai remarcat un calup de comentarii interesante la guest-entry-ul lui Liv, care se pare că a stârnit ceva vâlvă. Mi-am dat seama că fiecare are momentele lui constructive. Chiar dacă și eu am tras câteva semnale de alarmă în trecut pe-aici (mă refer la cum ne controlează televiziunea sau cum ne subjugă tehnologia modernă sau tradițiile idioate), nu am făcut-o niciodată obiectiv, fără să las măcar o doză de sarcasm sau mișto-uri proaste să își lase amprenta pe articolele respective. Probabil voi eșua și acum.

Cu toate astea, e timpul să vorbim un pic și despre individ, la nivel particular, fără să mai generalizăm, fără să împărțim în categorii (Catch Her should know better) și fără să dăm verdicte, fără soluții constructive. De fapt, e timpul să nu mai vorbim la plural. Sunt un simplu gânditor, poate cu ceva mai multe întrebări decât alții, poate cu ceva mai puțină ambiție decât alții și cu siguranță cu mai multe frustrări decât majoritatea. Cu toate astea, cum Teo subliniază deseori foarte bine, dacă te plângi fără să acționezi, meriți o bucată de bordură în dinți. Susțin, deci merit o bucată de bordură în dinți. Cu toate astea, măcar pentru că mă gândesc la asta, îmi conștientizez propria existență și chiar am tupeul necesar să pregătesc un plan pentru a schimba mizeria asta, cred că putem folosi o jumătate de bordură. Deși Teo nu prea e de acord, merit credit pentru încercare.

Să încep cu începutul. Analiza problemei e cât se poate de simplă, în momentul de față. Sigur, durează ceva până renunți la a fi o dronă frustrată din motivele cutare și cutare și începi să te întrebi care e cauza problemelor tale, cum se răsfrâng ele asupra existenței tale și cum poți face ceva să le rezolvi și să-ți continui drumul în viață. Zic că durează ceva pentru că orice frustrare aduce cu sine subiectivism, depresie și înclinație către rutină. Ceea ce înseamnă că renunți să mai faci chestii și te complaci în mizerie. Cea mai proastă idee posibilă. Mai deștept de atât ar fi să-l pui pe Becali președinte, ca să-ți dai seama cât de proastă poate să fie ideea de a renunța.

Prin urmare, ca de la frustrat în curs de vindecare la individ, pașii sunt uluitor de simpli și puțini. Mai greu e să-i pui în aplicare.

1. Analizează-te. Ești individul x, în situația y, cu proprietățile z și circumstanțele w. De aceste 4 variabile (care vor rămâne constant variabile – see what I did there?) depinde cum arată viața ta. Analiza e grea și dureroasă, pentru că presupune să fii sincer cu tine, să îți recunoști defectele și să vezi cum te țin ele în loc în încercarea de a progresa în orice arie sau dimensiune te interesează pe tine. Cu alte cuvinte, în momentul de față, să definești individul x (cine ești, cu adevărat, și cum te raportezi la ce e important pentru tine – fiul mamei, iubitul iubitei, un simplu angajat, un student mediocru, etc..), situația y (adică ce consideri tu că e provocarea din momentul de față – probleme în familie, probleme cu partenera, dorința de a promova sau de a termina facultatea), proprietățile z (ce ai și ce îți lipsește din a reuși să rezolvi situația y) și circumstanțele w (ce trebuie să iei în calcul când te pui pe treabă). E mai ușor cu trei beri și o foaie de hârtie (mă rog, la mine a fost). Ca idee, tot ce am scris mai sus se poate sumariza în ”ce-ți lipsește să fii fericit și ce trebuie să faci pentru asta”.

2. Planifică. Să nu ne lăsăm imaginația să zburde și să fim realiști. Odată ce ai finalizat profilul tău și ai analizat tot ce e important pentru a progresa, pune-ți obiective ambițioase, dar realiste. Orice ar zice căcaturile de poze de pe facebook de tipul YOLO sau ”poți fi orice vrei să fii”, nu poți să fii orice vrei să fii și faptul că trăiești o singură dată nu e o epifanie. Poți să fii doar ce poți să fii, având în vedere cu ce pleci la drum și care sunt circusmtanțele de care depinzi. Dacă ți-ai propus să fii Bill Gates, ai face bine să ai o idee strălucită legată de tehnologie și să știi și cum să o concretizezi, altfel vei muri trist că poza share-uită de tine cu 40 de ani în urmă a mințit. Cel mai deștept e să-ți stbailești obiective tangibile, mici și pe termen scurt, care însumate să reprezinte un obiectiv mare pe termen lung. Dacă vrei să slăbești, concentrează-te, pentru început, la a slăbi un kilogram la două săptămâni, nu-ți propune să slăbești 10 în 4 luni. S-ar putea să te plictisești pe drum, văzând cât de greu progresezi sau, mai rău, să fii debusolat. Atingerea obiectivelor mici îți va da ambiție, pe când tărăgănarea obiectivelor mari să te demotiveze. Ca idee, tot ce am elaborat aici se traduce prin ”Pune-ți obiective realiste și fă-ți planuri elaborate de cum să le atingi, într-un timp dat”.

3. Acționează. Ți-era frică de partea asta, nu? E destul de ușor să iei la bord alcool și să notezi analiza circumstanțelor pe care le definești sau să faci un plan elaborat de dezvoltare personală pe 5 ani. Mai greu e să și faci ceva în privința asta. Singurul lucru pe care ar trebui să-l ai în minte în situația asta trebuie să fie rezultatul final. Cumpără-ți un tricou foarte șmecher cu un număr mai mic și pune-l ostentativ în centrul camerei, astfel încât, ori de câte ori ți-e lene să mergi la sală, să-l vezi și să-ți amintești că degeaba e atât de șmecher dacă tu arăți ca o minge de plajă în el. O idee puerilă, dar care merită încercată, e să-ți faci un pin-board din ăla cu obiective de atins. Pune-ți o poză cu tricoul acolo, editează-ți fluturașul de salariu cu suma pe care vrei tu să o reflecte și scoate la imprimantă poza cu mașina pe care vrei să ți-o cumperi. În esență, concretizează în format fizic orice obiectiv ai. Oricât ar fi de subtil, important e să înțelegi tu ce e pe bucata aia de plută, nu alții, pentru că tu ești cel care trebuie să se mențină motivat. Cu timpul, nu o să mai ai nevoie de asta, o să te alimenteze reușitele tale anterioare. De fapt, ce vreau să zic e ”Folosește-te de orice mijloace de a te menține în priză și a nu te da bătut în a face ce trebuie ți-ai propus să faci”.

Știi ce e ciudat? Tot ce am scris aici e verificat până la punctul 2, de 3 nu m-am apucat nici eu. Dar cât de scump poate fi un pin-board? Hai să vedem dacă într-un an de acum încolo tonul articolelor mele de dezvoltare personală va fi același sau nu. Duminică productivă tuturor!

Anunțuri

Acțiunea Instrumentalul: RDC


Snowflake again. I-am citit o scriere mai veche și l-am provocat să o rescrie, cu influențele actuale. S-a executat și a ieșit ceva absolut superb. Vă prezint o analiză de moment extraordinară:

E o zi ca oricare alta. Te trezești, după ce ai dormit la iubită, te speli și pleci spre casă. Aștepți în stația de 385. Ești mort de somn, nu ai dormit decât trei ore. Te uiți în jur, stația plină. Începi involuntar să studiezi oamenii de lângă tine. Câțiva țigani, cațiva bătrâni, câțiva adulți, câțiva tineri, câțiva copii. Fiecare este îmbrăcat diferit de toți ceilalți. Unii sunt veseli, unii triști, unii obosiți.

Cei mai mulți au doar un singur punct comun cu ceilalți. Așteaptă 385-ul să se ducă la treaba lor. Unii dintre ei se duc la servici, unii se duc acasă, unii se duc în vizită, unii se duc, nici ei nu știu unde. Foarte puțini, dacă nu cumva niciunul, sunt conștienți de fenomenul care va avea loc. Viețile lor, atât de diferite, de separate una de cealaltă, pentru câteva minute sau zeci de minute, cât durează călătoria, se vor uni. Pentru acele minute, destinele lor vor fi unul si același. Se creează legături de o intensitate maximă. Nu știi nimic despre ei, nici ei despre tine, nici nu vă interesează pe vreunul. Orice gest, orice replică, aruncată aproape fără a o gândi, orice intersectare de priviri, toate creează această relație.

Fata de pe al doilea scaun se uită insistent la tine. Te simți intimidat. Nu are mai mult de șapte ani. După câteva secunde, se trezește. Tresare o dată și își schimbă centrul de atenție. Legătura dintre voi doi s-a încheiat în acel moment. Rămâne legătura pe care o au toți între ei. Chiar fără a se observa unul pe celălalt. Dacă autobuzul explodează, toți sunt implicați. Totuși, legătura se rupe, atunci când mai coboara câțiva la fiecare stație.

Fiind aglomerat, șoferul deschide ușile înainte de stație. Coboară doamna de lânga tine. Avea un tic nervos și își trăgea nasul prea des. Asta ți-a atras atenția asupra ei. O ia în direcția în care merge 385-ul. Nu e singura. Din opt oameni, doi se duc în față, doi în spate. Doi se opresc, unul traversează. Pe celălalt nu îl observi. Din cei doi care se duc în față, unul se duce mai departe, celălalt se oprește, la un moment dat. La fel și cu cei din spate. Drumurile lor s-au separat dramatic. Probabil nu se vor mai revedea niciodată. Probabil că nu îi interesează. Probabil că, și dacă se vor mai vedea, nu se vor recunoaște. Și chiar dacă se vor recunoaște, vor întoarce privirea și își vor vedea mai departe de viață.

Inventezi un nume la fel de aleatoriu ca și relațiile care se creează odată cu acest fenomen, cum ar fi RDC – Random Destiny Connection (Conexiunea Întâmplătoare a Destinelor) și aprofundezi studiul asupra fenomenului pe care îl trăiești. Îți place. Te face sa te simți superior. Ești din ce în ce mai sigur că ești singurul cu gândirea asta, ignorând potențialul celorlalți. Nu-ți pasă, trăiești momentul.

Vine și stația ta. Cobori. La fel ca și mai înainte, coboară înca opt sau nouă cu tine. Mergi cincizeci de metri, toți sunt în spatele tău. Mai mergi încă cincizeci, nu mai vezi pe nimeni care era în spatele tău. De fapt, mai era unul, dar nu l-ai recunoscut. În alte circumstanțe, ar fi putut fi cel mai bun prieten al tău, sau cel mai aprig dușman. Oricum, l-ai fi recunoscut. Simți cum viața trece pe langă tine cu fiecare om de pe stradă. Știi că, la un moment dat, se vor repeta oamenii pe care îi vezi. Simți că, atunci când se termină oamenii, se termină și viața ta. De fapt, mai merge un pic înainte. Poate chiar mai mult.

Nu crezi că viața ta e controlată de un destin prestabilit. Deci, conexiunile care se formează sunt întâmplătoare. Puteai, la fel de bine, să nu fii acolo. Dar, dacă nu ar fi fost prezent, în acel moment, în acel autobuz, chiar și unul singur din toți călătorii, șirul evenimentelor s-ar fi desfășurat la fel? Fiind un om între alte șapte miliarde, te simți mic, te simți o statistică. Și, de cele mai multe ori, ești. Totuși, găsești consolare în gândul că, poate, lipsa ta ar schimba iremediabil drumurile și destinele celor din jur. Niciun răspuns nu e bun, cel mai probabil de la oboseală. Dar, în continuare, nu îți pasă, te mulțumești cu starea experimentată.

by Snowflake

2012 în review


V-aduceți aminte pe Evident, tot Rolemodelism cum ziceam constant că sunt presat de timp? Ei, se aplică și acum. De-asta, spre deosebire de Infernul lui Teo (partea I), acest articol va fi mai scurt, mai simplu și mai puțin gândit. Asta nu înseamnă că sarcasmul și ironia nu vor fi la ele acasă, cerul nu se va întuneca și nu va începe o furtună de puli care, parcă teleghidate, se vor înfige fix în gâtul cui trebuie. Dar să nu mai lungim vorba și să purcedem spre analiza celor mai importante evenimente din 2012 pentru mine români.

Băsescu, Ponta și alți nenumărați babuini ai clasei politice române s-au bălăcărit în propriile excremente mai mult ca oricând. Nu am urmărit știrile pe tema asta, deloc, habar n-am din cine e format Guvernul actual al României și, oricum, nu-i dau mai mult de câteva luni. Tot ce știu e că trecând pe lângă televizor de câteva ori și văzând reportaje despre aceste abjecții cu gură sau auzind fragmente de discursuri ale acelorași stimabili, m-am gândit pentru câteva minute cât de util ar fi să încep să investesc într-o fermă de porci la costum. Aș produce parlamentari și politicieni pe bandă rulantă.

Evident, tot Rolemodelism a renăscut ca phoenix-ul din propria cenușă și și-a luat în serios titulatura de blog personal. Acolo scriu ce mă doare, aici scriu despre persoanele pe care-aș vrea să le doară. Fălcile, tâmplele, genunchii și organele interne.

O urăsc tot mai mult pe Simona Gherghe fără să mai fi văzut Acces Direct. Pur și simplu, din nimic, ura pentru ea se alimentează. Mă gândesc s-o răpesc, s-o leg de un scaun și să-mi petrec 4 ore pe zi uitându-mă la ea și atât. Apoi să plătesc un student la Politehnică cu niște beri să mă ajute să-mi transform ura în energie nucleară. Aș eradica jumate de glob. N-ar rămâne nici apa de pe fundul oceanelor. Apoi m-aș îmbogăți subit din comerț cu pește. Când ajung suficient de puternic și bogat să fac ce vreau, aș trimite-o pe duduie pe fundul a ce a fost cândva Oceanul Indian și aș plăti pe cineva să o filmeze din elicopter cum încearcă să supraviețuiască. M-aș uita la filmări și aș râde.

Avem o nouă cea mai lungă pârtie de ski din România, la Straja. Tot acolo, după investițiile care vor urma, în 400.000 de generații 2 ani, vom avea cea mai lungă pârtie de ski din Estul Europei, tot la Straja. Mă gândesc că eu am fost acolo să skiez când lumea nici nu știa că există locul ăsta. Când acest proiect futurist realist se va concretiza, o să-mi vând clăparii și ski-urile la supra-preț pe eBay ca fiind unele din puținele relicve care au atins Straja în stadiul ei incipient. Apoi, cu jumătate din bani, voi cumpăra eBay și-l voi duce în faliment, iar cu cealaltă jumătate voi cumpăra Straja și o voi transforma într-un eBay fizic. O să mă doară-n pulă dacă nu merg afacerile, o să am destui bani din comerț de pește și ferma de porci în costum.

Apocalipsa maiașă nu a avut loc. Majoritatea răsuflă ușurați, puțini sunt triști, eu și Teo trebuie să ne reorientăm spre altceva de făcut cu viețile noastre, ținând cont că planul nostru de a stăpâni lumea nu mai e fezabil. De fapt… ia să văd eu cât mă costă un detectiv particular, să-i învăț programul Simonei Gherghe…

În sfârșit, pe Palme Intelectuale activitatea nu a fost dintre cele mai intense, dar suficientă cât să vă destupe capetele bine aerisite (voi, cei care ați contribuit la acest articol) sau să vă smulgă un zâmbet (voi, ăia deștepți). Ne-am crucit de cât sunt de proști românii, Teo v-a învățat că, da, șocant, trebuie să tragi să te umpli de bani și că aceștia nu cad din cer, am aflat cum nu gândește un băețaș de colțul blocului, ne-am minunat de cât de arogant să fii să te consideri artist dacă te caci pe o planșă, am tras semnalul de alarmă cu privire la televiziune, Teo și-a făcut televiziune, Teo v-a dat lecții de viață, m-a îngrozit trend-ul ascendent pe care se află evoluția tehnologică, v-am dezvăluit ce înseamnă Black Friday, Irina a scris pe blog, Snowflake a scris pe blog și, în sfârșit, Teo v-a invitat să votați.

Acestea fiind zise, pentru ultima oară pe 2012, din colivia mea spirituală, Vladuts vă salută pe Palme Intelectuale. Să ne vedem sănătoși în 2013, mai deștepți și mai mulți. Share, like și toate bălăriile, că eu și Teo nu scriem pe ochi frumoși, view-urile ne dau putere!

Ah, să nu uit, așa am început:

Voiam să vă alimentez un pic.

P.S.: Cine recitește toate articolele link-uite pe parcursul post-ului să își lase în secțiunea de comentarii numele, mâncarea preferată și cât poartă la picior și o să-i trimitem printr-o caracatiță călătoare un autograf cu mesaj personalizat de la Crin Antonescu. Se ocupă Teo de asta.

Muzica de azi are un text profund. Cretin profund.


Aveam mai multe potențiale teme de abordat azi. M-am oprit la aceasta din motive evidente. Sunt la țară și mi-e greu să le tratez pe celelalte, deoarece necesită o capacitate mai atentă de analiză și o utilizare mai ridicată a intelectului, aspecte în care nu sunt dispus să investesc timp și efort neuronal. Prin urmare, voi vorbi un pic despre cât de oligofrene sunt versurile ultimelor smash-hit-uri românești. N-am nevoie de introducere, penetrez direct:

What’s Up feat. Andra – K La Meteo este o piesă de rezistență greu de mișcat din vârful topurilor atent încropate de macaci care-și spun DJ-i de radio. Lăsând la o parte că de la cineva care debutează în industria muzicală românească printr-un featuring cu DOC te aștepți la mai mult decât să-și spună ”Ce-i sus” și lăsând la o parte faptul că de la vocea Andrei te aștepți la mai mult decât ”fio-ori”, nu prea rămâne mare lucru de analizat. ”Inima ta ardea ca la Ecuator, acum zici că e Antarctica”, ”sun-o pe Rihanna să ne-mprumute umbrella” și ”o fi soare, da’ nu-l văd iooo” sunt eclipsate de uluitoarea metaforă ”ne mințim ca la meteo”. Cum pula mea?! Cine, cum și când se minte la meteo?! Busu ne minte pe noi? Norii mint colinele care așteaptă ploaia? Sârbu minte angajații trust-ului MediaPRO, în general? Care e logica? Cine o găsește, o să-l rog să o lase în comment-uri. Apoi, am să beau 7 beri plângând și o să mă acuz că nu am fost așa de profund ca What’s Up să mă gândesc la o astfel de interpretare a versurilor.

Alb Negru feat. Ralflo & Rareș – Sete De Tine reprezintă, pe lângă cea mai mare adunătură de creste nereușite dintr-un videoclip, și cea mai profundă comparație între nevoile primare și nevoile secundare ale omului. Cred că am ginit ideea de bază. Iubirea nu ține de foame, dar iubărețului îi e sete de piersicuța lui. Este știut faptul că foamea poate ucide în estimativ 3 săptămâni, dar, fără lichide, omul nu potea supraviețui mai mult de 3 zile. La altceva chiar nu m-am gândit. A, și m-a mai bătut comparația între Centrul Vechi și mare. Nu mai zic că ei, amândoi, se plimbă prin Centrul Vechi, iar răsăritul de soare îi amintește de ei. Boss, sunteți deja amândoi! A mai observat cineva că tipii cu creastă din videoclip sunt, pe rând, un alb, un mulatru și un negru?

Ruby – Stinge Lumina este ultima aberație propusă de poponarii de la HaHaHa, concept creat de Smiley și susținut de prietena lui, deMoga. Lăsăm la o parte că asta e o manea. Lăsăm la o parte că pizda e o semi-țigan, tatuată, cu impresii de rapper-iță cu influențe de rastafari. O, Doamne, de unde să încep?! ”Ești picant ca salsa, și nebun ca basta, mintea mea o ia razna”?! Ce sloboz e basta?! O fi Busta Rhymes? Și ăla de ce e nebun, săracul? Mie mi se pare foarte întreg la cap, dacă învârte atâția bani câți nici nu poate număra în somn biata Ruby. Nu menționez că ”dancefloo’” și ”contro’” sunt niște concepte care nu prea se pupă cu ideea de a cânta în română. Pentru fanele înfocate, ”Ce bărbat!” e partea mea preferată. Probabil și pentru că se poate ca unele din voi să mi-o fi spus cândva (Snaaap!).

Inna – Tu Și Eu m-a lăsat cu gura căscată prima oară când am ascultat-o. Cum, Inna cântă și în română?! Ah, no worries, la fel de prost ca în engleză. Versurile continuă să nu aibă logică. Ați mai auzit-o pe asta vreodată într-o declarație de dragoste: ”Ne vom privi din adâncul inimii”? Cine moloz i-a dat Innei certificat de doctor cardiolog? Ce căcat au făcut, și-au deschis cutia toracică, și-au înfipt fiecare câte un mini-ochean în atriul drept și aia a fost? Inna! Nu faci logică, pui! Dar, uite, că mi-ești simpatică, dacă mi-ai face o felație, aș putea trece peste partea cu logica. Hint: reînregistrează melodia, dacă schimbi ”privi” cu ”iubi”, e mai OK. Chiar dacă te repeți, măcar nu ești total absurdă.

Ce-i mai bun e pus deoparte. George Hora s-a întors, și nu oricum. Vă prezint Vreau Să-mi Dai 1 LIKE. Când am ascultat prima oară piesa asta, am stat să mă întreb cu cât o fi fost plătit bietul DJ care a permis difuzarea unei astfel de piese. Și cât de adânc se crestează pe vene în timp ce se gândește cum a distrus vise și speranțe pentru o muzică mai bună. Lăsând conceptul la o parte, mi-a plăcut profunzimea ăleia cu ”partidele cu tine nu rămân remize”. Nuș cu cine ai făcut sex până acum, Georgele, dar, de obicei, partidele de sex nu prea se termină în remiză. În cazurile FERICITE în care se termină remize, amândoi au ajuns la orgasm în același timp (sau asta e teoria mea). Prin urmare, ești un mare nesimțit, te gândești numai la tine în pat. Sau un mare papagal, te gândești numai la ea. Nevertheless, mai e aia ”doar tu știi ce-o să se întâmple, ca-ntr-un deja-vu”. Atunci deja-vu-ul e al ei, lucru care ar trebui să te întristeze, înseamnă că nu ești deloc original.

Dacă am uitat ceva, rog să-mi fie cu iertare. Acum mă duc să-mi plâng mizeria într-un colț întunecat de cameră, văzând cum au ucis limba română. Teo, bate asta.

Știrile PRO TV dintre Crăciun și Revelion


În primul rând, bine v-am regăsit, cititori fideli ai Palmelor Intelectuale. Sper că anul 2012 v-a surprins fericiți și încrezători, iar 1 ianuarie seara, mahmuri, că altfel ar însemna că ați avut o noapte de Revelion regretabilă. Vă urez împliniri și sănătate, și speranță vie, că, altfel, am ajunge cu toții la balamuc. Dar enough cheap talk, să trecem la post-ul în sine.

Jur că am văzut cele mai tari Știri PRO TV de seară în data de 26 decembrie 2011. Am să-mi notez ziua asta în calendar, și nu ca a doua zi de Crăciun, ci ca ziua în care PRO TV-ul mi-a dat mucul. Nu, nu vă speriați, n-au lipsit accidente, crime și violuri, dar am văzut cele mai ironice și sarcastice reportaje despre obiceiurile românilor pe care eu le scuip în gură de ani de zile. Nu numai că sunt surprins că un post de notorietate națională împarte aceeași părere cu mine, dar mă șochează (și mă umple de fericire, totodată) faptul că ele au fost prezentate în cadrul celui mai important buletin de știri al zilei, la oră de maximă audiență! Am avut un orgasm continuu timp de 15 minute, cât am văzut cele ce urmează. Dar, concret:

Unul din reportajele care mi-a plăcut cel mai mult a fost cel despre plăcerea românului de a merge la mall. Cum mirificul site stirileprotv.ro nu ne permite ceea ce ne permite youtube-ul, va trebui să mă limitez să vă las link-ul către știre. După vizionare, spuneți voi dacă nu vă unge pe suflet, dacă nu este absolut minunat să vezi dobitoci care declară, să-i audă o țară întreagă, care sunt motivele pentru care se duc ei la mall. Preferata mea e puștoaica aia cu cafeaua în mână care ne spune că merge la mall pentru că e ”la modă”. Voi vă dați seama cât de imbecilă trebuie să fie fata aia? Deși, de obicei, nu duc lipsă de imaginație când vine vorba de comparații, creierul meu s-a oprit, pur și simplu, când am auzit-o. Cred că cel mai cinstit ar fi să spun că e mai interesant să urmărești un macac într-un mediu nou decât să asculți o conversație la respectiva cafea cu respectiva vită. Apoi, mai e puțoiul care zice că vine la mall pentru că părinții sunt acasă. Aveți cuvântul meu de onoare că nu găsesc un dram de logică în declarația ăstuia. Adică, sigur, motivul pentru care a plecat de acasă e că acolo nu putea face anumite lucruri pe care și-ar dori să le facă. Obiectiv, la mall nu poți fuma iarbă sau trage pe nas cocaină (că, după fața imbecilului, mă gândesc că la asta-i zbura lui gândul). Sau, mă rog, poți, dar e mai simplu să faci asta în spatele blocului tău, unde sigur îs mai puține camere de filmat și gardă decât la mall. Iar despre burtosul cu cazinoul nu mai zic nimic. Avea cazino și în fața blocului, oriunde-ar sta. Pentru că oriunde există oameni cu o muie ca ăstuia, sigur vor fi și cazinouri. Și dacă nu sunt, se vor construi. Că toți ăștia vor cazinouri. Și, ca să nu părăsim știrea, așa, pur și simplu, vă las cu o scurtă pauză muzicală, după care continuăm:

Petrecăreții de Crăciun mi-au mers la inimă. Știrea în format video o puteți găsi aici. Era formidabil să vezi toate maimuțele astea bete care se sparg în figuri în prima zi de Crăciun, fie la restaurante, acasă sau oriunde altundeva. Bine, orice, dar absolut orice aș zice nu se poate compara cu uragantanul de la finele reportajului. Sincer, sincer, nu sunt suficiente cuvinte în vocabularul limbii române să descrie cum îmi cântau heruvimii în urechi când l-am văzut pe ăsta, rotindu-se, sugându-și burta, lovindu-se peste ea, arătându-ne mușchii și (atenție!) fiul dezamăgit de tatăl său din colțul din dreapta al ecranului care apare fugitiv.

Ultima știre (pentru că pe cea cu Crăciunul petrecut în cluburi nu am găsit-o în format video și ar fi păcat să nu avem material pe care să discutăm), este cea cu imbecilii de la ski. O puteți accesa aici. Asta va avea nevoie de mai multă analiză decât precedenta, pentru că, pe cât m-a amuzat să văd toți gibonii ăia cu un sistem nervos central de complexitatea celui al unui parameci căzând și rupându-și picioarele și gâturile (nu, sincer, nu am nutrit nici măcar un pic de compasiune pentru ei), m-a scos din sărite perspectiva întâlnirii mele cu respectivii data viitoare când voi merge la ski. Și nu știu cum să vă spun, dar pe păsărica aia blondă care avea echipament ”de vară”, nu o iertam dacă o vedeam întinsă pe jos în fața mea, în timp ce eu cobor panta. Cât despre faptul că ”e bestial, șefu’”, o fi, dar cu certitudine argumentul irefutabil conform căruia ”distracția se mai încheie și la spital” nu îmi conferă gânduri îmbucurătoare cu privire la posibilitatea ca IQ-ul general să fi crescut în 2011, cum ne spunea Teo în precedentul său articol. Scuze, prietene, nu ai observat tu ce trebuia, sunt mai proști ca oricând. Ba chiar pot susține cu tărie că au depășit orice record imaginat de mine vreodată.

În fine, acestea fiind zise vă doresc doar toleranță multă sau măcar îndurare din partea judecătorului, pentru că de maimuțe nu scăpăm. Sunt tot mai multe, tot mai proaste și (dacă până acum nu era așa) tot mai periculoase pentru noi.

Post Navigation