Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “interior”

Starurile din Pipera


Ieșeam de la muncă acum vreo 3 ore. Ca după orice zi de muncă, îmi târam pașii cu veselie spre casă, unde mă aștepta relaxarea mea blondă și cu spume, cea de toate serile. Pălăvrăgeam eu cu colegii de drum și, cum ne apropiam de stația de metrou, aud în depărtare larmă. Oameni chiuind, aplaudând și ovaționând. Pe măsură ce mă apropiam, conștientizam că urletele veneau din interiorul stației de metrou. Ce să fie oare? Se dau cartele de 10 călătorii moca? Fac doi sex în văzul lumii? L-au prins pe Justin Bieber și îl crestează live?

Cum intru eu, așa, la Pipera, văd oameni strânși în jurul scărilor aplaudând și urlând, cu pancarde în mână. La fel și jos. ”Ești un star”, ”Te iubim”, ”Ne place de tine” și alte bălării din astea. Ce sloboz? Merge Guță cu metroul? Gigi Becali? Simona Senzual goală și cu un vibrator pornit (și nu în mână)?

Nu. Când mă uit mai bine, mă prind. Oamenii ăștia aplaudau corporatiștii. O mișcare socială din aia de două parale ca ”Free hugs” și alte mizerii din astea pe sistemul ”YOLO”, ghidul tuturor poponarilor la viață din lume. Trec printre ei neatins că mă grăbesc să prind metroul, am chestii mai interesante de făcut acasă decât să trăiesc clipa. Am de scris pe blog.

Bine, puteam să vă pun un filmuleț cu treaba asta, dar mi s-au părut amuzante exemplele de mai sus și de-aia am făcut introducerea asta. Dar hai să pun și filmulețul, să fie treaba treabă, poate nu-s așa priceput la descrieri.

Gata, l-ați văzut? Nu e o aberație?

Să fiu sincer, când am ajuns acasă, m-am gândit un pic la asta. De fapt, chiar mai mult. Da, e o poponărie, da, mi se par penibili ăștia care chiar pun botul la așa ceva și trăiesc pentru mișcările astea sociale neplătite, care trăiesc pe banii părinților, dar care, astfel, devin oameni mai buni. Și, totuși, parcă mai e ceva…

Trebuie să fii ipocrit să zici că nu te ating chiar deloc bălăriile astea. Undeva, în adâncul sufletului tău, un copil de care uitasei că există a zâmbit când a trecut prin fața fagoților ăstora, care-l ovaționau. Indiferent ce le-ai zis celor cu care erai atunci. Și e și normal să fie așa. Ieși de la muncă, după 9 ore obositoare, fie că ai dat telefoane, fie mail-uri, fie că ai plimbat hârtii de colo-colo. Indiferent ce faci, te stresezi câștigându-ți pâinea. Sunt prea puțini cei care fac plătiți ce le place cel mai mult, așa că trebuie să ne raportăm tot timpul la gloată, nu la fericitele excepții. Să luăm exemplul meu. I-am ignorat ca să ajung acasă să fac ce-mi place. Gratis. Obosit și după muncă, unde-mi câștig banii necesari să-mi satisfacă viciile care mă aduc tot aici. Al dracului cerc vicios, nu?

O adunătură de low-liferi din ăștia, care au avut ei o idee despre cum să facă lumea un loc mai bun, pot să facă diferența între o seară obișnuită de muncă și una simpatică. Pentru că, dacă te duce capul suficient de mult, vei vedea că ce voiau ei să spună e că există viață și după cele 9 ore de la birou. Și că, nu pentru ei, dar pentru cineva sau câțiva, tu ești un om foarte important. Oricât de depresiv ești și oricât te desconsideri.

Ca să nu părăsesc, totuși, articolul într-o notă demnă de al șaptelea film din Twilight, frumos gest, băieți, oricine ați fi! Data viitoare dați și cartele de 10 călătorii gratis, prind bine. Mai bine 5 zile de muncă de transport gratis decât o seară zâmbitoare.

Sau nu?…

Anunțuri

Câteva impresii despre bastarzii mâncători


Dacă Teo a avut puterea necesară să-și folosească experiența și imaginația în crearea unui articol optimist și motivațional, încărcat de imbolduri pozitive… eu nu cred că pot. Din varii motive, dar nu sunt dispus să intru în amănunte. Dacă, prin absurd, cineva va reuși să găsească în cele de mai jos și un licăr de pozitivism, înseamnă că schimbările la care doresc să mă supun încep să se însămânțeze, ușor-ușor, în interiorul meu.

Bastarzii mâncători. Aceasta este tema post-ului meu, așa cum bine ați observat în titlu. Îi știți cu toții, nu vă ascundeți după degete. Și, coincidență sau nu, tema e în legătură directă cu temele tratate de Irina și Teo pe parcursul acestei săptămâni. Bastarzii mâncători sunt o specie superioară de oameni, care se trage din corporatiști. S-au dezvoltat încet și în tăcere și s-au infiltrat în locurile de muncă bine plătite (și chiar și în cele mai puțin bine plătite). Ei se hrănesc din visele noastre spulberate și din promovările care ni se cuvin nouă. Trăiesc, ca ciupercile, pe spinarea șefilor lor și se dezvoltă cu cât se dezvoltă acesta mai mult. Procesul e unul de mutualism, avantaje fiind de ambele părți, chit că bastardul mâncător este sau nu descoperit de către șef ca fiind bastard mâncător, și nu un simplu angajat. Dar să vedem despre ce este vorba mai în detaliu.

Când pășim pentru prima oară în aria profesională, ne angajăm cu vise și speranțe. Avem un plan. Ne gândim că acest loc de muncă este unul temporar, prost plătit, dar suficient pentru a popula CV-ul și pentru a acumula experiența profesională atât de necesară angajării în locul de muncă al viselor noastre. Trec câteva luni și ne adaptăm, ne automatizăm, ne facem treaba bine și ne gândim la un viitor roz. ”Încă jumătate de an și aplic la X (X fiind compania visurilor noastre).” ne spunem, plini de speranță, dimineața. Dar intervine o schimbare. Un drăcușor la costum ne șoptește în ureche: ”Dar de ce? Uite cât de bun ești, i-ai devansat pe mulți din cei mai vechi decât tine. Poți să te mai dezvolți aici, poți… să promovezi.”. Coincidență sau nu, în câteva săptămâni încep să umble zvonurile că unul din team-leader-i se pregătește să plece în altă companie, lăsând postul liber. Atunci te decizi să încerci să aplici.

Spre marea ta dezamăgire, cel promovat este un altul, dar despre care gândești împăcat că e mai bun decât tine, are mai multă experiență în companie, e mai în vârstă, deci merită pomovarea. Faptul că stătea la țigară cu tipa de la Resurse Umane și superiorul team-leader-ului care a plecat nu ți se pare ceva suspect. În fond, și tu ai schimbat câteva cuvinte până acum cu ei.

Problema e că obiectivul tău, acum, e să obții o promovare aici și nu să pleci, așa cum ți-ai promis, acolo unde vrei, de fapt, să lucrezi. Fără să-ți dai seama, pleci urechea la ce se șușotește pe la fumoar și admiți că, într-adevăr, există posibilitatea ca individul care e acum team-leader să fi fost promovat mai degrabă pe principii de prietenie cu cei care l-au intervievat și cu cei cărora urma să le raporteze, decât pe principii de experiență sau altele relevante postului în sine. Frustrarea mocnește în interiorul tău și drăcușorul acela nenorocit reapare pe umărul tău: ”Fagotul ăla n-are nicio treabă cu postul, dar uite cum și-a umflat CV-ul și contul, fără să o merite. Trebuie să promovezi și tu, cu prima ocazie!”.

A doua oară, însă, lucrurile se întâmplă exact la fel și, de data asta, ești ferm convins că individul promovat nu e nimic mai mult decât un parameci nenorocit care și-a croit drumul spre promovare folosindu-se de sugere de cur. Și, pe drumul spre casă, te gândești la situația ta actuală. Unde-s visele tale de când te-ai angajat? Nu ai aplicat la X, ești de mai mult de un an în haznaua asta de loc de muncă și tot ce-ai făcut a fost să cumulezi dispreț și frustrare, încercând să promovezi doar pentru a dovedi un punct de vedere. Te-ai decis să faci o schimbare. Mâine îți dai demisia și, cum ajungi acasă, aplici la X.

Plecarea e revelatoare, uitasei cât de fericit erai în afara acestui loc de muncă, neconstrâns de orar și task-uri și înconjurat de oameni pe care, de fapt, nu-i placi. Abia aștepți să sune telefonul și să începi munca la X. Problema e că telefonul nu sună și banii se împuținează. Te mai împrumuți, îți mai dă mama, dar cât s-o mai ții așa? Disperat, mai aplici la niște job-uri, telefoanele sună, te duci la interviuri și, într-un final, te angajezi la o altă firmă, cu muncă mai puțin detestabilă, salariu mai bun și într-un sediu mai curat. Cei de la X tot nu au sunat.

Și trec și aici câteva luni, ai renunța la visul angajării la X, te-ai reautomatizat, dar încerci să te convingi că e mai bine ca ultima oară. Scopul tău declarat este acum promovarea aici, deoarece te gândești că ți-e mai ușor acum și ți-ar fi util. A treia e cu noroc. Când vine momentul, însă, n-a fost să fie. Tot bastardul mâncător a luat postul.

O să grăbesc un pic firul epic de desfășurare a evenimentelor și am să mă rezum la a spune că în felul ăsta va cam arăta toată viața ta. Locuri de muncă mai bune, de fiecare dată mai bune, cu tine mai frustrat, de fiecare dată mai frustrat și în căutarea recunoașterii, de fiecare dată tot mai ambiționat de obținerea recunoașterii. Și viitorul nu mai e roz, ci negru și îl urăști la fel ca pe fiecare zi de la locul de muncă și bastarzii mâncători care l-au împânzit.

Concluzia e, însă, compusă din niște întrebări: lumea descrisă mai sus e oare cea adevărată și nu ai nicio șansă de a răzbi sau poate cei pe care-i urăști sunt chiar mai buni în ceea ce fac, cu mai multe cunoștințe și, poate, abilități ceva mai subtile de a relaționa cum trebuie cu oamenii cu care trebuie? Nu cumva toată această perspectivă a ta se trage din frustrările născute din niște circumstanțe nefavorabile ție și din refuzul tău de a te auto-analiza corect și de a-ți conștientiza propria viață? Bastarzii mâncători sunt o specie, da, dar oare știi să-i recunoști? Sau, de cele mai multe ori, etichetezi prea multe persoane cu această titulatură?

Într-un viitor tot mai probabil


Mi-ați văzut teaser-ul de alaltăieri de pe facebook? Era trista predicție a Paraziților cu privire la un viitor tot mai probabil. Închideți ochii un pic, ascultați cu atenție melodia și imaginați-vă cum va arată viața unui om în 50 de ani, dacă trend-ul tehnologic pe care-l observăm dezvoltându-se acum continuă în ritmul ăsta.

Hai să vă ajut un pic, având în vedere că măcar de imaginație nu duc lipsă, spre deosebire de somn și bani. O să închid eu ochii și o să ascult cu atenție melodia și o să descriu ce-aș vedea și simți dacă m-aș trezi teleportat azi, 30 octombrie 2012, în viitor, pe 30 octombrie 2050.

Mă plimb pe ceea ce era cândva Calea Victoriei. Vitrinele magazinelor de odinioară s-au transformat în plasme uriașe pe care rulează reclame la produsele pe care le puteți găsi în interior. Un băiat s-a oprit în fața unui magazin pentru a descărca prin bluetooth pe tableta lui colecția de toamnă-iarnă de la Burberry. Apoi trimite pachetul de date prin Whatsapp prietenei lui, întrebând-o ce rochiță i-ar plăcea mai mult pentru ziua ei.

În curtea unei școli generale, copiii au ieșit în recreație. Un grup s-a format în jurul a patru băieți care, conectați prin wireless LAN, se joacă un shooter prin patru sisteme de Virtual Reality. Pe un proiector împărțit în patru ecrane, spectatorii pot vedea ce se întâmplă în joc. Un pic mai încolo, pe o bancă, un băiat socializează cu o fată pe care o place. I-a trimis pe Facebook Messenger o melodie, cu versuri adaptate și personalizate sentimentelor lui, modificată printr-o aplicație ce seamănă cu programele de mixaj din tinerețile părinților lor. Patru bănci mai încolo, fata îi răspunde cu un emoticon ce sugerează că îl sărută. În 3D.

Câteva străzi mai departe, din spatele unor ochelari Google, un băiat singur și timid trimite friend request-uri pe Facebook persoanelor pe care le vede pe stradă. Ochelarii pot conecta automat persoana văzută cu profilele ei de pe rețelele de socializare, iar băiatul se folosește de acest gadget pentru a-și înfrânge timiditatea.

În ceea ce cândva era Centrul Vechi, la o masă, doi amici stau de vorbă în fața câte unui pahar de bere. Fumând din țigările lor electronice, își împărtășesc ultimele experiențe de viață. Se folosesc de masa cu touch-screen la care stau pentru a-și arăta progresul în cel mai în vogă MMORPG al anului, care se joacă prin sistem de Virtual Reality. Comanda se face tot pe aceeași masă, printr-un sistem de chat intern cu chelnerițele restaurantului. Un individ care bea singur un pahar de vin flirtează cu una din chelnerițe prin acest sistem, câteva mese mai încolo.

O mașină electronică pornește din fața unei case de la marginea Bucureștiului. În interior, doi adolescenți se pregătesc și ei de orele de liceu. Cel de-al treilea este răcit și nu poate merge la ore, dar se conectează prin wireless în sistem 3D la clasă și va putea participa, astfel, la cursuri. După ce își servesc prânzul, copiii lasă farfuriile într-o mașină de spălat și-și verifică orarul pe frigider. Ușa lui este un sistem de touch-screen conectat la calculatorul central al casei, astfel că ei își pot accesa orice informații din orice punct al casei conectat la acest calculator. Cum unul din manualele pentru astăzi lipsește din ghiozdanul fetiței, ea își descărca informațiile într-un pdf de pe un site specializat în manuale școlare. Și le trimite prin bluetooth pe tabletă și e pregătită să meargă la școală.

La apus, pe o bancă, în fața casei sale, un pensionar își rulează un joint, cu o figură brăzdată de negura tristeții.

– E singurul mod prin care mă pot întoarce la viață. Ce trăiesc ei acum nu e real…

Apocalipsa după maiași. Introducere.


Conform ultimelor premoniții apocaliptice, mai avem puțin peste două luni de trăit. Cei ce ne-au prevăzut sfârșitul la finele anului 2012 sunt maiașii, poate una din cele mai șmechere civilizații care a existat cândva pe pământ, raportându-ne, bineînțeles, la condițiile de viață de atunci și gradul de cunoștințe cu privire la varii domenii existent la momentul acela. Au ei oare o bază stabilă când spun că lumea, așa cum o știm noi, se va sfârși în decembrie 2012? Cât de veridică și exactă este premoniția lor? Are rost să ne temem sau sunt doar vorbe în vânt, așa cum au fost toate celelalte preziceri apocaliptice?

Pentru a ne putea răspunde la aceste întrebări, trebuie să ne începem cercetările adânc în negura timpului, bazându-ne pe imaginație și intuiție, pentru că date exacte și veridice 100% nu avem. Dar dacă ei ne-au putut ”ghici” sfârșitul, cred că putem și noi să ”ne dăm cu părerea” cu privire la ei.

”Și cerul se va întuneca și nori negrii de ploaie vor acoperi Soarele pe tot Pământul. Și nu va mai fi căldură sau lumină zile și săptămâni întregi. Toate urgiile cunoscute de umanitate până la acel moment se vor dezlănțui în același timp, distrugând tot ce s-a clădit. Inundații, cutremure, erupții vulcanice, uragane și tornade vor mătura tot ce e viu în drumul lor. Și cei patru cavaleri ai Apocalipsei vor hălădui prin bezna și ruinele omenirii pentru a ucide și a distrge tot ce a rămas neatins de furia naturii. Vor împrăștia foamete, ciumă și moarte pe oriunde vor trece. Și, apoi, Satan însuși va ieși din adâncurile Pământului pentru a-și lua în primire noul său tărâm de joacă: ruinele umanității.”

Așa scrie în ultimul paragraf al Cărții Apocalipsei după maiași, poporul care a reușit să prevadă cu o exactitate demnă de invidiat, până acum, toate punctele de cotitură, din punct de vedere astrologic și spațial, din istoria recentă mondială.

”Nasol. Cu alte cuvinte, am pus-o pe final de an. Partea bună e că nu trebuie să-mi fac griji cu privire la cadourile de Crăciun, pentru că nu va exista această sărbătoare. Premonițiile maiașe sugerează că data descinderii haosului va fi 21 decembrie 2012, adică fix atunci când îți faci tu planurile de Revelion. Dar ia să dăm timpul înapoi câteva secole și să vedem cum și-o ardeau maiașii pe atunci și ce îi face așa tari în horoscoape pentru a ne prezice cu exactitate când o mierlim.”

Asta aș fi spus dacă nu aș fi știut mai multe despre maiași și dacă nu aveam motive să cred că cele spuse de ei sunt adevărate.

Dovezi clare ale existenței civilizației maya pe această planetă o reprezintă sculpturile și picturile descoperite în ceea ce s-a stabilit ca fiind habitatul lor, zona de nord a Americii de Sud și America Centrală. Piramidele maiașe sunt și astăzi un motiv de fascinație pentru cercetători, complexitatea construcțiilor și a reprezentărilor grafice din interiorul lor depășind aria lor de expertiză, conform datelor pe care le avem despre ei.

Deși erau experți (la vremea lor) în astrologie și previziune, talentați și inventivi în sculptură și pictură, foarte pricepuți la matematică, algebră și, mai ales, geometrie în spațiu, maiașii nu aveau niciun fel de cunoștințe de optică, nu stăpâneau prelucrarea vreunui metal sau a sticlei și nici măcar nu foloseau roata. Și, atunci, cum de au reușit ei să prevadă cu atâta precizie eclipse solare, lunare și celelalte fenomene astronomice importante de până acum?

”Pactul cu Diavolul. Singura variantă fezabilă prin care erau atât de șmecheri în atâtea domenii și, totuși, atât de nepractici este faptul că țineau legătura cu o forță superioară pământenilor. Extratereștrii, intratereștri sau dracu’-n persoană.”

Alter-ego-ul meu, ironic și sarcastic, neîncrezător, ar fi spus cele de mai sus. Oricât de ciudat sună, însă, alter-ego-ul meu nu e departe de adevăr. Teorii despre cum de erau atât de pricepuți în anumite domenii fără să aibă bazele necesare exploatării lor există, dar majoritatea par să fie exagerate și cusute cu ață albă. Așa cum multe alte lucruri și informații nu au fost dezvăluite până acum, așa nici faptul că maiașii erau o civilizație satanistă nu a fost dezvăluit omenirii.

”Și și-au dat mâna și s-au înțeles. Sufletele lor vor fi ale lui, iar ei vor prooroci venirea lui. El îi va ajuta să lase indicii omenirii despre cine au fost, iar ei vor merge cu el în pântecele Pământului, când ceasul lor va veni. Și vor veni cu toții în al treilea mileniu să transforme și Pământul în Iad.”

Acest fragment este preluat tot din Cartea Apocalipsei după maiași și explică ce s-a întâmplat acum sute de ani și ce nu știa omenirea până acum: cum au dispărut maiașii, de ce și cum au realizat ceea ce au realizat.

Spațiul alocat acestei prezentări a expirat, însă. Nu vă pot spune decât că mai multe veți afla în articolul următor, dacă veți avea curiozitatea. Până atunci, profitați de aceste ultime două luni…

What the world is suffering from


O să încep acest post, bineînțeles, cu melodia care i-a dat tema:

Da, dragii mei, astăzi vom vorbi despre televizor, cel mai mare inamic al omului în epoca modernă.

Ce este televizorul, pentru început? Este acea cutie de plastic din interiorul căreia un amalgam de circuite electrice complex conectate redau pe o suprafață plată imagini și emit prin boxe laterale sunete. Este poarta către cunoaștere, către aventură, către suspans, către relaxare sau către plăcere. Cum zice Deliric1, este o metodă de manipulare implementată în societate.

Nu am să intru în profunzimea problemei, pentru că articolul s-ar lungi la nesfârșit și pentru că unii din cei ce mă știu de mai multă vreme o să dea ochii peste cap și o să pufnească dezaprobator: ”Ia, uite-l, bă, acum un an dădea de pământ cu teoriile astea și acum le îmbrățișează”. Nu o să vorbesc despre masoni, New World Order sau teoriile conspirației, ci o să vă vorbesc despre motivele pentru care, punctual, consider televiziunea ca cea mai perfectă unealtă de subjugare a unei națiuni.

Spre deosebire de alte mijloace de transmisie mass-media, televizorul are trei uriașe avantaje ce îl fac metoda perfectă de a controla masele de oameni. Spre deosebire de radio sau ziare, transmite imagini vii, în mișcare, la care se alătură sunetul. Practic, singurul efort depus de consumator este să privească. Spre deosebire de Internet, poate ajunge, practic, oriunde există curent electric și o fărâmă de civilizație. Oricine poate avea acces la televiziune, dacă-și dorește. În sfârșit, cel mai important, spre deosebire de toate celelalte forme de mass-media, este singurul care poate fi perfect controlabil pentru a i se impune ce tip de programe să transmită.

Iar aici este cheia. Aici trebuie împătimitul consumator de televiziune să stea un pic și să reflecteze. Să se gândească dacă tot ce vede este ceea ce se întâmplă cu adevărat sau dacă tot ce vede este ceea ce ar trebui el să creadă că se întâmplă.

Nu vorbesc de hipnoză subliminală, nu vorbesc de control psihologic, vorbesc de calmarea maselor și îndobitocirea lor. Vorbesc de calitatea îndoielnică a oricărui program rulează la ore de maximă audiență, vorbesc de îndoctrinarea individului în a crede că ceea ce este de interes pentru este constituit de sânii Cruduței, scandalurile dintre Zăvoranca și mama ei, show-urile lui Becali și falsele concursuri de cultură generală în care scopul este, de fapt, să se râdă de ideea preconcepută că blondele ar fi proaste.

Scepticii vor sări în sus, urlând: ”Nu, bă, se dau astea pă sticlă că românii sunt proști și asta cer. Asta face rating și televiziunile doar se conformează.”. Hai să vă demontez teoria, păstrând, totuși, o parte din ea, pentru că este adevărată. Bineînțeles că televiziunile urmăresc rating-ul. Dar românii nu sunt chiar atât de proști (bine, o parte din mine urlă sus și tare că ar trebui să scriu și că nu sunt nici chiar atât de deștepți), ei nu asta cer, ei consumă ce li s-a oferit deja.

Să ne amintim ce se petrecea cu câțiva ani buni în urmă, când emisiunile de interes de la televizor erau altele decât ”Acces Direct”, ”Te pui cu blondele?” și ”Curat murdar”. Să ne amintim că au fost vremuri când ”Vrei să fii miliardar?” sau ”Știi și câștigi” făceau rating. Să ne amintim că știrile, odinioară, prezentau și alte informații decât omoruri, violuri și jafuri armate. Să ne amintim cum s-a schimbat placa, încet, dar sigur, pe toate posturile de interes național, servind, în cantități industriale, prostie curată și cretinism inimaginabil, forțând românul să nu aibă de unde alege.

Cei cu câțiva neuroni funcționând în perfectă armonie au renunțat la acest sport. Eu sunt unul din ei. Ceilalți au ridicat din umeri și s-au adaptat. Iar situația a continuat pe aceeași linie, bombardând încet, dar sigur, privitorul cu imbecilism de cea mai fină și înaltă calitate. Cu trecerea timpului, misiunea va fi îndeplinită (dacă nu cumva a fost deja, judecând după ce văd prin jurul meu).

Știri? Asalt de informații semi-mincinoase despre ce ar trebui noi să credem că este realitatea înconjurătoare.

Documentare? Teorii contradictorii imposibil de demonstrat punctual, menite să inducă o stare de confuzie cu privire la adevărul universal.

Emisiuni? Avalanșă de inculți parveniți cu pretenții de emblemă reprezentativă pentru diferite clase de oameni, care-și vor dori, ulterior, să ajungă ca ei.

Reclame? Spălare pe creier organizată cu scopul unic de a instiga la consum în masă.

Televizor? O minciună care pretinde că e realitatea, ce te rupe de lume, ce te împiedică să gândești de unul singur și ce te învață să fii controlat pentru a te integra planului și a nu supăra sistemul.

”The greatest hypnotist on the planet Earth is an oblong box in the corner in the room. It is constantly telling us what to believe is real.”

David Icke

Îi doare fix în pulă unde-aruncă o hârtie


S-a întâmplat ce am preconizat. Odată cu reintrarea în domeniul muncii, mi-a revenit inspirația. Pentru că am din nou posibilitatea să observ oameni, întâmplări, aspecte, stereotipuri. Prin urmare, chiar dacă timpul mi-e potrivnic, reușesc să-mi găsesc o oră să vă propun o nouă discuție filozofică pe tema unui curent pe care cu toții l-ați văzut în cotidianul românesc, dar, făcând parte din el, nu i-ați acordat importanță. Vorbesc de nepăsare.

Să lămurim de la bun început despre care nepăsare vorbesc. Sunt, probabil, ultima persoană pe care o cunoașteți care va pleda pentru ajutarea sinistraților din Burundi. Ba chiar și pentru ajutarea sinistraților din Vrancea. Sau de pe strada mea. Faptul că dai niște alimente sau haine sau o sumă de bani să ajuți niște necunoscuți care au fost loviți de soartă nu înseamnă că îți pasă. Înseamnă că ești prost sau, să-i zicem mai elegant, naiv sentimental. Faptul că Mobutu sau țața Floarea va avea o pâine de mâncat mâine nu te afectează în mod direct cu nimic. Îți pasă cel mai mult când o acțiune pe care o întreprinzi (sau nu) te afectează în mod direct și ești conștient de asta, prin urmare, îți canalizezi gesturile astfel încât, la finalul procesului, tu să ieși în câștig. Sau, cel puțin, nu în pierdere.

V-am băgat în ceață? Hai să dăm exemple, că știu că asta vă place cel mai tare în post-urile mele și-ale lui Teo, fie aici, fie pe blog-urile personale. Când împingem la limită posibilitățile hazardului și dăm exemple trase de păr, într-o notă ironică, care vă fură un zâmbet. De cele mai multe ori, ar trebui să vă facă și să reflectați. Dar deviez.

Pornesc chiar de la numele post-ului. ”Cu ce mă afectează pe mine că-mi arunc pachetul de țigări gol pe jos?” o să se oripileze ignoranții. Răspunsul tras de păr este că dacă l-ai prins pe Teo într-o pasă proastă și te-a văzut și te-ai mai și uitat urât la el, s-ar putea să te arunce el pe tine pe jos. Eu aș căuta ceva solid spre care să-ți direcționez capul, că nu-s așa bun la bătaie. De exemplu, un compostor de bilete, dacă suntem în autobuz și te-am văzut că-ți arunci punga de chips-uri în stație, când se deschid ușile. Răspunsul corect, însă, e că tu, personal și direct, contribui la un mediu mizerabil al orașului. Nu contează că toți ceilalți cimpanzei aruncă și ei ambalajul de la Snickers pe jos, ai un minim de bun simț și aruncă-l pe al tău la coșul de gunoi. Nu contează că e departe. Nu o să pățești nimic dacă-l mai ții 30 de secunde în mână sau în buzunar, nu e ca și cum nu era gunoi când încă era ciocolată în el și acum, că ai terminat de mâncat, e. Simte-te tu bine că nu din cauza ta e orașul plin de gunoaie. Chiar dacă, obiectiv, tu nu vei schimba semnificativ cu nimic nivelul de curățenie al orașului, măcar știi că tu faci ceea ce e normal și civilizat.

Mergem la cei care fac gălăgie. Nu-ți place când vecinul de sub tine dă găuri cu bormașina la 4 după-amiaza sâmbăta, nu? Atunci de ce simți nevoia să vorbești mai tare decât toți la telefon în autobuz? Nu ne interesează discuția ta cu Gicu, nu ne pasă cât ai câștigat la pariuri, pe cine-ai futut cu o seară înainte și cât de prost e Relu. Nu ne pasă de absolut niciun detaliu al vieții tale. Mi-e egal dacă ești centaurul orașului, profetul meciurilor de fotbal sau prietenul perfect. Nu te cunosc, ține toate astea pentru tine.

Absolut orice faci când ești în afara spațiului tău privat trebuie să respecte normele elementare de toleranță reciprocă. Așa cum eu nu mă împing în tine când mă sui în autobuz sau aștept la semafor, așa am pretenția să n-o faci nici tu. Dacă stau jos, e pentru că sunt obosit și simt nevoia să stau jos, dar poate îți voi ceda locul dacă voi considera că meriți. Ți-l voi ceda cu siguranță dacă mi-l ceri, dar dacă există blesteme, ai mierlit-o. Dacă cobor la prima, voi sta lângă ușă. Dacă stau lângă ușă și nu cobor la prima, fii sigur că o să mă dau jos pentru a-ți permite ție să cobori și apoi voi urca la loc. Troturarul nu e skate-park, să gonești cu bicicleta sau rolele cât poți de repede și să ai pretenția să mă dau la o parte. Nu sunt dator să miros rahatul câinelui tău în parc și nici nu trebuie să-ți miros sudoarea vara în tramvai, când ți-ai luat cămașa din plastic.

Ia aminte că tot ce faci în afara casei tale ne afectează pe toți și, eventual, se va întoarce la tine. Nu vorbesc de ”what goes around comes around” și mai știu eu ce credințe idioate legate de destin aveți. Vorbesc de faptul că ești o parte activă dintr-un sistem în care și tu trăiești și modul în care acționezi asupra și în interiorul lui îl schimbă într-un fel sau altul. Acea schimbare se va răsfrânge, ulterior, și asupra ta.

Politehnica. Unde se termină visele.


Deși am tot susținut sus și tare, pe blog-ul meu, facebook și în viața reală (cine a vorbit măcar o dată cu mine poate confirma) că ”unde se termină visele” este cartierul Colentina, teoria mi-a fost dată peste cap săptămâna trecută, când am vizitat târgul de job-uri din rectoratul Politehnicii. Se poate să fi fost faptul că eram singur, că aveam o dispoziție proastă sau că ploua și era frig și ceață afară, dar toate astea nu pot genera singure trip-ul pe care mi l-am luat când am ajuns în campusul Politehnicii și m-am uitat în jur.

De când schimbi magistrala la Eroilor și cobori la stația de metrou Politehnică îți dai seama că ceva nu e OK. Nu e chiar cea mai plăcută locație din underground-ul Bucureștiului. Nu are nimic în mod particular nelalocul ei, dar plutește în aer un iz de regres arhitectural și temporal. Te simți teleportat cu 30 de ani în urmă. Culorile, modelele de pe stâlpii de susținere și de pe pereți și, atmosfera, în general, toate sunt un pic… tulburătoare.

Și ieși de la metrou. Pe gura care dă direct în campus, nu ne încurcăm cu jumătăți de măsură. Și mergi pe un drum printr-un parc, alături de alte câteva zeci de suflete de aceeași vârstă cu tine, toți în aceeași direcție. Ca vacile la abator. Ca polonezii în lagăr. Ați prins ideea. Faci câteva zeci de metri, trăgând neliniștit din țigară, și treci pe sub un pod întunecos și lung. În părți, gunoaie, pachete de țigări și sticle de bere, mă mir că n-am văzut și seringi sau pungi de aurolac. Ieși iar la lumină și ești în complex, acum.

Te uiți în jur. Peste tot, copaci, felinare, drumuri, indicatoare și, din loc în loc, clădiri înalte, late, urâte și cenușii. Doamne, oamenii chiar învață aici? Înghiți în sec și pornești iar la drum. Unde o fi rectoratul în tot labirintul ăsta mohorât cu aromă de pușcărie de suflete sub 25 de ani? Găsești un profesor cu ochelari borcan și sacou maro, cu o figură panicată când te apropii de el. Îți explică cum ajungi la rectorat și chiar și la intrarea la târgul de job-uri. La stânga, la dreapta, la stânga și la stânga. Îți vâjâie capul gândindu-te cu ce naturalețe ți-a dat indicațiile astea și, dacă pui la socoteală că astea sunt instrucțiunile pentru a ajunge doar la clădire, te întrebi cu gorază ce-o mai fi și în interior?!

Până acolo, mai vezi câteva imagini dezolante. Doi băieți care stau pe o bancă, amândoi cu plete, și ochelari și slabi, vorbind parcă o limbă necunoscută, repede și aprinși. Au cearcăne și, dacă oboseala ar fi ceva vizibil, probabil ar fi înconjurați de un fel de gaz verde, ca în desenele animate cu sconcsul Pepe Le Pew. Mai încolo, un grup mai vesel. Două fete și doi băieți, râzând și glumind. Unul din ei chiar e grăsun, deci nu e chiar așa tragică viața de student aici. Chiar când treci pe lângă ei, îl auzi pe cel negrăsun: ”Aoleo, mâine e testul ăla, vai, am uitat complet de el. Iar tre’ să învăț toată noaptea!”. Se pare că te-ai pripit cu concluziile.

Nu sunt eu ăla care să susțină că, pentru a face o facultate, ai nevoie de o clădire bine organizată și vopsită în toate culorile curcubeului, cu un club la subsol și, eventual, un Dristor vizavi. Dar de la o instituție de învățământ prin care îți face plăcere să umbli la complexul Politehnicii București e cale lungă. Știu că e o universitate veche de aproape 200 de ani, dar lucrul ăsta ar fi ideal să nu se vadă. Și chiar dacă gurile rele o să spună că important nu e unde înveți, ci ce înveți, eu îi invit să meargă frumos într-o peșteră, acum, pe vremea asta, cu cărțile și foile de curs, să studieze acolo la lumina lumânării, în timp ce eu o să stau acasă, în pătuț, cu materialele în format electronic pe laptop și un playlist de 5 ore de Tangerine Dream. Cine o să învețe cu mai mare plăcere și, implicit, mai cu spor?

Post Navigation