Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “parc”

What we’ve done


Pentru a-mi face punctul de vedere mai bine înțeles în acest post, e nevoie, cum cred că v-am obișnuit deja, de o melodie care să aibă legătură cu tema abordată. Prin urmare, discuția filozofică de azi pornește de la Linkin Park:

În savana africană, prădătorii sunt foarte măgari, dacă stau să mă gândesc bine. Câinii sălbatici atacă în haită antilopa bătrână sau bolnavă, iar crocodilul stă la pândă, camuflat, în apă, și așteaptă gazela cea mai proastă și aventuroasă. Nu mai zic de hiene care, dacă nimeresc ceva pe moarte fix în drumul lor, e perfect. N-ai să vezi niciodată leul care să provoace bivolul cel mai puternic la o luptă cinstită, față-n față.

De ce m-aș mira, atunci, când văd că și societatea noastră modernă este exact la fel? Singurul aspect care nu respectă regulile savanei africane sunt cifrele, dar, în rest, comportamentul și tipologiile de vietăți existente sunt aceleași. Dacă în savană există un oarecare echilibru între prădători și prăzi, în lumea noastră, prada este de cel puțin 9 ori mai numeroasă decât prădătorii. Cu toate astea, mie mi-e mult mai teamă de prădătorii noștri decât de toți câinii sălbatici și crocodilii la un loc. Cum îmi place mie deseori să le zic tovarășilor mei în diverse contexte, ”Dumnezeu dă, Dumnezeu ia”. Și dacă prădătorii noștri sunt puțini… e clar cât de ai dracului de abili și șmecheri sunt.

Este fascinant cum am ajuns să fim controlați ca niște roboți de mass-media, influențați ca niște maimuțe oarbe de publicitate și conduși de oameni despre care știm că au unicul scop de a se îmbogăți pe sine și, cu toate astea… nu facem nimic în privința asta. E ca un fel de cancer general care a pus stăpânire peste mințile tuturor și care le împiedică raționamentul și dorința. Ai auzit că există leacuri pentru boala ta, dar ești sigur că nu o să ai bani pentru ele, sau nu se potrivesc la tipul tău de cancer și ești convins că, orice-ai face, o să mori, așa că renunți la luptă. Părerea generală e că nimeni nu are ce să facă în privința asta, pentru că ei sunt mai puternici și, dacă vor fi ei detronați, vin alții. Nu zicea Lăpușneanu (și de câte ori i-am dat dreptate?!) ”Proști, da’ mulți”?. Suntem de 9 ori mai mulți, pentru Dumnezeu!

Tații noștri regretă vremurile când se asculta Uriah Heep, nu Justin Bieber, tinerii ieșeau în weekend în parc, nu în club și culturalizarea de seară de acasă era Platon, nu wordpress. Bunicii noștri regretă și ei vremurile lor. Dar tot ce am făcut, am făcut-o cu mâna noastră. Președinții nu s-au ales singuri. Firmele au bani pentru publicitate din vânzările pe care noi le-am generat. Mass-media există pentru că o consumăm noi! Ne punem singuri ștreangul de gât și apoi urlăm că vinovat e călăul că ne strânge nodul mai bine.

Până una-alta, la fel e și-n savana africană. Dacă antilopa bătrână sau bolnavă nu ar rămâne în urma grupului, haita de câini sălbatici nu ar prinde-o. Dacă gazela nu s-ar duce să se adape ca berbecul, fără să se uite mai întâi în stânga și-n dreapta, crocodilul nu ar mai prinde-o. Când ești prost, nu poți să vezi unde ai greșit și de ce vinovat ești tu pentru că nu ți-ai luat măsurile de protecție necesare sau ai permis să se întâmple asta, dar poți s-o arzi victimă și să urli sus și tare că ești asuprit. Tu crezi că degeaba se cheamă melodia ”What I’ve Done”? Privește-te-n oglindă, vezi unde ai greșit tu, corectează-te și, când oi fi perfect și oi fi în continuare asuprit, atunci vii să discutăm.

Anunțuri

Îi doare fix în pulă unde-aruncă o hârtie


S-a întâmplat ce am preconizat. Odată cu reintrarea în domeniul muncii, mi-a revenit inspirația. Pentru că am din nou posibilitatea să observ oameni, întâmplări, aspecte, stereotipuri. Prin urmare, chiar dacă timpul mi-e potrivnic, reușesc să-mi găsesc o oră să vă propun o nouă discuție filozofică pe tema unui curent pe care cu toții l-ați văzut în cotidianul românesc, dar, făcând parte din el, nu i-ați acordat importanță. Vorbesc de nepăsare.

Să lămurim de la bun început despre care nepăsare vorbesc. Sunt, probabil, ultima persoană pe care o cunoașteți care va pleda pentru ajutarea sinistraților din Burundi. Ba chiar și pentru ajutarea sinistraților din Vrancea. Sau de pe strada mea. Faptul că dai niște alimente sau haine sau o sumă de bani să ajuți niște necunoscuți care au fost loviți de soartă nu înseamnă că îți pasă. Înseamnă că ești prost sau, să-i zicem mai elegant, naiv sentimental. Faptul că Mobutu sau țața Floarea va avea o pâine de mâncat mâine nu te afectează în mod direct cu nimic. Îți pasă cel mai mult când o acțiune pe care o întreprinzi (sau nu) te afectează în mod direct și ești conștient de asta, prin urmare, îți canalizezi gesturile astfel încât, la finalul procesului, tu să ieși în câștig. Sau, cel puțin, nu în pierdere.

V-am băgat în ceață? Hai să dăm exemple, că știu că asta vă place cel mai tare în post-urile mele și-ale lui Teo, fie aici, fie pe blog-urile personale. Când împingem la limită posibilitățile hazardului și dăm exemple trase de păr, într-o notă ironică, care vă fură un zâmbet. De cele mai multe ori, ar trebui să vă facă și să reflectați. Dar deviez.

Pornesc chiar de la numele post-ului. ”Cu ce mă afectează pe mine că-mi arunc pachetul de țigări gol pe jos?” o să se oripileze ignoranții. Răspunsul tras de păr este că dacă l-ai prins pe Teo într-o pasă proastă și te-a văzut și te-ai mai și uitat urât la el, s-ar putea să te arunce el pe tine pe jos. Eu aș căuta ceva solid spre care să-ți direcționez capul, că nu-s așa bun la bătaie. De exemplu, un compostor de bilete, dacă suntem în autobuz și te-am văzut că-ți arunci punga de chips-uri în stație, când se deschid ușile. Răspunsul corect, însă, e că tu, personal și direct, contribui la un mediu mizerabil al orașului. Nu contează că toți ceilalți cimpanzei aruncă și ei ambalajul de la Snickers pe jos, ai un minim de bun simț și aruncă-l pe al tău la coșul de gunoi. Nu contează că e departe. Nu o să pățești nimic dacă-l mai ții 30 de secunde în mână sau în buzunar, nu e ca și cum nu era gunoi când încă era ciocolată în el și acum, că ai terminat de mâncat, e. Simte-te tu bine că nu din cauza ta e orașul plin de gunoaie. Chiar dacă, obiectiv, tu nu vei schimba semnificativ cu nimic nivelul de curățenie al orașului, măcar știi că tu faci ceea ce e normal și civilizat.

Mergem la cei care fac gălăgie. Nu-ți place când vecinul de sub tine dă găuri cu bormașina la 4 după-amiaza sâmbăta, nu? Atunci de ce simți nevoia să vorbești mai tare decât toți la telefon în autobuz? Nu ne interesează discuția ta cu Gicu, nu ne pasă cât ai câștigat la pariuri, pe cine-ai futut cu o seară înainte și cât de prost e Relu. Nu ne pasă de absolut niciun detaliu al vieții tale. Mi-e egal dacă ești centaurul orașului, profetul meciurilor de fotbal sau prietenul perfect. Nu te cunosc, ține toate astea pentru tine.

Absolut orice faci când ești în afara spațiului tău privat trebuie să respecte normele elementare de toleranță reciprocă. Așa cum eu nu mă împing în tine când mă sui în autobuz sau aștept la semafor, așa am pretenția să n-o faci nici tu. Dacă stau jos, e pentru că sunt obosit și simt nevoia să stau jos, dar poate îți voi ceda locul dacă voi considera că meriți. Ți-l voi ceda cu siguranță dacă mi-l ceri, dar dacă există blesteme, ai mierlit-o. Dacă cobor la prima, voi sta lângă ușă. Dacă stau lângă ușă și nu cobor la prima, fii sigur că o să mă dau jos pentru a-ți permite ție să cobori și apoi voi urca la loc. Troturarul nu e skate-park, să gonești cu bicicleta sau rolele cât poți de repede și să ai pretenția să mă dau la o parte. Nu sunt dator să miros rahatul câinelui tău în parc și nici nu trebuie să-ți miros sudoarea vara în tramvai, când ți-ai luat cămașa din plastic.

Ia aminte că tot ce faci în afara casei tale ne afectează pe toți și, eventual, se va întoarce la tine. Nu vorbesc de ”what goes around comes around” și mai știu eu ce credințe idioate legate de destin aveți. Vorbesc de faptul că ești o parte activă dintr-un sistem în care și tu trăiești și modul în care acționezi asupra și în interiorul lui îl schimbă într-un fel sau altul. Acea schimbare se va răsfrânge, ulterior, și asupra ta.

Politehnica. Unde se termină visele.


Deși am tot susținut sus și tare, pe blog-ul meu, facebook și în viața reală (cine a vorbit măcar o dată cu mine poate confirma) că ”unde se termină visele” este cartierul Colentina, teoria mi-a fost dată peste cap săptămâna trecută, când am vizitat târgul de job-uri din rectoratul Politehnicii. Se poate să fi fost faptul că eram singur, că aveam o dispoziție proastă sau că ploua și era frig și ceață afară, dar toate astea nu pot genera singure trip-ul pe care mi l-am luat când am ajuns în campusul Politehnicii și m-am uitat în jur.

De când schimbi magistrala la Eroilor și cobori la stația de metrou Politehnică îți dai seama că ceva nu e OK. Nu e chiar cea mai plăcută locație din underground-ul Bucureștiului. Nu are nimic în mod particular nelalocul ei, dar plutește în aer un iz de regres arhitectural și temporal. Te simți teleportat cu 30 de ani în urmă. Culorile, modelele de pe stâlpii de susținere și de pe pereți și, atmosfera, în general, toate sunt un pic… tulburătoare.

Și ieși de la metrou. Pe gura care dă direct în campus, nu ne încurcăm cu jumătăți de măsură. Și mergi pe un drum printr-un parc, alături de alte câteva zeci de suflete de aceeași vârstă cu tine, toți în aceeași direcție. Ca vacile la abator. Ca polonezii în lagăr. Ați prins ideea. Faci câteva zeci de metri, trăgând neliniștit din țigară, și treci pe sub un pod întunecos și lung. În părți, gunoaie, pachete de țigări și sticle de bere, mă mir că n-am văzut și seringi sau pungi de aurolac. Ieși iar la lumină și ești în complex, acum.

Te uiți în jur. Peste tot, copaci, felinare, drumuri, indicatoare și, din loc în loc, clădiri înalte, late, urâte și cenușii. Doamne, oamenii chiar învață aici? Înghiți în sec și pornești iar la drum. Unde o fi rectoratul în tot labirintul ăsta mohorât cu aromă de pușcărie de suflete sub 25 de ani? Găsești un profesor cu ochelari borcan și sacou maro, cu o figură panicată când te apropii de el. Îți explică cum ajungi la rectorat și chiar și la intrarea la târgul de job-uri. La stânga, la dreapta, la stânga și la stânga. Îți vâjâie capul gândindu-te cu ce naturalețe ți-a dat indicațiile astea și, dacă pui la socoteală că astea sunt instrucțiunile pentru a ajunge doar la clădire, te întrebi cu gorază ce-o mai fi și în interior?!

Până acolo, mai vezi câteva imagini dezolante. Doi băieți care stau pe o bancă, amândoi cu plete, și ochelari și slabi, vorbind parcă o limbă necunoscută, repede și aprinși. Au cearcăne și, dacă oboseala ar fi ceva vizibil, probabil ar fi înconjurați de un fel de gaz verde, ca în desenele animate cu sconcsul Pepe Le Pew. Mai încolo, un grup mai vesel. Două fete și doi băieți, râzând și glumind. Unul din ei chiar e grăsun, deci nu e chiar așa tragică viața de student aici. Chiar când treci pe lângă ei, îl auzi pe cel negrăsun: ”Aoleo, mâine e testul ăla, vai, am uitat complet de el. Iar tre’ să învăț toată noaptea!”. Se pare că te-ai pripit cu concluziile.

Nu sunt eu ăla care să susțină că, pentru a face o facultate, ai nevoie de o clădire bine organizată și vopsită în toate culorile curcubeului, cu un club la subsol și, eventual, un Dristor vizavi. Dar de la o instituție de învățământ prin care îți face plăcere să umbli la complexul Politehnicii București e cale lungă. Știu că e o universitate veche de aproape 200 de ani, dar lucrul ăsta ar fi ideal să nu se vadă. Și chiar dacă gurile rele o să spună că important nu e unde înveți, ci ce înveți, eu îi invit să meargă frumos într-o peșteră, acum, pe vremea asta, cu cărțile și foile de curs, să studieze acolo la lumina lumânării, în timp ce eu o să stau acasă, în pătuț, cu materialele în format electronic pe laptop și un playlist de 5 ore de Tangerine Dream. Cine o să învețe cu mai mare plăcere și, implicit, mai cu spor?

Post Navigation