Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “căcaturi”

Pișatul de YOLO și alte căcaturi motivaționale


Salutări, băieți și fete! Tocmai ce-am share-uit pe facebook articolul meu de pe Studentabil de azi. Foarte pe scurt, am îndemnat la schimbare, la mișcare, la ideea de a face ceva util pentru tine în puținul timp liber pe care-l ai la dispoziție. Asta în detrimentul rage-urilor de Criminal Case, FarmVille și ce alte căcaturi de jocuri mai sunt pe facebook sau a lâncezi în fața laptop-ului sau (mai rău!) televizorului sub pretextul că ”te relaxezi”.

Eh, cam tot despre asta voi vorbi și aici, doar că ceva mai liber și mai în stilul meu. Dar voi porni discuția de la mizeria de YOLO, care mi-a înveninat existența, de când am aflat de ea. Să ne amuzăm puțin:

căcat de YOLO

Nici nu m-am obosit să o editez, să scot numele site-ului de pe care am luat-o.

Așa, gata, am râs? Mă scot din minți imbecilii care iau de bună bășina asta cu YOLO în sensul ăla cretin: ”O să ies în oraș și o să mă îmbăt ca un măgar albanez, după care o să mă fut neprotejat cu prima strâmbă și o să mă mir că am luat SIDA sifilitică.” Ce, nu există SIDA sifilitică? Ar trebui să se inventeze, pentru mucoșii care ”trăiesc doar o dată”.

Acum, hai să vedem care-i cu adevărat treaba cu YOLO. Rolul acestei expresii sau acestui concept este cel de a-ți atrage atenția că arzi gazul. Că fuți muște. Că freci pula. Că stai degeaba. Că nu produci nimic în afară de dioxid de carbon și mătreață. Că timpul trece și, din păcate, tu stai pe loc. Ideea e să înțelegi că o viață ai la dispoziție să faci chestii tari și atât. Și ar fi bine să te pui dracului pe treabă și să lași no-liferii să planteze morcovi pe facebook. Măcar de-ai face o fermă reală, nu ”coins” și ”achievement”-uri.

Hai să punem problema altfel. Ai o viață cu care ești mulțumit. Nu te consideri fericit, dar nici nu te dezamăgește situația ta. Cea mai bună idee pe care o ai e să te privești în oglindă, să îți zici ”YOLO” și să te apuci de cocaină? De ce nu ți-a trecut prin cap să te apuci să înveți o limbă străină în timpul în care te bubui la petreceri minimal? Sau să îți cultivi pasiunea, oricare ar fi (scris, desenat, skateboarding), în loc să te chinui să te ferești de-ai tăi când ești spart?

Să mai zic câte ceva și de mizeriile motivaționale din poze de căcat cu j de mii de share-uri de pe facebook? ”Poți să faci orice vrei”, ”Ești cine vrei tu să fii” sau ”Dorește-ți lucruri bune pentru a ți se întâmpla”? Serios? Ce retard spasmotic să fii să stai cu bale pe tricou în fața laptop-ului, scărpinându-te la ouă, să vezi o poză în care scrie vreuna din mizeriile de mai sus, să-ți zici ”Mhm”, să dai like și să aștepți să îți pice o blondă cu gura deschisă din cer, fixându-se ca o lipitoare de pula ta mizeră și erectă?

Mișto e că pozele astea sunt în topul celor mai share-uite poze de pe facebook, după alea cu câini ce se vor adoptați, pisicuțe în poziții amuzante și copii arși. Deci oamenii în loc să facă dracului ceva în privința dorințelor și ambițiilor lor, pierd timpul pe facebook dând share și like la poze care sugerează să facă dracului ceva în privința dorințelor și ambițiilor lor. Deștept. Nu uitați să ieșiți în club după asta și să vă dați check-in pe facebook cu status-ul ”YOLO”.

Sper că ați luat ce era mai deștept din cele de mai sus și vă apucați de treabă. Vă așteaptă liste imaginare, dorințe înfrânate, pasiuni insuficient exploatate și fericire nebănuită la capăt de drum.

adevăratul YOLO

Sunt oameni și oameni


După ce ne-am dezvoltat un pic în ultimul articol, tura asta am reușit să pregătesc un rage de mișto-uri de ultimă speță despre oameni pe care îi detest… din părți. Poate data viitoare. Am pentru voi altceva de data asta. Am făcut teasing pe Evident, tot Rolemodelism la articolul ăsta acum două zile, frumos e să mă țin de cuvânt, nu? Să purcedem, dar.

Să menționăm că acum două seri mă gândeam să mă leg de un singur tip de oameni și o singură caracterstică ce m-a impresionat profund pozitiv, cum nu mi s-a mai întâmplat de mult. Rareori trezesc în mine oameni sentimente pozitive, de obicei reușesc să-mi trezească instinctul sălbatic (dacă aș fi un leu domestic, adică. Sunt sigur că v-ați prins la ce mă refer). Ei, de data asta s-a întâmplat și chiar m-am bucurat, în sinea mea, că nu sunt așa putred cum mă consider. Azi am mai asistat la o scenă care m-a făcut să pornesc rotițele imaginației înspre conceperea unui film cu final fericit, în care eu îi calc pe mâini și pe picioare cu motostivuitorul pe băjeții pe care i-am văzut. Menționez că în filmul respectiv îi priveam în ochi și rânjeam. Mi-am mai amintit o scenă de sâmbăta trecută și gata! Am schimbat în 10 minute structura unui articol despre oameni de calitate. Sunt putred, m-am liniștit.

Mergeam spre oficiul poștal din Pantelimon să ridic un colet sâmbătă (naivul de mine, aveam să aflu că acest oficiu poștal particular e închis sâmbăta). Tramvaiul 16, pe la Delfinului. Cu o stație înainte să cobor urcă un individ în tricou cu pielea de pe mâini plină de cute și cicatrici. Abia se închid ușile și bineînțeles că se dezbracă de tricou să ne arate cum l-a remodelat incendiul pe care-l supraviețuise (cum am presupus eu, ignorându-i povestea tragică pe care a început să o turuie, ce avea ca scop să ne ușureze de bani). Omul era, într-adevăr, diform, dacă a trăit, cu adevărat, un accident tragic, sincer, mi-ar părea rău de el. Ce m-a enervat la el era legat de atitudine. O doamnă l-a rugat să-și pună tricoul pe el pentru că sperie copiii și nu-i face nici lui bine să stea dezbrăcat în început de februarie în tramvai. El s-a oripilat și a întrebat-o ce ar trebui să facă, ”nu vedeți cum arăt?”. Atunci, flacăra a mocnit în mine, dar nu m-am exteriorizat. Am vrut să-l întreb de ce nu ia în considerare să se ducă la muncă. Avea ambele mâini funcționale, picioarele de asemenea, gura părea că merge, sunt o groază de locuri de muncă ce nu presupun să te afișezi unui public în blugi pentru a-i vinde (nu ar fi avut mare succes ca model, asta e sigur). Mi-am amintit de un individ de care-mi povestise un prieten de-al meu, care, în lipsa unui picior muncește într-un birou de multinațională și câștigă decent pentru vârsta lui. El nu s-a gândit să cerșească în tramvai.

Azi am ieșit să fumez o țigară până venea comanda la KFC (vai, cât de greu se mișcă ăștia de la Eminescu!). În 30 de secunde apare un băiat poate ceva mai în vârstă ca mine, urât de zici că l-a desenat mă-sa pe LSD cu stânga. Ghinionul lui, ce să zic. Se apucă să dea cu mopul pe rampa aia minusculă de marmură sau ce Cristos pe tricicletă o fi. În alte 30 de secunde ies și doi malaci de la ISG Security (jur că nu am văzut niciodată o asemănare mai mare între un porc și un om, ceea ce e ironic, având în vedere că lucrează la KFC) dinăuntru și se apucă să-l ia la mișto. Dar mișto crunt. ”L-am văzut ieri la televizor pe frati-tu. Klitschco ăla, rusnacul. Căpățânos și urât, așa, ca tine.”. ”Ce vreți, mă, voi n-aveți treabă?” se rățoiește ăsta micu’, ștergând în continuare, cu sârg. ”Hai, ia vezi cum îmi aduci și mie niște șervețele că-ți iau steagul în pulă” (și eu am înjurături dubioase, dar p-asta n-am înțeles-o), zice porcul celălalt. Se mai iau un pic de el și pornesc spre intersecție, în timp ce ăsta intră înăuntru. ”Ia uite-i p-ăia ce s-au blindat, hai încolo” zice iar primul, referindu-se la o țigancă care vindea nuș ce căcaturi pe o masă de plastic, probabil ilegal. Nu le-am zis nici ăstora ce mă gândeam și anume să-i întreb cât câștigă pe lună. Aveam speech-ul pregătit: ”Văd că nu e nevoie să fii nici estetic și nu-ți trebuie nici prea multă școală și mi se pare că e și distractiv. Te iei de oameni fără motiv și grohăi a râs. Adică, sincer, nu m-aș fi obosit să-mi rup capul într-o facultate și prin multinaționale, dacă știam că poți câștiga comparabil dacă ești un porc cu darul vorbirii și o operație estetică la rât care nu face altceva decât să-și mute hoitul dintr-o parte în alta și să pară șmecher”. Sper din inimă să aibă restanțe la întreținere și să-i dea afară din bloc săptămâna asta, cu tot cu familie și copii și să-i ningă și să-i înjunghie nevestele în timp ce le zic ”nu mai ești așa șmecher ca la KFC acum, nu?”. Menționez că rânjeam în timp ce am scris asta.

Am cam deviat de la articolul original, nu? Hai să vă spun ce bine m-am simțit joi. Am întâlnit doi oameni pe care îi consider acum fascinanți și demni de respect dintr-un motiv extrem de relevant, din punctul meu de vedere. Știu să capteze atenția. Au venit într-un grupuleț în care nu știau pe aproape nimeni în afara celor care i-au adus la ieșirea respectivă și au reușit, cumva, să răpească interesul tuturor prin modul în care vorbeau și experiențele de viață pe care le împărtășeau. A fost incredibil. Am privit fascinat 10 minute cum oamenii ăștia pot conduce o conversație cu niște străini, spunând lucruri cu adevărat interesante, cu un fler ieșit din comun și o naturalețe admirabilă. Iar cel mai important lucru nu e ăsta. Unul din ei i-a programat celuilalt un interviu în aceeași seară, în numai câteva telefoane. Pentru că și Hitler a reușit să capteze atenția celui care-l ascultau, la vremea lui. Doar că ăla a ucis și a incendiat, pe când ăștia doi au dat dovadă de omenie și bunătate gratuită.

Observați cum aspectul pozitiv observat în ultima săptămână la oameni e descris în mai puține rânduri decât cele două negative? Words are very unnecessary. Ideea e că poți fi de treabă, omenos, bun la suflet, cum vrei să-i spui și lumea să te ignore, să nu prezinți atât interes pentru unii (chiar și la fel de omenoși ca tine). Răul primează, nesimțirea se vede și mizeria e promovată. Societatea noastră e putredă, mai putredă ca mine de 100 de ori, iar cei care ar merita mai mult se bălăcăresc în mediocritate, poate frustrați, poate modești și optimiști, dar cei pentru care scaunul electric ar fi o mângâiere comparativ cu ce le-aș face eu conduc liniștiți în bucățica lor, fac bani, mai mulți sau mai puțini, legal sau nu, și nimeni nu le arată cum se simt alții când își arată ei colții. Dar știi cum e, degeaba țip eu dacă alții tac. Și, eventual, o să răgușesc.

Fiecare e liber să tragă orice altă concluzie dorește din ce am expus mai sus.

Dezvoltare personală cu Vladuts


Îmi notasem niște idei de articole prin care să iau la mișto câteva specimene ale mirobolantei societăți din care facem involuntar parte. Cum nu mă simțeam at my best în dimineața asta, le-am lăsat pe altă dată. Făcusem recent (adică ieri) trimitere de pe EtR la acest mai vechi articol al lui Teo. Am mai remarcat un calup de comentarii interesante la guest-entry-ul lui Liv, care se pare că a stârnit ceva vâlvă. Mi-am dat seama că fiecare are momentele lui constructive. Chiar dacă și eu am tras câteva semnale de alarmă în trecut pe-aici (mă refer la cum ne controlează televiziunea sau cum ne subjugă tehnologia modernă sau tradițiile idioate), nu am făcut-o niciodată obiectiv, fără să las măcar o doză de sarcasm sau mișto-uri proaste să își lase amprenta pe articolele respective. Probabil voi eșua și acum.

Cu toate astea, e timpul să vorbim un pic și despre individ, la nivel particular, fără să mai generalizăm, fără să împărțim în categorii (Catch Her should know better) și fără să dăm verdicte, fără soluții constructive. De fapt, e timpul să nu mai vorbim la plural. Sunt un simplu gânditor, poate cu ceva mai multe întrebări decât alții, poate cu ceva mai puțină ambiție decât alții și cu siguranță cu mai multe frustrări decât majoritatea. Cu toate astea, cum Teo subliniază deseori foarte bine, dacă te plângi fără să acționezi, meriți o bucată de bordură în dinți. Susțin, deci merit o bucată de bordură în dinți. Cu toate astea, măcar pentru că mă gândesc la asta, îmi conștientizez propria existență și chiar am tupeul necesar să pregătesc un plan pentru a schimba mizeria asta, cred că putem folosi o jumătate de bordură. Deși Teo nu prea e de acord, merit credit pentru încercare.

Să încep cu începutul. Analiza problemei e cât se poate de simplă, în momentul de față. Sigur, durează ceva până renunți la a fi o dronă frustrată din motivele cutare și cutare și începi să te întrebi care e cauza problemelor tale, cum se răsfrâng ele asupra existenței tale și cum poți face ceva să le rezolvi și să-ți continui drumul în viață. Zic că durează ceva pentru că orice frustrare aduce cu sine subiectivism, depresie și înclinație către rutină. Ceea ce înseamnă că renunți să mai faci chestii și te complaci în mizerie. Cea mai proastă idee posibilă. Mai deștept de atât ar fi să-l pui pe Becali președinte, ca să-ți dai seama cât de proastă poate să fie ideea de a renunța.

Prin urmare, ca de la frustrat în curs de vindecare la individ, pașii sunt uluitor de simpli și puțini. Mai greu e să-i pui în aplicare.

1. Analizează-te. Ești individul x, în situația y, cu proprietățile z și circumstanțele w. De aceste 4 variabile (care vor rămâne constant variabile – see what I did there?) depinde cum arată viața ta. Analiza e grea și dureroasă, pentru că presupune să fii sincer cu tine, să îți recunoști defectele și să vezi cum te țin ele în loc în încercarea de a progresa în orice arie sau dimensiune te interesează pe tine. Cu alte cuvinte, în momentul de față, să definești individul x (cine ești, cu adevărat, și cum te raportezi la ce e important pentru tine – fiul mamei, iubitul iubitei, un simplu angajat, un student mediocru, etc..), situația y (adică ce consideri tu că e provocarea din momentul de față – probleme în familie, probleme cu partenera, dorința de a promova sau de a termina facultatea), proprietățile z (ce ai și ce îți lipsește din a reuși să rezolvi situația y) și circumstanțele w (ce trebuie să iei în calcul când te pui pe treabă). E mai ușor cu trei beri și o foaie de hârtie (mă rog, la mine a fost). Ca idee, tot ce am scris mai sus se poate sumariza în ”ce-ți lipsește să fii fericit și ce trebuie să faci pentru asta”.

2. Planifică. Să nu ne lăsăm imaginația să zburde și să fim realiști. Odată ce ai finalizat profilul tău și ai analizat tot ce e important pentru a progresa, pune-ți obiective ambițioase, dar realiste. Orice ar zice căcaturile de poze de pe facebook de tipul YOLO sau ”poți fi orice vrei să fii”, nu poți să fii orice vrei să fii și faptul că trăiești o singură dată nu e o epifanie. Poți să fii doar ce poți să fii, având în vedere cu ce pleci la drum și care sunt circusmtanțele de care depinzi. Dacă ți-ai propus să fii Bill Gates, ai face bine să ai o idee strălucită legată de tehnologie și să știi și cum să o concretizezi, altfel vei muri trist că poza share-uită de tine cu 40 de ani în urmă a mințit. Cel mai deștept e să-ți stbailești obiective tangibile, mici și pe termen scurt, care însumate să reprezinte un obiectiv mare pe termen lung. Dacă vrei să slăbești, concentrează-te, pentru început, la a slăbi un kilogram la două săptămâni, nu-ți propune să slăbești 10 în 4 luni. S-ar putea să te plictisești pe drum, văzând cât de greu progresezi sau, mai rău, să fii debusolat. Atingerea obiectivelor mici îți va da ambiție, pe când tărăgănarea obiectivelor mari să te demotiveze. Ca idee, tot ce am elaborat aici se traduce prin ”Pune-ți obiective realiste și fă-ți planuri elaborate de cum să le atingi, într-un timp dat”.

3. Acționează. Ți-era frică de partea asta, nu? E destul de ușor să iei la bord alcool și să notezi analiza circumstanțelor pe care le definești sau să faci un plan elaborat de dezvoltare personală pe 5 ani. Mai greu e să și faci ceva în privința asta. Singurul lucru pe care ar trebui să-l ai în minte în situația asta trebuie să fie rezultatul final. Cumpără-ți un tricou foarte șmecher cu un număr mai mic și pune-l ostentativ în centrul camerei, astfel încât, ori de câte ori ți-e lene să mergi la sală, să-l vezi și să-ți amintești că degeaba e atât de șmecher dacă tu arăți ca o minge de plajă în el. O idee puerilă, dar care merită încercată, e să-ți faci un pin-board din ăla cu obiective de atins. Pune-ți o poză cu tricoul acolo, editează-ți fluturașul de salariu cu suma pe care vrei tu să o reflecte și scoate la imprimantă poza cu mașina pe care vrei să ți-o cumperi. În esență, concretizează în format fizic orice obiectiv ai. Oricât ar fi de subtil, important e să înțelegi tu ce e pe bucata aia de plută, nu alții, pentru că tu ești cel care trebuie să se mențină motivat. Cu timpul, nu o să mai ai nevoie de asta, o să te alimenteze reușitele tale anterioare. De fapt, ce vreau să zic e ”Folosește-te de orice mijloace de a te menține în priză și a nu te da bătut în a face ce trebuie ți-ai propus să faci”.

Știi ce e ciudat? Tot ce am scris aici e verificat până la punctul 2, de 3 nu m-am apucat nici eu. Dar cât de scump poate fi un pin-board? Hai să vedem dacă într-un an de acum încolo tonul articolelor mele de dezvoltare personală va fi același sau nu. Duminică productivă tuturor!

Ce mă mai enervează în ultima vreme


Inițial, voiam să numesc post-ul ”titleless”, pentru că nu știam exact despre ce vreau să scriu și plănuiam doar să înșirui o listă de mizerii ale lumii în care trăim la care asist în ultimul timp și să le disec cu o atitudine semi-detestantă, semi-amuzantă. Adică la fel ca întotdeauna. Apoi, mi-am dat seama că cititorii noștri trebuie să știe la ce să se aștepte.

Ceea ce mă aduce la primul punct al listei. În ultima săptămână au fost câte 4 intrări pe zi, în medie, exceptând zilele în care s-a postat (și zilele imediat următoare). Ce s-a întâmplat cu cele peste 50 de like-uri de pe facebook? ”Nu, coaie, ți-am dat like că ne cunoaștem, dar nu am intrat pe pagină, nici nu am văzut despre ce e vorba. Credeam că participi la vreun concurs de strâns like-uri sau ceva.”. Ceea ce e un alt mare căcat, dar ajungem și aici imediat. Păi, bine, mă, agariciule, așa mă știi tu că mi-o ard pe facebook? Cu concursuri de strâns like-uri?

Încerc să las implicarea subiectivă la o parte și o să încerc să tratez obiectiv problema asta: like-urile și share-urile d-ampulii pe facebook. Pornim de la premisa că oricine dă share la ceva doar pentru că în corpul mesajului apare ”dă share dacă” e un bou cu acte. Am mai discutat despre asta. Dar reiau, până o să vi se întipărească bine în pe creierul vostru neted și nu o să mai văd pe homepage ”and 5 other of your friends have shared this”. Și bineînțeles că e o campanie de creștere a awareness-ului sau cerșeală gratuită, de tipul ”salvează o viață donând. Dacă nu poți dona, măcar dă un share”.

Am să-mi fac și eu propria mea campanie pe facebook. De susținere a mea. Sună în felul următor: ”Băiatul acesta (link către profilul meu, unde am poze triste și status-uri lacrimogene că nu pot munci din cauza bolii) a fost diagnosticat cu lene și nepăsare acută. Condiția nu îi mai permite să muncească, dar visul lui este să continue să fumeze și să bea bere. Tu îți poți îndeplini visul, dar lui de ce i-a fost interzis? Donează ACUM (aici cu bold și o culoare țipătoare) o bere sau un pachet de țigări. Dacă nu poți dona, dă share și răspândește vestea. Cu toții merităm o șansă la îndeplinirea viselor!”.

Și ziceam de concursurile de strâns like-uri. ”Fii între primii 100.000 care dă ”like” acestei pagini și primești fără tragere la sorți o pereche de ochelari de soare!”. Serios? Chiar și dacă ar fi ochelari de soare de 5 lei, tot ar însemna 5 miliarde, cine căcat își permite investiția asta pentru a promova ceva pe facebook?

Nu mai înghit crâșmele scumpe. Și faptul că tot mai multe crâșme care erau cândva ieftine, fie devin scumpe, fie se închid și sunt înlocuite de unele scumpe de la bun început. Și aglomerația de pe Lipscani. Sunt o ființă socială, dar nu și vineri și sâmbătă, între orele 18 și 5 a doua zi. E absolut fantastic câtă lumea iese la bere, cu cât entuziasm se înfig în locurile alea detestabile unde Ursus la sticla de 0.33 e 8 lei și face colecție cu satisfacție de sticle goale pe masă. E inuman, când te gândești că sticlele alea costă 3 lei la chioșcul din fața blocului, unde, și acolo, adaosul comercial e lejer 50%. Deci să vinzi așa ceva într-o terasă la 8 lei e exploatare și hoție pe față. ”Nu, dom’ne, că oferim locuri comode și o atmosferă recreantă cu muzică de calitate”.

Pentru mine, comodă ar fi o canapea, dar să fie numai a mea, să mă întind pe ea cum vreau, ca la mine acasă, și să mă scarpin mulțumit la coaie, cât îmi beau berea. Muzica de calitate e de toate tipurile, sunt un tip permisiv, dar dacă te-ai setat pe Vibe FM, că dau mai puține reclame și speri să nu ne prindem, ești chiar măgar. Nu în ultimul rând, atmosfera recreantă e oriunde, dar nu la mizeriile astea de terase, unde corporatiști frustrați deschiați la doi nasturi de la cămașă, afișându-și lănțicul de aur, refulează cu o falsă voioșie căcaturile petrecute la muncă o săptămână întreagă. Se îmbată în 3 ore din bere slabă, că-s morți de oboseală, urlă, încercând să-i acapareze pe toți, dar vorbind numai cu cei de la masa lor, lasă bacșiș 25% (”numai țăranii lasă 10%”) și se duc acasă, petrecând o noapte în fața laptop-ului la un sezon de ”How I met your mother”.

Dar hai să vorbim un pic și de cluburi, că aici se încheie loop-ul vieții sociale, pornind de la facebook și trecând prin terasă. Am zis Ursus la 0.33 8 lei? Aici ești norocos dacă mai găsești bere. Nu că se vinde ca pâinea caldă, ci că nimeni n-o cumpără și e ridicol pentru un patron să investească în ceva ce nu se vinde. Aici se beau cocktail-uri sau tării cu multă gheață. Și nimic nu costă mai puțin de 10 lei, orice ar fi. Poate shot-urile, alt concept stupid, care e cea mai apropiată chestie de droguri (care, apropo, sunt ilegale, dar absinth-ul, nu). Intri, lași 10 lei la intrare și te simți privilegiat că poți respira același aer îmbâcsit de transpirație și fum de țigară cu celelalte drone sătule până peste cap de cele 5 zile cu 10 ore petrecute la birou în costum în fața unui laptop. Abia așteptai să ieși din sacou și să porți ceva mai lejer, așa că ți-ai luat niște blugi strâmți și o cămașă cambrată. Să simți că e o provocare orice mișcare.

Cauți masă, nu e masă, ți-au luat-o înainte alte drone, mai agile, care au rezervat (consumația obligatorie 100 de lei de persoană, bineînțeles). Te duci la bar, decis să te simți bine în noaptea asta. Comanzi un shot de tequila, lași 10 lei, îl dai peste cap, parcă nu și-a făcut efectul. Mai dai unul, apoi pleci mulțumit cu un whisky cola să cauți un loc mai aerisit unde să te poți ameți, ca să poți dansa. Flow-ul gândirii acestor maimuțe cu darul vorbirii bine dresate de companiile care le asigură banii necesari satisfacerii viciilor de care se folosesc pentru a uita că muncesc pentru respectivele companii (sesizați ironia?) este infailibil. Cluburile goale nu le plac că sunt nașpa și de-aia nu merge nimeni acolo. Cluburile pline sunt enervante, că e înghesuială. Oamenii beți sunt ratați, dar ei trebuie să se amețească pentru a putea dansa. Și după al treilea shot, începe downhill-ul. Și se miră că se trezesc a doua zi în propriul pat, fără portofel și telefon, întrebându-se ce s-a întâmplat și de ce au zgârieturi pe spate. Și de ce sunt încătușați.

Nu v-ați prins care era tema post-ului? The hopeless people, cei care au ajuns mai departe decât le-ar permite intelectul, care se simt mai importanți decât le permite statutul social și care tratează viața mai inutil decât un elefant care se pregătește să piloteze. Dacă îmi place să spun despre câte unii că sunt ”low-liferi”, ăstia sunt ”no-liferi”. Nu au un scop, nu au perspective, nu au nimic. În afară de bani pe care îi cheltuiesc pentru a uita amarul vieții pe care și-au creat-o singuri. Iar partea cea mai tristă e că toate astea se întâmplă involuntar.

Teo a zis că scrie și el, nu e foarte greu să doboare ștacheta, nu am ridicat-o foarte sus, dar e tot ce am putut scorni în ziua de salariu, înainte să îmi iau niște blugi strâmți și o cămașă, să plec spre Lipscani, să mă așez la o terasă, după care să merg într-un club să mă îmbăt. Ipocrit mai sunt, știu.

Post Navigation