Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “diferență”

Asaltul


Blogosfera e plină de tot felul de oameni care au ceva de spus. Între care și noi, acești doi umili dătători cu părerea, ceva mai răsăriți decât majoritatea, ce e drept e drept. Când vizitează pădurea, dacă ansamblul nu e de Doamne-ajută, turistul ține minte copacii mai răsăriți. Palme Intelectuale e unul din acei copaci. Că pădurea asta din care facem parte e plină de uscăciuni.

O să zică lumea că sunt hater, că îmi permit tot felul de mizerii, ca la mine-acasă, pe Evident, tot Rolemodelism. Adevărul e că lucrurilor trebuie spus pe nume. E o diferență crucială între ce scriem noi aici și ce scriu blog-urile care dau sfaturi de agățat. Sau care prezintă ultimele melodii de la radio (în ”exclusivitate”, cu link-ul de rigoare leaked pe youtube). Sau vlog-urile cu tentă de ”cei șapte ani de-acasă”, dar cu vloggeri pe care se citește teama și nesiguranța.

Ce facem noi aici se vrea a fi un fel de deschidere a ochiului interior. Forțată, dacă situația o cere. Sunt sigur că un cric poate merge lejer și cu pleoape spirituale, nu doar cu asfalt și mașină. Dar deviez iar ca acceleratul. Ce fac alții e trafic, view-uri, recunoaștere și, unii bani. Ce facem noi e educație, aia de bun-simț, nu ce ne bagă-n cap școlile, liceele și facultățile. Ce facem noi aici e dezvoltare interioară, apel la ambiție, la dorință, la urmarea chemării pasiunii și viselor. Ce fac alții e platonic.

Am fost răutăcios? Cum altfel să fiu? Când agarici precum Cabral domină topurile view-urilor pe blog, știind că scrie 3 paragrafe despre (în mare parte) nimic? Și asta doar pentru că e celebru și casnice cu viața sexuală în pom se umezesc citindu-l și imaginându-și că a scris cu pula. Sau, mai rău, când două fetișcane cu pretenții de jurnaliste psiholoage prezintă băieților metode sigure de agățat, în mii de cuvinte care, disecate, nu reprezintă nimic altceva decât învârtit în jurul cozii pentru a spune lucruri pe care orice mascul cu IQ-ul mai mare decât vârsta ar trebui să știe.

Mi-a venit ideea acestui articol atât de răutăcios ascultând, ca de obicei, băieții de la Facem. E veche, o știu de mult, dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea fi aplicabilă și blogoseferei:

Nu ar fi drăguță o imagine din asta post-apocaliptică? Soldați care și-au dedicat viața, timpul și energia pasiunilor lor artistice curățând lumea de cei ce-au pângărit-o? Smiley și Moga arși pe rug, Cabral înecat în acid sulfuric și atâția alți penali ce au impresia că scriu, cântă, joacă, pictează, în esență, CREEAZĂ, puși la punct și pedepsiți pentru cum au terfelit arta.

Ziceam mai sus de pădurile cu uscăciuni. Arta a devenit plină de uscăciuni, dacă-dacă mai găsești ceva de Doamne-ajută. Și (da, știu, ați mai auzit-o de nenumărate ori), dar uscăciunile sunt cele promovate. Publicul, ușor maleabil, pentru că e ușor și în greutatea cutiei craniene, îghite tot ce i se servește. Unora le-aș zice să-mi înghită mie copiii. Dar alți copii mai pot fi salvați, așa că îmi fac propria armată. Teo mă susține, știu asta. Și el se uită în jur și scrâșnește din dinți.

Nu o să ne dedicăm viața luptei cu mizeriile care ne înconjoară, ci o să ne vedem de treburile noastre, o viață avem și trebuie să facem lucruri importante în ea, altfel ne-am retrage la FarmVille pentru eternitate. Nu vreau să mai dau spoiler-e, dar ieri s-a consumat primul pas către sentința lor. Sper să reușim. Amândoi sau câți om fi.

Anunțuri

Starurile din Pipera


Ieșeam de la muncă acum vreo 3 ore. Ca după orice zi de muncă, îmi târam pașii cu veselie spre casă, unde mă aștepta relaxarea mea blondă și cu spume, cea de toate serile. Pălăvrăgeam eu cu colegii de drum și, cum ne apropiam de stația de metrou, aud în depărtare larmă. Oameni chiuind, aplaudând și ovaționând. Pe măsură ce mă apropiam, conștientizam că urletele veneau din interiorul stației de metrou. Ce să fie oare? Se dau cartele de 10 călătorii moca? Fac doi sex în văzul lumii? L-au prins pe Justin Bieber și îl crestează live?

Cum intru eu, așa, la Pipera, văd oameni strânși în jurul scărilor aplaudând și urlând, cu pancarde în mână. La fel și jos. ”Ești un star”, ”Te iubim”, ”Ne place de tine” și alte bălării din astea. Ce sloboz? Merge Guță cu metroul? Gigi Becali? Simona Senzual goală și cu un vibrator pornit (și nu în mână)?

Nu. Când mă uit mai bine, mă prind. Oamenii ăștia aplaudau corporatiștii. O mișcare socială din aia de două parale ca ”Free hugs” și alte mizerii din astea pe sistemul ”YOLO”, ghidul tuturor poponarilor la viață din lume. Trec printre ei neatins că mă grăbesc să prind metroul, am chestii mai interesante de făcut acasă decât să trăiesc clipa. Am de scris pe blog.

Bine, puteam să vă pun un filmuleț cu treaba asta, dar mi s-au părut amuzante exemplele de mai sus și de-aia am făcut introducerea asta. Dar hai să pun și filmulețul, să fie treaba treabă, poate nu-s așa priceput la descrieri.

Gata, l-ați văzut? Nu e o aberație?

Să fiu sincer, când am ajuns acasă, m-am gândit un pic la asta. De fapt, chiar mai mult. Da, e o poponărie, da, mi se par penibili ăștia care chiar pun botul la așa ceva și trăiesc pentru mișcările astea sociale neplătite, care trăiesc pe banii părinților, dar care, astfel, devin oameni mai buni. Și, totuși, parcă mai e ceva…

Trebuie să fii ipocrit să zici că nu te ating chiar deloc bălăriile astea. Undeva, în adâncul sufletului tău, un copil de care uitasei că există a zâmbit când a trecut prin fața fagoților ăstora, care-l ovaționau. Indiferent ce le-ai zis celor cu care erai atunci. Și e și normal să fie așa. Ieși de la muncă, după 9 ore obositoare, fie că ai dat telefoane, fie mail-uri, fie că ai plimbat hârtii de colo-colo. Indiferent ce faci, te stresezi câștigându-ți pâinea. Sunt prea puțini cei care fac plătiți ce le place cel mai mult, așa că trebuie să ne raportăm tot timpul la gloată, nu la fericitele excepții. Să luăm exemplul meu. I-am ignorat ca să ajung acasă să fac ce-mi place. Gratis. Obosit și după muncă, unde-mi câștig banii necesari să-mi satisfacă viciile care mă aduc tot aici. Al dracului cerc vicios, nu?

O adunătură de low-liferi din ăștia, care au avut ei o idee despre cum să facă lumea un loc mai bun, pot să facă diferența între o seară obișnuită de muncă și una simpatică. Pentru că, dacă te duce capul suficient de mult, vei vedea că ce voiau ei să spună e că există viață și după cele 9 ore de la birou. Și că, nu pentru ei, dar pentru cineva sau câțiva, tu ești un om foarte important. Oricât de depresiv ești și oricât te desconsideri.

Ca să nu părăsesc, totuși, articolul într-o notă demnă de al șaptelea film din Twilight, frumos gest, băieți, oricine ați fi! Data viitoare dați și cartele de 10 călătorii gratis, prind bine. Mai bine 5 zile de muncă de transport gratis decât o seară zâmbitoare.

Sau nu?…

Post Navigation