Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “detaliu”

Apocalipsa după maiași. Cei patru cavaleri ai Apocalipsei


Pentru că sfârșitul e aproape, dragii mei, revin cu a doua parte din trilogia Apocalipsei după maiași. Nu pentru că am avea ce face în privința ei, dar e bine să știm la ce să ne așteptăm. Prin urmare, haideți să nu ne pierdem în introduceri lungi, pentru că sunt sigur că suspansul vă omoară (see what I did there?).

Adele este cavalerul Ipocriziei. Ea este deja printre noi, deghizată într-o artistă muzicală, nejustificat de grasă pentru cât de romantice sunt versurile ei. Călare pe un cașalot zburător (e o provocare să susții o astfel de fiară), ea se va plimba deasupra lumii, plângându-și dragostea neîmpărtășită și urlându-și durerea sufletească generată de povestea ei de iubire eșuată. Casele oamenilor vor fi măturate de apele sărate slobozite de Adele, gospodării vor pieri sub greutatea lacrimilor ei, iar animalele dosmetice și agoniselile de-o viață ale tuturor vor dispărea în valurile dureroase ale cavalerului Ipocriziei. Cât despre timpanele celor care-i vor asculta cântecul, se vor topi în urechile bieților damnați care vor suferi de răzbunarea lui Adele.

Puțini oameni (cei 10% despre care am mai vorbit) s-au prins de amenințarea pe care o reprezintă Adele. Nu a putut fi oprită. A slăbit și a pozat sexy, după ce, cu câțiva ani în urmă și câteva sute de kilograme în plus, a declarat că niciodată nu va fi o divă sexy pe care să o vedem pe copertele revistelor pentru femei. De aceea, Diavolul a numit-o ”cavalerul Ipocriziei”. Bărbații care au făcut-o să se simtă nedorită, în afara olimpicilor la mâncat hamburgeri, vor fi primii luați în vizorul furiei ei.

Charlie Sheen este cavalerul Slăbiciunii. Drogat și beat, va hălădui prin lume la volanul ultimului model de Mercedes, răspândind tentații și vicii la toate colțurile de stradă. Tinere nimfomane vor bate străzile, amețite de vin roșu, în căutarea bărbaților care să le cadă în mreje. Vor răspândi sifilis și SIDA la fel cum răspândește Zăvoranca bârfe despre Pepe. Cerul va cerne constant cocaină, drogând toți oamenii până le va plesni inima de la atâta energie. De la robinet va curge numai whisky, rezervele de apă vor dispărea pe veci și cea mai slabă substanță lichidă pe care o va putea bea cineva vreodată va fi vodka orange. În locul bisericilor vor apărea cazinouri, în locul super-market-urilor – case de pariuri, iar școlile vor fi înlocuite de cluburi de poker și blackjack. Niciun om nu va putea merge pe stradă mai mult de 2-3 minute fără să cadă pradă vreuneia din tentațiile răspândite la fiecare metru.

După ce și-a ratat căsătoria, a recunoscut sus și tare câte droguri a consumat, cum trăiește pe bază de alcool și cât de mândru e că fute tot ce mișcă. Diavolul l-a ales bine și nu s-a sfiit să ni-l trimită pe cap înainte să i se proorocească venirea. A vrut să se asigure că ne va face să rânjim, invidiind stilul lui de viață și dorindu-ne să fim noi în locul său.

Cel de-al treilea cavaler al Apocalipsei, cavalerul Anticrist, este Marilyn Manson. Purtând cruci cu Mântuitorul răstignit cu capul în jos, lingându-și buzele date cu sânge de om și atingându-și lasciv hainele din piele de om, Manson va bântui Pământul în trăsura lui trasă de schelete de cai în flăcări, răcnindu-și cover-urile după piese celebre de rock și afișându-și organele genitale. Urechile celor care-l ascultă vor pieri pe loc în combustie internă, iar ochii celor care-l vor vedea vor sări din orbite. Ocazional, va urina uraniu pe câte un cetățean, topindu-i acestuia pielea, carnea, oasele și organele interne și transformându-l într-un minion goth care să-i facă sex oral în piața publică, pentru a mai orbi câteva zeci de cetățeni.

Diavolul l-a trimis pe Manson pentru a-i prooroci explicit venirea, dându-i acestuia instrucțiuni explicite de cum să devină un star rock și să facă lumea să creadă despre acesta că e un satanist anticrist. Lumea din totdeauna a crezut că acțiunile lui erau doar pentru a face show în concerte și pentru a șoca în videoclipuri, ori acesta fusese planul de la bun început. Acum, Diavolul este pregătit să vină într-o lume care a afișat deja voia lui, prin gura lui Marilyn Manson.

Ultimul cavaler al Apocalipsei a fost trimis pe Pământ, dar a fost și adus înapoi în Iad, pentru a planifica în detaliu invazia alături de Diavol și maiași. Michael Jackson, cavalerul Imoralității, se va plimba într-o mașină de înghețată, servind dulciuri minorilor, pentru a le caria dinții. Ocazional, va invita câte un băiat mai drăguț să se suie în copaci cu el, unde să le fută creierii până le ies pe gură. Își va împrăștia copiii prin lume, pentru a face toți negrii să devină albi și, având stomacul veșnic stricat, gazele lui vor topi nasurile tuturor, pentru a-i semăna întru totul. Alături de o armată de copii violați și dependenți de dulciurile lui cu spermă, se va plimba prin lume în mașina lui de înghețată, dând oamenilor de rând costume de Peter Pan și construindu-le case în copaci.

Tot ceea ce a făcut Michael Jackson este sub semnul întrebării, iar acest lucru este exact ceea ce Diavolul spera să se întâmple. Acum, în Iad, cei doi urmăresc cum terenul este pregătit pentru Apocalipsă. Cum satanismul lui Manson e contestat, Charlie Sheen susține că s-a lăsat de droguri, iar Adele a slăbit și pozează sexy.

E numai o chestiune de timp. Am să revin și cu ultimul articol, în curând, dar, până atunci, căscați ochii și urechile, pentru că maiașii au proorocit Apocalipsa știind foarte bine de turnura pe care o vor lua lucrurile.

”Și atunci vor fi răspândite ipocrizia, slăbiciunea, anticrismul și imoralitatea, și lumea va fi în genunchi. Satan se va ridica din pântecele Pământului și lumea va fi a lui. Oamenii vor vedea cum tot ceea ce au ignorat se va întoarce împotriva lor și tot ceea ce au eșuat să dovedească prin știință trebuia acceptat prin crez. Vor vedea cum răul învinge pentru că nici binele nu-i va mai putea salva de ei înșiși.”

Reclame

Câteva impresii despre bastarzii mâncători


Dacă Teo a avut puterea necesară să-și folosească experiența și imaginația în crearea unui articol optimist și motivațional, încărcat de imbolduri pozitive… eu nu cred că pot. Din varii motive, dar nu sunt dispus să intru în amănunte. Dacă, prin absurd, cineva va reuși să găsească în cele de mai jos și un licăr de pozitivism, înseamnă că schimbările la care doresc să mă supun încep să se însămânțeze, ușor-ușor, în interiorul meu.

Bastarzii mâncători. Aceasta este tema post-ului meu, așa cum bine ați observat în titlu. Îi știți cu toții, nu vă ascundeți după degete. Și, coincidență sau nu, tema e în legătură directă cu temele tratate de Irina și Teo pe parcursul acestei săptămâni. Bastarzii mâncători sunt o specie superioară de oameni, care se trage din corporatiști. S-au dezvoltat încet și în tăcere și s-au infiltrat în locurile de muncă bine plătite (și chiar și în cele mai puțin bine plătite). Ei se hrănesc din visele noastre spulberate și din promovările care ni se cuvin nouă. Trăiesc, ca ciupercile, pe spinarea șefilor lor și se dezvoltă cu cât se dezvoltă acesta mai mult. Procesul e unul de mutualism, avantaje fiind de ambele părți, chit că bastardul mâncător este sau nu descoperit de către șef ca fiind bastard mâncător, și nu un simplu angajat. Dar să vedem despre ce este vorba mai în detaliu.

Când pășim pentru prima oară în aria profesională, ne angajăm cu vise și speranțe. Avem un plan. Ne gândim că acest loc de muncă este unul temporar, prost plătit, dar suficient pentru a popula CV-ul și pentru a acumula experiența profesională atât de necesară angajării în locul de muncă al viselor noastre. Trec câteva luni și ne adaptăm, ne automatizăm, ne facem treaba bine și ne gândim la un viitor roz. ”Încă jumătate de an și aplic la X (X fiind compania visurilor noastre).” ne spunem, plini de speranță, dimineața. Dar intervine o schimbare. Un drăcușor la costum ne șoptește în ureche: ”Dar de ce? Uite cât de bun ești, i-ai devansat pe mulți din cei mai vechi decât tine. Poți să te mai dezvolți aici, poți… să promovezi.”. Coincidență sau nu, în câteva săptămâni încep să umble zvonurile că unul din team-leader-i se pregătește să plece în altă companie, lăsând postul liber. Atunci te decizi să încerci să aplici.

Spre marea ta dezamăgire, cel promovat este un altul, dar despre care gândești împăcat că e mai bun decât tine, are mai multă experiență în companie, e mai în vârstă, deci merită pomovarea. Faptul că stătea la țigară cu tipa de la Resurse Umane și superiorul team-leader-ului care a plecat nu ți se pare ceva suspect. În fond, și tu ai schimbat câteva cuvinte până acum cu ei.

Problema e că obiectivul tău, acum, e să obții o promovare aici și nu să pleci, așa cum ți-ai promis, acolo unde vrei, de fapt, să lucrezi. Fără să-ți dai seama, pleci urechea la ce se șușotește pe la fumoar și admiți că, într-adevăr, există posibilitatea ca individul care e acum team-leader să fi fost promovat mai degrabă pe principii de prietenie cu cei care l-au intervievat și cu cei cărora urma să le raporteze, decât pe principii de experiență sau altele relevante postului în sine. Frustrarea mocnește în interiorul tău și drăcușorul acela nenorocit reapare pe umărul tău: ”Fagotul ăla n-are nicio treabă cu postul, dar uite cum și-a umflat CV-ul și contul, fără să o merite. Trebuie să promovezi și tu, cu prima ocazie!”.

A doua oară, însă, lucrurile se întâmplă exact la fel și, de data asta, ești ferm convins că individul promovat nu e nimic mai mult decât un parameci nenorocit care și-a croit drumul spre promovare folosindu-se de sugere de cur. Și, pe drumul spre casă, te gândești la situația ta actuală. Unde-s visele tale de când te-ai angajat? Nu ai aplicat la X, ești de mai mult de un an în haznaua asta de loc de muncă și tot ce-ai făcut a fost să cumulezi dispreț și frustrare, încercând să promovezi doar pentru a dovedi un punct de vedere. Te-ai decis să faci o schimbare. Mâine îți dai demisia și, cum ajungi acasă, aplici la X.

Plecarea e revelatoare, uitasei cât de fericit erai în afara acestui loc de muncă, neconstrâns de orar și task-uri și înconjurat de oameni pe care, de fapt, nu-i placi. Abia aștepți să sune telefonul și să începi munca la X. Problema e că telefonul nu sună și banii se împuținează. Te mai împrumuți, îți mai dă mama, dar cât s-o mai ții așa? Disperat, mai aplici la niște job-uri, telefoanele sună, te duci la interviuri și, într-un final, te angajezi la o altă firmă, cu muncă mai puțin detestabilă, salariu mai bun și într-un sediu mai curat. Cei de la X tot nu au sunat.

Și trec și aici câteva luni, ai renunța la visul angajării la X, te-ai reautomatizat, dar încerci să te convingi că e mai bine ca ultima oară. Scopul tău declarat este acum promovarea aici, deoarece te gândești că ți-e mai ușor acum și ți-ar fi util. A treia e cu noroc. Când vine momentul, însă, n-a fost să fie. Tot bastardul mâncător a luat postul.

O să grăbesc un pic firul epic de desfășurare a evenimentelor și am să mă rezum la a spune că în felul ăsta va cam arăta toată viața ta. Locuri de muncă mai bune, de fiecare dată mai bune, cu tine mai frustrat, de fiecare dată mai frustrat și în căutarea recunoașterii, de fiecare dată tot mai ambiționat de obținerea recunoașterii. Și viitorul nu mai e roz, ci negru și îl urăști la fel ca pe fiecare zi de la locul de muncă și bastarzii mâncători care l-au împânzit.

Concluzia e, însă, compusă din niște întrebări: lumea descrisă mai sus e oare cea adevărată și nu ai nicio șansă de a răzbi sau poate cei pe care-i urăști sunt chiar mai buni în ceea ce fac, cu mai multe cunoștințe și, poate, abilități ceva mai subtile de a relaționa cum trebuie cu oamenii cu care trebuie? Nu cumva toată această perspectivă a ta se trage din frustrările născute din niște circumstanțe nefavorabile ție și din refuzul tău de a te auto-analiza corect și de a-ți conștientiza propria viață? Bastarzii mâncători sunt o specie, da, dar oare știi să-i recunoști? Sau, de cele mai multe ori, etichetezi prea multe persoane cu această titulatură?

Îi doare fix în pulă unde-aruncă o hârtie


S-a întâmplat ce am preconizat. Odată cu reintrarea în domeniul muncii, mi-a revenit inspirația. Pentru că am din nou posibilitatea să observ oameni, întâmplări, aspecte, stereotipuri. Prin urmare, chiar dacă timpul mi-e potrivnic, reușesc să-mi găsesc o oră să vă propun o nouă discuție filozofică pe tema unui curent pe care cu toții l-ați văzut în cotidianul românesc, dar, făcând parte din el, nu i-ați acordat importanță. Vorbesc de nepăsare.

Să lămurim de la bun început despre care nepăsare vorbesc. Sunt, probabil, ultima persoană pe care o cunoașteți care va pleda pentru ajutarea sinistraților din Burundi. Ba chiar și pentru ajutarea sinistraților din Vrancea. Sau de pe strada mea. Faptul că dai niște alimente sau haine sau o sumă de bani să ajuți niște necunoscuți care au fost loviți de soartă nu înseamnă că îți pasă. Înseamnă că ești prost sau, să-i zicem mai elegant, naiv sentimental. Faptul că Mobutu sau țața Floarea va avea o pâine de mâncat mâine nu te afectează în mod direct cu nimic. Îți pasă cel mai mult când o acțiune pe care o întreprinzi (sau nu) te afectează în mod direct și ești conștient de asta, prin urmare, îți canalizezi gesturile astfel încât, la finalul procesului, tu să ieși în câștig. Sau, cel puțin, nu în pierdere.

V-am băgat în ceață? Hai să dăm exemple, că știu că asta vă place cel mai tare în post-urile mele și-ale lui Teo, fie aici, fie pe blog-urile personale. Când împingem la limită posibilitățile hazardului și dăm exemple trase de păr, într-o notă ironică, care vă fură un zâmbet. De cele mai multe ori, ar trebui să vă facă și să reflectați. Dar deviez.

Pornesc chiar de la numele post-ului. ”Cu ce mă afectează pe mine că-mi arunc pachetul de țigări gol pe jos?” o să se oripileze ignoranții. Răspunsul tras de păr este că dacă l-ai prins pe Teo într-o pasă proastă și te-a văzut și te-ai mai și uitat urât la el, s-ar putea să te arunce el pe tine pe jos. Eu aș căuta ceva solid spre care să-ți direcționez capul, că nu-s așa bun la bătaie. De exemplu, un compostor de bilete, dacă suntem în autobuz și te-am văzut că-ți arunci punga de chips-uri în stație, când se deschid ușile. Răspunsul corect, însă, e că tu, personal și direct, contribui la un mediu mizerabil al orașului. Nu contează că toți ceilalți cimpanzei aruncă și ei ambalajul de la Snickers pe jos, ai un minim de bun simț și aruncă-l pe al tău la coșul de gunoi. Nu contează că e departe. Nu o să pățești nimic dacă-l mai ții 30 de secunde în mână sau în buzunar, nu e ca și cum nu era gunoi când încă era ciocolată în el și acum, că ai terminat de mâncat, e. Simte-te tu bine că nu din cauza ta e orașul plin de gunoaie. Chiar dacă, obiectiv, tu nu vei schimba semnificativ cu nimic nivelul de curățenie al orașului, măcar știi că tu faci ceea ce e normal și civilizat.

Mergem la cei care fac gălăgie. Nu-ți place când vecinul de sub tine dă găuri cu bormașina la 4 după-amiaza sâmbăta, nu? Atunci de ce simți nevoia să vorbești mai tare decât toți la telefon în autobuz? Nu ne interesează discuția ta cu Gicu, nu ne pasă cât ai câștigat la pariuri, pe cine-ai futut cu o seară înainte și cât de prost e Relu. Nu ne pasă de absolut niciun detaliu al vieții tale. Mi-e egal dacă ești centaurul orașului, profetul meciurilor de fotbal sau prietenul perfect. Nu te cunosc, ține toate astea pentru tine.

Absolut orice faci când ești în afara spațiului tău privat trebuie să respecte normele elementare de toleranță reciprocă. Așa cum eu nu mă împing în tine când mă sui în autobuz sau aștept la semafor, așa am pretenția să n-o faci nici tu. Dacă stau jos, e pentru că sunt obosit și simt nevoia să stau jos, dar poate îți voi ceda locul dacă voi considera că meriți. Ți-l voi ceda cu siguranță dacă mi-l ceri, dar dacă există blesteme, ai mierlit-o. Dacă cobor la prima, voi sta lângă ușă. Dacă stau lângă ușă și nu cobor la prima, fii sigur că o să mă dau jos pentru a-ți permite ție să cobori și apoi voi urca la loc. Troturarul nu e skate-park, să gonești cu bicicleta sau rolele cât poți de repede și să ai pretenția să mă dau la o parte. Nu sunt dator să miros rahatul câinelui tău în parc și nici nu trebuie să-ți miros sudoarea vara în tramvai, când ți-ai luat cămașa din plastic.

Ia aminte că tot ce faci în afara casei tale ne afectează pe toți și, eventual, se va întoarce la tine. Nu vorbesc de ”what goes around comes around” și mai știu eu ce credințe idioate legate de destin aveți. Vorbesc de faptul că ești o parte activă dintr-un sistem în care și tu trăiești și modul în care acționezi asupra și în interiorul lui îl schimbă într-un fel sau altul. Acea schimbare se va răsfrânge, ulterior, și asupra ta.

Mesaj pentru Europa


Printre discuțiile purtate sâmbătă, cu tata, am ajuns, după ce i-am spus despre mișcarea socială on-line descrisă în post-ul ăsta, la celebrul dezbătut și răsdezbătut subiect ”cum sunt românii văzuți din afara granițelor”. De data asta, de oameni, nu de un motor de căutare. Povestirile lui de pe vremurile în care eram încă prea mic să știu (și chiar și să-mi pese) care-i treaba m-au pus pe gânduri Mi-am amintit și de Paraziții, cu o melodie de-a lor care-mi va rămăne întipărită în memorie mult timp de acum încolo:

Nu în ultimul rând, m-a ajutat și sor-mea, care a venit cu un argument ce mi s-a părut halucinant la momentul respectiv. Mi-a spus despre o scenă dintr-un film francez, pe care îl văzuse recent pe HBO, în care o doamnă aștepta în mașină la culoarea roșie a semaforului. Țigănușii vin să-i spele parbrizul și, după ce aceasta refuză și-i alungă, bodogăne ”Ce mă enervează românii ăștia”. Pornind de la acest simplu detaliu ar trebui să considerăm că avem o problemă, d-apoi să le mai menționăm și pe celelalte. Dar să facem treaba ca la carte.

Cine-și mai amintește de ”copiii străzii”? Eu, personal, vag, dar, ca să-mi împrospătez memoria, am văzut pe youtube câteva scene aleatorii din Copiii Subteranului, un documentar pe care vă recomand să-l vedeți. Eu nu l-am vizionat, încă, întreg, dar o voi face cât de curând. Știți că veneau reporteri din străinătate în București să-i găsească, le dădeau ceva de mâncare și niște bani și-i puneau să se bată între ei sau să facă circ ca să aibă material de scandal pentru presa de la ei?

Hai să menționăm și emigranții ilegal care cerșesc și fură în Franța și Italia. Îi știți pe ăia care-și vindeau copiii pe 500 – 1000 de euro? Nu era nicio problemă, femeia era deja gravidă într-a patra, peste un an mai făceau niște bani de pe urma viitorului plod. Pân-atunci, mai cerșeau și mai furau niște portofele prin autobuze. Hai să ne-amintim celebrul caz cu ”mâncătorii de lebede”. Sau reportajele de la știrile noastre care înfățișau 50 de emigranți care erau trimiși pachet acasă de francezi și care, în fața microfonului, spuneau nonșalant că se întorc în Franța cu prima ocazie, la cerșit.

Acum mulţi dintre voi îmi vor spune că lucrurile stau în felul următor: sunt și foarte mulți români care au plecat la studii în Marea Britanie sau S.U.A. și au devenit doctori sau ingineri, bine plătiți, din care unii sunt chiar celebri pentru munca depusă în folosul unui anumit domeniu, iar articolele lor și contribuția lor la dezvoltarea acelui domeniu sunt recunoscute internațional. Ştiu. Să luăm cazul medicului Richard Albert Stein, român, de felul lui. Despre el am citit aici și m-am simțit bine văzând că se poate să răzbești în afară.

Bun, având, așadar, aceste date, întrebarea rămâne ”De ce impresia generală despre români este că sunt cerșetori, hoți sau nespălați?”. Răspunsul corect nu este ”Pentru că ăia nu sunt români, ci sunt țigani.”. Că sunt și români care fac d-astea. Mai puțini, dar sunt. Răspunsul corect este ”Pentru că noi le permitem celor din afară să-și facă această impresie.”. Reporterii străini care filmează copiii străzii cum se bat între ei și trag aurolac nu ar avea ce să filmeze dacă nu ar fi copii ai străzii. Presa austriacă nu ar avea de ce să vuiască despre șatra care a mâncat lebedele de pe unul din lacurile lor, dacă ăia nu ar fi făcut-o.

Normal ar fi să ne rezolvăm problemele, nu să ne arătăm ofuscați că străinii le-au descoperit. Și da, sunt problemele noastre, pentru că de la noi au plecat ăia în afară și au făcut ce au făcut. Dacă plecau din Rwanda, presa străină împroșca cu căcat în rwandezi, nu în noi. Prin urmare, hai să lăsăm la o parte argumentul comod ”Eu sunt român, nu țigan, de ce să mă atingă aspectul ăsta?”. Pentru că atunci când vei avea ocazia să intri pe bursă la o universitate din Italia, colegii de an Franco și Giuseppe se vor arăta mirați că ești român, la fel ca ăia care cerșesc la două străzi distanță de porțile instituției de învățământ. Le vei explica că ăia sunt țigani, și nu români, iar argumentul lor va fi că tot din România au plecat, ca și tine. Iar asta nu pune un semn de egalitate între tine și cerșetori, dar pune un semn de echivalență. Pentru că, în afara etniei, ați avut aceeași țară din care ați plecat, același președinte, aceeași limbă și aceleași legi de respectat.

Post Navigation