Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “no-liferi”

Pișatul de YOLO și alte căcaturi motivaționale


Salutări, băieți și fete! Tocmai ce-am share-uit pe facebook articolul meu de pe Studentabil de azi. Foarte pe scurt, am îndemnat la schimbare, la mișcare, la ideea de a face ceva util pentru tine în puținul timp liber pe care-l ai la dispoziție. Asta în detrimentul rage-urilor de Criminal Case, FarmVille și ce alte căcaturi de jocuri mai sunt pe facebook sau a lâncezi în fața laptop-ului sau (mai rău!) televizorului sub pretextul că ”te relaxezi”.

Eh, cam tot despre asta voi vorbi și aici, doar că ceva mai liber și mai în stilul meu. Dar voi porni discuția de la mizeria de YOLO, care mi-a înveninat existența, de când am aflat de ea. Să ne amuzăm puțin:

căcat de YOLO

Nici nu m-am obosit să o editez, să scot numele site-ului de pe care am luat-o.

Așa, gata, am râs? Mă scot din minți imbecilii care iau de bună bășina asta cu YOLO în sensul ăla cretin: ”O să ies în oraș și o să mă îmbăt ca un măgar albanez, după care o să mă fut neprotejat cu prima strâmbă și o să mă mir că am luat SIDA sifilitică.” Ce, nu există SIDA sifilitică? Ar trebui să se inventeze, pentru mucoșii care ”trăiesc doar o dată”.

Acum, hai să vedem care-i cu adevărat treaba cu YOLO. Rolul acestei expresii sau acestui concept este cel de a-ți atrage atenția că arzi gazul. Că fuți muște. Că freci pula. Că stai degeaba. Că nu produci nimic în afară de dioxid de carbon și mătreață. Că timpul trece și, din păcate, tu stai pe loc. Ideea e să înțelegi că o viață ai la dispoziție să faci chestii tari și atât. Și ar fi bine să te pui dracului pe treabă și să lași no-liferii să planteze morcovi pe facebook. Măcar de-ai face o fermă reală, nu ”coins” și ”achievement”-uri.

Hai să punem problema altfel. Ai o viață cu care ești mulțumit. Nu te consideri fericit, dar nici nu te dezamăgește situația ta. Cea mai bună idee pe care o ai e să te privești în oglindă, să îți zici ”YOLO” și să te apuci de cocaină? De ce nu ți-a trecut prin cap să te apuci să înveți o limbă străină în timpul în care te bubui la petreceri minimal? Sau să îți cultivi pasiunea, oricare ar fi (scris, desenat, skateboarding), în loc să te chinui să te ferești de-ai tăi când ești spart?

Să mai zic câte ceva și de mizeriile motivaționale din poze de căcat cu j de mii de share-uri de pe facebook? ”Poți să faci orice vrei”, ”Ești cine vrei tu să fii” sau ”Dorește-ți lucruri bune pentru a ți se întâmpla”? Serios? Ce retard spasmotic să fii să stai cu bale pe tricou în fața laptop-ului, scărpinându-te la ouă, să vezi o poză în care scrie vreuna din mizeriile de mai sus, să-ți zici ”Mhm”, să dai like și să aștepți să îți pice o blondă cu gura deschisă din cer, fixându-se ca o lipitoare de pula ta mizeră și erectă?

Mișto e că pozele astea sunt în topul celor mai share-uite poze de pe facebook, după alea cu câini ce se vor adoptați, pisicuțe în poziții amuzante și copii arși. Deci oamenii în loc să facă dracului ceva în privința dorințelor și ambițiilor lor, pierd timpul pe facebook dând share și like la poze care sugerează să facă dracului ceva în privința dorințelor și ambițiilor lor. Deștept. Nu uitați să ieșiți în club după asta și să vă dați check-in pe facebook cu status-ul ”YOLO”.

Sper că ați luat ce era mai deștept din cele de mai sus și vă apucați de treabă. Vă așteaptă liste imaginare, dorințe înfrânate, pasiuni insuficient exploatate și fericire nebănuită la capăt de drum.

adevăratul YOLO

Ce mă mai enervează în ultima vreme


Inițial, voiam să numesc post-ul ”titleless”, pentru că nu știam exact despre ce vreau să scriu și plănuiam doar să înșirui o listă de mizerii ale lumii în care trăim la care asist în ultimul timp și să le disec cu o atitudine semi-detestantă, semi-amuzantă. Adică la fel ca întotdeauna. Apoi, mi-am dat seama că cititorii noștri trebuie să știe la ce să se aștepte.

Ceea ce mă aduce la primul punct al listei. În ultima săptămână au fost câte 4 intrări pe zi, în medie, exceptând zilele în care s-a postat (și zilele imediat următoare). Ce s-a întâmplat cu cele peste 50 de like-uri de pe facebook? ”Nu, coaie, ți-am dat like că ne cunoaștem, dar nu am intrat pe pagină, nici nu am văzut despre ce e vorba. Credeam că participi la vreun concurs de strâns like-uri sau ceva.”. Ceea ce e un alt mare căcat, dar ajungem și aici imediat. Păi, bine, mă, agariciule, așa mă știi tu că mi-o ard pe facebook? Cu concursuri de strâns like-uri?

Încerc să las implicarea subiectivă la o parte și o să încerc să tratez obiectiv problema asta: like-urile și share-urile d-ampulii pe facebook. Pornim de la premisa că oricine dă share la ceva doar pentru că în corpul mesajului apare ”dă share dacă” e un bou cu acte. Am mai discutat despre asta. Dar reiau, până o să vi se întipărească bine în pe creierul vostru neted și nu o să mai văd pe homepage ”and 5 other of your friends have shared this”. Și bineînțeles că e o campanie de creștere a awareness-ului sau cerșeală gratuită, de tipul ”salvează o viață donând. Dacă nu poți dona, măcar dă un share”.

Am să-mi fac și eu propria mea campanie pe facebook. De susținere a mea. Sună în felul următor: ”Băiatul acesta (link către profilul meu, unde am poze triste și status-uri lacrimogene că nu pot munci din cauza bolii) a fost diagnosticat cu lene și nepăsare acută. Condiția nu îi mai permite să muncească, dar visul lui este să continue să fumeze și să bea bere. Tu îți poți îndeplini visul, dar lui de ce i-a fost interzis? Donează ACUM (aici cu bold și o culoare țipătoare) o bere sau un pachet de țigări. Dacă nu poți dona, dă share și răspândește vestea. Cu toții merităm o șansă la îndeplinirea viselor!”.

Și ziceam de concursurile de strâns like-uri. ”Fii între primii 100.000 care dă ”like” acestei pagini și primești fără tragere la sorți o pereche de ochelari de soare!”. Serios? Chiar și dacă ar fi ochelari de soare de 5 lei, tot ar însemna 5 miliarde, cine căcat își permite investiția asta pentru a promova ceva pe facebook?

Nu mai înghit crâșmele scumpe. Și faptul că tot mai multe crâșme care erau cândva ieftine, fie devin scumpe, fie se închid și sunt înlocuite de unele scumpe de la bun început. Și aglomerația de pe Lipscani. Sunt o ființă socială, dar nu și vineri și sâmbătă, între orele 18 și 5 a doua zi. E absolut fantastic câtă lumea iese la bere, cu cât entuziasm se înfig în locurile alea detestabile unde Ursus la sticla de 0.33 e 8 lei și face colecție cu satisfacție de sticle goale pe masă. E inuman, când te gândești că sticlele alea costă 3 lei la chioșcul din fața blocului, unde, și acolo, adaosul comercial e lejer 50%. Deci să vinzi așa ceva într-o terasă la 8 lei e exploatare și hoție pe față. ”Nu, dom’ne, că oferim locuri comode și o atmosferă recreantă cu muzică de calitate”.

Pentru mine, comodă ar fi o canapea, dar să fie numai a mea, să mă întind pe ea cum vreau, ca la mine acasă, și să mă scarpin mulțumit la coaie, cât îmi beau berea. Muzica de calitate e de toate tipurile, sunt un tip permisiv, dar dacă te-ai setat pe Vibe FM, că dau mai puține reclame și speri să nu ne prindem, ești chiar măgar. Nu în ultimul rând, atmosfera recreantă e oriunde, dar nu la mizeriile astea de terase, unde corporatiști frustrați deschiați la doi nasturi de la cămașă, afișându-și lănțicul de aur, refulează cu o falsă voioșie căcaturile petrecute la muncă o săptămână întreagă. Se îmbată în 3 ore din bere slabă, că-s morți de oboseală, urlă, încercând să-i acapareze pe toți, dar vorbind numai cu cei de la masa lor, lasă bacșiș 25% (”numai țăranii lasă 10%”) și se duc acasă, petrecând o noapte în fața laptop-ului la un sezon de ”How I met your mother”.

Dar hai să vorbim un pic și de cluburi, că aici se încheie loop-ul vieții sociale, pornind de la facebook și trecând prin terasă. Am zis Ursus la 0.33 8 lei? Aici ești norocos dacă mai găsești bere. Nu că se vinde ca pâinea caldă, ci că nimeni n-o cumpără și e ridicol pentru un patron să investească în ceva ce nu se vinde. Aici se beau cocktail-uri sau tării cu multă gheață. Și nimic nu costă mai puțin de 10 lei, orice ar fi. Poate shot-urile, alt concept stupid, care e cea mai apropiată chestie de droguri (care, apropo, sunt ilegale, dar absinth-ul, nu). Intri, lași 10 lei la intrare și te simți privilegiat că poți respira același aer îmbâcsit de transpirație și fum de țigară cu celelalte drone sătule până peste cap de cele 5 zile cu 10 ore petrecute la birou în costum în fața unui laptop. Abia așteptai să ieși din sacou și să porți ceva mai lejer, așa că ți-ai luat niște blugi strâmți și o cămașă cambrată. Să simți că e o provocare orice mișcare.

Cauți masă, nu e masă, ți-au luat-o înainte alte drone, mai agile, care au rezervat (consumația obligatorie 100 de lei de persoană, bineînțeles). Te duci la bar, decis să te simți bine în noaptea asta. Comanzi un shot de tequila, lași 10 lei, îl dai peste cap, parcă nu și-a făcut efectul. Mai dai unul, apoi pleci mulțumit cu un whisky cola să cauți un loc mai aerisit unde să te poți ameți, ca să poți dansa. Flow-ul gândirii acestor maimuțe cu darul vorbirii bine dresate de companiile care le asigură banii necesari satisfacerii viciilor de care se folosesc pentru a uita că muncesc pentru respectivele companii (sesizați ironia?) este infailibil. Cluburile goale nu le plac că sunt nașpa și de-aia nu merge nimeni acolo. Cluburile pline sunt enervante, că e înghesuială. Oamenii beți sunt ratați, dar ei trebuie să se amețească pentru a putea dansa. Și după al treilea shot, începe downhill-ul. Și se miră că se trezesc a doua zi în propriul pat, fără portofel și telefon, întrebându-se ce s-a întâmplat și de ce au zgârieturi pe spate. Și de ce sunt încătușați.

Nu v-ați prins care era tema post-ului? The hopeless people, cei care au ajuns mai departe decât le-ar permite intelectul, care se simt mai importanți decât le permite statutul social și care tratează viața mai inutil decât un elefant care se pregătește să piloteze. Dacă îmi place să spun despre câte unii că sunt ”low-liferi”, ăstia sunt ”no-liferi”. Nu au un scop, nu au perspective, nu au nimic. În afară de bani pe care îi cheltuiesc pentru a uita amarul vieții pe care și-au creat-o singuri. Iar partea cea mai tristă e că toate astea se întâmplă involuntar.

Teo a zis că scrie și el, nu e foarte greu să doboare ștacheta, nu am ridicat-o foarte sus, dar e tot ce am putut scorni în ziua de salariu, înainte să îmi iau niște blugi strâmți și o cămașă, să plec spre Lipscani, să mă așez la o terasă, după care să merg într-un club să mă îmbăt. Ipocrit mai sunt, știu.

Post Navigation