Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “magie”

Frustrări și complexe


Abandonăm seria articolelor de iarnă (deși cantitatea de stupiditate izvorâtă din magia Crăciunului și Revelionului este, cu adevărat, nelimitată) și ne reorientăm către ceea ce începusem, cu tupeu, cu câteva săptămâni în urmă. Clasele sociale ale României, în viziunea mea și a lui Teo. Am vorbit de prințese și târfe, e momentul să încetăm să lăsăm impresia că am fi misogini (Doamne ferește!), și să discutăm despre o clasă a societății ai cărei reprezentanți pot fi atât bărbați, cât și femei (în mod suspect, mai multe sunt femeile, dar jur că mi-am dat seama de asta în timp ce scriam).

Într-adevăr, doamnelor și domnilor, astăzi voi scrie despre frustrați. Sigur, se poate spune că fiecare din noi are o mică frustrare sau un mic complex, care ne împiedică, în anumite momente, să ne purtăm sau să vorbim total natural, clipe după care cei din jur ridică din sprâncene. Ei, bine, nu, eu vorbesc despre frustrații adevărați ai umanității, cei care au ales un domeniu profesional ce nu le poate aduce decât o viață urâtă, cum numai în filmele cu Nicolas Cage poți vedea.

Funcționarii de la ghișee sunt una din cele mai frustrate specii de oameni în viață. Prin simplul motiv că fac același lucru de sute de ori pe zi, zeci de mii de ori pe lună, de zeci de ani. Sigur, am putea spune că același tip de muncă îl întreprind și chelnerii sau vânzătorii de la chioșcuri. Nu, e diferit. În cazul lor, ceri un suc, un pachet de țigări sau o bere, știi cât costă (fie din meniu, fie după prețul afișat pe produsul în sine), dar la ghișeu nu știi niciodată cât costă nimic. Iar oamenii sunt vipere când vine vorba de banii lor. Mai mult decât atât, trebuie să stai la cozi. Nu există ghișee fără cozi. Sigur, și la chioșc se întâmplă să fie coadă, dar, cât stai acolo, te mai uiți pe rafturi, prin frigidere, vezi altă bere, (”e mai ieftină, o iau pe-aia”), o pungă de chips-uri (”parc-ar merge și niște chips-uri cu berea asta”), un suc la cutie, natural (”cine dracu’ bea pișaturile astea?”), dar la coadă la ghișeu nu vezi nimic. Decât alți oameni, la fel de iritați ca și tine, care stau la coadă, au nevoie de persoana de vârsta a treia cu o viață sexuală inexistentă, de după tejghea, știind că aceasta le va cere o sumă de bani la care nu se așteptau. Și acumulezi tensiune. Și întâlnirea de gradul trei vine.

Fără să-ți dai seama, folosești un ton al vocii mult mai agresiv decât ai vrea sau ar fi politicos: ”Bună ziua, vreau să trimit și eu plicul ăsta în Burundi.”. Funcționara te scuipă pe față din priviri, iar tu simți asta. ”’Tu-ți gura mă-tii de vită, uite ce muie ai, fac pariu că nici de vibrator nu mai ai chef când ajungi acasă, că soț sigur n-ai, iar dacă ai, bea și te bate, în loc să te fută”, îți zici în gând. Se mai uită odată la tine, parcă te-a auzit. ”Trebuie să completați acest formular, reveniți când l-ați completat, URMĂTORUL!”, vine răspunsul. Atunci iei foc. ”Stați așa, păi am stat la coadă 15 minute ca să mă întorc la coadă?”, ridici tonul la ea. Și știți restul poveștii…

Urmează o altă categorie predispusă la un mic dejun bazat pe două Nurofen Forte și un pahar cu apă: polițiștii. Toată lumea știe că polițiștii sunt rasa cu cele mai multe puli luate în gură pe zi. Nu există pe planeta asta, neam, un gabor căruia cel puțin o persoană să nu-i fi transmis de dulce săptămâna asta. D-apoi la noi în țară, unde deja e un fel de modă să înjuri polițiștii. Cauzele acestei manifestări sociale sunt perfect logice: ”hai să mai ardem doi fraieri care și-au aprins un cui pe lângă Fire în loc să dăm iama în mârlanii care vând dava în Baicului.”. Sigur, țuți, de ce să ne batem capul cu ăia, doar cotizează greu la voi să-i lăsați în pace. Că să nu-mi spui că-s așa bine ascunși că nu-i vezi, și tu-i cauți, săracu’, de-ți ies ochii, dar ai dracu’, nu-s!

Și, și, șiii… operatorii call-center. Ăia îs predispuși la atac de panică, dacă au vreo mitralieră cu ei, ați pus-o, nu mai scapă unul viu. Imaginează-ți să stai 8 ore pe un scaun, așteptând să sune un nenorocit de telefon, știind că, atunci când va suna, un vițel va dori ajutor și asta se întâmplă zi de zi de zi de zi… Să o luăm rațional. Lucrezi la Relații Cu Clienții. Sună telefonul. Cine poate fi? Mătușa Ana? Nu! E un bou care nu știe cum să… ceva, orice. Plecând numai de la prezumția asta că vei conversa 5 zile pe săptămână, 8 ore pe zi, de 3 ori pe oră cu câte un BOU, îți vine să-ți iei lumea în cap. Cum să nu fie frustrați ăștia? S-au săturat de proști ca de mere acre. Îi recunoști în tramvai, după cum se uită la burtosul care vorbește tare la iPhone, masându-și lanțul gros de aur de la gât.

Acestea fiind zise, dragii mei, mă bucur că v-am iluminat și știți de cine să vă feriți (bine, de gardă oricum vă fereați voi și înainte) și să ne revedem cu bine în episodul următor. Ah, până nu uit, dacă tot v-am obișnuit, vă las cu o dedicație muzicală de la nașu’ mare pentru toți de mai sus, mai puțin curcanii:

P.S.: Sper să nu vă pună dracu’ să faceți ca în clip că ne leagă și pe mine, și pe Teo, pentru complicitate.

Reclame

A fost odată ca niciodată


Fac pariu că absolut toți din cei care vor începe să citească acest post au citit ”când erau mici” (sau chiar și recent) măcar unul din celebrele basme ale copilăriei. Vorbesc aici atât de cele autohtone (gen ”Capra cu trei iezi” sau ”Prâslea cel voinic și merele de aur”), cât și de cele internaționale, cunoscute de marea majoritate a întregii planete (gen ”Scufița Roșie”, ”Hansel și Gretel” sau ”Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici”).

Ei, bine, chiar dacă la vârsta maturității aceste narațiuni nu par mai mult decât niște copilării puerile, fără strat și fără esență, absurde și, poate, chiar plictisitoare, la vârsta la care mergeam în școala primară erau cu totul și cu totul altceva. Înfățișau un univers fascinant, pe care noi îl vedeam și simțeam ca fiind real, atunci când închideam ochii, după terminarea lecturii, înainte să adormim. Case din turtă dulce, lupi și zmei, voinici curajoși și prințese frumoase, toate fac parte din dezvoltarea normală a unui copil și, orice ar spune cărțile de psihologie, e păcat să nu facă parte din viața lui, măcar pentru o scurtă perioadă de timp.

Din păcate, generația 3D, care vine tare din urmă, gata să ne înlocuiască în facultăți și call-center-e peste un deceniu (gând care îl face până și pe Teo să-și facă cruce), va avea parte de cu totul alte basme și alte universuri, cu toate că numele care au marcat copilăria noastră rămân aceleași.

Am să fiu mai concret. Pe parcursul ultimilor 2 ani mi-a fost dat să văd pe youtube trailer-e la filme de a căror simplă idee mi-e greață. Lăsând la o parte celebra Alice In Wonderland (cu toate că ideea de la care a pornit filmul este aceeași cu ideea de la care au pornit filmele despre care o să vă vorbesc imediat), care este, totuși, o creație cinematografică reușită (poate un pic overrated, dar reușită), Red Riding Hood, Sleeping Beauty sau Snow White & The Huntsman vor face majoritatea apărătorilor copilăriei inocente să se încrunte. Iar acum am să vă explic de ce m-au ofuscat trailer-ele acestor ”capodopere cinematografice”, fie ele prezente sau viitoare.

În Red Riding Hood, film care vine (atenție, un amănunt foarte important) ”from the director of Twilight”, lupul care o mănâncă pe bunicuță este înlocuit cu un vârcolac. Povestea se abate de la ideea de bază (fetița naivă care se încrede în fiara din pădure, permițându-i, practic, să le mănânce și pe ea, și pe bunicuță) și devine vânătoarea acestei bestii ce seamănă teroare într-un micuț sat din munți uitat de lume. Nici Scufița Roșie nu mai este copilul inocent din povestea pe care o știm cu toții, ci o adolescentă îndrăgostită, frumoasă și chiar, în anumite momente, destul de… erotică.

În Snow White & The Huntsman, majoritatea personajelor principale sunt păstrate (mai puțin piticii), dar dorința reginei de a rămâne ”cea mai frumoasă din țară” capătă o cu totul altă conotație în acest film. Albă-ca-Zăpada este vânată, literalmente, pentru ca inima-i să fie ”consumată” de către regină, iar creaturile ce mai apar în lumea fictivă zugrăvită de scenariu nu sunt câtuși de puțin… pitice. De menționat că acest film vine ”from the producer of Alice In Wonderland”.

Cât despre Sleeping Beauty, cred că este suficient să precizez că frumoasa eroină este o prostituată de lux. De punctat, de asemenea, că filmul este ”written and directed by Julia Leigh. It was her debut as a director.” (citat direct din wikipedia). Cred că e clar cu ce avem de-a face.

Nu vreau să mă pierd în review-urile pe care le-am găsit despre Red Riding Hood, care mai de care mai negative, sau în părerile profund dezaprobatoare ale celor cu care am apucat să împărtășesc aceste lucruri înainte să scriu post-ul. Nu ar avea sens. Post-ul acesta se vrea strict informativ, cu toate că mi-aș dori să fi reușit să ascund în el și un mic semnal de alarmă. Nu-i OK. Ajung Twilight și Harry Potter. Nu vă bateți joc și de ceva ce dăinuie de multe zeci de ani și de care se bucură generații și generații de copii din mai toate colțurile lumii în fiecare an. Or fi vârcolacii, prostituatele de lux și magia viitorul cinematografic, dar faceți filmele pe ideea voastră și nu distrugeți ceva ce au clădit alții cu cu totul alte intenții.

P.S.: Nu am văzut niciunul din aceste filme, dar intenționez, la un moment dat, când am suficient curaj.

Post Navigation