Câteva impresii despre bastarzii mâncători
Dacă Teo a avut puterea necesară să-și folosească experiența și imaginația în crearea unui articol optimist și motivațional, încărcat de imbolduri pozitive… eu nu cred că pot. Din varii motive, dar nu sunt dispus să intru în amănunte. Dacă, prin absurd, cineva va reuși să găsească în cele de mai jos și un licăr de pozitivism, înseamnă că schimbările la care doresc să mă supun încep să se însămânțeze, ușor-ușor, în interiorul meu.
Bastarzii mâncători. Aceasta este tema post-ului meu, așa cum bine ați observat în titlu. Îi știți cu toții, nu vă ascundeți după degete. Și, coincidență sau nu, tema e în legătură directă cu temele tratate de Irina și Teo pe parcursul acestei săptămâni. Bastarzii mâncători sunt o specie superioară de oameni, care se trage din corporatiști. S-au dezvoltat încet și în tăcere și s-au infiltrat în locurile de muncă bine plătite (și chiar și în cele mai puțin bine plătite). Ei se hrănesc din visele noastre spulberate și din promovările care ni se cuvin nouă. Trăiesc, ca ciupercile, pe spinarea șefilor lor și se dezvoltă cu cât se dezvoltă acesta mai mult. Procesul e unul de mutualism, avantaje fiind de ambele părți, chit că bastardul mâncător este sau nu descoperit de către șef ca fiind bastard mâncător, și nu un simplu angajat. Dar să vedem despre ce este vorba mai în detaliu.
Când pășim pentru prima oară în aria profesională, ne angajăm cu vise și speranțe. Avem un plan. Ne gândim că acest loc de muncă este unul temporar, prost plătit, dar suficient pentru a popula CV-ul și pentru a acumula experiența profesională atât de necesară angajării în locul de muncă al viselor noastre. Trec câteva luni și ne adaptăm, ne automatizăm, ne facem treaba bine și ne gândim la un viitor roz. ”Încă jumătate de an și aplic la X (X fiind compania visurilor noastre).” ne spunem, plini de speranță, dimineața. Dar intervine o schimbare. Un drăcușor la costum ne șoptește în ureche: ”Dar de ce? Uite cât de bun ești, i-ai devansat pe mulți din cei mai vechi decât tine. Poți să te mai dezvolți aici, poți… să promovezi.”. Coincidență sau nu, în câteva săptămâni încep să umble zvonurile că unul din team-leader-i se pregătește să plece în altă companie, lăsând postul liber. Atunci te decizi să încerci să aplici.
Spre marea ta dezamăgire, cel promovat este un altul, dar despre care gândești împăcat că e mai bun decât tine, are mai multă experiență în companie, e mai în vârstă, deci merită pomovarea. Faptul că stătea la țigară cu tipa de la Resurse Umane și superiorul team-leader-ului care a plecat nu ți se pare ceva suspect. În fond, și tu ai schimbat câteva cuvinte până acum cu ei.
Problema e că obiectivul tău, acum, e să obții o promovare aici și nu să pleci, așa cum ți-ai promis, acolo unde vrei, de fapt, să lucrezi. Fără să-ți dai seama, pleci urechea la ce se șușotește pe la fumoar și admiți că, într-adevăr, există posibilitatea ca individul care e acum team-leader să fi fost promovat mai degrabă pe principii de prietenie cu cei care l-au intervievat și cu cei cărora urma să le raporteze, decât pe principii de experiență sau altele relevante postului în sine. Frustrarea mocnește în interiorul tău și drăcușorul acela nenorocit reapare pe umărul tău: ”Fagotul ăla n-are nicio treabă cu postul, dar uite cum și-a umflat CV-ul și contul, fără să o merite. Trebuie să promovezi și tu, cu prima ocazie!”.
A doua oară, însă, lucrurile se întâmplă exact la fel și, de data asta, ești ferm convins că individul promovat nu e nimic mai mult decât un parameci nenorocit care și-a croit drumul spre promovare folosindu-se de sugere de cur. Și, pe drumul spre casă, te gândești la situația ta actuală. Unde-s visele tale de când te-ai angajat? Nu ai aplicat la X, ești de mai mult de un an în haznaua asta de loc de muncă și tot ce-ai făcut a fost să cumulezi dispreț și frustrare, încercând să promovezi doar pentru a dovedi un punct de vedere. Te-ai decis să faci o schimbare. Mâine îți dai demisia și, cum ajungi acasă, aplici la X.
Plecarea e revelatoare, uitasei cât de fericit erai în afara acestui loc de muncă, neconstrâns de orar și task-uri și înconjurat de oameni pe care, de fapt, nu-i placi. Abia aștepți să sune telefonul și să începi munca la X. Problema e că telefonul nu sună și banii se împuținează. Te mai împrumuți, îți mai dă mama, dar cât s-o mai ții așa? Disperat, mai aplici la niște job-uri, telefoanele sună, te duci la interviuri și, într-un final, te angajezi la o altă firmă, cu muncă mai puțin detestabilă, salariu mai bun și într-un sediu mai curat. Cei de la X tot nu au sunat.
Și trec și aici câteva luni, ai renunța la visul angajării la X, te-ai reautomatizat, dar încerci să te convingi că e mai bine ca ultima oară. Scopul tău declarat este acum promovarea aici, deoarece te gândești că ți-e mai ușor acum și ți-ar fi util. A treia e cu noroc. Când vine momentul, însă, n-a fost să fie. Tot bastardul mâncător a luat postul.
O să grăbesc un pic firul epic de desfășurare a evenimentelor și am să mă rezum la a spune că în felul ăsta va cam arăta toată viața ta. Locuri de muncă mai bune, de fiecare dată mai bune, cu tine mai frustrat, de fiecare dată mai frustrat și în căutarea recunoașterii, de fiecare dată tot mai ambiționat de obținerea recunoașterii. Și viitorul nu mai e roz, ci negru și îl urăști la fel ca pe fiecare zi de la locul de muncă și bastarzii mâncători care l-au împânzit.
Concluzia e, însă, compusă din niște întrebări: lumea descrisă mai sus e oare cea adevărată și nu ai nicio șansă de a răzbi sau poate cei pe care-i urăști sunt chiar mai buni în ceea ce fac, cu mai multe cunoștințe și, poate, abilități ceva mai subtile de a relaționa cum trebuie cu oamenii cu care trebuie? Nu cumva toată această perspectivă a ta se trage din frustrările născute din niște circumstanțe nefavorabile ție și din refuzul tău de a te auto-analiza corect și de a-ți conștientiza propria viață? Bastarzii mâncători sunt o specie, da, dar oare știi să-i recunoști? Sau, de cele mai multe ori, etichetezi prea multe persoane cu această titulatură?
Din nou despre Simona Gherghe și Acces Direct
Știu că nimeresc cam ca nuca-n perete cu post-urile mele în mijlocul unei dezbateri de aproape o lună pe tema psihologiei feminine și masculine, începută de Teo, alimentată de comment-uri și reaprinsă de Maki în ultimul post. Dar eu nu-mi găsesc locul în aceste dezbateri, așa că îmi văd de balivernele mele. Voi scrie, din nou, despre ceva ce mă enervează. Și, deși se întâmplă rar, voi scrie, din nou, despre ceva ce mă enervează despre care am mai scris o dată.
Deși sunt foarte multe emisiuni pentru suferizi de sindromul Down la televizor, Acces Direct (în ochii mei) le întrece pe toate. Iar Simona Gherghe trebuie să fie una din cele mai enervante femei de pe suprafața planetei. Îmi este atât de antipatică încât efectiv aș sta în cumpănă înainte să fac sex cu ea, dacă s-ar ivi ocazia.
Alaltăseară îmi serveam liniștit cina. Televizorul rămăsese deschis pe Anena 1, probabil de la vreun program anterior, pentru că nici mama, nici soră-mea nu obișnuiesc să urmărească show-uri de televiziune pentru macaci. Simona Gherghe îi făcuse legătura telefonic Monicăi Tatoiu, aflată în studio, cu George Copos. Aparent, distinsa doamnă avea niscai nemulțumiri legate de sejurul pe care tocmai îl petrecuse la Poiana Brașov, aflată, se știe, în jurisdicția patronului Rapidului. Am urmărit, uitând să mestec, din când în când, de uimire, neștiind dacă să râd sau să plâng, cel mai penibil moment posibil pe care-l putea oferi o maimuță la menopauză. Georgică a fost galant, nu s-a coborât la nivelul ei, deși i se citea furia în tonul vocii. După o scurtă pauză publicitară, în studio au apărut alte două panarame, în locul oligofrenei alcoolice, fostă șefă la Oriflame. Mizil și o horoscopistă. În timp ce fufa cititoare de stele încerca să-l convingă pe Mizil de veridicitatea zodiacului, ăsta o ținea pe Tatoiu în șuturi, ignorând cu desăvârșire trimisa astrelor (dacă aveți curiozitatea, îl puteți vedea pe Serghei aici, mi se pare delicios omul, deși este, în esență, un țăran parvenit).
După ce s-a terminat nebunia, am stat un pic să reflectez. Mi-am amintit că parcă Acces Direct începuse cu mulți ani în urmă, ca o emisiune moderată de un lache pe care nu-l înghițeam (nu mai puțin adevărat e că eu nu prea înghit pe nimeni din televiziune), în care se vorbea despre problemele sociale ale românilor la ora actuală. Tot o porcărie menită să facă rating era și atunci, dar de la discutarea problemelor sociale la voma asta în high-definition pe care ne-o oferă Simona Gherghe e cale lungă. Și că tot vorbim de ciumpalaca asta: nu prezenta cândva știrile din sport, cu o voce ce echivala cu o felație auditivă? Se poate să mă înșel în tot ce am zis în paragraful ăsta (nu, chiar nu urmăresc televiziunea!), dar eu așa îmi amintesc că stăteau lucrurile cu ceva ani în urmă.
În sfârșit, că m-apropii de fundul sacului inspirațional, ideea articolului ăsta este că Antena 1 a trecut într-un downhill teribil de la postul pe care chiar îl respectam cu ani în urmă. Partea ciudată e că face rating. Și dacă la Răzvan și Dani se uită puțini oameni, că nu prind toate subtilitățile, iar la Capatos și Badea, la fel, la Simona Gherghe se uită toți pentru că nu e greu să urmărească o blondă cu un neg sub nas (nu, nu e sexy deloc, știm amândoi că-l poți acoperi, dar tu crezi că-ți dă o aliură de nu știu cum dacă-l ții acolo) care le suge clitorisul lui Tatoiu și astroloaga Cristina și îi dă apă la moară lui Mizil să facă show, că atâta știe să facă.
Cam asta e problema mea. Întrebarea nu e ”de ce există emisiunea asta?”, că e limpede că există pentru că e cerută și urmărită. Întrebarea e ”de ce e cerută și urmărită emisiunea asta?”. Nu se întâmplă nimic constructiv în ea. Sunt doar maimuțe care se ceartă și aruncă cu căcat, în timp ce o parașută blondă aleargă de colo-colo, strângând căcatul care nu și-a atins ținta și aruncându-l spre altcineva, ca să reaprindă flama. Asta e emisiunea noastră de la 6 seara, ora când îți bei berea de după muncă, obosit în fotoliu? De ce?