Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “fete”

Pișatul de YOLO și alte căcaturi motivaționale


Salutări, băieți și fete! Tocmai ce-am share-uit pe facebook articolul meu de pe Studentabil de azi. Foarte pe scurt, am îndemnat la schimbare, la mișcare, la ideea de a face ceva util pentru tine în puținul timp liber pe care-l ai la dispoziție. Asta în detrimentul rage-urilor de Criminal Case, FarmVille și ce alte căcaturi de jocuri mai sunt pe facebook sau a lâncezi în fața laptop-ului sau (mai rău!) televizorului sub pretextul că ”te relaxezi”.

Eh, cam tot despre asta voi vorbi și aici, doar că ceva mai liber și mai în stilul meu. Dar voi porni discuția de la mizeria de YOLO, care mi-a înveninat existența, de când am aflat de ea. Să ne amuzăm puțin:

căcat de YOLO

Nici nu m-am obosit să o editez, să scot numele site-ului de pe care am luat-o.

Așa, gata, am râs? Mă scot din minți imbecilii care iau de bună bășina asta cu YOLO în sensul ăla cretin: ”O să ies în oraș și o să mă îmbăt ca un măgar albanez, după care o să mă fut neprotejat cu prima strâmbă și o să mă mir că am luat SIDA sifilitică.” Ce, nu există SIDA sifilitică? Ar trebui să se inventeze, pentru mucoșii care ”trăiesc doar o dată”.

Acum, hai să vedem care-i cu adevărat treaba cu YOLO. Rolul acestei expresii sau acestui concept este cel de a-ți atrage atenția că arzi gazul. Că fuți muște. Că freci pula. Că stai degeaba. Că nu produci nimic în afară de dioxid de carbon și mătreață. Că timpul trece și, din păcate, tu stai pe loc. Ideea e să înțelegi că o viață ai la dispoziție să faci chestii tari și atât. Și ar fi bine să te pui dracului pe treabă și să lași no-liferii să planteze morcovi pe facebook. Măcar de-ai face o fermă reală, nu ”coins” și ”achievement”-uri.

Hai să punem problema altfel. Ai o viață cu care ești mulțumit. Nu te consideri fericit, dar nici nu te dezamăgește situația ta. Cea mai bună idee pe care o ai e să te privești în oglindă, să îți zici ”YOLO” și să te apuci de cocaină? De ce nu ți-a trecut prin cap să te apuci să înveți o limbă străină în timpul în care te bubui la petreceri minimal? Sau să îți cultivi pasiunea, oricare ar fi (scris, desenat, skateboarding), în loc să te chinui să te ferești de-ai tăi când ești spart?

Să mai zic câte ceva și de mizeriile motivaționale din poze de căcat cu j de mii de share-uri de pe facebook? ”Poți să faci orice vrei”, ”Ești cine vrei tu să fii” sau ”Dorește-ți lucruri bune pentru a ți se întâmpla”? Serios? Ce retard spasmotic să fii să stai cu bale pe tricou în fața laptop-ului, scărpinându-te la ouă, să vezi o poză în care scrie vreuna din mizeriile de mai sus, să-ți zici ”Mhm”, să dai like și să aștepți să îți pice o blondă cu gura deschisă din cer, fixându-se ca o lipitoare de pula ta mizeră și erectă?

Mișto e că pozele astea sunt în topul celor mai share-uite poze de pe facebook, după alea cu câini ce se vor adoptați, pisicuțe în poziții amuzante și copii arși. Deci oamenii în loc să facă dracului ceva în privința dorințelor și ambițiilor lor, pierd timpul pe facebook dând share și like la poze care sugerează să facă dracului ceva în privința dorințelor și ambițiilor lor. Deștept. Nu uitați să ieșiți în club după asta și să vă dați check-in pe facebook cu status-ul ”YOLO”.

Sper că ați luat ce era mai deștept din cele de mai sus și vă apucați de treabă. Vă așteaptă liste imaginare, dorințe înfrânate, pasiuni insuficient exploatate și fericire nebănuită la capăt de drum.

adevăratul YOLO

Anunțuri

Din memoriile unui șmecheraș de cartier


Pre-scriptum: Toate numele din cele ce urmează în acest articol sunt pur fictive. Staff-ul Palme Intelectuale nu își asumă răspunderea pentru identificarea personajelor din acest post cu orice persoane reale.

Să facem cunoștință cu Andrei. Deși el se recomandă ”Schijă”. Andrei este un băiat obișnuit din București, localnic al periferiei, cu o situație financiară modestă și o educație post-liceală în curs (de șapte ani). Astăzi vom urmări cum decurge, generalmente, viața lui Andrei. Astfel, vom putea să ne facem o idee mai bună despre locul în societatea românească al acestei categorii aparte de români, șmecherașii de cartier.

Andrei se trezește dimineața când vrea el. Se consideră prea boss ca cineva să-și permită să-i guverneze lui timpul și, implicit, viața. El are principii solide, motiv pentru care nu se spală decât o dată la 3 zile. Nu pentru că îi e lene, ci pentru că nu vrea. Dacă ar vrea, ar face-o, dar el încearcă să-și impună un punct de vedere.

Andrei se duce la facultate tot atunci când vrea. De asemenea, pentru că e prea boss ca cineva să-și permită să-i guverneze lui educația și, implicit, viața. El nu consideră că a trece prin facultate 3 ani e suficient pentru a acumula cunoștințele necesare stăpânirii unui domeniu. Andrei e de părere că trebuie să ai principii în viață, iar unul din aceste principii este dăruirea, motiv pentru care el preferă să se ducă la facultate doar atunci când știe că poate fi trup și suflet implicat în cursul la care participă. Altfel, preferă să se ducă la biliard.

Andrei aruncă ambalajele de la batoane de ciocolată pe jos tot din principiu. El știe că nu se face primăvară cu o floare, prin urmare, de ce să se strofoace el să arunce gunoaiele la coșurile de gunoi, dacă alți idioți care se cred boși (el știe că numai el e un boss) aruncă pe jos? Andrei e de părere că o viață guvernată de principii solide și alegeri personale este o viață reușită, așa că alege să nu fie ca ceilalți idioți care aruncă gunoaie pe jos pentru că sunt idioți, ci le aruncă din principiu.

Andrei vorbește tare la telefon în tramvai și, atunci când nu o face, lovește barele sau scaunele învecinate cu palmele, într-un ritm muzical. O face pentru că știe că are un talent muzical înnăscut și că singurul motiv pentru care nu e vedetă muzicală internațională este pentru că are principii solide și nu vrea să facă parte din prostituția muzicală despre care e conștient că deține monopolul artei contemporane.

Andrei nu e angajat pentru că este sub demnitatea lui să răspundă în fața unui șef. Fiind un boss (n.r. șef) de felul său, el nu răspunde decât în fața sa. Prin urmare, își câștigă existența din pariuri sportive, al căror maestru știe că este. Atunci când pierde, nu se supără, pentru că știe că e maniera Divinității de a-i arăta că nu e și boss-ul ei, deși, de felul său, e un mare boss, aproape la fel de mare ca Divinitatea (dar nu chiar la fel de mare).

În sfârșit, Andrei se duce în cluburi ieftine, dar care se vor a fi ”de fițe”, dar bea alcool în prealabil. Nu pentru că alcoolul din club ar fi prea scump pentru situația lui materială, ci pentru că nu consideră normal să dea atâția bani pe băutura pe care o poate procura de la chioșc la jumătate de preț. Acolo, are parte de aventuri frivole cu tinere cu un intelect mic. Nu consideră că ceea ce face este o nedreptate sau o exploatare, ci, dimpotrivă, fiind un om cu principii, i se pare corect ca și aceste fete aflate mult sub potențialul lui intelectual să aibă parte de un pic de bossism, nefiind vina lor că niciuna nu s-ar putea ridica la nivelul lui de bossificare.

Hienele


Inspirat de Teo, voi folosi și eu în introducerea acestui post (și chiar pe tot parcursul lui) elemente din lumea animalelor pentru a-mi face mai bine înțeleasă ideea articolului. Spre deosebire de leii lui Teo, folosiți aici pentru a face trimitere la bărbați ambițioși și dornici de o continuă evoluție, fiarele din acest post sunt cu mult mai puțin respectate sau simpatizate. Ba chiar aș spune că se află la polul opus în lista preferințelor animale în ochii unui copil de cinci ani, în urma vizionării animației de lung-metraj The Lion King.

Se poate să fie și vina poveștii din celebrul film inspirat din universul Walt Disney, dar, în esență, probabil din cauza meniului și a modalității de procurare a lui, hienele nu sunt niște animale prea simpatizate de mulți. Avem de-a face cu un carnivor, deseori acuzat că ar fi rudă cu câinele, dată fiind construcția fizică. Nimic mai îndepărtat de cel mai bun prieten al omului, dacă luăm în considerare simplul fapt că hiena mănâncă, preponderent, cadavre, iar dacă atacă, atacă mișelește și se ferește să se angreneze în luptă directă, preferând să răpună victima prin superioritate numerică. Și atacă orice poate fi doborât, fără discernământ.

Natural, întrebarea de pe buzele tuturor este ce tipuri de oameni s-ar putea asemăna cu astfel de creaturi odioase, respectiv cele descrise mai sus? Deși pare surprinzător, multe. Atât de multe încât nici nu concep să le tratez pe toate în acest post.

O să începem cu controlorii RATB, dată fiind prospețimea amintirii întâlnirii cu ei de acum numai câteva ore. Asemeni hienelor, atacă în haită, din colțuri opuse, blocând posibilitatea de a scăpa. Într-un troleibuz, e suficient să fie trei, ca să acopere fiecare ieșire. Asemeni hienelor care se ascund în ierburile din savană, se camuflează printre ceilalți călători până s-au închis ușile. Și tot asemeni hienelor, așteaptă să te îngenuncheze înaintea loviturii finale. Conversațiile auzite până acum cu diverși călători clandestini mă pot face să vă garantez că, în mod suspect, majoritatea controlorilor au o plăcere morbidă de a-și vedea victima cerșind (nu literalmente, bineînțeles) îndurare și promițând că e ultima oară când acest incident are loc. Controlorii sunt, totuși, ființe înțelegătoare, pentru că oferă aproape tot timpul o alternativă amenzii bietului călător fără bilet sau abonament: ”Bine, dă-mi mie 30 și uităm de toate. Amenda e 50 și așa nici nu mai trebuie să mergi să o plătești după ce o aștepți acasă.”. Puținii deținători de coloană vertebrală refuză oferta, majoritatea mormolocilor o acceptă. Prin urmare, ipocriților, încetați să mai blamați corupția, că voi sunteți cei care îi permit să existe. Dar deviez de la subiect și intru pe o pantă periculoasă. Înapoi la hiene.

Agenții de asigurări ar putea fi, de asemenea, comparați cu animalele ce dau titlul acestui articol. Asigurări de orice, oricum toate sunt obligatorii acum. Sănătate, mașină, casă, nu contează. Și exact asta este și arma lor: faptul că sunt obligatorii. Partea și mai macabră este că victima este cea care merge la asigurator, ei nici măcar nu mai trebuie să ”vâneze”. Și de când ai intrat în bârlogul lui, asiguratorul zâmbește mulțumit în sinea lui, scanând festinul din priviri și adăugând, mental, încă o sumă de bani estimativă la salariul lui de peste două săptămâni. Tot ce trebuie asiguratorul să facă este să te convingă să cumperi o poliță mai scumpă, exploatându-ți starea psihică negativă generată de faptul că tu oricum trebuie să cumperi o poliță.

În încheiere, deși știu că i-am inclus și aici, reprezentanții Poliției Române pot fi categorizați cu succes și ca ”hiene”. Cu riscul de a lăsa impresia că am ceva împotriva băjeților în albastru (Doamne ferește, ”siguranță și încredere”, toată lumea știe), am să vă vorbesc foarte pe scurt ce-i face pe acești oameni ai legii devoratori de cadavre, în esență. Pentru început este suficient să spunem că nu există nici măcar o săptămână în care să nu se difuzeze în mass-media o știre despre un polițist care a luat mită, în general, de la șoferi, pentru a-i scăpa de amendă. Cunoscute, deși neoficiale, sunt, însă, și cazurile rețelelor de traficanți de droguri care dețin monopolul pe o anumită zonă, tocmai fiindcă polițiștii responsabili cu ”siguranța și încrederea” în zona respectivă îi lasă să-și facă treaba. Sau cazurile cerșetorilor recidiviști (din zona Gării de Nord, spre exemplu) care au de plătit o cotizație lunară pentru a putea activa în continuare, în locul arestării preventive sau chiar condamnării. Sau cazurile rețelelor de proxenetism, ai căror șefi, la fel, sunt lăsați să-și trimită fetele la produs în schimbul diferitelor compensații (financiare sau chiar… naturale). Deci nu are rost să vă spun de ce tocmai cei pe care ar trebui să ne bazăm pentru o viață liniștită sunt cei care ne-o îngreunează zi de zi. Să zicem că nu sunt hiene până la capăt pentru că sunt momente în care intervenția lor este promptă și corectă, dar zilele ne-ar fi mult mai ușoare cu mai puțini daviști, mai puține curve și mai puțini vitezomani în fiecare cartier.

Acestea fiind zise, dragii mei, presupunând că Teo ne va delecta în câteva zile cu o nouă analiză psihologică asupra comportamentului femeilor sau bărbaților, eu vă mulțumesc că mi-ați urmărit scurta pauză publicitară despre hienele societății. Să trăiți bine.

Vin, Sărbătorile vin


Acest articol va fi unul mai scurt decât cele cu care v-am obișnuit (cel puțin pe acest blog) și mult mai la obiect. Am să vă descriu în 11 puncte succinte cum îți dai seama că a început nebunia de Crăciun și e cazul să te baricadezi în casă, să-ți închizi telefonul, să-ți iei niște white widdow și să aștepți răbdător data de 29 decembrie, când se termină brusc nebunia de Crăciun și începe cea de Revelion.

1. Când vezi (și, mai ales, auzi) copii săraci și nespălați care rag colinde în mijloace de transport în comun, colțuri de stradă sau holuri de bloc.

2. Când vezi la televizor reclame cu oameni îmbrăcați gros care se întreabă dacă e mai drăguț să dai cadouri sau să primești.

3. Când nu poți intra în niciun tramvai, autobuz sau troleu de la câți sărăntoci încărcați cu pungi și cutii au ocupat chiar și ultimul centimetru pătrat de spațiu.

4. Când PRO TV-ul face reclamă la Singur Acasă și Singur Acasă 2.

5. Când pe facebook  apare brusc o invazie de poze cu pisicuțe drăguțe și cățeluși pufoși care poartă căciulițe de Moș Crăciun și sunt adorabili.

6. Când toată lumea vorbește despre spiritul Crăciunului ca și cum ar fi o epidemie a vreunei boli sezoniere contagioase (una pozitivă) pe care au luat-o și te îndeamnă să o iei și tu.

7. Când oriunde întorci capul (fie stații de metrou, intersecții sau chiar la tine acasă) vezi beteală, globulețe și fețe care zâmbesc semi-fals, semi-tâmp.

8. Când mama, bunica și mătușa fac febră musculară de la atâta pregătit salată de vinete, carne de porc, prăjituri și atâția alți munți de mâncare, pe care-i vei devora cu plăcere, dar despre care stomacul și ficatul nu vor avea o părere prea bună pe 27.

9. Când rude cu care nu ai vorbit tot anul te sună să te întrebe ce mai faci și să-ți ureze ”Crăciun fericit”, sperând că, astfel, și-au asigurat un cadou din partea ta.

10. Când primești 100 de mesaje pe telefon ce conțin ”îngerii cântă”, ”s-a născut Hristos” sau ”pace și lumină în suflete”.

11. Nu în ultimul rând, când vă anunț eu că dispar din blogosferă (și mediul on-line, în general) pentru că mă duc la țară unde voi zace, bea bere, mânca și voi progresa în carierele la FIFA și Football Manager.

Prin urmare, în cazul în care ați ratat primele 10 puncte, vă anunț că dispar din blogosferă (și mediul on-line, în general) pentru că mă duc la țară unde voi zace, bea bere, mânca și voi progresa în carierele la FIFA și Football Manager. Mai mult decât atât, imediat după țară, mă tirez la Iași, pentru un sejur de 5 zile de Revelion, unde voi bea bere și voi face lucruri stupide într-un oraș în care, probabil, nu mă mai întorc vreodată, deci nu am de ce să am regrete. Revin cu un articol la început de ianuarie, probabil chiar despre Revelion. Până atunci, vă las cu Teo, care muncește de Sărbători.

Hai, Crăciun fericit.

Politehnica. Unde se termină visele.


Deși am tot susținut sus și tare, pe blog-ul meu, facebook și în viața reală (cine a vorbit măcar o dată cu mine poate confirma) că ”unde se termină visele” este cartierul Colentina, teoria mi-a fost dată peste cap săptămâna trecută, când am vizitat târgul de job-uri din rectoratul Politehnicii. Se poate să fi fost faptul că eram singur, că aveam o dispoziție proastă sau că ploua și era frig și ceață afară, dar toate astea nu pot genera singure trip-ul pe care mi l-am luat când am ajuns în campusul Politehnicii și m-am uitat în jur.

De când schimbi magistrala la Eroilor și cobori la stația de metrou Politehnică îți dai seama că ceva nu e OK. Nu e chiar cea mai plăcută locație din underground-ul Bucureștiului. Nu are nimic în mod particular nelalocul ei, dar plutește în aer un iz de regres arhitectural și temporal. Te simți teleportat cu 30 de ani în urmă. Culorile, modelele de pe stâlpii de susținere și de pe pereți și, atmosfera, în general, toate sunt un pic… tulburătoare.

Și ieși de la metrou. Pe gura care dă direct în campus, nu ne încurcăm cu jumătăți de măsură. Și mergi pe un drum printr-un parc, alături de alte câteva zeci de suflete de aceeași vârstă cu tine, toți în aceeași direcție. Ca vacile la abator. Ca polonezii în lagăr. Ați prins ideea. Faci câteva zeci de metri, trăgând neliniștit din țigară, și treci pe sub un pod întunecos și lung. În părți, gunoaie, pachete de țigări și sticle de bere, mă mir că n-am văzut și seringi sau pungi de aurolac. Ieși iar la lumină și ești în complex, acum.

Te uiți în jur. Peste tot, copaci, felinare, drumuri, indicatoare și, din loc în loc, clădiri înalte, late, urâte și cenușii. Doamne, oamenii chiar învață aici? Înghiți în sec și pornești iar la drum. Unde o fi rectoratul în tot labirintul ăsta mohorât cu aromă de pușcărie de suflete sub 25 de ani? Găsești un profesor cu ochelari borcan și sacou maro, cu o figură panicată când te apropii de el. Îți explică cum ajungi la rectorat și chiar și la intrarea la târgul de job-uri. La stânga, la dreapta, la stânga și la stânga. Îți vâjâie capul gândindu-te cu ce naturalețe ți-a dat indicațiile astea și, dacă pui la socoteală că astea sunt instrucțiunile pentru a ajunge doar la clădire, te întrebi cu gorază ce-o mai fi și în interior?!

Până acolo, mai vezi câteva imagini dezolante. Doi băieți care stau pe o bancă, amândoi cu plete, și ochelari și slabi, vorbind parcă o limbă necunoscută, repede și aprinși. Au cearcăne și, dacă oboseala ar fi ceva vizibil, probabil ar fi înconjurați de un fel de gaz verde, ca în desenele animate cu sconcsul Pepe Le Pew. Mai încolo, un grup mai vesel. Două fete și doi băieți, râzând și glumind. Unul din ei chiar e grăsun, deci nu e chiar așa tragică viața de student aici. Chiar când treci pe lângă ei, îl auzi pe cel negrăsun: ”Aoleo, mâine e testul ăla, vai, am uitat complet de el. Iar tre’ să învăț toată noaptea!”. Se pare că te-ai pripit cu concluziile.

Nu sunt eu ăla care să susțină că, pentru a face o facultate, ai nevoie de o clădire bine organizată și vopsită în toate culorile curcubeului, cu un club la subsol și, eventual, un Dristor vizavi. Dar de la o instituție de învățământ prin care îți face plăcere să umbli la complexul Politehnicii București e cale lungă. Știu că e o universitate veche de aproape 200 de ani, dar lucrul ăsta ar fi ideal să nu se vadă. Și chiar dacă gurile rele o să spună că important nu e unde înveți, ci ce înveți, eu îi invit să meargă frumos într-o peșteră, acum, pe vremea asta, cu cărțile și foile de curs, să studieze acolo la lumina lumânării, în timp ce eu o să stau acasă, în pătuț, cu materialele în format electronic pe laptop și un playlist de 5 ore de Tangerine Dream. Cine o să învețe cu mai mare plăcere și, implicit, mai cu spor?

Post Navigation