Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “instituție de învățământ”

Mesaj pentru Europa


Printre discuțiile purtate sâmbătă, cu tata, am ajuns, după ce i-am spus despre mișcarea socială on-line descrisă în post-ul ăsta, la celebrul dezbătut și răsdezbătut subiect ”cum sunt românii văzuți din afara granițelor”. De data asta, de oameni, nu de un motor de căutare. Povestirile lui de pe vremurile în care eram încă prea mic să știu (și chiar și să-mi pese) care-i treaba m-au pus pe gânduri Mi-am amintit și de Paraziții, cu o melodie de-a lor care-mi va rămăne întipărită în memorie mult timp de acum încolo:

Nu în ultimul rând, m-a ajutat și sor-mea, care a venit cu un argument ce mi s-a părut halucinant la momentul respectiv. Mi-a spus despre o scenă dintr-un film francez, pe care îl văzuse recent pe HBO, în care o doamnă aștepta în mașină la culoarea roșie a semaforului. Țigănușii vin să-i spele parbrizul și, după ce aceasta refuză și-i alungă, bodogăne ”Ce mă enervează românii ăștia”. Pornind de la acest simplu detaliu ar trebui să considerăm că avem o problemă, d-apoi să le mai menționăm și pe celelalte. Dar să facem treaba ca la carte.

Cine-și mai amintește de ”copiii străzii”? Eu, personal, vag, dar, ca să-mi împrospătez memoria, am văzut pe youtube câteva scene aleatorii din Copiii Subteranului, un documentar pe care vă recomand să-l vedeți. Eu nu l-am vizionat, încă, întreg, dar o voi face cât de curând. Știți că veneau reporteri din străinătate în București să-i găsească, le dădeau ceva de mâncare și niște bani și-i puneau să se bată între ei sau să facă circ ca să aibă material de scandal pentru presa de la ei?

Hai să menționăm și emigranții ilegal care cerșesc și fură în Franța și Italia. Îi știți pe ăia care-și vindeau copiii pe 500 – 1000 de euro? Nu era nicio problemă, femeia era deja gravidă într-a patra, peste un an mai făceau niște bani de pe urma viitorului plod. Pân-atunci, mai cerșeau și mai furau niște portofele prin autobuze. Hai să ne-amintim celebrul caz cu ”mâncătorii de lebede”. Sau reportajele de la știrile noastre care înfățișau 50 de emigranți care erau trimiși pachet acasă de francezi și care, în fața microfonului, spuneau nonșalant că se întorc în Franța cu prima ocazie, la cerșit.

Acum mulţi dintre voi îmi vor spune că lucrurile stau în felul următor: sunt și foarte mulți români care au plecat la studii în Marea Britanie sau S.U.A. și au devenit doctori sau ingineri, bine plătiți, din care unii sunt chiar celebri pentru munca depusă în folosul unui anumit domeniu, iar articolele lor și contribuția lor la dezvoltarea acelui domeniu sunt recunoscute internațional. Ştiu. Să luăm cazul medicului Richard Albert Stein, român, de felul lui. Despre el am citit aici și m-am simțit bine văzând că se poate să răzbești în afară.

Bun, având, așadar, aceste date, întrebarea rămâne ”De ce impresia generală despre români este că sunt cerșetori, hoți sau nespălați?”. Răspunsul corect nu este ”Pentru că ăia nu sunt români, ci sunt țigani.”. Că sunt și români care fac d-astea. Mai puțini, dar sunt. Răspunsul corect este ”Pentru că noi le permitem celor din afară să-și facă această impresie.”. Reporterii străini care filmează copiii străzii cum se bat între ei și trag aurolac nu ar avea ce să filmeze dacă nu ar fi copii ai străzii. Presa austriacă nu ar avea de ce să vuiască despre șatra care a mâncat lebedele de pe unul din lacurile lor, dacă ăia nu ar fi făcut-o.

Normal ar fi să ne rezolvăm problemele, nu să ne arătăm ofuscați că străinii le-au descoperit. Și da, sunt problemele noastre, pentru că de la noi au plecat ăia în afară și au făcut ce au făcut. Dacă plecau din Rwanda, presa străină împroșca cu căcat în rwandezi, nu în noi. Prin urmare, hai să lăsăm la o parte argumentul comod ”Eu sunt român, nu țigan, de ce să mă atingă aspectul ăsta?”. Pentru că atunci când vei avea ocazia să intri pe bursă la o universitate din Italia, colegii de an Franco și Giuseppe se vor arăta mirați că ești român, la fel ca ăia care cerșesc la două străzi distanță de porțile instituției de învățământ. Le vei explica că ăia sunt țigani, și nu români, iar argumentul lor va fi că tot din România au plecat, ca și tine. Iar asta nu pune un semn de egalitate între tine și cerșetori, dar pune un semn de echivalență. Pentru că, în afara etniei, ați avut aceeași țară din care ați plecat, același președinte, aceeași limbă și aceleași legi de respectat.

Anunțuri

Politehnica. Unde se termină visele.


Deși am tot susținut sus și tare, pe blog-ul meu, facebook și în viața reală (cine a vorbit măcar o dată cu mine poate confirma) că ”unde se termină visele” este cartierul Colentina, teoria mi-a fost dată peste cap săptămâna trecută, când am vizitat târgul de job-uri din rectoratul Politehnicii. Se poate să fi fost faptul că eram singur, că aveam o dispoziție proastă sau că ploua și era frig și ceață afară, dar toate astea nu pot genera singure trip-ul pe care mi l-am luat când am ajuns în campusul Politehnicii și m-am uitat în jur.

De când schimbi magistrala la Eroilor și cobori la stația de metrou Politehnică îți dai seama că ceva nu e OK. Nu e chiar cea mai plăcută locație din underground-ul Bucureștiului. Nu are nimic în mod particular nelalocul ei, dar plutește în aer un iz de regres arhitectural și temporal. Te simți teleportat cu 30 de ani în urmă. Culorile, modelele de pe stâlpii de susținere și de pe pereți și, atmosfera, în general, toate sunt un pic… tulburătoare.

Și ieși de la metrou. Pe gura care dă direct în campus, nu ne încurcăm cu jumătăți de măsură. Și mergi pe un drum printr-un parc, alături de alte câteva zeci de suflete de aceeași vârstă cu tine, toți în aceeași direcție. Ca vacile la abator. Ca polonezii în lagăr. Ați prins ideea. Faci câteva zeci de metri, trăgând neliniștit din țigară, și treci pe sub un pod întunecos și lung. În părți, gunoaie, pachete de țigări și sticle de bere, mă mir că n-am văzut și seringi sau pungi de aurolac. Ieși iar la lumină și ești în complex, acum.

Te uiți în jur. Peste tot, copaci, felinare, drumuri, indicatoare și, din loc în loc, clădiri înalte, late, urâte și cenușii. Doamne, oamenii chiar învață aici? Înghiți în sec și pornești iar la drum. Unde o fi rectoratul în tot labirintul ăsta mohorât cu aromă de pușcărie de suflete sub 25 de ani? Găsești un profesor cu ochelari borcan și sacou maro, cu o figură panicată când te apropii de el. Îți explică cum ajungi la rectorat și chiar și la intrarea la târgul de job-uri. La stânga, la dreapta, la stânga și la stânga. Îți vâjâie capul gândindu-te cu ce naturalețe ți-a dat indicațiile astea și, dacă pui la socoteală că astea sunt instrucțiunile pentru a ajunge doar la clădire, te întrebi cu gorază ce-o mai fi și în interior?!

Până acolo, mai vezi câteva imagini dezolante. Doi băieți care stau pe o bancă, amândoi cu plete, și ochelari și slabi, vorbind parcă o limbă necunoscută, repede și aprinși. Au cearcăne și, dacă oboseala ar fi ceva vizibil, probabil ar fi înconjurați de un fel de gaz verde, ca în desenele animate cu sconcsul Pepe Le Pew. Mai încolo, un grup mai vesel. Două fete și doi băieți, râzând și glumind. Unul din ei chiar e grăsun, deci nu e chiar așa tragică viața de student aici. Chiar când treci pe lângă ei, îl auzi pe cel negrăsun: ”Aoleo, mâine e testul ăla, vai, am uitat complet de el. Iar tre’ să învăț toată noaptea!”. Se pare că te-ai pripit cu concluziile.

Nu sunt eu ăla care să susțină că, pentru a face o facultate, ai nevoie de o clădire bine organizată și vopsită în toate culorile curcubeului, cu un club la subsol și, eventual, un Dristor vizavi. Dar de la o instituție de învățământ prin care îți face plăcere să umbli la complexul Politehnicii București e cale lungă. Știu că e o universitate veche de aproape 200 de ani, dar lucrul ăsta ar fi ideal să nu se vadă. Și chiar dacă gurile rele o să spună că important nu e unde înveți, ci ce înveți, eu îi invit să meargă frumos într-o peșteră, acum, pe vremea asta, cu cărțile și foile de curs, să studieze acolo la lumina lumânării, în timp ce eu o să stau acasă, în pătuț, cu materialele în format electronic pe laptop și un playlist de 5 ore de Tangerine Dream. Cine o să învețe cu mai mare plăcere și, implicit, mai cu spor?

Post Navigation