Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “arta”

Asaltul


Blogosfera e plină de tot felul de oameni care au ceva de spus. Între care și noi, acești doi umili dătători cu părerea, ceva mai răsăriți decât majoritatea, ce e drept e drept. Când vizitează pădurea, dacă ansamblul nu e de Doamne-ajută, turistul ține minte copacii mai răsăriți. Palme Intelectuale e unul din acei copaci. Că pădurea asta din care facem parte e plină de uscăciuni.

O să zică lumea că sunt hater, că îmi permit tot felul de mizerii, ca la mine-acasă, pe Evident, tot Rolemodelism. Adevărul e că lucrurilor trebuie spus pe nume. E o diferență crucială între ce scriem noi aici și ce scriu blog-urile care dau sfaturi de agățat. Sau care prezintă ultimele melodii de la radio (în ”exclusivitate”, cu link-ul de rigoare leaked pe youtube). Sau vlog-urile cu tentă de ”cei șapte ani de-acasă”, dar cu vloggeri pe care se citește teama și nesiguranța.

Ce facem noi aici se vrea a fi un fel de deschidere a ochiului interior. Forțată, dacă situația o cere. Sunt sigur că un cric poate merge lejer și cu pleoape spirituale, nu doar cu asfalt și mașină. Dar deviez iar ca acceleratul. Ce fac alții e trafic, view-uri, recunoaștere și, unii bani. Ce facem noi e educație, aia de bun-simț, nu ce ne bagă-n cap școlile, liceele și facultățile. Ce facem noi aici e dezvoltare interioară, apel la ambiție, la dorință, la urmarea chemării pasiunii și viselor. Ce fac alții e platonic.

Am fost răutăcios? Cum altfel să fiu? Când agarici precum Cabral domină topurile view-urilor pe blog, știind că scrie 3 paragrafe despre (în mare parte) nimic? Și asta doar pentru că e celebru și casnice cu viața sexuală în pom se umezesc citindu-l și imaginându-și că a scris cu pula. Sau, mai rău, când două fetișcane cu pretenții de jurnaliste psiholoage prezintă băieților metode sigure de agățat, în mii de cuvinte care, disecate, nu reprezintă nimic altceva decât învârtit în jurul cozii pentru a spune lucruri pe care orice mascul cu IQ-ul mai mare decât vârsta ar trebui să știe.

Mi-a venit ideea acestui articol atât de răutăcios ascultând, ca de obicei, băieții de la Facem. E veche, o știu de mult, dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea fi aplicabilă și blogoseferei:

Nu ar fi drăguță o imagine din asta post-apocaliptică? Soldați care și-au dedicat viața, timpul și energia pasiunilor lor artistice curățând lumea de cei ce-au pângărit-o? Smiley și Moga arși pe rug, Cabral înecat în acid sulfuric și atâția alți penali ce au impresia că scriu, cântă, joacă, pictează, în esență, CREEAZĂ, puși la punct și pedepsiți pentru cum au terfelit arta.

Ziceam mai sus de pădurile cu uscăciuni. Arta a devenit plină de uscăciuni, dacă-dacă mai găsești ceva de Doamne-ajută. Și (da, știu, ați mai auzit-o de nenumărate ori), dar uscăciunile sunt cele promovate. Publicul, ușor maleabil, pentru că e ușor și în greutatea cutiei craniene, îghite tot ce i se servește. Unora le-aș zice să-mi înghită mie copiii. Dar alți copii mai pot fi salvați, așa că îmi fac propria armată. Teo mă susține, știu asta. Și el se uită în jur și scrâșnește din dinți.

Nu o să ne dedicăm viața luptei cu mizeriile care ne înconjoară, ci o să ne vedem de treburile noastre, o viață avem și trebuie să facem lucruri importante în ea, altfel ne-am retrage la FarmVille pentru eternitate. Nu vreau să mai dau spoiler-e, dar ieri s-a consumat primul pas către sentința lor. Sper să reușim. Amândoi sau câți om fi.

Îi detest pe artiştii autoproclamaţi


Din cele mai vechi timpuri, omul, această fascinantă creatură, a simţit nevoia să-şi exteriorizeze trăirile. Pentru trăirile negative a găsit destul de repede câteva soluţii (războiul cu tribul vecin, bătaia cu oricine-i ieşea în cale, blesteme şi alte manifestări care implică o oarecare agresivitate), iar pentru cele pozitive, la un moment dat, a ales arta.

Indiferent dacă vorbim despre pictură, poezie, muzică, literatură sau sculptură, artistul şi-a putut exprima sentimentele, dorinţele şi ambiţiile prin intermediul creaţiilor sale. Inclusiv pe cele negative, ce-i drept, dar asta-i altceva.

În secolul al XX-lea, din păcate, s-a răspândit o idee care avea să schimbe pentru totdeauna faţa artei: aceea că oricine este sau poate fi artist. Altfel spus, atât timp cât te duce sfecla să tragi o linie, să-ţi ştergi balele din barbă şi să mai tragi o line, eşti sau poţi fi artist. Aşa a apărut o nouă specie: artistu autoproclamat.

Ruda cea mai apropiată a autoproclamatului este artistul amator. Acesta din urmă se remarcă prin faptul că se remarcă prin ceva. Pictează, scrie, compune, cântă, sculptează. Şi-i iese. Este destul de priceput la ce face, se perfecţionează constant şi, surpriză, transmite ceva. Creaţiile lui te captează mai mult de o secundă, cât îţi trebuie ca să percepi, să-ţi dai seama despre ce e vorba şi să-ţi muţi gândul. De exemplu, tabloul unui pictor amator îţi va induce o stare sau te va duce cu gândul la o stare. Un cântăreţ amator va reuşi să smulgă nişte aplauze într-un bar.

Cel mai important, artistul amator respectă arta pe care-o reprezintă.

Artistul autoproclamat nu dă 2 bani pe ce face. Pentru el, arta este o jumătate a unui cerc vicios care arată cam aşa:

mă cred interesant -> creez ceva -> mă cred interesant pentru că am creat ceva

Cam asta e arta în mintea netedă a autoproclamatului: o modalitate de a fi interesant. El nu are ceva de transmis, dar se crede artist pentru că e la modă să fii artist şi arta nu e pentru oricine, cu toate că, paradoxal, este ferm convins că o creatură ca el poate avea vreo treabă cu arta.

Dacă tot am început analiza psihologică, să vedem cele 2 idei pe care se sprijină întreaga lume a autoproclamatului:

1. arta nu trebuie să transmită ceva anume, fiecare înţelege ce vrea;

2. arta nu poate fi criticată, pentru că fiecare înţelege ce vrea, iar creaţia este o părticică din sufletul artistului.

Aţi înţeles, da? Fiecare vede/aude/înţelege ce vrea, deci poţi s-arunci la mişto nişte cuvinte şi să spui c-ai scris o poezie (a se vedea Darie Ducan, zis Prostea) sau să te legi la ochi şi să dai la-ntâmplare cu pensula pe pânză. Şi, pentru că orice idiot are câteva mecanisme de apărare a orgoliului (autoproclamatul are doar unul, pentru că atât suportă creieraşul lui neantrenat), arta nu poate fi criticată. Dacă-l critici (de exemplu, spui că idioţeniile lui sunt lipsite sens), eşti profan. Dacă eşti profan, n-ai dreptul să-l critici, pentru că tu nu-nţelegi şi numai idioţii critică un lucru pe care nu-l înţeleg.

Din păcate, Internetul le-a dat tuturor ocazia să creadă că pot face ceva. Deh, când intri pe deviantArt şi dai peste o eroare estetică/lingvistică numită artă, începi să crezi că, oricât de lipsit de talent ai fi, poţi şi tu. Bine, problema nu e dacă poţi sau nu. Începi să crezi că e foarte uşor. În urmă cu 50 de ani era mai puţin probabil să ai contact cu aiureli cu pretenţii de artă, aşa că nu-ţi venea ideea s-o arzi artistic şi făceai ceva măcar marginal util.

Aţi încercat vreodată să aflaţi ce-a vrut să spună un autoproclamat? Ce vrea să exprime desenul acela ciudat, ce-i cu bucata aceea muzicală pe care-a făcut-o în 20 de minute în Fruity Loops sau care este sensul formulării „în formă de-ntuneric”?Aveţi mai jos toate răspunsurile posibile. Şi obiecţiile mele.

Fiecare înţelege ce vrea

Atunci, de ce te-ai mai chinuit s-o faci? Dacă-nţelegem ce vrem din orice, am fi-nţeles orice şi din nimic, deci  puteai să stai cuminţel şi să te uiţi la cum se usucă vopseaua.

Oricum, argumentul ăsta mă duce cu gândul la o lume în care umblăm cu toţii sparţi şi vedem ce vrem noi peste tot. Gura de canal nu transmite nimic, dar dacă eşti destul de drogat poţi auzi (!!!) sensul vieţii uitându-te la ea. Cam aşa e şi arta autoproclamaţilor. Dar omul normal pleacă de la premisa c-ai avut ceva în minte când te-ai pus pe pictat/scris/compus.

Arta nu se-nţelege, se simte

Da, iar creaţia ta mă face să mă simt confuz, pierdut în haos.

Nu, pe bune, orice poate fi înţeles. Fie în profunzime, fie la nivel de „eh, n-a avut ce face şi s-a prostit”.

Nu ştiu, aşa am simţit

Da, iar sentimentul acela poate fi explicat. Erai supărat de-ai tras linii ca apucatul? Erai trist şi de-aia ai pictat nori? Erai vesel şi de-asta ai aruncat la mişto cu acuarela pe foaie? Erai beat şi de-asta ai alăturat cuvinte care se potrivesc unul lângă celălalt ca particulele cu sarcină de acelaşi semn?

Ăştia sunt hipersensibilii. Ei nu-şi explică niciodată stările, doar trăiesc şi creează. Nu ştiu de ce-au colorat copacii în albastru, aşa au simţit ei în sufleţelele lor de artişti neînţeleşi.

[Pufnet dispreţuitor, ochi daţi peste cap]

O situaţie specială, care trebuie tratată cu toată seriozitatea. Dacă i-ai pus o-ntrebare de bun-simţ, vrând cu toată sinceritatea să-l înţelegi mai bine, iar el are o reacţie de om căruia i s-a pus cea mai idioată întrebare posibilă, e bine să-l ajuţi să se dea peste cap cu totul. Un upercut este excelent pentru aşa ceva.

Ăştia sunt autoproclamaţii radicali, mai scârboşi decât Crin Antonescu şi Gâdea la un loc. Dar ajungem şi la asta.

Prin ce se deosebeşte artistul amator de artistul autoproclamat? Simplu: primul îi lasă pe alţii să-l considere artist. S-o considera şi el, dar nu-şi trâmbiţează părerea şi nu afişează o atitudine de superioritate total nejustificată. Autoproclamatul este ferm convins că e un mare artist, că are multe de spus şi, în general, că iese din turmă. Faptul că nu-nţelegi nimic din ce face nu-nseamnă decât că este atât de avangardist încât nu poţi să ţii pasul cu el.

Ştiţi discuţiile despre oamenii care se tem de nou pentru că nu sunt destul de „open-minded”? Autoproclamatul zice că toată societatea ar trebui să fie mai deschisă la nou, că oamenii îi dispreţuiesc erorile artistice doar pentru că se raportează la vechi, când ar trebui să privească spre viitor şi spre ceea ce el consideră c-ar reprezenta liberalizarea artei.

Aici se manifestă un fenomen interesant: la un moment dat, căcaturile pe care le fac el şi alţi idioţi care-i seamănă vor deveni un curent. Sau ceva apropiat. Oricum, avangardistul va accede în lumea oamenilor pe care perseverenţa (sau insistenţa) îi face artişti, cel puţin în sensul larg al cuvântului. Ei, în momentul acela devine un mare exclusivist. Da, lumea făcea mişto de el şi-i spunea că valoarea lui artistică e apropiată de a unei pietre, dar arta de azi e o prostie. Nu e artă. El e primul care sare la gâtul artiştilor tineri (amatori sau autoproclamaţi). El şi prietenii lui au creat ceva demn de admiraţie, dar ăştia de azi habar n-au ce-i arta.

În general, aceştia sunt foştii radicali. Un autoproclamat moderat nu se supără dacă-l întrebi ce mama dracului e cu pasărea aia cu elice. Cel mult, îi creşte inima la gândul că nu ai capacitatea de-a-nţelege nonconformismul lui. Autoproclamatul radical se simte jignit şi te percepe ca pe-o fiinţă inferioară, incapabilă să-i înţeleagă arta şi demnă de dispreţ. Nu e el ciudat sau idiot, eşti tu încuiat şi meriţi să fii închis într-o rezervaţie, să-ţi petreci restul vieţii alături de alte relicve ale trecutului. După ce câştigă un anumit statut, chiar dacă e mai fragil decât un castel din cărţi de joc, e gata să-ţi smulgă ficatul dacă simte că există cea mai mică şansă ca tu să vrei să-i ştirbeşti din importanţă.

Radicalul e ca rocker-ul care crede că ascultătorii celorlalte genuri sunt nişte imbecili care-ar trebui exterminaţi, pentru că nu ştiu ce-i muzica adevărată. Şi care râde când îi dai de-nţeles că n-ai auzit de o formaţie obscură, despre a cărei existenţă ştiu câteva mii de oameni din lumea întreagă.

Mă amuză argumentul folosit de mulţi susţinători ai artei cu valoare artistică nulă:

Daaaa, frate, da’  toţi oamenii geniali au fost consideraţi nebuni sau idioţi până s-a demonstrat că nu erau.

Just. Întrebarea este: câţi posibili nebuni/idioţi s-au dovedit a fi genii? Să spunem că unul din… câţi? 40? 50? 60? Să ne oprim la 50. Deci, 2% dintre idioţi sunt, de fapt, genii.

Dată fiind estimarea (mai mult decât generoasă, cred eu), sunt gata să afirm că e prudent să te consider idiot când borăşti nişte culori pe o foaie şi urli că e artă. E doar o presupunere bazată pe statistică: 1 imbecil din 50 este, de fapt, genial. Ştiu că tu vrei să mă gândesc doar la acela, dar eu am tendinţa să mă gândesc mai mult la cei 49 de imbecili care, întâmplător, sunt chiar imbecili.

Post Navigation