Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “educație”

Asaltul


Blogosfera e plină de tot felul de oameni care au ceva de spus. Între care și noi, acești doi umili dătători cu părerea, ceva mai răsăriți decât majoritatea, ce e drept e drept. Când vizitează pădurea, dacă ansamblul nu e de Doamne-ajută, turistul ține minte copacii mai răsăriți. Palme Intelectuale e unul din acei copaci. Că pădurea asta din care facem parte e plină de uscăciuni.

O să zică lumea că sunt hater, că îmi permit tot felul de mizerii, ca la mine-acasă, pe Evident, tot Rolemodelism. Adevărul e că lucrurilor trebuie spus pe nume. E o diferență crucială între ce scriem noi aici și ce scriu blog-urile care dau sfaturi de agățat. Sau care prezintă ultimele melodii de la radio (în ”exclusivitate”, cu link-ul de rigoare leaked pe youtube). Sau vlog-urile cu tentă de ”cei șapte ani de-acasă”, dar cu vloggeri pe care se citește teama și nesiguranța.

Ce facem noi aici se vrea a fi un fel de deschidere a ochiului interior. Forțată, dacă situația o cere. Sunt sigur că un cric poate merge lejer și cu pleoape spirituale, nu doar cu asfalt și mașină. Dar deviez iar ca acceleratul. Ce fac alții e trafic, view-uri, recunoaștere și, unii bani. Ce facem noi e educație, aia de bun-simț, nu ce ne bagă-n cap școlile, liceele și facultățile. Ce facem noi aici e dezvoltare interioară, apel la ambiție, la dorință, la urmarea chemării pasiunii și viselor. Ce fac alții e platonic.

Am fost răutăcios? Cum altfel să fiu? Când agarici precum Cabral domină topurile view-urilor pe blog, știind că scrie 3 paragrafe despre (în mare parte) nimic? Și asta doar pentru că e celebru și casnice cu viața sexuală în pom se umezesc citindu-l și imaginându-și că a scris cu pula. Sau, mai rău, când două fetișcane cu pretenții de jurnaliste psiholoage prezintă băieților metode sigure de agățat, în mii de cuvinte care, disecate, nu reprezintă nimic altceva decât învârtit în jurul cozii pentru a spune lucruri pe care orice mascul cu IQ-ul mai mare decât vârsta ar trebui să știe.

Mi-a venit ideea acestui articol atât de răutăcios ascultând, ca de obicei, băieții de la Facem. E veche, o știu de mult, dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea fi aplicabilă și blogoseferei:

Nu ar fi drăguță o imagine din asta post-apocaliptică? Soldați care și-au dedicat viața, timpul și energia pasiunilor lor artistice curățând lumea de cei ce-au pângărit-o? Smiley și Moga arși pe rug, Cabral înecat în acid sulfuric și atâția alți penali ce au impresia că scriu, cântă, joacă, pictează, în esență, CREEAZĂ, puși la punct și pedepsiți pentru cum au terfelit arta.

Ziceam mai sus de pădurile cu uscăciuni. Arta a devenit plină de uscăciuni, dacă-dacă mai găsești ceva de Doamne-ajută. Și (da, știu, ați mai auzit-o de nenumărate ori), dar uscăciunile sunt cele promovate. Publicul, ușor maleabil, pentru că e ușor și în greutatea cutiei craniene, îghite tot ce i se servește. Unora le-aș zice să-mi înghită mie copiii. Dar alți copii mai pot fi salvați, așa că îmi fac propria armată. Teo mă susține, știu asta. Și el se uită în jur și scrâșnește din dinți.

Nu o să ne dedicăm viața luptei cu mizeriile care ne înconjoară, ci o să ne vedem de treburile noastre, o viață avem și trebuie să facem lucruri importante în ea, altfel ne-am retrage la FarmVille pentru eternitate. Nu vreau să mai dau spoiler-e, dar ieri s-a consumat primul pas către sentința lor. Sper să reușim. Amândoi sau câți om fi.

Anunțuri

Din nou despre ce e-n mintea românului


Pentru că a început un nou an și nu e un eveniment ieșit din comun, așa cum scria Teo în post-ul precedent, m-am gândit ca primul meu articol pe 2013 să nu fie atent ales și bazat pe sugestii de cum să fim oameni mai buni, wishlist-uri și alte bălării. Aveam vreo două draft-uri mentale bazate pe mișto nesimțit de sub-clase de oameni. Altădată. Discuția cu colegii de muncă de azi de la țigară a fost mult mai interesantă. Dar să nu ne grăbim.

O să aveți nevoie de câteva articole de la începuturile Palmelor, ca să vă dați seama la ce m-am gândit când a început discuția cu pricina: ăsta, ăsta, ăsta și ăsta. Așa, acum, cu research-ul făcut, să vedem despre ce e vorba cu adevărat.

O colegă susținea că nu suntem bine văzuți în afara granițelor. Nimic nou pentru mai toată lumea. Interesant e că nu se simțea comfortabil cu faptul că este etichetată din cauza unor incidente izolate generate în trecut de români sau unii care se dădeau români (nu e nevoie să le zic pe nume, știți la cine mă refer). Just, m-am gândit, dar aveam argumentul pregătit și pentru asta: oare noi nu facem la fel în țara noastră? Pornim de la premisa că poporul cutare nu știe decât să vândă în Dragonul Roșu, poporul nu știu care cere nejustificat introducerea limbii lor în țara noastră sau alt popor nu știe decât să fure, să cerșească sau să asculte manele. Ori, la fel cum, în cazul ei, ea nu făcea parte din eticheta văzută de italieni, poate nici în țara noastră, toți reprezentanții popoarelor mai sus amintite nu se încadrează neapărat în standardele cu care i-am etichetat noi. Poate unul e student la Medicină cu 10 pe linie, altul predă într-o facultate importantă sau altul e un broker de succes.

Mi-am dat seama cât de ipocriți sunt românii (de mine știam deja). Nu o acuz pe colega mea, Doamne ferește, ci vorbesc la general (pentru că, nu-i așa?, asta facem toți). Cât tupeu să ai să țipi sus și tare că ”Dom’ne, nu e corect, eu nu am venit să fur sau să mănânc lebede, de ce mă cauți și-n cur după arme albe?” atâta vreme cât cu prietenii la bere ești la modul ”Să-mi bag pula, așa m-am săturat de ăștia, oriunde-i văd mă aștept să-mi bage niște ghete de fotbal Adibas sub nas și să-ncerce să mi le vândă.”. Chiar nu poți cere să fii tratat corect când nici tu nu tratezi corect.

Asta ar fi problema de moralitate, bun, din care degenerează o altă treabă pe care a mai tratat-o Teo prin multe post-uri de-ale lui (nu mai detaliez, folosiți cu încredere funcția ”caută”, nu vă dor mânuțele), și anume că românul are impresia că totul i se cuvine. Îl enervează să trateze minoritățile în regim special, dar când e el o minoritate, țipă să-l audă și Papa, dacă se poate. Eu cred că la baza acestor manifestări stă tot incultura, pentru că orice om cu capul pe umeri poate să spună calm:

”Frate, ăia să-nvețe limba noastră, că de-aia-s la noi în țară și nu la ei. Nu e treaba noastră să-i ținem în puf. Apoi, e de datoria noastră să-i tratăm ca pe orice alt român, care știe limba și are niște competențe într-un domeniu. Poate fi lejer angajat oridunde. Ăia să-și legalizeze afacerile și să vândă ce vor ei, civilizat, atâta vreme cât există documente legale care să ateste veridicitatea articolelor. Și să-nvețe limba. Ăia să se ducă la școală și să-și vadă de educație și dezvoltare și să își desfășoare activitățile în legalitate. Și să-nvețe un pic de bune maniere. Nimeni nu ar trebui să zică nimic nimănui, atâta vreme cât în statul ăsta, ideea de bază e că suntem toți egali. În sfârșit, când merg în Italia, vreau să fiu tratat egal, ca orice italian și e de datoria mea să pot comunica cu ei, nu a lor să mă înțeleagă, deci să învăț în morții mei măcar engleza.”

Dar e prea complicat și pare ușor incorect. Cum adică, nu pot discrimina după aspect? Nu pot isca bătăi în baruri că ăla e de nu știu ce religie? Nu pot să mă scandalizez că fiică-mea se vede cu cineva de pe alt continent care studiază la noi? Nu pot să nu-l angajez pe ăsta că are un nume de căcat?

Într-o lume ideală, cultă și corectă, nu, nu poți. Dar noi trăim altundeva, deci articolul ăsta a fost inutil. Post-ul următor promit că fac mișto de cineva. Până atunci, luați-vă ochelarii de soare, mergem în Infernul lui Teo, pentru partea a II-a.

Îi zice Stat că stau degeaba


Citeam acum câteva zile pe blog-ul lui Teo un articol interesant, în ale cărui comentarii discuția a deviat de la tema post-ului în sine la o polemică între Teo și o individă cu privire la intervenția Statului în viața cetățeanului. Nu am vrut să intervin activ în discuție (deși aș fi avut multe de spus), ci doar am punctat că discuția respectivă nu va avea sfârșit, în principal datorită faptului că individa nu părea foarte receptivă la argumentele lui Teo, ci se comporta, mai degrabă, întocmai ca un perete cu care încerci să porți o conversație despre starea vremii.

Cu toate astea, nu am uitat discuția respectivă și azi, în duș (unde altundeva?), ajutat de o melodie de-a lui Cedry2k pe care o ascultam în momentul respectiv (da, ascult muzică în timp ce fac duș) s-a înfiripat ideea unui post. ”Amin!” mi-am zis, fericit că lipsa de inspirație din creierul meu a dispărut. Prin urmare, să purcedem:

Este foarte interesant de definit punctul în care se termină intervenția Statului în viața unui cetățean, punct din care respectivul este obligat să-și poarte singur de grijă și să se realizeze în viață cum poate mai bine. De clarificat, de la bun început, că nu concep ca această intervenție a Statului să nu înceapă. Exact cum un părinte își învață copilul să vorbească, să folosească toaleta pentru nevoile fiziologice și să meargă, la fel și Statul trebuie să ajute cu ceva un cetățean la începutul drumului său în viață. De ce spun asta? Foarte simplu. Părintele are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un om normal. Nu doctorand în fizică cuantică (partea asta este opțională, rămâne la latitudinea părintelui, dar în mod cert nu e obligatorie), dar nici un macac căruia-i curge scuipat din gură (exceptând situația în care s-a născut cu sindromul Down sau mai știu eu ce altă boală de genul ăsta, caz nefericit, nu discutăm despre așa ceva). Exact la fel, Statul are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un cetățean normal.

Și ăsta este punctul pe care îmi doresc eu atât de mult să îl definesc. Ce înseamnă un cetățean normal? Pornind de la cum văd eu lucrurile, sunt doar câteva categorii în care intervenția Statului este obligatorie, până la atingerea unei vârste/unui nivel.

a). Sănătate. Asigurarea medicală obligatorie plătită mi se pare o aberație. Statul are datoria să-și mențină cetățenii sănătoși. Nu există niciun individ în țara asta care să nu aibă de plătit dări la Stat (impozit pe salariu, T.V.A., impozit pe casă, etc.), prin urmare nu există niciun motiv ca toți indivizii să nu beneficieze de asigurare medicală gratuită. Motivul pentru care spun asta este atât de simplu că până și un cimpanzeu ar putea să-l deducă singur (într-un exemplu adaptat lui, bineînțeles). Dacă primata a descoperit un mușuroi de termite, nu are niciun sens să îl distrugă, nu va putea mânca decât foarte puține din cele care vor fugi, panicate, care-ncotro. Dacă, însă, folosește un băț pentru a le extrage din locuința lor, se va putea bucura în tihnă de o masă copioasă. La fel și cu Statul și noi. Dacă nu ne asigură o viață sănătoasă, nu avem cum să muncim la capacitate maximă, astfel încât să ne putem plăti dările integral. Nu vorbesc aici de despăgubire financiară pentru accidente, ci pur și simplu posibilitatea ca oricine să poată beneficia de tratament gratuit pentru gripă, punerea în ghips gratuită a unui picior sau ochelari de vedere gratuiți.

b). Educație. Sunt de acord că nu fiecare ar trebui să-și dea doctoratul sau să facă un masterat. Nici măcar facultatea nu trebuie să fie obligatorie. Facultatea deja presupune o specializare. Dar 12 clase mi se par de minim bun-simț. Faptul că 12 clase sunt gratuite deja mi se pare normal, dar ce ar trebui îmbunătățit ar fi nivelul de investiții ale Statului alocate instituțiilor de învățământ. De ce trebuie să cadă clasele pe elevi în tot felul de comune uitate de Dumnezeu? De ce în unele școli copii de 10 ani trebuie să stea cu geaca pe ei la ore iarna? Și de ce trebuie profesorii să dea meditații pentru a-și asigura un minim trai decent? Iar această ultimă întrebare atinge o problemă din sistemul de învățământ dată dracului rău de tot. Profesorii care dau meditații sunt clar mult mai puțin implicați la clasă. Prin urmare, cei pe care acesta (sau orice alt profesor) nu îi meditează primesc mai puține informații. De ce?…

c). Muncă. Statisticile recente confirmă faptul că peste 50% din absolvenții de facultate nu se pot angaja nici la un an după ce și-au terminat studiile. Cauza cea mai frecventă este lipsa experienței profesionale. Nici nu are sens să intrăm în cercul vicios ce este această situație, nu? Ce cred eu că ar trebui să se facă? Internship-uri. Fără plată. O lună. Nu îl costă nimic în plus pe angajator (poate în afară de apă și hârtie igienică) să mai aibă încă un consumator de aer în birouri care să muncească în folosul companiei. Dacă e bun, va fi angajat. Dacă nu, sănătate și ”la revedere”, poate la altă companie, dar cel puțin a acumulat acea experiență profesională despre care se vorbește atâta. Nu mi se pare logic să acuzi cetățenii că nu muncesc câtă vreme nu au unde. Și, scuză-mă, nu mi se pare OK nici ca un licențiat în Relații Publice să lucreze la REBU (dau un exemplu).

Acestea fiind zise, vă las să-mi completați post-ul cu ce credeți că mai e necesar în secțiunea de mai jos, rezervată comentariilor. Eu, personal, nu cred că e nevoie de nimic mai mult din partea Statului pentru ca viețile noastre, cetățenilor de rând să poată demara cum trebuie și, mai departe, fiecare să-și croiască ce drum știe și poate mai bine.

Cum bine zicea Cedry2k în melodia despre care vă vorbeam la începutul articolului,

”mă-ntreb cu groază câți ani tre’ să tragi să faci bani să-ți faci casă?”

Poate n-ar fi nevoie de atât de mulți dacă ni s-ar oferi un început de drum normal.

Din memoriile unui șmecheraș de cartier


Pre-scriptum: Toate numele din cele ce urmează în acest articol sunt pur fictive. Staff-ul Palme Intelectuale nu își asumă răspunderea pentru identificarea personajelor din acest post cu orice persoane reale.

Să facem cunoștință cu Andrei. Deși el se recomandă ”Schijă”. Andrei este un băiat obișnuit din București, localnic al periferiei, cu o situație financiară modestă și o educație post-liceală în curs (de șapte ani). Astăzi vom urmări cum decurge, generalmente, viața lui Andrei. Astfel, vom putea să ne facem o idee mai bună despre locul în societatea românească al acestei categorii aparte de români, șmecherașii de cartier.

Andrei se trezește dimineața când vrea el. Se consideră prea boss ca cineva să-și permită să-i guverneze lui timpul și, implicit, viața. El are principii solide, motiv pentru care nu se spală decât o dată la 3 zile. Nu pentru că îi e lene, ci pentru că nu vrea. Dacă ar vrea, ar face-o, dar el încearcă să-și impună un punct de vedere.

Andrei se duce la facultate tot atunci când vrea. De asemenea, pentru că e prea boss ca cineva să-și permită să-i guverneze lui educația și, implicit, viața. El nu consideră că a trece prin facultate 3 ani e suficient pentru a acumula cunoștințele necesare stăpânirii unui domeniu. Andrei e de părere că trebuie să ai principii în viață, iar unul din aceste principii este dăruirea, motiv pentru care el preferă să se ducă la facultate doar atunci când știe că poate fi trup și suflet implicat în cursul la care participă. Altfel, preferă să se ducă la biliard.

Andrei aruncă ambalajele de la batoane de ciocolată pe jos tot din principiu. El știe că nu se face primăvară cu o floare, prin urmare, de ce să se strofoace el să arunce gunoaiele la coșurile de gunoi, dacă alți idioți care se cred boși (el știe că numai el e un boss) aruncă pe jos? Andrei e de părere că o viață guvernată de principii solide și alegeri personale este o viață reușită, așa că alege să nu fie ca ceilalți idioți care aruncă gunoaie pe jos pentru că sunt idioți, ci le aruncă din principiu.

Andrei vorbește tare la telefon în tramvai și, atunci când nu o face, lovește barele sau scaunele învecinate cu palmele, într-un ritm muzical. O face pentru că știe că are un talent muzical înnăscut și că singurul motiv pentru care nu e vedetă muzicală internațională este pentru că are principii solide și nu vrea să facă parte din prostituția muzicală despre care e conștient că deține monopolul artei contemporane.

Andrei nu e angajat pentru că este sub demnitatea lui să răspundă în fața unui șef. Fiind un boss (n.r. șef) de felul său, el nu răspunde decât în fața sa. Prin urmare, își câștigă existența din pariuri sportive, al căror maestru știe că este. Atunci când pierde, nu se supără, pentru că știe că e maniera Divinității de a-i arăta că nu e și boss-ul ei, deși, de felul său, e un mare boss, aproape la fel de mare ca Divinitatea (dar nu chiar la fel de mare).

În sfârșit, Andrei se duce în cluburi ieftine, dar care se vor a fi ”de fițe”, dar bea alcool în prealabil. Nu pentru că alcoolul din club ar fi prea scump pentru situația lui materială, ci pentru că nu consideră normal să dea atâția bani pe băutura pe care o poate procura de la chioșc la jumătate de preț. Acolo, are parte de aventuri frivole cu tinere cu un intelect mic. Nu consideră că ceea ce face este o nedreptate sau o exploatare, ci, dimpotrivă, fiind un om cu principii, i se pare corect ca și aceste fete aflate mult sub potențialul lui intelectual să aibă parte de un pic de bossism, nefiind vina lor că niciuna nu s-ar putea ridica la nivelul lui de bossificare.

Dați-mi un trib care să mă creadă Dumnezeu și-o mitralieră


Acest articol este cel care încheie dezbaterea începută acum câteva zile, cu Românii sunt deștepți.ro, și continuată ieri, cu Mesaj pentru Europa. Ideea mi-a venit tot sâmbătă, când reflectam la post-ul pe care urma să-l scriu după discuțiile avute cu tata pe marginea imaginii românilor în străinătate. Fiind, însă, prea multe de dezbătut (și – de ce să mint? – prea mult de scris), am conchis că inspirat ar fi să rup articolul în două. În altă ordine de idei, ceea ce veți citi mai jos diferă ca și tonalitate de ce ați citit ieri, ceea ce ar fi făcut un pic tripantă lecturarea unui singur post, ce încropea cugetările mele din articolul precedent cu ce urmează. Îmi place să cred că am dublă personalitate, deși mulți din cei ce nu mă cunosc ar spune că am o problemă la cap. Bine, poate și unii din cei ce mă cunosc.

Cei ce-au stat măcar juma’ de oră de vorbă cu mine la o bere sau m-au citit pe Evident, tot Rolemodelism știu că sunt un individ tranșant. În sensul practic al cuvântului. Mie-mi plac soluțiile simple, eficiente și cu efecte imediate. Nu mă încurc cu etica sau moralitatea, e ca și cum mi-aș pune singur bețe-n roate. Dacă am o problemă, căreia vreau să-i găsesc o rezolvare, și am ajuns la o potențială soluție, îmi pun trei întrebări: ”Se poate face?”, ”Va funcționa?” și ”Voi remarca schimbări în bine imediat după ce implementez soluția?”. Dacă răspunul la toate trei e ”da”, ăla e răspunsul corect. Cred că vă dați seama unde vreau să ajung cu ce am scris mai sus.

Nu, dragii mei, nu propun un genocid la nivel național (deși rânjesc când mă gândesc la o clădire de zece etaje în flăcări, plină până la refuz cu cei care au fost în Bamboo sâmbăta trecută, cei pentru care o ieșire în oraș înseamnă un suc băut în AFI duminica, la prânz, și cei care chiar se cred șmecheri dacă vorbesc tare la telefon în mijloacele de transport în comun despre banii câștigați la pariuri, pizdele pe care le-au futut cu o seară-n urmă și cum o să-i bată pe ăia care au zis ceva de rău despre ei, ”să moară familia mea”), ci o soluție în urma a cărei implementări ar fi mai puțină cenușă și mai puțin sânge de curățat. Nu mai zic de cadavre. Dar iar deviez și o să ziceți că-s un psihopat și un pericol pentru cei care mă citesc și chiar mă cred.

Propun o mână de fier la cârma țării care să taie în carne vie (mai mult la figurat, dar și la propriu, dacă situația o cere) când vine vorba de deciziile luate. Vorbesc de un om deștept, fără procesor de conștiință, care știe cum ieșim din situația în care ne aflăm și care nu are remușcări să ia decizii care unora li se par deplasate.

În primul rând, toți ar trebui să muncească. Absolut toți, imediat de cum au devenit majori. Dacă ai o educație în desfășurare (facultate sau liceu, pentru cei mai slabi de înger) sau ești pensionar, poți să zaci, ți se permite, pentru că fie ai făcut ceva până acum, fie urmează să faci, și educația și munca, într-adevăr, nu ar trebui să se amestece. Dacă ai pământ (dovedit prin acte) pe care-l muncești, iar ești OK. Dar toți cei care freacă pula pe după blocuri și joacă la pariuri sau cei cărora le dă tata banu’ și ei nu fac decât să-l redirecționeze spre cafenele din Dorobanți trebuie puși la muncă. Desfășurarea evenimentelor e simplă, din punctul meu de vedere: razii constante și aleatorii. Te-am prins pe stradă și mi se pare că ai față de respiraci pe gură, te-ntreb dacă ești angajat. Îmi spui că da, că doar n-oi fi prost să-mi spui că nu. Te-ntreb unde, inventezi ceva pe loc, dau un telefon, verific, nu-i așa. În primul rând, amendă că m-ai mințit și nu respecți legea dată în prealabil. Începi să te smiorcăi că ai încercat să te angajezi, dar nu te ia nimeni că n-ai experiență sau gen. Dau două telefoane, ești angajat. Mâine te prezinți la REBU la 9 dimineața, că atunci îți începe tura. Începi să faci pe nebunul că tu nu ești gunoier și e sub demnitatea ta. Amendă că mă scoți din sărite și două scatoalce, ca să taci dracu’ din gură. Și, dacă mâine nu ești la 9 la REBU, vin iar după tine, de data asta, și cu doi malaci fără creier care te pot convinge, într-un fel sau altul, că legea e lege și tu, un cârnat figurant, nu ești mai presus de ea. Și, dacă nici după asta, nu te prezinți la REBU, o ținem tot așa până te prinzi că efectiv nu ai alternative și vii la muncă. Sau până încep să te doară oasele, dacă chiar nu ai fost binecuvântat cu darul deducției.

În al doilea rând, anumite chestii legate de libertatea de exprimare trebuie controlate. Nu zic să ne întoarcem în comunism, dar un pic de decență în comportamentul în spații publice mi se pare imperios necesară. Am să dau un exemplu, diferit de clasicul scenariu cu cocalarul îmrbăcat în roz în tramvai. Admitem că nu e Halloween și, totuși, tu insiști să ieși pe stradă într-o rochie lungă și neagră, bocanci până la genunchi, cu ținte, jumătate din față acoperită de machiaj negru și brățări de piele pe mâini, ce se întind până la la cot. Pe lângă aspectul de vrăjitoare sau fantezie sexuală eșuată, mai ai și atitudinea aia clasică gotherilor aroganți care șed într-un loc bând bere la PET și fumând Lucky Strike roșu, din principiu, nu că le place, și se uită cu dispreț spre trecătorii care fumează țigări slabe, cu filtrul alb, poartă blugi și cămașă sau stau la terasă și beau whisky. Și lăsând toate astea la o parte, ceea ce faci tu greșit este că vociferezi. Practic, ce încerc să zic este următorul lucru: mă doare-n cur cum te-mbraci, mă doare-n cur ce atitudine ai și ce gândești. Dacă mă deranjezi pe mine sau pe alții prin tonul glasului tău sau cele spuse, amendă și, la a doua abatere, bătaie zdravănă că, până la urmă, și omul e un animal ce poate fi dresat.

În al treilea și ultimul rând (cel puțin în acest post), românul trebuie învățat să păstreze curățenia. Orice s-ar spune, avem o țară foarte frumoasă. Din punct de vedere geografic, am fi ipocriți să ne plângem cu privire la ce ne-a lăsat natura. Și, pe lângă curățenia în natură, bineînțeles, trebuie controlată curățenia în mediile urbane și rurale. Coșuri de gunoi răsfirate strategic, să zicem, unul pe o rază de 20 de metri, cu o scrumieră alături. Că nu se aruncă chiștoacele aprinse unde se aruncă ambalajele de croissante. Cum te-am văzut că ți-ai scuipat guma de mestecat pe jos, amendă. Mâine ai aruncat pachetul de țigări pe jos, amendă. În câteva zile, când descoperi că ți s-a dus juma’ de salariu pe amenzi, o să te cumințești.

Ca o completare, menționez că pentru implementarea acestor măsuri nu este necesară decât voința și un control amănunțit cu privire la amenzile despre care am tot vorbit în rândurile precedente. Iar dacă se descoperă că amenzile nu au fost plătite, cum zice Uzzi, ”venim la tine-acasă”. Luăm ceva ce considerăm că echivalează cu valoarea amenzii, să zicem, televizorul, și aia e. Pe următoarea ai să o plătești. Ah, și mai e nevoie de cunoștințe despre anatomia umană, că nu-i OK să-l bagi în spital pe ăla care și-a aruncat chiștocul pe jos în stația de troleu, dar să-l faci să nu-și mai simtă pulpa dreaptă vreo 5 ore i-ar putea fi învățătură de minte.

Cam astea ar fi, zic eu, principalele soluții care ar rezolva peste jumătate din problemele românilor. Dacă muncești, ești civilizat față de alții și față de mediul înconjurător, deja ai mai puțin timp și mai mult bun simț. Astfel, încetul cu încetul, celelalte probleme și-ar găsi rezolvarea de la sine. Și aici vorbesc de incultură, cheltuieli nesăbuite sau atitudinea de plângăcios. Teoria după care se ghidează cele mai de sus e foarte simplă. Nu-mi amintesc exact de unde e, dar sună cam așa: ”Nu știi, te învățăm. Nu poți, te ajutăm. Nu vrei, te obligăm.”.

Până la următoarea transmisie, din buncărul propriilor mele gânduri, totodată constructive și dăunătoare, al vostru, The Role Model.

Post Navigation