Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “jumătate de an”

Câteva impresii despre bastarzii mâncători


Dacă Teo a avut puterea necesară să-și folosească experiența și imaginația în crearea unui articol optimist și motivațional, încărcat de imbolduri pozitive… eu nu cred că pot. Din varii motive, dar nu sunt dispus să intru în amănunte. Dacă, prin absurd, cineva va reuși să găsească în cele de mai jos și un licăr de pozitivism, înseamnă că schimbările la care doresc să mă supun încep să se însămânțeze, ușor-ușor, în interiorul meu.

Bastarzii mâncători. Aceasta este tema post-ului meu, așa cum bine ați observat în titlu. Îi știți cu toții, nu vă ascundeți după degete. Și, coincidență sau nu, tema e în legătură directă cu temele tratate de Irina și Teo pe parcursul acestei săptămâni. Bastarzii mâncători sunt o specie superioară de oameni, care se trage din corporatiști. S-au dezvoltat încet și în tăcere și s-au infiltrat în locurile de muncă bine plătite (și chiar și în cele mai puțin bine plătite). Ei se hrănesc din visele noastre spulberate și din promovările care ni se cuvin nouă. Trăiesc, ca ciupercile, pe spinarea șefilor lor și se dezvoltă cu cât se dezvoltă acesta mai mult. Procesul e unul de mutualism, avantaje fiind de ambele părți, chit că bastardul mâncător este sau nu descoperit de către șef ca fiind bastard mâncător, și nu un simplu angajat. Dar să vedem despre ce este vorba mai în detaliu.

Când pășim pentru prima oară în aria profesională, ne angajăm cu vise și speranțe. Avem un plan. Ne gândim că acest loc de muncă este unul temporar, prost plătit, dar suficient pentru a popula CV-ul și pentru a acumula experiența profesională atât de necesară angajării în locul de muncă al viselor noastre. Trec câteva luni și ne adaptăm, ne automatizăm, ne facem treaba bine și ne gândim la un viitor roz. ”Încă jumătate de an și aplic la X (X fiind compania visurilor noastre).” ne spunem, plini de speranță, dimineața. Dar intervine o schimbare. Un drăcușor la costum ne șoptește în ureche: ”Dar de ce? Uite cât de bun ești, i-ai devansat pe mulți din cei mai vechi decât tine. Poți să te mai dezvolți aici, poți… să promovezi.”. Coincidență sau nu, în câteva săptămâni încep să umble zvonurile că unul din team-leader-i se pregătește să plece în altă companie, lăsând postul liber. Atunci te decizi să încerci să aplici.

Spre marea ta dezamăgire, cel promovat este un altul, dar despre care gândești împăcat că e mai bun decât tine, are mai multă experiență în companie, e mai în vârstă, deci merită pomovarea. Faptul că stătea la țigară cu tipa de la Resurse Umane și superiorul team-leader-ului care a plecat nu ți se pare ceva suspect. În fond, și tu ai schimbat câteva cuvinte până acum cu ei.

Problema e că obiectivul tău, acum, e să obții o promovare aici și nu să pleci, așa cum ți-ai promis, acolo unde vrei, de fapt, să lucrezi. Fără să-ți dai seama, pleci urechea la ce se șușotește pe la fumoar și admiți că, într-adevăr, există posibilitatea ca individul care e acum team-leader să fi fost promovat mai degrabă pe principii de prietenie cu cei care l-au intervievat și cu cei cărora urma să le raporteze, decât pe principii de experiență sau altele relevante postului în sine. Frustrarea mocnește în interiorul tău și drăcușorul acela nenorocit reapare pe umărul tău: ”Fagotul ăla n-are nicio treabă cu postul, dar uite cum și-a umflat CV-ul și contul, fără să o merite. Trebuie să promovezi și tu, cu prima ocazie!”.

A doua oară, însă, lucrurile se întâmplă exact la fel și, de data asta, ești ferm convins că individul promovat nu e nimic mai mult decât un parameci nenorocit care și-a croit drumul spre promovare folosindu-se de sugere de cur. Și, pe drumul spre casă, te gândești la situația ta actuală. Unde-s visele tale de când te-ai angajat? Nu ai aplicat la X, ești de mai mult de un an în haznaua asta de loc de muncă și tot ce-ai făcut a fost să cumulezi dispreț și frustrare, încercând să promovezi doar pentru a dovedi un punct de vedere. Te-ai decis să faci o schimbare. Mâine îți dai demisia și, cum ajungi acasă, aplici la X.

Plecarea e revelatoare, uitasei cât de fericit erai în afara acestui loc de muncă, neconstrâns de orar și task-uri și înconjurat de oameni pe care, de fapt, nu-i placi. Abia aștepți să sune telefonul și să începi munca la X. Problema e că telefonul nu sună și banii se împuținează. Te mai împrumuți, îți mai dă mama, dar cât s-o mai ții așa? Disperat, mai aplici la niște job-uri, telefoanele sună, te duci la interviuri și, într-un final, te angajezi la o altă firmă, cu muncă mai puțin detestabilă, salariu mai bun și într-un sediu mai curat. Cei de la X tot nu au sunat.

Și trec și aici câteva luni, ai renunța la visul angajării la X, te-ai reautomatizat, dar încerci să te convingi că e mai bine ca ultima oară. Scopul tău declarat este acum promovarea aici, deoarece te gândești că ți-e mai ușor acum și ți-ar fi util. A treia e cu noroc. Când vine momentul, însă, n-a fost să fie. Tot bastardul mâncător a luat postul.

O să grăbesc un pic firul epic de desfășurare a evenimentelor și am să mă rezum la a spune că în felul ăsta va cam arăta toată viața ta. Locuri de muncă mai bune, de fiecare dată mai bune, cu tine mai frustrat, de fiecare dată mai frustrat și în căutarea recunoașterii, de fiecare dată tot mai ambiționat de obținerea recunoașterii. Și viitorul nu mai e roz, ci negru și îl urăști la fel ca pe fiecare zi de la locul de muncă și bastarzii mâncători care l-au împânzit.

Concluzia e, însă, compusă din niște întrebări: lumea descrisă mai sus e oare cea adevărată și nu ai nicio șansă de a răzbi sau poate cei pe care-i urăști sunt chiar mai buni în ceea ce fac, cu mai multe cunoștințe și, poate, abilități ceva mai subtile de a relaționa cum trebuie cu oamenii cu care trebuie? Nu cumva toată această perspectivă a ta se trage din frustrările născute din niște circumstanțe nefavorabile ție și din refuzul tău de a te auto-analiza corect și de a-ți conștientiza propria viață? Bastarzii mâncători sunt o specie, da, dar oare știi să-i recunoști? Sau, de cele mai multe ori, etichetezi prea multe persoane cu această titulatură?

Anunțuri

Câteva tipuri de oameni scârboși


Să vă fac o scurtă trecere în revistă a dispoziției mele. Pe lângă niște probleme de ordin social pe care le am în clipa de față, concediul meu ”de odihnă” s-a rezumat la multă vodkă, nepermis de multă bere, două nopți de clubbing, mult, dar foarte mult Risk Commander și discuții filozofice. Colac peste pupăză, m-am trezit acum o oră, după ce m-am culcat la 5 jumate. Să-mi bag pula-n ceasul meu biologic.

Prin urmare, ca orice om, am recitit post-ul lui Teo dinainte, am citit post-ul lui Radu la care făcea trimitere, mi-am amintit de ultimele mele perindări prin oraș și mi-a venit deodată cheful să mă fut în ea tematică a blog-ului și în loc s-o ard intelectual și filozofic, așa cum îmi propusesem acum câteva zile, știind că vine tura mea la scris, să m-apuc să descriu subiectiv niște categorii de oameni scârboși, după care să îmi expun părerea subiectivă despre ei, pe o tonalitate semi-agresivă, semi-umoristică, să am scuză când se iau cei care se simt de mine pe facebook, să le zic ”coaie, a fost la mișto, n-ai văzut cât umor e în post-ul ăla?”.

Hai să începm prin a defini subiectiv ce înțeleg eu prin ”oameni scârboși”. E ca și cum bei 4 beri, să zicem, Stejar, razi un pachet de Lucky Strike roșu pe parcurs, bagi o cafea, o cană de sana și mănânci niște salată de icre cu pepene galben. Apoi te caci. Apoi mănânci diareea aia și dup-aia o vomiți. Chestia aia care ți-a ieșit pe gură, dac-ar fi om, e ce înțeleg eu prin ”om scârbos”.

Minorii cu arfe sunt niște oameni foarte scârboși. Și enervanți. Și partea și mai nasoală e că nici nu le poți crăpa capul de bordură, cum ți-ai dori când îi vezi, că nu numai că e ilegal să bați oameni, dacă bați minori mai e și de căcat. ”Coaie, are 17 ani, cum dai într-un minor?” ar spune lumea șocată asistând la momentul în care îi rearanjezi mandibula cu trotuarul. Sigur că dacă peste jumătate de an aplici din nou tratamentul, e doar o bătaie, acum, că are 18 ani, nu mai e nimic lipsit de etică în gestul tău, de parcă i-au crescut peste noapte flocii și părul de pe față.

Ah, da, am uitat să spun de ce sunt scârboși. Că vin în Club A sau Kultur, beau o vodka apple și sunt avion. Și toate ca toate, e irelevant că eu beau 6 vodka apple să mă fac avion (plus berile de rigoare de la începutul oricărei nopți în oraș, în cazul în care se pregătea vreun fagot să sară și să guițe că nu duc la băutură) și ei beau una, partea ce mai de căcat e că au brusc impresia că e clubul lor. Și încep să danseze ca niște suferinzi de Tourette epileptici, expuși la 700 de neoane, conectați la voltaj de joasă tensiune, și care între timp sughiță și se cacă din picioare. Adică fără absolut nicio treabă cu ritmul melodiei. Nu c-aș fi eu vreun Michael Jackson, dar la ăștia te uiți și dai din cap a pagubă. Și în timp ce dansează, se prind că n-au loc, apoi se prind că sunt minori cu arfe și lumea e a lor, așa că încep să facă loc, dansând pe unde vor, lovind oricâți oameni e nevoie ca să se desfășoare. Că ei au venit să se simtă bine cu prietenii lor și au aceleași drepturi ca și noi, ba mai multe, că au 15 ani și lumea se învârte în jurul pulii lor.

Că vorbim de chestii care se învârt în jurul altor chestii, e timpul să vorbim de planete. Grasele alea atât de grase că au sateliți naturali invizibili. Zic că-s invizibili, că nu-i văd, dar sigur au sateliți, ceva așa mare are atracție gravitațională proprie mie-n sută. Hălcile alea diforme de slănină care sunt triste și frustrate că-s grase și băieții se uită numai după slabe. ”Ce-o fi în capul lor?! Cum vine aia, să faci sex cu o scobitoare? Tre’ să ai de ce să apuci!”. Da, Pluto, să ai de ce să apuci, nu în ce să dispari ca-ntr-o gaură de vierme. Asta e partea în care planetele care citesc așa ceva bulbucă ochii, încep să plângă că lumea e rea și nu le-nțelege, că ele au o condiție fizică și nu e vina lor. Apoi se-apucă să mănânce înghețată de supărare. Cu mult caramel. Să moară ce-am pe casă dacă înțeleg tipul ăsta de oameni, care sunt frustrați rău, dar rău, de ceva și toată viața lor se rezumă în a fi frustrați despre acest ceva, dar nu se pot abține să facă în continuu fix ce alimentează acel ceva. Ca să fiu mai explicit, un mic scenariu:

– Și nu înțeleg. Oamenii sunt răi fără motiv. Eu cu ce am greșit? Nu am dreptul să fiu fericită?

– Ba bineînțeles. E loc pentru toți pe lumea asta.

– Așa ziceam și eu.

Își șterse o lacrimă și mușcă o bucată mare din berbecul la proțap pe care l-a comandat de la Mc pentru micul dejun, molfăindu-l cu poftă, cele șapte guși de pelican tremurându-i într-o manieră scârboasă, ca niște buci pline de celulită lăsate.

Mă rog, ceva de genul. Mi-a plăcut aia cu ”e loc pentru toți”, nu s-a prins grasa frustrată că a luat-o subliminal.

Apoi, o altă categorie foarte scârboasă de oameni sunt dătătorii cu părerea. Ăia care, în mod nejustificat, se bagă în polemici cu tine, au o părere aberantă și o țin pe-a lor. Teoria mea despre ei e că nu e vina lor, exclusiv. Ăștia sunt oameni greșiți, ca ăia care se nasc cu coaiele-n bărbie. Sau cu o pulă-n loc de nas. Atât de greșiți. E vina lui că se pișă din genunchi? Nu. Dacă nu poartă chiloți pe cap, însă, este vina lui. Eu nu vreau să merg la muncă la 8 și ceva dimineața cu cineva ca ăsta. Cine știe când îi e programată erecția de dimineață și, la cât de aglomerat e metroul către Pipera, mă trezesc că-mi scoate ochii cu nasul.

Așa, revenind la dătătorii cu părerea, ăștia nu au ce face în privința faptului că-s maimuțe și le lipsește partea aia din creier responsabilă cu raționatul. Dar e responsabilitatea lor să tacă. E ca și cum ai da harul vorbirii unui flamingo și s-ar apuca ăla să discute despre de ce e bine să-l dai jos pe Băsescu sau nu. Flamingo mi se par niște animale proaste, nu de alta, cred că nu te duce foarte mult bibilica dacă te-a lăsat Dumnezeu cu ciocul invers și nu te deranjează. Pula mea, eu mi-l îndreptam cu orice preț până acum, dacă eram flamingo. În fine, ca să înțelegeți care e treaba cu dătătorii cu părerea, ăia trebuie să tacă absolut constant. Și atunci ar fi toate OK, n-aș avea nimic cu ei.

Partea nașpa e că nu tac. Absolut niciodată. Și nu știu cum sunteți voi, dar pe mine mă râcâie un prost care se afișează. Eu am un defect la microcip, mă activez când aud o aberație și trebuie să-l fac pe dracu’-n patru să demonstrez slobozitorului aberației că a zis o tâmpenie și că n-are dreptate și eu am. Știu, e inutil și mă consum degeaba, dar nu prea am ce-i face.

– Da, și eu zic că un președinte potrivit ar fi Dan Diaconescu, că se gândește la popor și ar face orice să ne fie bine.

– Mă pulă, ăla nu-i Cristos, să se răstignească pentru noi, plus că tot ce face, face de dragul rating-ului că s-a prins că dronelor le place să știe adevărul despre chestii care se întâmplă lângă ei. Așa se simt importanți.

– N-ai dreptate, tot ce face, face pentru noi, e singurul care luptă pentru români, toți ceilalți de la conducere ne sug de bani.

– Și-ăsta de ce crezi c-o să ne sugă, de pulă? Nu e mai ușor să faci un babuin să creadă că ești prietenul lui și apoi să-i iei banana decât să-l ameninți cu pistolul? Că poate te atacă după aia, dar așa, dacă l-ai păcălit, rămâne cu impresia că nimic rău nu s-a întâmplat.

– N-ai dreptate, eu știu mai bine ca tine, c-am văzut la OTV.

Asta e clipa când încep să caut din priviri prin jur obiecte contondente, cum ar fi picamerele.

În fine, ar mai fi ceva tipuri de oameni scârboși despre care aș putea să scriu, dar mi s-a tăiat, mi-am făcut norma. Cu lingurița, că nici inspirația asta nu vine așa, de niciunde. Teo, ai ceva de adăugat?

Post Navigation