Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “argument”

Din nou despre ce e-n mintea românului


Pentru că a început un nou an și nu e un eveniment ieșit din comun, așa cum scria Teo în post-ul precedent, m-am gândit ca primul meu articol pe 2013 să nu fie atent ales și bazat pe sugestii de cum să fim oameni mai buni, wishlist-uri și alte bălării. Aveam vreo două draft-uri mentale bazate pe mișto nesimțit de sub-clase de oameni. Altădată. Discuția cu colegii de muncă de azi de la țigară a fost mult mai interesantă. Dar să nu ne grăbim.

O să aveți nevoie de câteva articole de la începuturile Palmelor, ca să vă dați seama la ce m-am gândit când a început discuția cu pricina: ăsta, ăsta, ăsta și ăsta. Așa, acum, cu research-ul făcut, să vedem despre ce e vorba cu adevărat.

O colegă susținea că nu suntem bine văzuți în afara granițelor. Nimic nou pentru mai toată lumea. Interesant e că nu se simțea comfortabil cu faptul că este etichetată din cauza unor incidente izolate generate în trecut de români sau unii care se dădeau români (nu e nevoie să le zic pe nume, știți la cine mă refer). Just, m-am gândit, dar aveam argumentul pregătit și pentru asta: oare noi nu facem la fel în țara noastră? Pornim de la premisa că poporul cutare nu știe decât să vândă în Dragonul Roșu, poporul nu știu care cere nejustificat introducerea limbii lor în țara noastră sau alt popor nu știe decât să fure, să cerșească sau să asculte manele. Ori, la fel cum, în cazul ei, ea nu făcea parte din eticheta văzută de italieni, poate nici în țara noastră, toți reprezentanții popoarelor mai sus amintite nu se încadrează neapărat în standardele cu care i-am etichetat noi. Poate unul e student la Medicină cu 10 pe linie, altul predă într-o facultate importantă sau altul e un broker de succes.

Mi-am dat seama cât de ipocriți sunt românii (de mine știam deja). Nu o acuz pe colega mea, Doamne ferește, ci vorbesc la general (pentru că, nu-i așa?, asta facem toți). Cât tupeu să ai să țipi sus și tare că ”Dom’ne, nu e corect, eu nu am venit să fur sau să mănânc lebede, de ce mă cauți și-n cur după arme albe?” atâta vreme cât cu prietenii la bere ești la modul ”Să-mi bag pula, așa m-am săturat de ăștia, oriunde-i văd mă aștept să-mi bage niște ghete de fotbal Adibas sub nas și să-ncerce să mi le vândă.”. Chiar nu poți cere să fii tratat corect când nici tu nu tratezi corect.

Asta ar fi problema de moralitate, bun, din care degenerează o altă treabă pe care a mai tratat-o Teo prin multe post-uri de-ale lui (nu mai detaliez, folosiți cu încredere funcția ”caută”, nu vă dor mânuțele), și anume că românul are impresia că totul i se cuvine. Îl enervează să trateze minoritățile în regim special, dar când e el o minoritate, țipă să-l audă și Papa, dacă se poate. Eu cred că la baza acestor manifestări stă tot incultura, pentru că orice om cu capul pe umeri poate să spună calm:

”Frate, ăia să-nvețe limba noastră, că de-aia-s la noi în țară și nu la ei. Nu e treaba noastră să-i ținem în puf. Apoi, e de datoria noastră să-i tratăm ca pe orice alt român, care știe limba și are niște competențe într-un domeniu. Poate fi lejer angajat oridunde. Ăia să-și legalizeze afacerile și să vândă ce vor ei, civilizat, atâta vreme cât există documente legale care să ateste veridicitatea articolelor. Și să-nvețe limba. Ăia să se ducă la școală și să-și vadă de educație și dezvoltare și să își desfășoare activitățile în legalitate. Și să-nvețe un pic de bune maniere. Nimeni nu ar trebui să zică nimic nimănui, atâta vreme cât în statul ăsta, ideea de bază e că suntem toți egali. În sfârșit, când merg în Italia, vreau să fiu tratat egal, ca orice italian și e de datoria mea să pot comunica cu ei, nu a lor să mă înțeleagă, deci să învăț în morții mei măcar engleza.”

Dar e prea complicat și pare ușor incorect. Cum adică, nu pot discrimina după aspect? Nu pot isca bătăi în baruri că ăla e de nu știu ce religie? Nu pot să mă scandalizez că fiică-mea se vede cu cineva de pe alt continent care studiază la noi? Nu pot să nu-l angajez pe ăsta că are un nume de căcat?

Într-o lume ideală, cultă și corectă, nu, nu poți. Dar noi trăim altundeva, deci articolul ăsta a fost inutil. Post-ul următor promit că fac mișto de cineva. Până atunci, luați-vă ochelarii de soare, mergem în Infernul lui Teo, pentru partea a II-a.

Anunțuri

Știrile PRO TV dintre Crăciun și Revelion


În primul rând, bine v-am regăsit, cititori fideli ai Palmelor Intelectuale. Sper că anul 2012 v-a surprins fericiți și încrezători, iar 1 ianuarie seara, mahmuri, că altfel ar însemna că ați avut o noapte de Revelion regretabilă. Vă urez împliniri și sănătate, și speranță vie, că, altfel, am ajunge cu toții la balamuc. Dar enough cheap talk, să trecem la post-ul în sine.

Jur că am văzut cele mai tari Știri PRO TV de seară în data de 26 decembrie 2011. Am să-mi notez ziua asta în calendar, și nu ca a doua zi de Crăciun, ci ca ziua în care PRO TV-ul mi-a dat mucul. Nu, nu vă speriați, n-au lipsit accidente, crime și violuri, dar am văzut cele mai ironice și sarcastice reportaje despre obiceiurile românilor pe care eu le scuip în gură de ani de zile. Nu numai că sunt surprins că un post de notorietate națională împarte aceeași părere cu mine, dar mă șochează (și mă umple de fericire, totodată) faptul că ele au fost prezentate în cadrul celui mai important buletin de știri al zilei, la oră de maximă audiență! Am avut un orgasm continuu timp de 15 minute, cât am văzut cele ce urmează. Dar, concret:

Unul din reportajele care mi-a plăcut cel mai mult a fost cel despre plăcerea românului de a merge la mall. Cum mirificul site stirileprotv.ro nu ne permite ceea ce ne permite youtube-ul, va trebui să mă limitez să vă las link-ul către știre. După vizionare, spuneți voi dacă nu vă unge pe suflet, dacă nu este absolut minunat să vezi dobitoci care declară, să-i audă o țară întreagă, care sunt motivele pentru care se duc ei la mall. Preferata mea e puștoaica aia cu cafeaua în mână care ne spune că merge la mall pentru că e ”la modă”. Voi vă dați seama cât de imbecilă trebuie să fie fata aia? Deși, de obicei, nu duc lipsă de imaginație când vine vorba de comparații, creierul meu s-a oprit, pur și simplu, când am auzit-o. Cred că cel mai cinstit ar fi să spun că e mai interesant să urmărești un macac într-un mediu nou decât să asculți o conversație la respectiva cafea cu respectiva vită. Apoi, mai e puțoiul care zice că vine la mall pentru că părinții sunt acasă. Aveți cuvântul meu de onoare că nu găsesc un dram de logică în declarația ăstuia. Adică, sigur, motivul pentru care a plecat de acasă e că acolo nu putea face anumite lucruri pe care și-ar dori să le facă. Obiectiv, la mall nu poți fuma iarbă sau trage pe nas cocaină (că, după fața imbecilului, mă gândesc că la asta-i zbura lui gândul). Sau, mă rog, poți, dar e mai simplu să faci asta în spatele blocului tău, unde sigur îs mai puține camere de filmat și gardă decât la mall. Iar despre burtosul cu cazinoul nu mai zic nimic. Avea cazino și în fața blocului, oriunde-ar sta. Pentru că oriunde există oameni cu o muie ca ăstuia, sigur vor fi și cazinouri. Și dacă nu sunt, se vor construi. Că toți ăștia vor cazinouri. Și, ca să nu părăsim știrea, așa, pur și simplu, vă las cu o scurtă pauză muzicală, după care continuăm:

Petrecăreții de Crăciun mi-au mers la inimă. Știrea în format video o puteți găsi aici. Era formidabil să vezi toate maimuțele astea bete care se sparg în figuri în prima zi de Crăciun, fie la restaurante, acasă sau oriunde altundeva. Bine, orice, dar absolut orice aș zice nu se poate compara cu uragantanul de la finele reportajului. Sincer, sincer, nu sunt suficiente cuvinte în vocabularul limbii române să descrie cum îmi cântau heruvimii în urechi când l-am văzut pe ăsta, rotindu-se, sugându-și burta, lovindu-se peste ea, arătându-ne mușchii și (atenție!) fiul dezamăgit de tatăl său din colțul din dreapta al ecranului care apare fugitiv.

Ultima știre (pentru că pe cea cu Crăciunul petrecut în cluburi nu am găsit-o în format video și ar fi păcat să nu avem material pe care să discutăm), este cea cu imbecilii de la ski. O puteți accesa aici. Asta va avea nevoie de mai multă analiză decât precedenta, pentru că, pe cât m-a amuzat să văd toți gibonii ăia cu un sistem nervos central de complexitatea celui al unui parameci căzând și rupându-și picioarele și gâturile (nu, sincer, nu am nutrit nici măcar un pic de compasiune pentru ei), m-a scos din sărite perspectiva întâlnirii mele cu respectivii data viitoare când voi merge la ski. Și nu știu cum să vă spun, dar pe păsărica aia blondă care avea echipament ”de vară”, nu o iertam dacă o vedeam întinsă pe jos în fața mea, în timp ce eu cobor panta. Cât despre faptul că ”e bestial, șefu’”, o fi, dar cu certitudine argumentul irefutabil conform căruia ”distracția se mai încheie și la spital” nu îmi conferă gânduri îmbucurătoare cu privire la posibilitatea ca IQ-ul general să fi crescut în 2011, cum ne spunea Teo în precedentul său articol. Scuze, prietene, nu ai observat tu ce trebuia, sunt mai proști ca oricând. Ba chiar pot susține cu tărie că au depășit orice record imaginat de mine vreodată.

În fine, acestea fiind zise vă doresc doar toleranță multă sau măcar îndurare din partea judecătorului, pentru că de maimuțe nu scăpăm. Sunt tot mai multe, tot mai proaste și (dacă până acum nu era așa) tot mai periculoase pentru noi.

Prinzessin


În introducerea acestui post, doresc să vă prezint cu mândrie noua categorie a blog-ului, intitulată, sugestiv, ”Societate”. Da, știu, s-a lăsat așteptată, unii din cei ce ne cunosc pe mine și pe Teo se așteptau să citească astfel de post-uri de la bun început, dar ”there’s a time and place for everything, and it’s called <<college>>”, cum bine zicea Chef, într-un episod vechi din South Park. Sunt conștient că citatul bucătarului de culoare nu are absolut nicio legătură cu începutul propoziției în care e inclus, dar, hei, asta e viața, o să trebuiască să vă obișnuiți cu stilul meu absurd de a-mi începe articolele.

Da, dragii mei, astăzi avem primul episod din ceea ce, sper eu, va deveni o piatră de hotar în istoria Palmelor Intelectuale: tratarea proprietăților diferitelor clase sociale ale României (preponderet cele de care ne e scârbă, nouă, celor cu ambele emisfere cerebrale funcționale) și evidențierea greșelilor pe care le comit prin felul lor de-a fi. Without further ado, pițipoancele.

Între două interviuri programate perfect de prost (adică numărul de minute dintre ele acoperă exact timpul pe care l-aș fi făcut să mă duc acasă după primul pentru ca, apoi, imediat cum am intrat pe ușă, să plec spre cel de-al doilea), am conchis că mai deștept ar fi să mă bag într-o cafenea sau gen și să savurez un suc neacidulat, în timp ce îmi pun agenda în ordine, după care să purced spre cel de-al doilea. Iată-mă, așadar, la McDonald’s-ul de pe Calea Buzești, în fața unui Lipton mic, la o masă izolată, văzându-mi de ale mele. Nu mare mi-a fost mirarea să văd un stol de vreo 5-6 fetițe de 13-14 ani intrând în același minunat local, luând loc la masa de lângă mine, comandându-și niște Happy Meal-uri și pornind ceea ce, presupun, se voia a fi o întâlnire reușită între prietene. E de prisos să mă apuc să enumăr toate inepțiile pe care le-am auzit, probabil că absolut fiecare din cei ce au citit acest articol până aici fără să închidă fereastra/tab-ul știe prin ce am trecut. Așa că o să trec direct la post-ul în sine, acum, că am terminat cu partea introductivă.

Pițipoanca este o fată aflată, în general, la vârsta adolescenței. Domnișoarele despre care se spune că sunt pițipoance sunt, cele mai multe, eleve la liceu sau studente la facultate. În general, după absolvirea studiilor superioare și intrarea în domeniul muncii, pițipoanca se maturizează (fie voit, fie nu) și renunță la obiceiurile pe care le avea cu câțiva ani în urmă. Totodată, până la intrarea în liceu, cu greu se poate spune despre o fată că e o pițipoancă, luând în considerare faptul că nici măcar nu are buletin, prin urmare (în concepția mea) nu figurează. Cu toate astea, există cazuri particulare de pițipoance. Cele pre-age și cele after-age. Respectiv puștoaicele de gimnaziu, care le-au văzut la tele pe Tonciu, Buruiană, Senzual, Cruduța și atâtea alte parașute și cele care sunt Tonciu, Buruiană, Senzual, Cruduța și atâtea alte parașute. Evident, în exemplul de mai sus vorbeam despre pițipoancele pre-age.

Lămurită fiind probelma sexului și vârstei, să pătrundem în adâncime și să mai oferim câteva informații despre cine ar putea fi o pițipoancă. Ajungem, așadar, la capacitatea intelectuală. Evident că nicio fetiță cu toți neuronii aflați în deplină armonie și cooperare nu va adera la această clasă socială, pentru simplul motiv că își dă seama de cât e de penibil. Pe Crudu, dacă o ducea capul, nu o vedeai în rolul de cârpă de șters pe jos, noaptea, la Capatos în emisiune. Nici măcar nu știai că această ființă există, pentru că era PR-istă, doctoriță sau ceva pentru care îți trebuie studii și capacități de raționare, înțelegere și deducție. Evident, ea nu dispune de ele. Ea e perfect mulțumită de faptul că apare la tele, că vorbesc ziarele de ea și că face bani dintr-o muncă nu foarte dificilă. Prin urmare, fără să ne temem că am putea jigni pe cineva cu această afirmație, pițipoancele sunt proaste.

Acum a venit momentul cel mai dificil, și anume prezentarea trăsăturilor caracteriale și fizice ale pițipoancei. Pițipoanca trebuie să arate tot timpul diferit. Deși toate arată la fel, după părerea mea, ele tot timpul vor spune că sunt unice prin felul lor de a fi. Și deși toate se comportă la fel, după părerea mea, ele vor spune că nu e așa, iar tu te vei întreba, în sinea ta, de ce mama dracului încerci să porți o conversație cu această ființă, când puteai face lucruri mult mai entertaining, cum ar fi să urmărești o colonie de furnici cum sapă tunele. Deviez. Pițipoanca, în general, e blondă. Cât mai deschis. Platinată, dacă se poate, dar nici albă, pentru că nu vrea să arate ”ca o babă”. Dacă nu e blondă, e brunetă. Cât mai închis. Observați limitele intelectuale? Alba-neagra. Mai departe. Pițipoanca are părul întins. Cu placa. Cât mai întins, să te înțepi, dacă te atingi de vârful vreunui fir de păr și să-ți curgă sânge. Dacă nu, creț. Cu ondulatorul. Cât mai creț, să n-ai loc de el în autobuz. Deci, aceeași treabă, cu polii opuși. Nici varietatea nu e unul din punctele lor forte, nu?

Apoi, tre’ să fie machiate. Negru la ochi sau alte culori reci. Albastru, verde, ceva. Mov sau roz, nu, că e ”de pițipoancă” (glumești?!). Tre’ să aibă buzele roz sau ceva, cât mai aproape de culoarea lor naturală, dar să sclipească în soare. Dacă nu ruj, balsam, gloss sau alte chestii uleioase care te fac să vomiți când le săruți și să te întrebi, mai în glumă, mai în serios, dacă ce are pe buze a ieșit dintr-un tub de plastic sau de bărbat.

Apoi, tot ce poartă trebuie să fie hip, dar să nu fie ceva ce poartă toată lumea. În general, trebuie să scoată ceva în evidență, iar asta diferă de la caz la caz. Pe una a lăsat-o Dumnezeu cu sâni rotunzi și fermi, pe alta cu un cur apetisant, iar pe alta cu niște picioare lungi și perfecte, ca și grosime. Deci fie vestă din aia de femei, cu efect de push-up, fie pantaloni foarte strâmți, fie fuste scurte. Și să nu uităm de accesorii și armonizarea culorilor. Nu poți să ieși ca un clovn din casă, dar nici ca o măicuță. Mărgelele grele de la gât în niciun caz nu îți amintesc de cutiuța de bijuterii de la bunică-ta de la țară, ci te fac să te gândești la vreun nume imposibil de pronunțat, al cărui posesor face furori la Milano. Personal, singurul nume care face furori la Milano, pentru mine, cel puțin, e Filippo Inzaghi, dar, deh, fiecare cu-ale lui.

În încheierea fișei de prezentare a unei pițipoance, trebuie precizat comportamentul. Ea nu va merge în Club A, acolo se duc toți țăranii, va merge în Gaia, acolo merge lumea bună. Și, da, ăsta e argumentul, nu că îi place muzica din Gaia sau cum arată localul. Ea nu va ieși cu tine la un cico în Control, ci în Turabo. Nu că i-ar plăcea mai mult canapelele sau cafeaua de acolo, dar acolo se duce lumea bună. Prietenul ei nu poate să poarte freza clasică ”cum mă trezesc, așa ies din casă”, nu poate să se încalțe cu aceeași pereche de teniși 6 luni legate și nici nu poate să poarte același tricou mai mult de o dată în aceeași lună. Iar ea nu poate să nu aibă 15 genți și 40 de perechi de încălțări. Ea nu poate să iasă la o plimbare în parc sau să vadă un film acasă, cu pop corn făcut la microunde și suc la doi litri de la chioșc. Iar vacanțele nu sunt la Costinești, ci în Mamaia sau la Poaina Brașov, nu în Sinaia.

Acestea fiind zise, vă las cu Maxi și al lui clip, perfect pentru a exemplifica ce am scris mai sus. Clip, da? Nu versuri.

Mesaj pentru Europa


Printre discuțiile purtate sâmbătă, cu tata, am ajuns, după ce i-am spus despre mișcarea socială on-line descrisă în post-ul ăsta, la celebrul dezbătut și răsdezbătut subiect ”cum sunt românii văzuți din afara granițelor”. De data asta, de oameni, nu de un motor de căutare. Povestirile lui de pe vremurile în care eram încă prea mic să știu (și chiar și să-mi pese) care-i treaba m-au pus pe gânduri Mi-am amintit și de Paraziții, cu o melodie de-a lor care-mi va rămăne întipărită în memorie mult timp de acum încolo:

Nu în ultimul rând, m-a ajutat și sor-mea, care a venit cu un argument ce mi s-a părut halucinant la momentul respectiv. Mi-a spus despre o scenă dintr-un film francez, pe care îl văzuse recent pe HBO, în care o doamnă aștepta în mașină la culoarea roșie a semaforului. Țigănușii vin să-i spele parbrizul și, după ce aceasta refuză și-i alungă, bodogăne ”Ce mă enervează românii ăștia”. Pornind de la acest simplu detaliu ar trebui să considerăm că avem o problemă, d-apoi să le mai menționăm și pe celelalte. Dar să facem treaba ca la carte.

Cine-și mai amintește de ”copiii străzii”? Eu, personal, vag, dar, ca să-mi împrospătez memoria, am văzut pe youtube câteva scene aleatorii din Copiii Subteranului, un documentar pe care vă recomand să-l vedeți. Eu nu l-am vizionat, încă, întreg, dar o voi face cât de curând. Știți că veneau reporteri din străinătate în București să-i găsească, le dădeau ceva de mâncare și niște bani și-i puneau să se bată între ei sau să facă circ ca să aibă material de scandal pentru presa de la ei?

Hai să menționăm și emigranții ilegal care cerșesc și fură în Franța și Italia. Îi știți pe ăia care-și vindeau copiii pe 500 – 1000 de euro? Nu era nicio problemă, femeia era deja gravidă într-a patra, peste un an mai făceau niște bani de pe urma viitorului plod. Pân-atunci, mai cerșeau și mai furau niște portofele prin autobuze. Hai să ne-amintim celebrul caz cu ”mâncătorii de lebede”. Sau reportajele de la știrile noastre care înfățișau 50 de emigranți care erau trimiși pachet acasă de francezi și care, în fața microfonului, spuneau nonșalant că se întorc în Franța cu prima ocazie, la cerșit.

Acum mulţi dintre voi îmi vor spune că lucrurile stau în felul următor: sunt și foarte mulți români care au plecat la studii în Marea Britanie sau S.U.A. și au devenit doctori sau ingineri, bine plătiți, din care unii sunt chiar celebri pentru munca depusă în folosul unui anumit domeniu, iar articolele lor și contribuția lor la dezvoltarea acelui domeniu sunt recunoscute internațional. Ştiu. Să luăm cazul medicului Richard Albert Stein, român, de felul lui. Despre el am citit aici și m-am simțit bine văzând că se poate să răzbești în afară.

Bun, având, așadar, aceste date, întrebarea rămâne ”De ce impresia generală despre români este că sunt cerșetori, hoți sau nespălați?”. Răspunsul corect nu este ”Pentru că ăia nu sunt români, ci sunt țigani.”. Că sunt și români care fac d-astea. Mai puțini, dar sunt. Răspunsul corect este ”Pentru că noi le permitem celor din afară să-și facă această impresie.”. Reporterii străini care filmează copiii străzii cum se bat între ei și trag aurolac nu ar avea ce să filmeze dacă nu ar fi copii ai străzii. Presa austriacă nu ar avea de ce să vuiască despre șatra care a mâncat lebedele de pe unul din lacurile lor, dacă ăia nu ar fi făcut-o.

Normal ar fi să ne rezolvăm problemele, nu să ne arătăm ofuscați că străinii le-au descoperit. Și da, sunt problemele noastre, pentru că de la noi au plecat ăia în afară și au făcut ce au făcut. Dacă plecau din Rwanda, presa străină împroșca cu căcat în rwandezi, nu în noi. Prin urmare, hai să lăsăm la o parte argumentul comod ”Eu sunt român, nu țigan, de ce să mă atingă aspectul ăsta?”. Pentru că atunci când vei avea ocazia să intri pe bursă la o universitate din Italia, colegii de an Franco și Giuseppe se vor arăta mirați că ești român, la fel ca ăia care cerșesc la două străzi distanță de porțile instituției de învățământ. Le vei explica că ăia sunt țigani, și nu români, iar argumentul lor va fi că tot din România au plecat, ca și tine. Iar asta nu pune un semn de egalitate între tine și cerșetori, dar pune un semn de echivalență. Pentru că, în afara etniei, ați avut aceeași țară din care ați plecat, același președinte, aceeași limbă și aceleași legi de respectat.

Iubiți și câinii vagabonzi


Pornim de la bun început de la premisa că, dacă stai să asculți pe cineva a cărui cea mai celebră melodie e despre o lume ”în care vei găsi numai copii”, ai o problemă. Scuzele mele, iubitori ai muzicii anilor 1800, accept eu multe chestii depravante, dar pedofilia chiar nu e OK.

De ce scriu eu acest post? Pentru că m-au exasperat status-urile umaniste și pozele emoționante de pe facebook, articolele din ziare, televiziunile și chiar și reclamele de la televizoarele din stațiile de metrou. Unde sunt vremurile în care puteai aștepta liniștit șobolanul să te ducă la muncă citind ultimele inepții ale lui Becali și ce-ți rezervă astrele?

Dar nu despre asta e vorba. Coceam eu de ceva vreme post-ul ăsta, dar, inspirat de Maria, inspirată, la rându-i, de Radu, am decis să nu mai aștept să-l finisez și să-l cizelez, așa că-l scuip direct.

Ucideți câinii vagabonzi! Bastarzii ăia puricoși care mă latră pe mine când vin împușcat de alcool la 3 dimineața acasă. Ghemotoacele alea de blană patrupede, pline de boli, care mă urmăresc până în faţa blocului când îmi iau 2 cheesburger-i de la McDrive. Maşinăriile alea vii generatoare de căcat care îmi înseninează mie dimineaţa, pe drumul înspre stația de tramvai. Să fim serioși, argumentul ”uită-te pe unde mergi” nu se aplică și aici. Chiar nu e OK să troneze pe fiecare trotuar câte un rahat puturos, atât timp cât noi ne-o ardem gen Uniunea Europeană.

Aici, Radu a cam acoperit (într-o manieră destul de civilizată, pentru stilul lui) toate argumentele clasice ale low-life-rilor care fac flash-mob-uri pentru ”a crește awareness-ul asupra situației”, iar Maria, aici, l-a completat. Delicat, că e fetiță.

Prin urmare, eu v-o spun direct și pe șleau, că alte modalități de transmitere a mesajului nu mai știu: nu vă mai căcați pe voi. Vreți să-i salvați? Luați-i acasă, nu știu nicio lege care să vă oprească. Duce-ți-i la veterinari, aruncați economiile de o viață pe deparazitare și trăiți-vă următorii 10 ani rupând de la gura voastră ca să mănânce potaia. Dar… ce contează ceva atât de platonic precum hrana, când hrana sufletului e cea care contează? Când leșinați cu sacul de 5 kile de Pedigree pe drumul de la Cora spre casă, să văd dacă vă vomită Azorel în gură să vă asigure substanțele nutritive pentru a vă săvârși călătoria. Iar am deviat.

Ideea e: înainte să începeți să dați din gură, să-mi spamați mie homepage-ul de facebook și să protestați în Izvor, gândiți un pic. Avem soluții? Care? Sterilizarea? Parcă am încercat-o, n-a ținut. Adăposturi? Mi-amintesc și ceva de genul ăsta, dar dihăniile sunt tot aici. Avem altele? Nu. Tocăniță pentru chinezi din ei, atunci.

Post Navigation