Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “evoluție”

Plictiseala și leacul ei


În ultima vreme am fost foarte plictisit. Rutina are darul de-a mă omorî lent. Dincolo de caterincă pe blog, caterincă pe stradă și caterincă pe oriunde, mai am chef să fac și niște schimbări. Preferabil, în sensul bun. O schimbare ar fi și să intru-n lumea minunată a heroinei, dar mi-a spus cineva că e bine să caut altceva. Cică heroina te transformă într-o epavă sau ceva de genul.

Plictiseala e periculoasă. Te face să vrei atât de mult o schimbare, încât ești gata s-adopți orice-ți iese-n cale. Cred c-așa se-apucă lumea de droguri: „n-am ce face, totul e la fel ca ieri, alaltăieri și acum o lună, vreau senzații tari!”. Peste câteva luni, senzații tari când ai nevoie de bani, că trebuie să-ți cumperi doza și nu-ți mai dă nimeni pe datorie, că deja ești debitor la toți dealerii din cartier, așa că-ncerci să te hotărăști între a jefui pe cineva și a sparge mașini. Grea decizie. Ce să faci, ce să faci?

Tot din plictiseală se joacă lumea în prostie pe net. E puțin probabil să mă convingă cineva că există o persoană căreia să-i facă o reală plăcere să petreacă ore-ntregi în fața monitorului, făcând aceleași chestii iar și iar și iar, ca o maimuță autistă, și să se bucure când mai urcă un nivel:

„Mamăăă, sunt elf de nivelul 40! Am depășit un prag psihologic, mi-am mai pus puncte la Strength și pot și să folosesc arcul cu Damage 150, +10 la Life, -15 la Social Life, +8 la Awkwardness și -5 la Dick Size. Rulez fin ca un boss de clan!”

N-ai cum să fii atât de sictirit de viață încât să consideri că lumea accomplishment-urilor virtuale, care nu-nseamnă ceva decât pentru alți oameni la fel de reduși ca tine, ar fi un refugiu acceptabil. Eu aș prefera să-mi tai venele, să mi le cos și să le mai tai o dată decât să fiu așa. Dar, mă rog, oi fi eu genul de ciudat care chiar crede că scopul jocurilor este să te ajute să te relaxezi, nu să-nlocuiască viața.

Plictiseala te poate face și să ieși în oraș. Mă rog, e mai bine decât să te joci nonstop pe calculator, dar nu când vrei să mergi în club în fiecare seară, că nu suporți să stai liniștit acasă și, ferească dracii, s-ajungi să te analizezi. Și da, am cunoscut oameni care mergeau în club în fiecare seară, a doua zi mergeau la serviciu și seara aterizau în alt club. E tragic să ți se pară că lipsește ceva dacă nu simți basul în tot corpul, n-ai lumini colorate intermitente în ochi și o mare de oameni pe jumătate beți care se-agită-n jurul tău.

Plictiseala duce la vicii. Noul viciu te ține-n priză o vreme, apoi începe să-și piardă din efect. Și cauti altul. Și altul. Și altul. Și ți-e lene să faci ceva constructiv, din cauză că ești plictisit de tot ce te-nconjoară, și ești vag conștient că, dac-ai face ceva constructiv, nu te-ai mai simți la fel de plictisit, dar, la dracu’, ești prea plictisit ca să faci altceva decât să te plictisești și să cauți să dezvolți dependențe (chiar l-am văzut pe unul întrebând pe un forum dacă știa cineva un joc care să-i ocupe mult timp și să cauzeze dependență; e incredibil în ce lume trăim, în special când te gândești că dezaxatul ăla ar putea fi colegul Gigi, cu care ieși la țigară-n fiecare pauză sau mergi la bere când n-ai chef de cursuri).

Am ajuns să cred că o nevoie de bază a ființei umane este aceea de a crește. La propriu, în cazul Oanei Roman (pe care, între noi fie vorba, o suspectez c-a provocat dispariția dinozaurilor… vă las pe voi să vă imaginați cum), și la figurat, în cazul nostru. Adică, dacă tot ai rațiune, simți nevoia s-o folosești, să-nveți chestii noi, să faci chestii noi, să creezi ceva, să construiești, mă rog, înțelegeți voi. Să-ți îmbunătățești viața. Să evoluezi. Ce e amuzant e că devii conștient de nevoia asta doar când și faci ceva. Altfel, doar simți c-ai face ceva, dar nu știi ce, așa că faci orice rahat care-ți poate oferi o răsplată imediată. Măcar să poți dormi când pui capul pe pernă. Vedeți Fight Club pentru mai multe detalii.

Ce-ncerc să transmit e că e bine să evoluezi. Să treci la următorul nivel, cum s-ar spune. Și cam asta se va-ntâmpla cu blogul ăsta. Nu intru-n detalii, pentru că n-are rost să stric surpriza și, oricum, până una-alta, știm în linii generale ce și cum se va-ntâmpla, dar va fi un mare pas înainte. Și nici măcar n-a fost precedat de un șut în fund. N-am mai luat de multă vreme un șut în fund. Aș vrea să-mi dea cineva. Am nevoie de un motiv bun să bat măr o altă ființă umană.

Anunțuri

Evoluţia s-a-ncheiat, pregătiţi-vă să vă-ntoarceţi în peşteri


Ieri am vorbit cu un client care voia să aibă un anumit număr de telefon. Adică ştia exact ce număr voia să aibă; era aproape identic (diferenţă de o cifră) cu un număr pe care-l avea deja, ceea ce-l făcea mai uşor de reţinut. Atunci mi-am dat seama că n-am exagerat când am spus că soarta speciei umane se află sub semnul întrebării.

Ştiu că unora nu li se pare mare lucru, dar vă reamintesc că un număr de telefon înseamnă 10 cifre. Atât. Nu teoria universurilor paralele, o ecuaţie de gradul II sau istoria Chinei. Dacă eşti capabil să reţii 10 cifre, eşti capabil să-ţi înveţi numărul de telefon. Există maimuţe în stare de aşa ceva.

Se pare că unii consideră că e prea greu. Şi nu, imbecilul de aseară nu era un caz izolat, mi s-a-ntâmplat de prea multe ori să cer cuiva numărul de telefon şi persoana respectivă să nu-l ştie. Şi să spună, ca scuză, că nu-şi încarcă memoria „cu aşa ceva”.

Trăim într-o epocă în care nu prea mai e nevoie să reţinem sau să gândim. Epoca în care pe ambalaje există indicaţii foarte clare cu privire la ce nu trebuie făcut cu un produs (nu mânca iPod-ul, nu-ţi turna vopseaua în ochi, nu lăsa bricheta la-ndemâna copiilor), proştii sunt protejaţi şi compătimiţi, iar sistemul educaţional trece printr-o revoluţie idioată. Da, sunt de acord cu modificarea filozofiei aplicate în şcoli şi cu actualizarea programei, dar am o problemă cu discuţiile interminabile despre cum ar trebui să nu-i forţăm pe copii să-şi solicite prea mult creierul, pentru c-o vor face şi singuri când e necesar. Am spus-o de multe ori: copilul este un animal care trebuie dresat. Trebuie-nvăţat să fie disciplinat şi să-şi pună creierul la contribuţie. Într-un mod organizat, eventual.

Dar cum dracu’ să-şi exerseze creierul când stă toată ziua cu ochii în monitor sau cu balele-n barbă şi cu telecomanda-n mână? Citit? Nu, că e inutil. Ieşit afară? Nu, că e periculos. Rezolvat probleme, găsit soluţii? Neah, Google. Nu găseşti răspunsul pe Google, dar găseşti fragmente de răspunsuri pe mai multe site-uri? Trebuie să le pui cap la cap? Faci singurul lucru de bun-simţ: întrebi pe un forum, poate-ţi dă cineva mură-n gură. Dacă nu, oricum nu merită.

Aţi observat că oamenii care trăiesc în faţa televizorului nu prea sunt în stare să abstractizeze? Pune-i să lucreze cu un concept pe care trebuie să şi-l imagineze ca să-l înţeleagă şi le-ai dat de lucru pentru 2-3 ani. Explicaţia e simplă: televizorul îţi oferă imagini. Ce trebuie să-ţi mai imaginezi? Primeşti totul pe tavă. Iar imaginaţia e ca un muşchi: dac-o foloseşti des, e din ce în ce mai eficientă. Dacă nu, vei căuta să legi orice concept nou de o imagine cunoscută, ca să ai un reper.

La fel e şi memoria: azi nu vrei să reţii un număr de telefon, mâine-ţi scrii pe o foaie parola de Messenger, peste o săptămână trebuie să te uiţi în buletin ca să dai adresa corectă. Exagerez, dar nu cu mult. Şi încă suntem la-nceput. Mă-ntreb cum va fi peste 5 sau 10 ani.

Nu mă-nţelegeţi greşit, nu m-ar deranja în mod deosebit împărţirea societăţii în gânditori şi drone; nu e prea greu să vă imaginaţi în ce categorie m-aş încadra. Dacă nu vă puteţi imagina, ştiu eu cam în ce categorie v-aţi încadra voi. Nu, nu-ncercaţi să-nţelegeţi, nu-i nevoie. Rolul pe care-l veţi primi nu presupune să gândiţi.

Problema e că numărul proştilor este invers proporţional cu gradul de siguranţă în viaţa de zi cu zi. Un imbecil este în stare să te omoare încercând să deschidă o sticlă de şampanie. Un cretin goleşte o sticlă de gin, apoi sare la volan, să nu-ntârzie la-ntâlnirea cu Sfântul Petru. Şi mai ia câţiva oameni cu el. Altul vede un transformator electric care scapă scântei şi pune furtunul pe el, să nu izbucnească, Doamne fereşte, un incendiu.

Sau, pur şi simplu, imbecilul nu-şi ţine gura şi te indispune. Că el are păreri despre orice şi e gata să le susţină până-n pânzele albe, chiar dacă nu e-n stare să le argumenteze sau măcar să-nţeleagă de ce le susţine. Sau să vadă implicaţiile pe termen mediu şi lung ale ideilor lui.

Lăsând gluma la o parte, vreţi  să renunţăm la inteligenţă şi să devenim nişte dependenţi de smartphone şi Internet, când acestea din urmă sunt rezultate ale gândirii? Aţi citit „Maşina timpului”? Dacă nu, aţi văzut filmul? Eloii au ajuns Eloi tocmai pentru că n-au mai întâlnit niciun fel de provocări în viaţa de zi cu zi. Bineînţeles, creierul a-nceput să involueze.

Dacă asta e ideea, mai bine renunţăm de acum la traiul civilizat şi tehnologie şi ne-ntoarcem în sălbăticie. Aveţi curaj? Eu am. Consider că mă pot adapta destul de uşor şi sunt în stare să fac nişte lucruri necesare pentru a supravieţui, cum ar fi ascuţirea unei suliţe sau înţelegerea comportamentului animalelor, astfel încât să-mi măresc şansele de-a nu mă-ntoarce cu mâna goală de la vânătoare. Cred că mă descurc fără Google. Iar copiii mei îmi vor semăna. Voi ce spuneţi?

Şi nu mă tem de efortul fizic. Şi ăsta e un avantaj în zilele noastre.

Hienele


Inspirat de Teo, voi folosi și eu în introducerea acestui post (și chiar pe tot parcursul lui) elemente din lumea animalelor pentru a-mi face mai bine înțeleasă ideea articolului. Spre deosebire de leii lui Teo, folosiți aici pentru a face trimitere la bărbați ambițioși și dornici de o continuă evoluție, fiarele din acest post sunt cu mult mai puțin respectate sau simpatizate. Ba chiar aș spune că se află la polul opus în lista preferințelor animale în ochii unui copil de cinci ani, în urma vizionării animației de lung-metraj The Lion King.

Se poate să fie și vina poveștii din celebrul film inspirat din universul Walt Disney, dar, în esență, probabil din cauza meniului și a modalității de procurare a lui, hienele nu sunt niște animale prea simpatizate de mulți. Avem de-a face cu un carnivor, deseori acuzat că ar fi rudă cu câinele, dată fiind construcția fizică. Nimic mai îndepărtat de cel mai bun prieten al omului, dacă luăm în considerare simplul fapt că hiena mănâncă, preponderent, cadavre, iar dacă atacă, atacă mișelește și se ferește să se angreneze în luptă directă, preferând să răpună victima prin superioritate numerică. Și atacă orice poate fi doborât, fără discernământ.

Natural, întrebarea de pe buzele tuturor este ce tipuri de oameni s-ar putea asemăna cu astfel de creaturi odioase, respectiv cele descrise mai sus? Deși pare surprinzător, multe. Atât de multe încât nici nu concep să le tratez pe toate în acest post.

O să începem cu controlorii RATB, dată fiind prospețimea amintirii întâlnirii cu ei de acum numai câteva ore. Asemeni hienelor, atacă în haită, din colțuri opuse, blocând posibilitatea de a scăpa. Într-un troleibuz, e suficient să fie trei, ca să acopere fiecare ieșire. Asemeni hienelor care se ascund în ierburile din savană, se camuflează printre ceilalți călători până s-au închis ușile. Și tot asemeni hienelor, așteaptă să te îngenuncheze înaintea loviturii finale. Conversațiile auzite până acum cu diverși călători clandestini mă pot face să vă garantez că, în mod suspect, majoritatea controlorilor au o plăcere morbidă de a-și vedea victima cerșind (nu literalmente, bineînțeles) îndurare și promițând că e ultima oară când acest incident are loc. Controlorii sunt, totuși, ființe înțelegătoare, pentru că oferă aproape tot timpul o alternativă amenzii bietului călător fără bilet sau abonament: ”Bine, dă-mi mie 30 și uităm de toate. Amenda e 50 și așa nici nu mai trebuie să mergi să o plătești după ce o aștepți acasă.”. Puținii deținători de coloană vertebrală refuză oferta, majoritatea mormolocilor o acceptă. Prin urmare, ipocriților, încetați să mai blamați corupția, că voi sunteți cei care îi permit să existe. Dar deviez de la subiect și intru pe o pantă periculoasă. Înapoi la hiene.

Agenții de asigurări ar putea fi, de asemenea, comparați cu animalele ce dau titlul acestui articol. Asigurări de orice, oricum toate sunt obligatorii acum. Sănătate, mașină, casă, nu contează. Și exact asta este și arma lor: faptul că sunt obligatorii. Partea și mai macabră este că victima este cea care merge la asigurator, ei nici măcar nu mai trebuie să ”vâneze”. Și de când ai intrat în bârlogul lui, asiguratorul zâmbește mulțumit în sinea lui, scanând festinul din priviri și adăugând, mental, încă o sumă de bani estimativă la salariul lui de peste două săptămâni. Tot ce trebuie asiguratorul să facă este să te convingă să cumperi o poliță mai scumpă, exploatându-ți starea psihică negativă generată de faptul că tu oricum trebuie să cumperi o poliță.

În încheiere, deși știu că i-am inclus și aici, reprezentanții Poliției Române pot fi categorizați cu succes și ca ”hiene”. Cu riscul de a lăsa impresia că am ceva împotriva băjeților în albastru (Doamne ferește, ”siguranță și încredere”, toată lumea știe), am să vă vorbesc foarte pe scurt ce-i face pe acești oameni ai legii devoratori de cadavre, în esență. Pentru început este suficient să spunem că nu există nici măcar o săptămână în care să nu se difuzeze în mass-media o știre despre un polițist care a luat mită, în general, de la șoferi, pentru a-i scăpa de amendă. Cunoscute, deși neoficiale, sunt, însă, și cazurile rețelelor de traficanți de droguri care dețin monopolul pe o anumită zonă, tocmai fiindcă polițiștii responsabili cu ”siguranța și încrederea” în zona respectivă îi lasă să-și facă treaba. Sau cazurile cerșetorilor recidiviști (din zona Gării de Nord, spre exemplu) care au de plătit o cotizație lunară pentru a putea activa în continuare, în locul arestării preventive sau chiar condamnării. Sau cazurile rețelelor de proxenetism, ai căror șefi, la fel, sunt lăsați să-și trimită fetele la produs în schimbul diferitelor compensații (financiare sau chiar… naturale). Deci nu are rost să vă spun de ce tocmai cei pe care ar trebui să ne bazăm pentru o viață liniștită sunt cei care ne-o îngreunează zi de zi. Să zicem că nu sunt hiene până la capăt pentru că sunt momente în care intervenția lor este promptă și corectă, dar zilele ne-ar fi mult mai ușoare cu mai puțini daviști, mai puține curve și mai puțini vitezomani în fiecare cartier.

Acestea fiind zise, dragii mei, presupunând că Teo ne va delecta în câteva zile cu o nouă analiză psihologică asupra comportamentului femeilor sau bărbaților, eu vă mulțumesc că mi-ați urmărit scurta pauză publicitară despre hienele societății. Să trăiți bine.

Post Navigation