Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “dimineață”

Dezvoltare personală cu Vladuts


Îmi notasem niște idei de articole prin care să iau la mișto câteva specimene ale mirobolantei societăți din care facem involuntar parte. Cum nu mă simțeam at my best în dimineața asta, le-am lăsat pe altă dată. Făcusem recent (adică ieri) trimitere de pe EtR la acest mai vechi articol al lui Teo. Am mai remarcat un calup de comentarii interesante la guest-entry-ul lui Liv, care se pare că a stârnit ceva vâlvă. Mi-am dat seama că fiecare are momentele lui constructive. Chiar dacă și eu am tras câteva semnale de alarmă în trecut pe-aici (mă refer la cum ne controlează televiziunea sau cum ne subjugă tehnologia modernă sau tradițiile idioate), nu am făcut-o niciodată obiectiv, fără să las măcar o doză de sarcasm sau mișto-uri proaste să își lase amprenta pe articolele respective. Probabil voi eșua și acum.

Cu toate astea, e timpul să vorbim un pic și despre individ, la nivel particular, fără să mai generalizăm, fără să împărțim în categorii (Catch Her should know better) și fără să dăm verdicte, fără soluții constructive. De fapt, e timpul să nu mai vorbim la plural. Sunt un simplu gânditor, poate cu ceva mai multe întrebări decât alții, poate cu ceva mai puțină ambiție decât alții și cu siguranță cu mai multe frustrări decât majoritatea. Cu toate astea, cum Teo subliniază deseori foarte bine, dacă te plângi fără să acționezi, meriți o bucată de bordură în dinți. Susțin, deci merit o bucată de bordură în dinți. Cu toate astea, măcar pentru că mă gândesc la asta, îmi conștientizez propria existență și chiar am tupeul necesar să pregătesc un plan pentru a schimba mizeria asta, cred că putem folosi o jumătate de bordură. Deși Teo nu prea e de acord, merit credit pentru încercare.

Să încep cu începutul. Analiza problemei e cât se poate de simplă, în momentul de față. Sigur, durează ceva până renunți la a fi o dronă frustrată din motivele cutare și cutare și începi să te întrebi care e cauza problemelor tale, cum se răsfrâng ele asupra existenței tale și cum poți face ceva să le rezolvi și să-ți continui drumul în viață. Zic că durează ceva pentru că orice frustrare aduce cu sine subiectivism, depresie și înclinație către rutină. Ceea ce înseamnă că renunți să mai faci chestii și te complaci în mizerie. Cea mai proastă idee posibilă. Mai deștept de atât ar fi să-l pui pe Becali președinte, ca să-ți dai seama cât de proastă poate să fie ideea de a renunța.

Prin urmare, ca de la frustrat în curs de vindecare la individ, pașii sunt uluitor de simpli și puțini. Mai greu e să-i pui în aplicare.

1. Analizează-te. Ești individul x, în situația y, cu proprietățile z și circumstanțele w. De aceste 4 variabile (care vor rămâne constant variabile – see what I did there?) depinde cum arată viața ta. Analiza e grea și dureroasă, pentru că presupune să fii sincer cu tine, să îți recunoști defectele și să vezi cum te țin ele în loc în încercarea de a progresa în orice arie sau dimensiune te interesează pe tine. Cu alte cuvinte, în momentul de față, să definești individul x (cine ești, cu adevărat, și cum te raportezi la ce e important pentru tine – fiul mamei, iubitul iubitei, un simplu angajat, un student mediocru, etc..), situația y (adică ce consideri tu că e provocarea din momentul de față – probleme în familie, probleme cu partenera, dorința de a promova sau de a termina facultatea), proprietățile z (ce ai și ce îți lipsește din a reuși să rezolvi situația y) și circumstanțele w (ce trebuie să iei în calcul când te pui pe treabă). E mai ușor cu trei beri și o foaie de hârtie (mă rog, la mine a fost). Ca idee, tot ce am scris mai sus se poate sumariza în ”ce-ți lipsește să fii fericit și ce trebuie să faci pentru asta”.

2. Planifică. Să nu ne lăsăm imaginația să zburde și să fim realiști. Odată ce ai finalizat profilul tău și ai analizat tot ce e important pentru a progresa, pune-ți obiective ambițioase, dar realiste. Orice ar zice căcaturile de poze de pe facebook de tipul YOLO sau ”poți fi orice vrei să fii”, nu poți să fii orice vrei să fii și faptul că trăiești o singură dată nu e o epifanie. Poți să fii doar ce poți să fii, având în vedere cu ce pleci la drum și care sunt circusmtanțele de care depinzi. Dacă ți-ai propus să fii Bill Gates, ai face bine să ai o idee strălucită legată de tehnologie și să știi și cum să o concretizezi, altfel vei muri trist că poza share-uită de tine cu 40 de ani în urmă a mințit. Cel mai deștept e să-ți stbailești obiective tangibile, mici și pe termen scurt, care însumate să reprezinte un obiectiv mare pe termen lung. Dacă vrei să slăbești, concentrează-te, pentru început, la a slăbi un kilogram la două săptămâni, nu-ți propune să slăbești 10 în 4 luni. S-ar putea să te plictisești pe drum, văzând cât de greu progresezi sau, mai rău, să fii debusolat. Atingerea obiectivelor mici îți va da ambiție, pe când tărăgănarea obiectivelor mari să te demotiveze. Ca idee, tot ce am elaborat aici se traduce prin ”Pune-ți obiective realiste și fă-ți planuri elaborate de cum să le atingi, într-un timp dat”.

3. Acționează. Ți-era frică de partea asta, nu? E destul de ușor să iei la bord alcool și să notezi analiza circumstanțelor pe care le definești sau să faci un plan elaborat de dezvoltare personală pe 5 ani. Mai greu e să și faci ceva în privința asta. Singurul lucru pe care ar trebui să-l ai în minte în situația asta trebuie să fie rezultatul final. Cumpără-ți un tricou foarte șmecher cu un număr mai mic și pune-l ostentativ în centrul camerei, astfel încât, ori de câte ori ți-e lene să mergi la sală, să-l vezi și să-ți amintești că degeaba e atât de șmecher dacă tu arăți ca o minge de plajă în el. O idee puerilă, dar care merită încercată, e să-ți faci un pin-board din ăla cu obiective de atins. Pune-ți o poză cu tricoul acolo, editează-ți fluturașul de salariu cu suma pe care vrei tu să o reflecte și scoate la imprimantă poza cu mașina pe care vrei să ți-o cumperi. În esență, concretizează în format fizic orice obiectiv ai. Oricât ar fi de subtil, important e să înțelegi tu ce e pe bucata aia de plută, nu alții, pentru că tu ești cel care trebuie să se mențină motivat. Cu timpul, nu o să mai ai nevoie de asta, o să te alimenteze reușitele tale anterioare. De fapt, ce vreau să zic e ”Folosește-te de orice mijloace de a te menține în priză și a nu te da bătut în a face ce trebuie ți-ai propus să faci”.

Știi ce e ciudat? Tot ce am scris aici e verificat până la punctul 2, de 3 nu m-am apucat nici eu. Dar cât de scump poate fi un pin-board? Hai să vedem dacă într-un an de acum încolo tonul articolelor mele de dezvoltare personală va fi același sau nu. Duminică productivă tuturor!

Câteva impresii despre bastarzii mâncători


Dacă Teo a avut puterea necesară să-și folosească experiența și imaginația în crearea unui articol optimist și motivațional, încărcat de imbolduri pozitive… eu nu cred că pot. Din varii motive, dar nu sunt dispus să intru în amănunte. Dacă, prin absurd, cineva va reuși să găsească în cele de mai jos și un licăr de pozitivism, înseamnă că schimbările la care doresc să mă supun încep să se însămânțeze, ușor-ușor, în interiorul meu.

Bastarzii mâncători. Aceasta este tema post-ului meu, așa cum bine ați observat în titlu. Îi știți cu toții, nu vă ascundeți după degete. Și, coincidență sau nu, tema e în legătură directă cu temele tratate de Irina și Teo pe parcursul acestei săptămâni. Bastarzii mâncători sunt o specie superioară de oameni, care se trage din corporatiști. S-au dezvoltat încet și în tăcere și s-au infiltrat în locurile de muncă bine plătite (și chiar și în cele mai puțin bine plătite). Ei se hrănesc din visele noastre spulberate și din promovările care ni se cuvin nouă. Trăiesc, ca ciupercile, pe spinarea șefilor lor și se dezvoltă cu cât se dezvoltă acesta mai mult. Procesul e unul de mutualism, avantaje fiind de ambele părți, chit că bastardul mâncător este sau nu descoperit de către șef ca fiind bastard mâncător, și nu un simplu angajat. Dar să vedem despre ce este vorba mai în detaliu.

Când pășim pentru prima oară în aria profesională, ne angajăm cu vise și speranțe. Avem un plan. Ne gândim că acest loc de muncă este unul temporar, prost plătit, dar suficient pentru a popula CV-ul și pentru a acumula experiența profesională atât de necesară angajării în locul de muncă al viselor noastre. Trec câteva luni și ne adaptăm, ne automatizăm, ne facem treaba bine și ne gândim la un viitor roz. ”Încă jumătate de an și aplic la X (X fiind compania visurilor noastre).” ne spunem, plini de speranță, dimineața. Dar intervine o schimbare. Un drăcușor la costum ne șoptește în ureche: ”Dar de ce? Uite cât de bun ești, i-ai devansat pe mulți din cei mai vechi decât tine. Poți să te mai dezvolți aici, poți… să promovezi.”. Coincidență sau nu, în câteva săptămâni încep să umble zvonurile că unul din team-leader-i se pregătește să plece în altă companie, lăsând postul liber. Atunci te decizi să încerci să aplici.

Spre marea ta dezamăgire, cel promovat este un altul, dar despre care gândești împăcat că e mai bun decât tine, are mai multă experiență în companie, e mai în vârstă, deci merită pomovarea. Faptul că stătea la țigară cu tipa de la Resurse Umane și superiorul team-leader-ului care a plecat nu ți se pare ceva suspect. În fond, și tu ai schimbat câteva cuvinte până acum cu ei.

Problema e că obiectivul tău, acum, e să obții o promovare aici și nu să pleci, așa cum ți-ai promis, acolo unde vrei, de fapt, să lucrezi. Fără să-ți dai seama, pleci urechea la ce se șușotește pe la fumoar și admiți că, într-adevăr, există posibilitatea ca individul care e acum team-leader să fi fost promovat mai degrabă pe principii de prietenie cu cei care l-au intervievat și cu cei cărora urma să le raporteze, decât pe principii de experiență sau altele relevante postului în sine. Frustrarea mocnește în interiorul tău și drăcușorul acela nenorocit reapare pe umărul tău: ”Fagotul ăla n-are nicio treabă cu postul, dar uite cum și-a umflat CV-ul și contul, fără să o merite. Trebuie să promovezi și tu, cu prima ocazie!”.

A doua oară, însă, lucrurile se întâmplă exact la fel și, de data asta, ești ferm convins că individul promovat nu e nimic mai mult decât un parameci nenorocit care și-a croit drumul spre promovare folosindu-se de sugere de cur. Și, pe drumul spre casă, te gândești la situația ta actuală. Unde-s visele tale de când te-ai angajat? Nu ai aplicat la X, ești de mai mult de un an în haznaua asta de loc de muncă și tot ce-ai făcut a fost să cumulezi dispreț și frustrare, încercând să promovezi doar pentru a dovedi un punct de vedere. Te-ai decis să faci o schimbare. Mâine îți dai demisia și, cum ajungi acasă, aplici la X.

Plecarea e revelatoare, uitasei cât de fericit erai în afara acestui loc de muncă, neconstrâns de orar și task-uri și înconjurat de oameni pe care, de fapt, nu-i placi. Abia aștepți să sune telefonul și să începi munca la X. Problema e că telefonul nu sună și banii se împuținează. Te mai împrumuți, îți mai dă mama, dar cât s-o mai ții așa? Disperat, mai aplici la niște job-uri, telefoanele sună, te duci la interviuri și, într-un final, te angajezi la o altă firmă, cu muncă mai puțin detestabilă, salariu mai bun și într-un sediu mai curat. Cei de la X tot nu au sunat.

Și trec și aici câteva luni, ai renunța la visul angajării la X, te-ai reautomatizat, dar încerci să te convingi că e mai bine ca ultima oară. Scopul tău declarat este acum promovarea aici, deoarece te gândești că ți-e mai ușor acum și ți-ar fi util. A treia e cu noroc. Când vine momentul, însă, n-a fost să fie. Tot bastardul mâncător a luat postul.

O să grăbesc un pic firul epic de desfășurare a evenimentelor și am să mă rezum la a spune că în felul ăsta va cam arăta toată viața ta. Locuri de muncă mai bune, de fiecare dată mai bune, cu tine mai frustrat, de fiecare dată mai frustrat și în căutarea recunoașterii, de fiecare dată tot mai ambiționat de obținerea recunoașterii. Și viitorul nu mai e roz, ci negru și îl urăști la fel ca pe fiecare zi de la locul de muncă și bastarzii mâncători care l-au împânzit.

Concluzia e, însă, compusă din niște întrebări: lumea descrisă mai sus e oare cea adevărată și nu ai nicio șansă de a răzbi sau poate cei pe care-i urăști sunt chiar mai buni în ceea ce fac, cu mai multe cunoștințe și, poate, abilități ceva mai subtile de a relaționa cum trebuie cu oamenii cu care trebuie? Nu cumva toată această perspectivă a ta se trage din frustrările născute din niște circumstanțe nefavorabile ție și din refuzul tău de a te auto-analiza corect și de a-ți conștientiza propria viață? Bastarzii mâncători sunt o specie, da, dar oare știi să-i recunoști? Sau, de cele mai multe ori, etichetezi prea multe persoane cu această titulatură?

Confesiunea unui ucigaș de vise


Bună seara. Eu sunt Black Friday și am venit să îți povestesc un pic despre cum te-am subjugat eu și alte câteva rude de-ale mele și cum îți controlăm viața și visele, despre cum lumea se învârte în jurul nostru și despre cum majoritatea populației, în esență, ne venerează și simte că suntem cel mai bun lucru care li s-a întâmplat vreodată.

Sună dur, nu? Ei, bine, asta e realitatea, din fericire pentru noi și din păcate pentru tine. Partea frumoasă e că te-am adus în această situație pe tine și oamenii despre care vorbeam mai sus fără ca tu și ei să vă dați seama de asta, ferm convinși că aveți nevoie de noi. Partea și mai frumoasă e că, nici acum, după ce am dat cărțile pe față, lucrurile nu se vor schimba, pentru că asta e puterea noastră cea mai mare: manipulăm prostimea.

Ești sceptic la ce spun? Sau e o manieră prea dură de a pune problema? Hai să vedem ce reprezint eu, de fapt, poate asta o să te convingă.

Există o zi din an în care anumite magazine, fie ele fizice sau virtuale, aplică reduceri masive unor produse pe care le dețin. Atât. Asta ar trebui să însemne Black Friday. Oare?… De fapt, sunt mult mai mult de atât.

Cu trecerea timpului, ajutat de rudele mele, Marketing, Media și Modă, am devenit o sărbătoare. Un moment de răscruce în an, nu o zi din an. Am devenit un salvator, o binecuvântare și un erou care îți permite ție și lor să achiziționezați produse la un preț mai ieftin. Din acest punct de vedere, nu am nimic de obiectat. Chiar asta fac!

Dar sunt mai mult de atât. Sunt un deschizător de drumuri, sunt mesagerul schimbării. Sunt ceea ce tu nu știai că-ți doreai. Sunt tableta nouă de la Samsung, redusă cu 40%, care îți va permite să faci aceleași lucruri pe care le făceai pe laptop sau smartphone. Sunt aparatul de fotografiat Nikon profesionist, redus cu 30%, care te va ajuta să faci poze mai clare, mai artistice și mai interesante, fără ca acestea să te ajute la altceva în afara satisfacției personale. Sunt DVD-player-ul portabil, redus cu 50%, care îți va permite să vezi aceleași filme pe care le vedeai pe laptop sau la DVD-player-ul de la televizor.

Tot nu înțelegi ce zic? Ajutați de mentorul nostru și călăul vostru, Sistemul Bancar, am devenit un obiectiv, un scop. Mulțumită celei mai importante creații a călăuzei noastre, Cardul De Credit, am devenit imbatabili. Nu ai cum să ne reziști, lucrăm în echipă, te îngenunchem, te convingem că ai nevoie de noi și tu ne asculți. Te trezești la 5 dimineața, intri pe eMag și te enervezi că alții, înaintea ta, au accesat site-ul, l-au blocat și au profitat de cele mai importante reduceri. Întâmplător, exact la produsele pe care ți le doreai tu și pentru care aveai banii pregătiți sub formă de împrumut bancar.

Nu e clar ce fac? Hai să-ți zic pe limba ta: te-am convins că trebuie să cumperi aceste lucruri mai mult sau mai puțin inutile și că trebuie să faci credite la bancă, pentru aceste lucruri (dar și pentru altele) și că trebuie să-ți petreci tot restul vieții înapoiind acei bani. E un cerc vicios, nu mai poți ieși din el. Frustrat că n-ai bani, te împrumuți. Frustrat că alții au lucruri pe care poate și tu ți le dorești (și prin prisma faptului că ei le au), te mai împrumuți, dar le cumperi. Frustrat că ești în datorii, faci o refinanțare, dar până să scoți capul la suprafață, a venit Noaptea Reducerilor din Mall Băneasa. Și o iei de la capăt.

Nu te supăra că ți-am spus pe față ce ți-am făcut. Pe mine nu mă deranjează, nu ai să mă părăsești niciodată, oricum. Știi de ce? Pentru că anul viitor, voi reduce cu încă 10% un model și mai nou de tabletă de la Samsung.

Câteva tipuri de oameni scârboși


Să vă fac o scurtă trecere în revistă a dispoziției mele. Pe lângă niște probleme de ordin social pe care le am în clipa de față, concediul meu ”de odihnă” s-a rezumat la multă vodkă, nepermis de multă bere, două nopți de clubbing, mult, dar foarte mult Risk Commander și discuții filozofice. Colac peste pupăză, m-am trezit acum o oră, după ce m-am culcat la 5 jumate. Să-mi bag pula-n ceasul meu biologic.

Prin urmare, ca orice om, am recitit post-ul lui Teo dinainte, am citit post-ul lui Radu la care făcea trimitere, mi-am amintit de ultimele mele perindări prin oraș și mi-a venit deodată cheful să mă fut în ea tematică a blog-ului și în loc s-o ard intelectual și filozofic, așa cum îmi propusesem acum câteva zile, știind că vine tura mea la scris, să m-apuc să descriu subiectiv niște categorii de oameni scârboși, după care să îmi expun părerea subiectivă despre ei, pe o tonalitate semi-agresivă, semi-umoristică, să am scuză când se iau cei care se simt de mine pe facebook, să le zic ”coaie, a fost la mișto, n-ai văzut cât umor e în post-ul ăla?”.

Hai să începm prin a defini subiectiv ce înțeleg eu prin ”oameni scârboși”. E ca și cum bei 4 beri, să zicem, Stejar, razi un pachet de Lucky Strike roșu pe parcurs, bagi o cafea, o cană de sana și mănânci niște salată de icre cu pepene galben. Apoi te caci. Apoi mănânci diareea aia și dup-aia o vomiți. Chestia aia care ți-a ieșit pe gură, dac-ar fi om, e ce înțeleg eu prin ”om scârbos”.

Minorii cu arfe sunt niște oameni foarte scârboși. Și enervanți. Și partea și mai nasoală e că nici nu le poți crăpa capul de bordură, cum ți-ai dori când îi vezi, că nu numai că e ilegal să bați oameni, dacă bați minori mai e și de căcat. ”Coaie, are 17 ani, cum dai într-un minor?” ar spune lumea șocată asistând la momentul în care îi rearanjezi mandibula cu trotuarul. Sigur că dacă peste jumătate de an aplici din nou tratamentul, e doar o bătaie, acum, că are 18 ani, nu mai e nimic lipsit de etică în gestul tău, de parcă i-au crescut peste noapte flocii și părul de pe față.

Ah, da, am uitat să spun de ce sunt scârboși. Că vin în Club A sau Kultur, beau o vodka apple și sunt avion. Și toate ca toate, e irelevant că eu beau 6 vodka apple să mă fac avion (plus berile de rigoare de la începutul oricărei nopți în oraș, în cazul în care se pregătea vreun fagot să sară și să guițe că nu duc la băutură) și ei beau una, partea ce mai de căcat e că au brusc impresia că e clubul lor. Și încep să danseze ca niște suferinzi de Tourette epileptici, expuși la 700 de neoane, conectați la voltaj de joasă tensiune, și care între timp sughiță și se cacă din picioare. Adică fără absolut nicio treabă cu ritmul melodiei. Nu c-aș fi eu vreun Michael Jackson, dar la ăștia te uiți și dai din cap a pagubă. Și în timp ce dansează, se prind că n-au loc, apoi se prind că sunt minori cu arfe și lumea e a lor, așa că încep să facă loc, dansând pe unde vor, lovind oricâți oameni e nevoie ca să se desfășoare. Că ei au venit să se simtă bine cu prietenii lor și au aceleași drepturi ca și noi, ba mai multe, că au 15 ani și lumea se învârte în jurul pulii lor.

Că vorbim de chestii care se învârt în jurul altor chestii, e timpul să vorbim de planete. Grasele alea atât de grase că au sateliți naturali invizibili. Zic că-s invizibili, că nu-i văd, dar sigur au sateliți, ceva așa mare are atracție gravitațională proprie mie-n sută. Hălcile alea diforme de slănină care sunt triste și frustrate că-s grase și băieții se uită numai după slabe. ”Ce-o fi în capul lor?! Cum vine aia, să faci sex cu o scobitoare? Tre’ să ai de ce să apuci!”. Da, Pluto, să ai de ce să apuci, nu în ce să dispari ca-ntr-o gaură de vierme. Asta e partea în care planetele care citesc așa ceva bulbucă ochii, încep să plângă că lumea e rea și nu le-nțelege, că ele au o condiție fizică și nu e vina lor. Apoi se-apucă să mănânce înghețată de supărare. Cu mult caramel. Să moară ce-am pe casă dacă înțeleg tipul ăsta de oameni, care sunt frustrați rău, dar rău, de ceva și toată viața lor se rezumă în a fi frustrați despre acest ceva, dar nu se pot abține să facă în continuu fix ce alimentează acel ceva. Ca să fiu mai explicit, un mic scenariu:

– Și nu înțeleg. Oamenii sunt răi fără motiv. Eu cu ce am greșit? Nu am dreptul să fiu fericită?

– Ba bineînțeles. E loc pentru toți pe lumea asta.

– Așa ziceam și eu.

Își șterse o lacrimă și mușcă o bucată mare din berbecul la proțap pe care l-a comandat de la Mc pentru micul dejun, molfăindu-l cu poftă, cele șapte guși de pelican tremurându-i într-o manieră scârboasă, ca niște buci pline de celulită lăsate.

Mă rog, ceva de genul. Mi-a plăcut aia cu ”e loc pentru toți”, nu s-a prins grasa frustrată că a luat-o subliminal.

Apoi, o altă categorie foarte scârboasă de oameni sunt dătătorii cu părerea. Ăia care, în mod nejustificat, se bagă în polemici cu tine, au o părere aberantă și o țin pe-a lor. Teoria mea despre ei e că nu e vina lor, exclusiv. Ăștia sunt oameni greșiți, ca ăia care se nasc cu coaiele-n bărbie. Sau cu o pulă-n loc de nas. Atât de greșiți. E vina lui că se pișă din genunchi? Nu. Dacă nu poartă chiloți pe cap, însă, este vina lui. Eu nu vreau să merg la muncă la 8 și ceva dimineața cu cineva ca ăsta. Cine știe când îi e programată erecția de dimineață și, la cât de aglomerat e metroul către Pipera, mă trezesc că-mi scoate ochii cu nasul.

Așa, revenind la dătătorii cu părerea, ăștia nu au ce face în privința faptului că-s maimuțe și le lipsește partea aia din creier responsabilă cu raționatul. Dar e responsabilitatea lor să tacă. E ca și cum ai da harul vorbirii unui flamingo și s-ar apuca ăla să discute despre de ce e bine să-l dai jos pe Băsescu sau nu. Flamingo mi se par niște animale proaste, nu de alta, cred că nu te duce foarte mult bibilica dacă te-a lăsat Dumnezeu cu ciocul invers și nu te deranjează. Pula mea, eu mi-l îndreptam cu orice preț până acum, dacă eram flamingo. În fine, ca să înțelegeți care e treaba cu dătătorii cu părerea, ăia trebuie să tacă absolut constant. Și atunci ar fi toate OK, n-aș avea nimic cu ei.

Partea nașpa e că nu tac. Absolut niciodată. Și nu știu cum sunteți voi, dar pe mine mă râcâie un prost care se afișează. Eu am un defect la microcip, mă activez când aud o aberație și trebuie să-l fac pe dracu’-n patru să demonstrez slobozitorului aberației că a zis o tâmpenie și că n-are dreptate și eu am. Știu, e inutil și mă consum degeaba, dar nu prea am ce-i face.

– Da, și eu zic că un președinte potrivit ar fi Dan Diaconescu, că se gândește la popor și ar face orice să ne fie bine.

– Mă pulă, ăla nu-i Cristos, să se răstignească pentru noi, plus că tot ce face, face de dragul rating-ului că s-a prins că dronelor le place să știe adevărul despre chestii care se întâmplă lângă ei. Așa se simt importanți.

– N-ai dreptate, tot ce face, face pentru noi, e singurul care luptă pentru români, toți ceilalți de la conducere ne sug de bani.

– Și-ăsta de ce crezi c-o să ne sugă, de pulă? Nu e mai ușor să faci un babuin să creadă că ești prietenul lui și apoi să-i iei banana decât să-l ameninți cu pistolul? Că poate te atacă după aia, dar așa, dacă l-ai păcălit, rămâne cu impresia că nimic rău nu s-a întâmplat.

– N-ai dreptate, eu știu mai bine ca tine, c-am văzut la OTV.

Asta e clipa când încep să caut din priviri prin jur obiecte contondente, cum ar fi picamerele.

În fine, ar mai fi ceva tipuri de oameni scârboși despre care aș putea să scriu, dar mi s-a tăiat, mi-am făcut norma. Cu lingurița, că nici inspirația asta nu vine așa, de niciunde. Teo, ai ceva de adăugat?

M-am întors


Deși titlul trebuia să fie la plural, Teo mă tot amenință că scrie de vreo două săptămâni. Și n-a scris nimic. Ce-i drept, și eu îl ameninț pe el, dar uite că eu chiar m-am apucat să scriu.

E foarte greu să începi un post respectabil după atât amar de vreme. În mod normal ar trebui să fac un scurt rezumat al vieții mele din ultimele luni în care am dispărut cu totul din blogosferă (EtR-ul e o ruină, presupun, nici n-am mai avut curaj să intru pe el. Dar toate la timpul lor.). O să aveți timp să aflați ce m-a scos din sărite (știu că de-asta mă citiți) în ultima vreme pe parcursul viitoarelor post-uri, stați liniștiți, am strâns o listă de teme de dezbătut.

Azi îmi voi îndrepta atenția către ultimele noutăți din muzica românească. Radio-urile au fost asaltate de niște mizerii auditive ce cu greu pot fi numite cântece. Bineînțeles că sunt ipocrit, le-ați văzut pe toate pe (de-acum, futu-ți crucea mă-tii, Zuckerberg) timeline-ul meu în ultima vreme. But enough small talk, primul post de la revenire trebuie să fie lejer, de vară, nu să vă rup în două monitoarele.

Prim urmare, vreau să încep cu următorul mega-hit: Alex Velea – Minim 2.

În cercul meu restrâns de prieteni, interpretul este cunoscut și ca ”2 cuvinte, 1 țigan”. Melodia, ca ”Maxim 6”. Cred că e de prisos să explic cum și de ce. Calitatea versurilor este la fel de ridicată ca și cantitatea de uraniu din mine. Alt motiv pentru care asemănarea este pertinentă, e că, în ambele cazuri, este de dorit. Nu știu de ce, dar din totdeauna m-a amuzat să am uraniu în loc de sânge. Dar deviez. Să analizăm un pic de ce e cimpanzeul ăsta oligofren idolul sexual al tuturor pițipoancelor din România. Are îmbrăcămite și atitudine de bad-ass. Poate face ușor trecerea de la romantic la bad-boy pervers. N-are coaie. Probabil nici coloană vertebrală dacă a realizat un astfel de cântec. Nu mai zic de videoclip unde are cel mai mare bling-bling văzut în România. Nu are rost să menționez că trebuie, de principiu, să fii rapper să îți permiți să porți așa ceva.

Mai departe, facem o scurtă oprire la Alexandra Stan – Lemonade.

Pe wikipedia, stilul muzical este ”raggae”, ”dubstep” și ”synthpop”. Mie mi se pare că s-ar încadra cel mai bine la ”bășină muzicală”. De remarcat, totuși, că există influențe dubstep la începutul melodiei și înainte de a doua strofă. Sunt aproximativ 20 de secunde de dubstep light. De Alexandra Stan nu m-aș lega foarte tare, pentru că e una din cele mai futabile parașute din industria muzicală românească. Aș ridica-o-n pulă cum se ridică pe suprafața selenară steagul american. I-aș împrăștia creierii pe pereți dacă aș băga-o-n noul meu pat în care încap 3 persoane (nu m-am putut abține să nu mă laud). Nu în ultimul rând, de remarcat cum își înfățișează cu mândrie ștrungăreața în tot videoclipul. Nuș exact ce vrea să transmită prin asta, dar eu nu mă gândesc decât la muie când văd boticul ăla dulcic. În sfârșit, am auzit că Selena Gomez i-a interpretat piesa într-un concert, deci cred că asta spune multe despre target-ul melodiei ăsteia: copii fără păr pubian.

Ne îndreptăm, acum, atenția spre Akcent – Chimie Între Noi.

Nu mulți știu melodia asta, eu am dat de ea pe homepage-ul de facebook. Dacă te așezi în fața laptop-ului, cu căștile în urechi, și te concentrezi 3 minute și jumătate numai pe versurile astea, după ce te ridici, ai aceeași senzație ca după un cui sănătos și o cărămidă în față. Adică ești complet retardat. Melodia asta e în stare ca, după ascultări excesive, să te întoarcă în punctul în care te caci pe tine și-ți curge scuipat din gură. Nu mai zic de ritmul pe care cred că și Florin Salam e invidios acum. De menționat că prima recomandare a youtube-ului la finele piesei e o melodie de la Nicolae Guță. Cei mai homosexuali interpreți români au creat cea mai manelistă piesă care nu se încadrează, oficial, în categoria ”manele”.

N-aș fi putut uita de Corina – A Ta, nici dacă voiam.

Versurile astea nu-mi dau exact seama dacă se vor ironice, auto-ironice sau pur și simplu încărcate de la fel de mult sens ca o cârtiță regulând în hainele lui Jack Sparrow o cățea cu rabie. Să văd dacă am înțeles bine. Tipul e descris inițial ca un clasic ”băiatu’ tatii”, cu bani, Audi și căcat, cu bac-ul picat, obsedat de viața socială on-line, iar concluzia Corinei, care își dă seama de toate aceste lucruri, e că e a a a a a lui? Și mă mai mir că băieții normali din zilele noastre nu mai au nicio șansă de procreere. România chiar se duce pe pulă dacă toate purtătoarele de vagin gândesc la fel.

Încă una până la cireașa de pe tort, și anume Smiley – Dead Man Walking.

Pornim de la premisa că refrenul e la fel de complex ca un șiret legat de un șurub. Sigur că metafora ar fi extraordinară dacă nu ar fi retardată. Conform principiului ”dacă nu dorm înseamnă că îs treaz”. Adică ce parașută cu chiloții-n cur nu și-ar dori ca fostul ei iubit să-i spună că e un om mort umblând după ce s-au despărțit? Mai ales când arată la fel de homosexual ca Smiley. Mie ăsta-mi pare genul de om care s-ar muta cu Moga într-un apartament cu 4 camere și care ar servi cu el micul dejun dimineața în pula goală și papion. Zâmbilici! Între metrosexualitate și homosexualitate e o linie foarte subțire, iar pizdele o știu. Tu, aparent nu. Ca o ultimă adăugire, aparent zombie apocalypse-ul despre care se tot vorbește pe 9gag pornește de la Smiley.

Șiii marele final: Connect’R – Vara Nu Dorm.

Isteț țiganu’ cu melodia asta, care nu ar fi fost inclusă aici dacă nu aș fi auzit-o de ATÂT de multe ori! E absolut remarcabil cum radio-urile din România sunt capabile să distrugă o piesă decentă care merge dimineața, pe plajă cu ochelarii de soare bine înfipți pe muie, să nu se vadă ochii roșii, care-ți smulge cel puțin un zâmbet. Să vă fut în gură, Kiss FM, Radio Zu, Radio 21, PRO FM și orice alt radio a mai pus melodia asta de mai mult de 3 ori într-o zi. Și nu zic că fut în gură radio-ul, la figurat, zic să se alinieze toți DJ-ii în fața mea și să le-o bag pe gât până le înnod intestinul subțire. Nu că l-aș fi agreat prea mult pe Connect’R înainte, dar acum îl urăsc de-a dreptul.

Acestea fiind zise, vă informez că în 3 ore plec spre Vamă, unde, probabil, voi asculta până la epuizare fix aceste piese, întorcându-mă mai supărat pe artiștii care le interpretează ca niciodată. Teo, ai legătura.

Din memoriile unui șmecheraș de cartier


Pre-scriptum: Toate numele din cele ce urmează în acest articol sunt pur fictive. Staff-ul Palme Intelectuale nu își asumă răspunderea pentru identificarea personajelor din acest post cu orice persoane reale.

Să facem cunoștință cu Andrei. Deși el se recomandă ”Schijă”. Andrei este un băiat obișnuit din București, localnic al periferiei, cu o situație financiară modestă și o educație post-liceală în curs (de șapte ani). Astăzi vom urmări cum decurge, generalmente, viața lui Andrei. Astfel, vom putea să ne facem o idee mai bună despre locul în societatea românească al acestei categorii aparte de români, șmecherașii de cartier.

Andrei se trezește dimineața când vrea el. Se consideră prea boss ca cineva să-și permită să-i guverneze lui timpul și, implicit, viața. El are principii solide, motiv pentru care nu se spală decât o dată la 3 zile. Nu pentru că îi e lene, ci pentru că nu vrea. Dacă ar vrea, ar face-o, dar el încearcă să-și impună un punct de vedere.

Andrei se duce la facultate tot atunci când vrea. De asemenea, pentru că e prea boss ca cineva să-și permită să-i guverneze lui educația și, implicit, viața. El nu consideră că a trece prin facultate 3 ani e suficient pentru a acumula cunoștințele necesare stăpânirii unui domeniu. Andrei e de părere că trebuie să ai principii în viață, iar unul din aceste principii este dăruirea, motiv pentru care el preferă să se ducă la facultate doar atunci când știe că poate fi trup și suflet implicat în cursul la care participă. Altfel, preferă să se ducă la biliard.

Andrei aruncă ambalajele de la batoane de ciocolată pe jos tot din principiu. El știe că nu se face primăvară cu o floare, prin urmare, de ce să se strofoace el să arunce gunoaiele la coșurile de gunoi, dacă alți idioți care se cred boși (el știe că numai el e un boss) aruncă pe jos? Andrei e de părere că o viață guvernată de principii solide și alegeri personale este o viață reușită, așa că alege să nu fie ca ceilalți idioți care aruncă gunoaie pe jos pentru că sunt idioți, ci le aruncă din principiu.

Andrei vorbește tare la telefon în tramvai și, atunci când nu o face, lovește barele sau scaunele învecinate cu palmele, într-un ritm muzical. O face pentru că știe că are un talent muzical înnăscut și că singurul motiv pentru care nu e vedetă muzicală internațională este pentru că are principii solide și nu vrea să facă parte din prostituția muzicală despre care e conștient că deține monopolul artei contemporane.

Andrei nu e angajat pentru că este sub demnitatea lui să răspundă în fața unui șef. Fiind un boss (n.r. șef) de felul său, el nu răspunde decât în fața sa. Prin urmare, își câștigă existența din pariuri sportive, al căror maestru știe că este. Atunci când pierde, nu se supără, pentru că știe că e maniera Divinității de a-i arăta că nu e și boss-ul ei, deși, de felul său, e un mare boss, aproape la fel de mare ca Divinitatea (dar nu chiar la fel de mare).

În sfârșit, Andrei se duce în cluburi ieftine, dar care se vor a fi ”de fițe”, dar bea alcool în prealabil. Nu pentru că alcoolul din club ar fi prea scump pentru situația lui materială, ci pentru că nu consideră normal să dea atâția bani pe băutura pe care o poate procura de la chioșc la jumătate de preț. Acolo, are parte de aventuri frivole cu tinere cu un intelect mic. Nu consideră că ceea ce face este o nedreptate sau o exploatare, ci, dimpotrivă, fiind un om cu principii, i se pare corect ca și aceste fete aflate mult sub potențialul lui intelectual să aibă parte de un pic de bossism, nefiind vina lor că niciuna nu s-ar putea ridica la nivelul lui de bossificare.

Dați-mi un trib care să mă creadă Dumnezeu și-o mitralieră


Acest articol este cel care încheie dezbaterea începută acum câteva zile, cu Românii sunt deștepți.ro, și continuată ieri, cu Mesaj pentru Europa. Ideea mi-a venit tot sâmbătă, când reflectam la post-ul pe care urma să-l scriu după discuțiile avute cu tata pe marginea imaginii românilor în străinătate. Fiind, însă, prea multe de dezbătut (și – de ce să mint? – prea mult de scris), am conchis că inspirat ar fi să rup articolul în două. În altă ordine de idei, ceea ce veți citi mai jos diferă ca și tonalitate de ce ați citit ieri, ceea ce ar fi făcut un pic tripantă lecturarea unui singur post, ce încropea cugetările mele din articolul precedent cu ce urmează. Îmi place să cred că am dublă personalitate, deși mulți din cei ce nu mă cunosc ar spune că am o problemă la cap. Bine, poate și unii din cei ce mă cunosc.

Cei ce-au stat măcar juma’ de oră de vorbă cu mine la o bere sau m-au citit pe Evident, tot Rolemodelism știu că sunt un individ tranșant. În sensul practic al cuvântului. Mie-mi plac soluțiile simple, eficiente și cu efecte imediate. Nu mă încurc cu etica sau moralitatea, e ca și cum mi-aș pune singur bețe-n roate. Dacă am o problemă, căreia vreau să-i găsesc o rezolvare, și am ajuns la o potențială soluție, îmi pun trei întrebări: ”Se poate face?”, ”Va funcționa?” și ”Voi remarca schimbări în bine imediat după ce implementez soluția?”. Dacă răspunul la toate trei e ”da”, ăla e răspunsul corect. Cred că vă dați seama unde vreau să ajung cu ce am scris mai sus.

Nu, dragii mei, nu propun un genocid la nivel național (deși rânjesc când mă gândesc la o clădire de zece etaje în flăcări, plină până la refuz cu cei care au fost în Bamboo sâmbăta trecută, cei pentru care o ieșire în oraș înseamnă un suc băut în AFI duminica, la prânz, și cei care chiar se cred șmecheri dacă vorbesc tare la telefon în mijloacele de transport în comun despre banii câștigați la pariuri, pizdele pe care le-au futut cu o seară-n urmă și cum o să-i bată pe ăia care au zis ceva de rău despre ei, ”să moară familia mea”), ci o soluție în urma a cărei implementări ar fi mai puțină cenușă și mai puțin sânge de curățat. Nu mai zic de cadavre. Dar iar deviez și o să ziceți că-s un psihopat și un pericol pentru cei care mă citesc și chiar mă cred.

Propun o mână de fier la cârma țării care să taie în carne vie (mai mult la figurat, dar și la propriu, dacă situația o cere) când vine vorba de deciziile luate. Vorbesc de un om deștept, fără procesor de conștiință, care știe cum ieșim din situația în care ne aflăm și care nu are remușcări să ia decizii care unora li se par deplasate.

În primul rând, toți ar trebui să muncească. Absolut toți, imediat de cum au devenit majori. Dacă ai o educație în desfășurare (facultate sau liceu, pentru cei mai slabi de înger) sau ești pensionar, poți să zaci, ți se permite, pentru că fie ai făcut ceva până acum, fie urmează să faci, și educația și munca, într-adevăr, nu ar trebui să se amestece. Dacă ai pământ (dovedit prin acte) pe care-l muncești, iar ești OK. Dar toți cei care freacă pula pe după blocuri și joacă la pariuri sau cei cărora le dă tata banu’ și ei nu fac decât să-l redirecționeze spre cafenele din Dorobanți trebuie puși la muncă. Desfășurarea evenimentelor e simplă, din punctul meu de vedere: razii constante și aleatorii. Te-am prins pe stradă și mi se pare că ai față de respiraci pe gură, te-ntreb dacă ești angajat. Îmi spui că da, că doar n-oi fi prost să-mi spui că nu. Te-ntreb unde, inventezi ceva pe loc, dau un telefon, verific, nu-i așa. În primul rând, amendă că m-ai mințit și nu respecți legea dată în prealabil. Începi să te smiorcăi că ai încercat să te angajezi, dar nu te ia nimeni că n-ai experiență sau gen. Dau două telefoane, ești angajat. Mâine te prezinți la REBU la 9 dimineața, că atunci îți începe tura. Începi să faci pe nebunul că tu nu ești gunoier și e sub demnitatea ta. Amendă că mă scoți din sărite și două scatoalce, ca să taci dracu’ din gură. Și, dacă mâine nu ești la 9 la REBU, vin iar după tine, de data asta, și cu doi malaci fără creier care te pot convinge, într-un fel sau altul, că legea e lege și tu, un cârnat figurant, nu ești mai presus de ea. Și, dacă nici după asta, nu te prezinți la REBU, o ținem tot așa până te prinzi că efectiv nu ai alternative și vii la muncă. Sau până încep să te doară oasele, dacă chiar nu ai fost binecuvântat cu darul deducției.

În al doilea rând, anumite chestii legate de libertatea de exprimare trebuie controlate. Nu zic să ne întoarcem în comunism, dar un pic de decență în comportamentul în spații publice mi se pare imperios necesară. Am să dau un exemplu, diferit de clasicul scenariu cu cocalarul îmrbăcat în roz în tramvai. Admitem că nu e Halloween și, totuși, tu insiști să ieși pe stradă într-o rochie lungă și neagră, bocanci până la genunchi, cu ținte, jumătate din față acoperită de machiaj negru și brățări de piele pe mâini, ce se întind până la la cot. Pe lângă aspectul de vrăjitoare sau fantezie sexuală eșuată, mai ai și atitudinea aia clasică gotherilor aroganți care șed într-un loc bând bere la PET și fumând Lucky Strike roșu, din principiu, nu că le place, și se uită cu dispreț spre trecătorii care fumează țigări slabe, cu filtrul alb, poartă blugi și cămașă sau stau la terasă și beau whisky. Și lăsând toate astea la o parte, ceea ce faci tu greșit este că vociferezi. Practic, ce încerc să zic este următorul lucru: mă doare-n cur cum te-mbraci, mă doare-n cur ce atitudine ai și ce gândești. Dacă mă deranjezi pe mine sau pe alții prin tonul glasului tău sau cele spuse, amendă și, la a doua abatere, bătaie zdravănă că, până la urmă, și omul e un animal ce poate fi dresat.

În al treilea și ultimul rând (cel puțin în acest post), românul trebuie învățat să păstreze curățenia. Orice s-ar spune, avem o țară foarte frumoasă. Din punct de vedere geografic, am fi ipocriți să ne plângem cu privire la ce ne-a lăsat natura. Și, pe lângă curățenia în natură, bineînțeles, trebuie controlată curățenia în mediile urbane și rurale. Coșuri de gunoi răsfirate strategic, să zicem, unul pe o rază de 20 de metri, cu o scrumieră alături. Că nu se aruncă chiștoacele aprinse unde se aruncă ambalajele de croissante. Cum te-am văzut că ți-ai scuipat guma de mestecat pe jos, amendă. Mâine ai aruncat pachetul de țigări pe jos, amendă. În câteva zile, când descoperi că ți s-a dus juma’ de salariu pe amenzi, o să te cumințești.

Ca o completare, menționez că pentru implementarea acestor măsuri nu este necesară decât voința și un control amănunțit cu privire la amenzile despre care am tot vorbit în rândurile precedente. Iar dacă se descoperă că amenzile nu au fost plătite, cum zice Uzzi, ”venim la tine-acasă”. Luăm ceva ce considerăm că echivalează cu valoarea amenzii, să zicem, televizorul, și aia e. Pe următoarea ai să o plătești. Ah, și mai e nevoie de cunoștințe despre anatomia umană, că nu-i OK să-l bagi în spital pe ăla care și-a aruncat chiștocul pe jos în stația de troleu, dar să-l faci să nu-și mai simtă pulpa dreaptă vreo 5 ore i-ar putea fi învățătură de minte.

Cam astea ar fi, zic eu, principalele soluții care ar rezolva peste jumătate din problemele românilor. Dacă muncești, ești civilizat față de alții și față de mediul înconjurător, deja ai mai puțin timp și mai mult bun simț. Astfel, încetul cu încetul, celelalte probleme și-ar găsi rezolvarea de la sine. Și aici vorbesc de incultură, cheltuieli nesăbuite sau atitudinea de plângăcios. Teoria după care se ghidează cele mai de sus e foarte simplă. Nu-mi amintesc exact de unde e, dar sună cam așa: ”Nu știi, te învățăm. Nu poți, te ajutăm. Nu vrei, te obligăm.”.

Până la următoarea transmisie, din buncărul propriilor mele gânduri, totodată constructive și dăunătoare, al vostru, The Role Model.

Iubiți și câinii vagabonzi


Pornim de la bun început de la premisa că, dacă stai să asculți pe cineva a cărui cea mai celebră melodie e despre o lume ”în care vei găsi numai copii”, ai o problemă. Scuzele mele, iubitori ai muzicii anilor 1800, accept eu multe chestii depravante, dar pedofilia chiar nu e OK.

De ce scriu eu acest post? Pentru că m-au exasperat status-urile umaniste și pozele emoționante de pe facebook, articolele din ziare, televiziunile și chiar și reclamele de la televizoarele din stațiile de metrou. Unde sunt vremurile în care puteai aștepta liniștit șobolanul să te ducă la muncă citind ultimele inepții ale lui Becali și ce-ți rezervă astrele?

Dar nu despre asta e vorba. Coceam eu de ceva vreme post-ul ăsta, dar, inspirat de Maria, inspirată, la rându-i, de Radu, am decis să nu mai aștept să-l finisez și să-l cizelez, așa că-l scuip direct.

Ucideți câinii vagabonzi! Bastarzii ăia puricoși care mă latră pe mine când vin împușcat de alcool la 3 dimineața acasă. Ghemotoacele alea de blană patrupede, pline de boli, care mă urmăresc până în faţa blocului când îmi iau 2 cheesburger-i de la McDrive. Maşinăriile alea vii generatoare de căcat care îmi înseninează mie dimineaţa, pe drumul înspre stația de tramvai. Să fim serioși, argumentul ”uită-te pe unde mergi” nu se aplică și aici. Chiar nu e OK să troneze pe fiecare trotuar câte un rahat puturos, atât timp cât noi ne-o ardem gen Uniunea Europeană.

Aici, Radu a cam acoperit (într-o manieră destul de civilizată, pentru stilul lui) toate argumentele clasice ale low-life-rilor care fac flash-mob-uri pentru ”a crește awareness-ul asupra situației”, iar Maria, aici, l-a completat. Delicat, că e fetiță.

Prin urmare, eu v-o spun direct și pe șleau, că alte modalități de transmitere a mesajului nu mai știu: nu vă mai căcați pe voi. Vreți să-i salvați? Luați-i acasă, nu știu nicio lege care să vă oprească. Duce-ți-i la veterinari, aruncați economiile de o viață pe deparazitare și trăiți-vă următorii 10 ani rupând de la gura voastră ca să mănânce potaia. Dar… ce contează ceva atât de platonic precum hrana, când hrana sufletului e cea care contează? Când leșinați cu sacul de 5 kile de Pedigree pe drumul de la Cora spre casă, să văd dacă vă vomită Azorel în gură să vă asigure substanțele nutritive pentru a vă săvârși călătoria. Iar am deviat.

Ideea e: înainte să începeți să dați din gură, să-mi spamați mie homepage-ul de facebook și să protestați în Izvor, gândiți un pic. Avem soluții? Care? Sterilizarea? Parcă am încercat-o, n-a ținut. Adăposturi? Mi-amintesc și ceva de genul ăsta, dar dihăniile sunt tot aici. Avem altele? Nu. Tocăniță pentru chinezi din ei, atunci.

Post Navigation