Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “problemă”

Îi zice Stat că stau degeaba


Citeam acum câteva zile pe blog-ul lui Teo un articol interesant, în ale cărui comentarii discuția a deviat de la tema post-ului în sine la o polemică între Teo și o individă cu privire la intervenția Statului în viața cetățeanului. Nu am vrut să intervin activ în discuție (deși aș fi avut multe de spus), ci doar am punctat că discuția respectivă nu va avea sfârșit, în principal datorită faptului că individa nu părea foarte receptivă la argumentele lui Teo, ci se comporta, mai degrabă, întocmai ca un perete cu care încerci să porți o conversație despre starea vremii.

Cu toate astea, nu am uitat discuția respectivă și azi, în duș (unde altundeva?), ajutat de o melodie de-a lui Cedry2k pe care o ascultam în momentul respectiv (da, ascult muzică în timp ce fac duș) s-a înfiripat ideea unui post. ”Amin!” mi-am zis, fericit că lipsa de inspirație din creierul meu a dispărut. Prin urmare, să purcedem:

Este foarte interesant de definit punctul în care se termină intervenția Statului în viața unui cetățean, punct din care respectivul este obligat să-și poarte singur de grijă și să se realizeze în viață cum poate mai bine. De clarificat, de la bun început, că nu concep ca această intervenție a Statului să nu înceapă. Exact cum un părinte își învață copilul să vorbească, să folosească toaleta pentru nevoile fiziologice și să meargă, la fel și Statul trebuie să ajute cu ceva un cetățean la începutul drumului său în viață. De ce spun asta? Foarte simplu. Părintele are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un om normal. Nu doctorand în fizică cuantică (partea asta este opțională, rămâne la latitudinea părintelui, dar în mod cert nu e obligatorie), dar nici un macac căruia-i curge scuipat din gură (exceptând situația în care s-a născut cu sindromul Down sau mai știu eu ce altă boală de genul ăsta, caz nefericit, nu discutăm despre așa ceva). Exact la fel, Statul are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un cetățean normal.

Și ăsta este punctul pe care îmi doresc eu atât de mult să îl definesc. Ce înseamnă un cetățean normal? Pornind de la cum văd eu lucrurile, sunt doar câteva categorii în care intervenția Statului este obligatorie, până la atingerea unei vârste/unui nivel.

a). Sănătate. Asigurarea medicală obligatorie plătită mi se pare o aberație. Statul are datoria să-și mențină cetățenii sănătoși. Nu există niciun individ în țara asta care să nu aibă de plătit dări la Stat (impozit pe salariu, T.V.A., impozit pe casă, etc.), prin urmare nu există niciun motiv ca toți indivizii să nu beneficieze de asigurare medicală gratuită. Motivul pentru care spun asta este atât de simplu că până și un cimpanzeu ar putea să-l deducă singur (într-un exemplu adaptat lui, bineînțeles). Dacă primata a descoperit un mușuroi de termite, nu are niciun sens să îl distrugă, nu va putea mânca decât foarte puține din cele care vor fugi, panicate, care-ncotro. Dacă, însă, folosește un băț pentru a le extrage din locuința lor, se va putea bucura în tihnă de o masă copioasă. La fel și cu Statul și noi. Dacă nu ne asigură o viață sănătoasă, nu avem cum să muncim la capacitate maximă, astfel încât să ne putem plăti dările integral. Nu vorbesc aici de despăgubire financiară pentru accidente, ci pur și simplu posibilitatea ca oricine să poată beneficia de tratament gratuit pentru gripă, punerea în ghips gratuită a unui picior sau ochelari de vedere gratuiți.

b). Educație. Sunt de acord că nu fiecare ar trebui să-și dea doctoratul sau să facă un masterat. Nici măcar facultatea nu trebuie să fie obligatorie. Facultatea deja presupune o specializare. Dar 12 clase mi se par de minim bun-simț. Faptul că 12 clase sunt gratuite deja mi se pare normal, dar ce ar trebui îmbunătățit ar fi nivelul de investiții ale Statului alocate instituțiilor de învățământ. De ce trebuie să cadă clasele pe elevi în tot felul de comune uitate de Dumnezeu? De ce în unele școli copii de 10 ani trebuie să stea cu geaca pe ei la ore iarna? Și de ce trebuie profesorii să dea meditații pentru a-și asigura un minim trai decent? Iar această ultimă întrebare atinge o problemă din sistemul de învățământ dată dracului rău de tot. Profesorii care dau meditații sunt clar mult mai puțin implicați la clasă. Prin urmare, cei pe care acesta (sau orice alt profesor) nu îi meditează primesc mai puține informații. De ce?…

c). Muncă. Statisticile recente confirmă faptul că peste 50% din absolvenții de facultate nu se pot angaja nici la un an după ce și-au terminat studiile. Cauza cea mai frecventă este lipsa experienței profesionale. Nici nu are sens să intrăm în cercul vicios ce este această situație, nu? Ce cred eu că ar trebui să se facă? Internship-uri. Fără plată. O lună. Nu îl costă nimic în plus pe angajator (poate în afară de apă și hârtie igienică) să mai aibă încă un consumator de aer în birouri care să muncească în folosul companiei. Dacă e bun, va fi angajat. Dacă nu, sănătate și ”la revedere”, poate la altă companie, dar cel puțin a acumulat acea experiență profesională despre care se vorbește atâta. Nu mi se pare logic să acuzi cetățenii că nu muncesc câtă vreme nu au unde. Și, scuză-mă, nu mi se pare OK nici ca un licențiat în Relații Publice să lucreze la REBU (dau un exemplu).

Acestea fiind zise, vă las să-mi completați post-ul cu ce credeți că mai e necesar în secțiunea de mai jos, rezervată comentariilor. Eu, personal, nu cred că e nevoie de nimic mai mult din partea Statului pentru ca viețile noastre, cetățenilor de rând să poată demara cum trebuie și, mai departe, fiecare să-și croiască ce drum știe și poate mai bine.

Cum bine zicea Cedry2k în melodia despre care vă vorbeam la începutul articolului,

”mă-ntreb cu groază câți ani tre’ să tragi să faci bani să-ți faci casă?”

Poate n-ar fi nevoie de atât de mulți dacă ni s-ar oferi un început de drum normal.

Din nou despre Simona Gherghe și Acces Direct


Știu că nimeresc cam ca nuca-n perete cu post-urile mele în mijlocul unei dezbateri de aproape o lună pe tema psihologiei feminine și masculine, începută de Teo, alimentată de comment-uri și reaprinsă de Maki în ultimul post. Dar eu nu-mi găsesc locul în aceste dezbateri, așa că îmi văd de balivernele mele. Voi scrie, din nou, despre ceva ce mă enervează. Și, deși se întâmplă rar, voi scrie, din nou, despre ceva ce mă enervează despre care am mai scris o dată.

Deși sunt foarte multe emisiuni pentru suferizi de sindromul Down la televizor, Acces Direct (în ochii mei) le întrece pe toate. Iar Simona Gherghe trebuie să fie una din cele mai enervante femei de pe suprafața planetei. Îmi este atât de antipatică încât efectiv aș sta în cumpănă înainte să fac sex cu ea, dacă s-ar ivi ocazia.

Alaltăseară îmi serveam liniștit cina. Televizorul rămăsese deschis pe Anena 1, probabil de la vreun program anterior, pentru că nici mama, nici soră-mea nu obișnuiesc să urmărească show-uri de televiziune pentru macaci. Simona Gherghe îi făcuse legătura telefonic Monicăi Tatoiu, aflată în studio, cu George Copos. Aparent, distinsa doamnă avea niscai nemulțumiri legate de sejurul pe care tocmai îl petrecuse la Poiana Brașov, aflată, se știe, în jurisdicția patronului Rapidului. Am urmărit, uitând să mestec, din când în când, de uimire, neștiind dacă să râd sau să plâng, cel mai penibil moment posibil pe care-l putea oferi o maimuță la menopauză. Georgică a fost galant, nu s-a coborât la nivelul ei, deși i se citea furia în tonul vocii. După o scurtă pauză publicitară, în studio au apărut alte două panarame, în locul oligofrenei alcoolice, fostă șefă la Oriflame. Mizil și o horoscopistă. În timp ce fufa cititoare de stele încerca să-l convingă pe Mizil de veridicitatea zodiacului, ăsta o ținea pe Tatoiu în șuturi, ignorând cu desăvârșire trimisa astrelor (dacă aveți curiozitatea, îl puteți vedea pe Serghei aici, mi se pare delicios omul, deși este, în esență, un țăran parvenit).

După ce s-a terminat nebunia, am stat un pic să reflectez. Mi-am amintit că parcă Acces Direct începuse cu mulți ani în urmă, ca o emisiune moderată de un lache pe care nu-l înghițeam (nu mai puțin adevărat e că eu nu prea înghit pe nimeni din televiziune), în care se vorbea despre problemele sociale ale românilor la ora actuală. Tot o porcărie menită să facă rating era și atunci, dar de la discutarea problemelor sociale la voma asta în high-definition pe care ne-o oferă Simona Gherghe e cale lungă. Și că tot vorbim de ciumpalaca asta: nu prezenta cândva știrile din sport, cu o voce ce echivala cu o felație auditivă? Se poate să mă înșel în tot ce am zis în paragraful ăsta (nu, chiar nu urmăresc televiziunea!), dar eu așa îmi amintesc că stăteau lucrurile cu ceva ani în urmă.

În sfârșit, că m-apropii de fundul sacului inspirațional, ideea articolului ăsta este că Antena 1 a trecut într-un downhill teribil de la postul pe care chiar îl respectam cu ani în urmă. Partea ciudată e că face rating. Și dacă la Răzvan și Dani se uită puțini oameni, că nu prind toate subtilitățile, iar la Capatos și Badea, la fel, la Simona Gherghe se uită toți pentru că nu e greu să urmărească o blondă cu un neg sub nas (nu, nu e sexy deloc, știm amândoi că-l poți acoperi, dar tu crezi că-ți dă o aliură de nu știu cum dacă-l ții acolo) care le suge clitorisul lui Tatoiu și astroloaga Cristina și îi dă apă la moară lui Mizil să facă show, că atâta știe să facă.

Cam asta e problema mea. Întrebarea nu e ”de ce există emisiunea asta?”, că e limpede că există pentru că e cerută și urmărită. Întrebarea e ”de ce e cerută și urmărită emisiunea asta?”. Nu se întâmplă nimic constructiv în ea. Sunt doar maimuțe care se ceartă și aruncă cu căcat, în timp ce o parașută blondă aleargă de colo-colo, strângând căcatul care nu și-a atins ținta și aruncându-l spre altcineva, ca să reaprindă flama. Asta e emisiunea noastră de la 6 seara, ora când îți bei berea de după muncă, obosit în fotoliu? De ce?

Prinzessin


În introducerea acestui post, doresc să vă prezint cu mândrie noua categorie a blog-ului, intitulată, sugestiv, ”Societate”. Da, știu, s-a lăsat așteptată, unii din cei ce ne cunosc pe mine și pe Teo se așteptau să citească astfel de post-uri de la bun început, dar ”there’s a time and place for everything, and it’s called <<college>>”, cum bine zicea Chef, într-un episod vechi din South Park. Sunt conștient că citatul bucătarului de culoare nu are absolut nicio legătură cu începutul propoziției în care e inclus, dar, hei, asta e viața, o să trebuiască să vă obișnuiți cu stilul meu absurd de a-mi începe articolele.

Da, dragii mei, astăzi avem primul episod din ceea ce, sper eu, va deveni o piatră de hotar în istoria Palmelor Intelectuale: tratarea proprietăților diferitelor clase sociale ale României (preponderet cele de care ne e scârbă, nouă, celor cu ambele emisfere cerebrale funcționale) și evidențierea greșelilor pe care le comit prin felul lor de-a fi. Without further ado, pițipoancele.

Între două interviuri programate perfect de prost (adică numărul de minute dintre ele acoperă exact timpul pe care l-aș fi făcut să mă duc acasă după primul pentru ca, apoi, imediat cum am intrat pe ușă, să plec spre cel de-al doilea), am conchis că mai deștept ar fi să mă bag într-o cafenea sau gen și să savurez un suc neacidulat, în timp ce îmi pun agenda în ordine, după care să purced spre cel de-al doilea. Iată-mă, așadar, la McDonald’s-ul de pe Calea Buzești, în fața unui Lipton mic, la o masă izolată, văzându-mi de ale mele. Nu mare mi-a fost mirarea să văd un stol de vreo 5-6 fetițe de 13-14 ani intrând în același minunat local, luând loc la masa de lângă mine, comandându-și niște Happy Meal-uri și pornind ceea ce, presupun, se voia a fi o întâlnire reușită între prietene. E de prisos să mă apuc să enumăr toate inepțiile pe care le-am auzit, probabil că absolut fiecare din cei ce au citit acest articol până aici fără să închidă fereastra/tab-ul știe prin ce am trecut. Așa că o să trec direct la post-ul în sine, acum, că am terminat cu partea introductivă.

Pițipoanca este o fată aflată, în general, la vârsta adolescenței. Domnișoarele despre care se spune că sunt pițipoance sunt, cele mai multe, eleve la liceu sau studente la facultate. În general, după absolvirea studiilor superioare și intrarea în domeniul muncii, pițipoanca se maturizează (fie voit, fie nu) și renunță la obiceiurile pe care le avea cu câțiva ani în urmă. Totodată, până la intrarea în liceu, cu greu se poate spune despre o fată că e o pițipoancă, luând în considerare faptul că nici măcar nu are buletin, prin urmare (în concepția mea) nu figurează. Cu toate astea, există cazuri particulare de pițipoance. Cele pre-age și cele after-age. Respectiv puștoaicele de gimnaziu, care le-au văzut la tele pe Tonciu, Buruiană, Senzual, Cruduța și atâtea alte parașute și cele care sunt Tonciu, Buruiană, Senzual, Cruduța și atâtea alte parașute. Evident, în exemplul de mai sus vorbeam despre pițipoancele pre-age.

Lămurită fiind probelma sexului și vârstei, să pătrundem în adâncime și să mai oferim câteva informații despre cine ar putea fi o pițipoancă. Ajungem, așadar, la capacitatea intelectuală. Evident că nicio fetiță cu toți neuronii aflați în deplină armonie și cooperare nu va adera la această clasă socială, pentru simplul motiv că își dă seama de cât e de penibil. Pe Crudu, dacă o ducea capul, nu o vedeai în rolul de cârpă de șters pe jos, noaptea, la Capatos în emisiune. Nici măcar nu știai că această ființă există, pentru că era PR-istă, doctoriță sau ceva pentru care îți trebuie studii și capacități de raționare, înțelegere și deducție. Evident, ea nu dispune de ele. Ea e perfect mulțumită de faptul că apare la tele, că vorbesc ziarele de ea și că face bani dintr-o muncă nu foarte dificilă. Prin urmare, fără să ne temem că am putea jigni pe cineva cu această afirmație, pițipoancele sunt proaste.

Acum a venit momentul cel mai dificil, și anume prezentarea trăsăturilor caracteriale și fizice ale pițipoancei. Pițipoanca trebuie să arate tot timpul diferit. Deși toate arată la fel, după părerea mea, ele tot timpul vor spune că sunt unice prin felul lor de a fi. Și deși toate se comportă la fel, după părerea mea, ele vor spune că nu e așa, iar tu te vei întreba, în sinea ta, de ce mama dracului încerci să porți o conversație cu această ființă, când puteai face lucruri mult mai entertaining, cum ar fi să urmărești o colonie de furnici cum sapă tunele. Deviez. Pițipoanca, în general, e blondă. Cât mai deschis. Platinată, dacă se poate, dar nici albă, pentru că nu vrea să arate ”ca o babă”. Dacă nu e blondă, e brunetă. Cât mai închis. Observați limitele intelectuale? Alba-neagra. Mai departe. Pițipoanca are părul întins. Cu placa. Cât mai întins, să te înțepi, dacă te atingi de vârful vreunui fir de păr și să-ți curgă sânge. Dacă nu, creț. Cu ondulatorul. Cât mai creț, să n-ai loc de el în autobuz. Deci, aceeași treabă, cu polii opuși. Nici varietatea nu e unul din punctele lor forte, nu?

Apoi, tre’ să fie machiate. Negru la ochi sau alte culori reci. Albastru, verde, ceva. Mov sau roz, nu, că e ”de pițipoancă” (glumești?!). Tre’ să aibă buzele roz sau ceva, cât mai aproape de culoarea lor naturală, dar să sclipească în soare. Dacă nu ruj, balsam, gloss sau alte chestii uleioase care te fac să vomiți când le săruți și să te întrebi, mai în glumă, mai în serios, dacă ce are pe buze a ieșit dintr-un tub de plastic sau de bărbat.

Apoi, tot ce poartă trebuie să fie hip, dar să nu fie ceva ce poartă toată lumea. În general, trebuie să scoată ceva în evidență, iar asta diferă de la caz la caz. Pe una a lăsat-o Dumnezeu cu sâni rotunzi și fermi, pe alta cu un cur apetisant, iar pe alta cu niște picioare lungi și perfecte, ca și grosime. Deci fie vestă din aia de femei, cu efect de push-up, fie pantaloni foarte strâmți, fie fuste scurte. Și să nu uităm de accesorii și armonizarea culorilor. Nu poți să ieși ca un clovn din casă, dar nici ca o măicuță. Mărgelele grele de la gât în niciun caz nu îți amintesc de cutiuța de bijuterii de la bunică-ta de la țară, ci te fac să te gândești la vreun nume imposibil de pronunțat, al cărui posesor face furori la Milano. Personal, singurul nume care face furori la Milano, pentru mine, cel puțin, e Filippo Inzaghi, dar, deh, fiecare cu-ale lui.

În încheierea fișei de prezentare a unei pițipoance, trebuie precizat comportamentul. Ea nu va merge în Club A, acolo se duc toți țăranii, va merge în Gaia, acolo merge lumea bună. Și, da, ăsta e argumentul, nu că îi place muzica din Gaia sau cum arată localul. Ea nu va ieși cu tine la un cico în Control, ci în Turabo. Nu că i-ar plăcea mai mult canapelele sau cafeaua de acolo, dar acolo se duce lumea bună. Prietenul ei nu poate să poarte freza clasică ”cum mă trezesc, așa ies din casă”, nu poate să se încalțe cu aceeași pereche de teniși 6 luni legate și nici nu poate să poarte același tricou mai mult de o dată în aceeași lună. Iar ea nu poate să nu aibă 15 genți și 40 de perechi de încălțări. Ea nu poate să iasă la o plimbare în parc sau să vadă un film acasă, cu pop corn făcut la microunde și suc la doi litri de la chioșc. Iar vacanțele nu sunt la Costinești, ci în Mamaia sau la Poaina Brașov, nu în Sinaia.

Acestea fiind zise, vă las cu Maxi și al lui clip, perfect pentru a exemplifica ce am scris mai sus. Clip, da? Nu versuri.

Câteva chestii care mă scot din sărite pe facebook


Înaintea începerii redactării articolului propriu-zis, simt nevoia să clarific, pentru publicul cititor nou (mă refer la cel care nu mă știe de pe blog-ul personal, Evident, tot Rolemodelism), un aspect important, și anume că ori sunt dual, ori ușor labil psihic. Așa că, în egală măsură în care pot concepe un articol lung, pe un ton civilizat, folosind cuvinte atent alese și un vocabular de bun-simț, argumente logice și relații cauză-efect, pot și să îmi bag și să-mi scot pula în și din ceea ce mă scoate din sărite. Evident, acesta va fi și cazul de față. Și nu-mi cer scuze pentru cele ce veți citi, pentru că, în fond, pentru cei cu un IQ mai mare ca al unui șoarece de câmp și un grad de un nivel cel puțin mediu de permisivitate acest articol este perfect justificat și binevenit. Acum, să purcedem.

Dragii mei, om sunt și eu, cu o viață socială activă în mediul on-line, la fel ca voi și cei pe care-i voi târî prin căcat în rândurile următoare, și am turn-ons și turn-offs, care, în cazul meu, se aplică și pe platformele de socializare on-line. Prin urmare:

Nu înghit wall post-urile care se termină cu propoziția începută cu ”pune asta pe wall-ul tău dacă ” și sfârșită printr-o trăsătură de caracter considerată universal pozitivă, dar despre care se crede că oamenii se feresc să și-o atribuie. De obicei, aceste trăsături de caracter sunt legate de religie, dragoste (față de familie, prieteni, o persoană de sex opus sau țară) sau prietenie. Ei, bine, dacă ai pus pe wall-ul tău un status în care-l preaslăvești pe Cristos și l-ai încheiat cu ”pune asta pe wall-ul tău dacă și tu ești creștin”, avem trei posibile motive pentru care ai făcut asta:

1. Ești un trendfollower care nu știe ce înseamnă a trece ceva prin filtrul propriei gândiri. Raționamentul tău când ai pus acest status a semănat foarte mult cu cel al unui macac care a văzut o ceată de macaci îndreptându-se prin copaci, în grabă, într-o anumită direcție. Un cunoscut de-al tău a pus acest status, l-ai citit, ai văzut încheierea și ți-ai pus o simplă întrebare: ”Sunt creștin?”. Ți-ai răspuns cu ”da” și ai pus status-ul. Ești un macac.

2. Ești un fan înrăit al auto-băgării în seamă.  Nemaiștiind cum să ieși în evidență și a șaptea oară astăzi spam-ându-le homepage-ul celor peste 1000 de prieteni ai tăi, din care nu cunoști, personal, mai mult de 10%, ai conceput acest status care vrea să le arate celorlalți cât ești de pios. Vei rânji satisfăcut când vei vedea că niște macaci din cei ce ți-au văzut status-ul au dat ”share”, judecând conform principiului enunțat la punctul 1. Ești un ipocrit.

3. Ești, pur și simplu, prost de bubui. Fiind un low-lifer cronic, nu faci, oricum, nimic altceva decât să dai like-uri și să lași comment-uri toată ziua, între pauzele pe care ți le iei de la vreun MMO care ți-a distrus fărâma de viață socială pe care o aveai înainte. Fiind low-lifer, share-uiești și comentezi orice, oricum, fără discernământ și fără a te mai obosi de a judeca pentru tine, prin urmare, dacă scrie ”dă mai departe”, e tot ce-ți trebuie. Ești un idiot.

Propun următorul status care să ia cu asalt facebook-ul și să le facă homepage-urile prietenilor voștri să crash-uiască: ”Hai să stabilim un record pe facebook. Să share-uim acest status de cel puțin 1000 de ori. Pune asta pe wall-ul tău dacă vrei să intri în istoria platformelor de socializare on-line și să îi faci pe cei din lista ta de prieteni cu ambele emisfere cerebrale funcționale să se enerveze când deschid homepage-ul facebook-ului.”

Nu înghit mișcările sociale derulate pe facebook cu scopul de a crește awareness-ul asupra unei probleme sociale din viața reală. Aici mă refer, bineînțeles, la avalanșa de poze înfățișând maidanezi drăguți și pufoși care nu vor să fie eutanasiați, ci vor un stăpân, sau la status-urile cu ”mie-mi place pe pat”, referindu-se la unde îi place reprezentantei sexului feminin care și-a pus status-ul să-și lase poșeta. Nu am să mă pierd în motivele pentru care ai face așa ceva, pentru că mi s-ar face greață, dar am să vă transmit un mesaj din străfundurile inimii: Nu, băi maimuțe proaste și păroase, nu o să înduioșați pe niciunul din noi cu pozele voastre cu potăi triste și sub nicio formă nu o să ne convingeți (presupunând, prin absurd, că ne-ați atins o coardă sensibilă despre care nici noi nu știam că există) să adoptăm vreunul. Atunci când voi vrea un câine în casă, îl voi lua de mic, de pui, de la un pet-shop, unde știu că standardele de igienă sunt respectate și nu există riscul să fac rabie pentru că respir același aer cu el. Mă cac în bunătatea și sufletul lor de javre ordinare, că m-am săturat până peste cap de problema asta, de când a început nebunia cu legea eutanasierii propusă în Parlament. Dacă la început eram doar de acord cu ea, acum o susțin până în pânzele albe, numai să tăceți dracului din gură cu pledările voastre pentru bieții noștri prieteni necuvântători și să nu mai văd în fiecare zi zeci de poze, reclame și post-uri despre cât de lipsite de sfulet sunt bestiile cu chipuri de oameni care vor să le curme viețile acestor biețe ființe fără apărare.

Și, să nu uit. Sub nicio formă, băi feministelor, nu o să creșteți awareness-ul vizavi de cancerul la sân dacă vă puneți toate un status cu unde vă place să vă lăsați poșeta sau câte luni plecați în cine știe ce țară străină. Nu o să se adauge un dolar la fiecare astfel de status în vreun fond pentru investigări amănunțite cu privire la cum putem să ne ferim de acest tip de cancer și nici nu o să o salvați pe una de pe patul de moarte care vă citește cu lacrimi în ochi status-urile. Sunteți doar foarte penibile și ne enervați pe noi, purtătorii de coaie care vor să vadă o poză amuzantă de pe 9gag sau un link de pe youtube către o melodie bună.

Și nu-l înghit pe Tudor Chirilă. Am găsit azi pe homepage-ul meu asta:

Mi se face pielea de găină numai când mă gândesc că cei ce vor accesa pentru prima oară acest minunat blog vor vedea un mare ecran de youtube și, apăsându-l, va începe să cârâie această maimuță ipocrită pe care o detest cu toată ființa, din vârful firelor de păr din creștetul capului până în unghiile degetelor de la picioare.

Obiectiv vorbind, mesajul nu e rău, dar e prost formulat și, mai ales, a fost aleasă greșit persoana care să ni-l transmită. La o ascultare atentă, se vede că prietenul nostru metrosexual și arogant, vocalistul trupei Vama, recită aceste cuvinte și nu le spune ad-hoc. De altfel, luându-i în considerare fața, nici nu aș crede că ar putea scoate mai mult de 3 propoziții coerente și corecte gramatical. Deviez.

Nu mai puneți, sensibililor, astfel de link-uri pe facebook, nimic nu e mai jenant decât un mesaj ce se vrea a fi profund și adevărat, dar care sfârșește prin a se descoperi că e fals și contrafăcut. Preferam să văd o grasă frustrată sexual care se filmează cu webcam-ul și spune exact aceleași chestii, poticnindu-se în idei și făcând greșeli gramaticale. Era mai veridic. Nu neapărat total veridic, dar mai veridic, cu siguranță.

În încheiere, am să fac și eu un pic pe Tudor Chirilă și voi transmite un mesaj către utilizatorii împătimiți de facebook: ”Nu-mi mai înveninați homepage-ul cu poze cu maidanezi, mișcări sociale on-line și campanii pentru creșterea awareness-ului. Aș fi un mincinos dacă aș zice că mi se rupe de suferindele de cancer la sân sau puii de căței maidanezi care tremură de frig în ploaie, dar voi sunteți niște tâmpiți fără pereche în situația în care chiar credeți cu tărie că status-urile voastre vor schimba aceste situații în bine. Vă pasă chiar așa mult? Faceți ceva în privința asta și lăsați-mă să văd poze de pe 9gag și melodii bune.”

Sunt curios ce efect o să aibă această mișcare în mediul social on-line.

Dați-mi un trib care să mă creadă Dumnezeu și-o mitralieră


Acest articol este cel care încheie dezbaterea începută acum câteva zile, cu Românii sunt deștepți.ro, și continuată ieri, cu Mesaj pentru Europa. Ideea mi-a venit tot sâmbătă, când reflectam la post-ul pe care urma să-l scriu după discuțiile avute cu tata pe marginea imaginii românilor în străinătate. Fiind, însă, prea multe de dezbătut (și – de ce să mint? – prea mult de scris), am conchis că inspirat ar fi să rup articolul în două. În altă ordine de idei, ceea ce veți citi mai jos diferă ca și tonalitate de ce ați citit ieri, ceea ce ar fi făcut un pic tripantă lecturarea unui singur post, ce încropea cugetările mele din articolul precedent cu ce urmează. Îmi place să cred că am dublă personalitate, deși mulți din cei ce nu mă cunosc ar spune că am o problemă la cap. Bine, poate și unii din cei ce mă cunosc.

Cei ce-au stat măcar juma’ de oră de vorbă cu mine la o bere sau m-au citit pe Evident, tot Rolemodelism știu că sunt un individ tranșant. În sensul practic al cuvântului. Mie-mi plac soluțiile simple, eficiente și cu efecte imediate. Nu mă încurc cu etica sau moralitatea, e ca și cum mi-aș pune singur bețe-n roate. Dacă am o problemă, căreia vreau să-i găsesc o rezolvare, și am ajuns la o potențială soluție, îmi pun trei întrebări: ”Se poate face?”, ”Va funcționa?” și ”Voi remarca schimbări în bine imediat după ce implementez soluția?”. Dacă răspunul la toate trei e ”da”, ăla e răspunsul corect. Cred că vă dați seama unde vreau să ajung cu ce am scris mai sus.

Nu, dragii mei, nu propun un genocid la nivel național (deși rânjesc când mă gândesc la o clădire de zece etaje în flăcări, plină până la refuz cu cei care au fost în Bamboo sâmbăta trecută, cei pentru care o ieșire în oraș înseamnă un suc băut în AFI duminica, la prânz, și cei care chiar se cred șmecheri dacă vorbesc tare la telefon în mijloacele de transport în comun despre banii câștigați la pariuri, pizdele pe care le-au futut cu o seară-n urmă și cum o să-i bată pe ăia care au zis ceva de rău despre ei, ”să moară familia mea”), ci o soluție în urma a cărei implementări ar fi mai puțină cenușă și mai puțin sânge de curățat. Nu mai zic de cadavre. Dar iar deviez și o să ziceți că-s un psihopat și un pericol pentru cei care mă citesc și chiar mă cred.

Propun o mână de fier la cârma țării care să taie în carne vie (mai mult la figurat, dar și la propriu, dacă situația o cere) când vine vorba de deciziile luate. Vorbesc de un om deștept, fără procesor de conștiință, care știe cum ieșim din situația în care ne aflăm și care nu are remușcări să ia decizii care unora li se par deplasate.

În primul rând, toți ar trebui să muncească. Absolut toți, imediat de cum au devenit majori. Dacă ai o educație în desfășurare (facultate sau liceu, pentru cei mai slabi de înger) sau ești pensionar, poți să zaci, ți se permite, pentru că fie ai făcut ceva până acum, fie urmează să faci, și educația și munca, într-adevăr, nu ar trebui să se amestece. Dacă ai pământ (dovedit prin acte) pe care-l muncești, iar ești OK. Dar toți cei care freacă pula pe după blocuri și joacă la pariuri sau cei cărora le dă tata banu’ și ei nu fac decât să-l redirecționeze spre cafenele din Dorobanți trebuie puși la muncă. Desfășurarea evenimentelor e simplă, din punctul meu de vedere: razii constante și aleatorii. Te-am prins pe stradă și mi se pare că ai față de respiraci pe gură, te-ntreb dacă ești angajat. Îmi spui că da, că doar n-oi fi prost să-mi spui că nu. Te-ntreb unde, inventezi ceva pe loc, dau un telefon, verific, nu-i așa. În primul rând, amendă că m-ai mințit și nu respecți legea dată în prealabil. Începi să te smiorcăi că ai încercat să te angajezi, dar nu te ia nimeni că n-ai experiență sau gen. Dau două telefoane, ești angajat. Mâine te prezinți la REBU la 9 dimineața, că atunci îți începe tura. Începi să faci pe nebunul că tu nu ești gunoier și e sub demnitatea ta. Amendă că mă scoți din sărite și două scatoalce, ca să taci dracu’ din gură. Și, dacă mâine nu ești la 9 la REBU, vin iar după tine, de data asta, și cu doi malaci fără creier care te pot convinge, într-un fel sau altul, că legea e lege și tu, un cârnat figurant, nu ești mai presus de ea. Și, dacă nici după asta, nu te prezinți la REBU, o ținem tot așa până te prinzi că efectiv nu ai alternative și vii la muncă. Sau până încep să te doară oasele, dacă chiar nu ai fost binecuvântat cu darul deducției.

În al doilea rând, anumite chestii legate de libertatea de exprimare trebuie controlate. Nu zic să ne întoarcem în comunism, dar un pic de decență în comportamentul în spații publice mi se pare imperios necesară. Am să dau un exemplu, diferit de clasicul scenariu cu cocalarul îmrbăcat în roz în tramvai. Admitem că nu e Halloween și, totuși, tu insiști să ieși pe stradă într-o rochie lungă și neagră, bocanci până la genunchi, cu ținte, jumătate din față acoperită de machiaj negru și brățări de piele pe mâini, ce se întind până la la cot. Pe lângă aspectul de vrăjitoare sau fantezie sexuală eșuată, mai ai și atitudinea aia clasică gotherilor aroganți care șed într-un loc bând bere la PET și fumând Lucky Strike roșu, din principiu, nu că le place, și se uită cu dispreț spre trecătorii care fumează țigări slabe, cu filtrul alb, poartă blugi și cămașă sau stau la terasă și beau whisky. Și lăsând toate astea la o parte, ceea ce faci tu greșit este că vociferezi. Practic, ce încerc să zic este următorul lucru: mă doare-n cur cum te-mbraci, mă doare-n cur ce atitudine ai și ce gândești. Dacă mă deranjezi pe mine sau pe alții prin tonul glasului tău sau cele spuse, amendă și, la a doua abatere, bătaie zdravănă că, până la urmă, și omul e un animal ce poate fi dresat.

În al treilea și ultimul rând (cel puțin în acest post), românul trebuie învățat să păstreze curățenia. Orice s-ar spune, avem o țară foarte frumoasă. Din punct de vedere geografic, am fi ipocriți să ne plângem cu privire la ce ne-a lăsat natura. Și, pe lângă curățenia în natură, bineînțeles, trebuie controlată curățenia în mediile urbane și rurale. Coșuri de gunoi răsfirate strategic, să zicem, unul pe o rază de 20 de metri, cu o scrumieră alături. Că nu se aruncă chiștoacele aprinse unde se aruncă ambalajele de croissante. Cum te-am văzut că ți-ai scuipat guma de mestecat pe jos, amendă. Mâine ai aruncat pachetul de țigări pe jos, amendă. În câteva zile, când descoperi că ți s-a dus juma’ de salariu pe amenzi, o să te cumințești.

Ca o completare, menționez că pentru implementarea acestor măsuri nu este necesară decât voința și un control amănunțit cu privire la amenzile despre care am tot vorbit în rândurile precedente. Iar dacă se descoperă că amenzile nu au fost plătite, cum zice Uzzi, ”venim la tine-acasă”. Luăm ceva ce considerăm că echivalează cu valoarea amenzii, să zicem, televizorul, și aia e. Pe următoarea ai să o plătești. Ah, și mai e nevoie de cunoștințe despre anatomia umană, că nu-i OK să-l bagi în spital pe ăla care și-a aruncat chiștocul pe jos în stația de troleu, dar să-l faci să nu-și mai simtă pulpa dreaptă vreo 5 ore i-ar putea fi învățătură de minte.

Cam astea ar fi, zic eu, principalele soluții care ar rezolva peste jumătate din problemele românilor. Dacă muncești, ești civilizat față de alții și față de mediul înconjurător, deja ai mai puțin timp și mai mult bun simț. Astfel, încetul cu încetul, celelalte probleme și-ar găsi rezolvarea de la sine. Și aici vorbesc de incultură, cheltuieli nesăbuite sau atitudinea de plângăcios. Teoria după care se ghidează cele mai de sus e foarte simplă. Nu-mi amintesc exact de unde e, dar sună cam așa: ”Nu știi, te învățăm. Nu poți, te ajutăm. Nu vrei, te obligăm.”.

Până la următoarea transmisie, din buncărul propriilor mele gânduri, totodată constructive și dăunătoare, al vostru, The Role Model.

Mesaj pentru Europa


Printre discuțiile purtate sâmbătă, cu tata, am ajuns, după ce i-am spus despre mișcarea socială on-line descrisă în post-ul ăsta, la celebrul dezbătut și răsdezbătut subiect ”cum sunt românii văzuți din afara granițelor”. De data asta, de oameni, nu de un motor de căutare. Povestirile lui de pe vremurile în care eram încă prea mic să știu (și chiar și să-mi pese) care-i treaba m-au pus pe gânduri Mi-am amintit și de Paraziții, cu o melodie de-a lor care-mi va rămăne întipărită în memorie mult timp de acum încolo:

Nu în ultimul rând, m-a ajutat și sor-mea, care a venit cu un argument ce mi s-a părut halucinant la momentul respectiv. Mi-a spus despre o scenă dintr-un film francez, pe care îl văzuse recent pe HBO, în care o doamnă aștepta în mașină la culoarea roșie a semaforului. Țigănușii vin să-i spele parbrizul și, după ce aceasta refuză și-i alungă, bodogăne ”Ce mă enervează românii ăștia”. Pornind de la acest simplu detaliu ar trebui să considerăm că avem o problemă, d-apoi să le mai menționăm și pe celelalte. Dar să facem treaba ca la carte.

Cine-și mai amintește de ”copiii străzii”? Eu, personal, vag, dar, ca să-mi împrospătez memoria, am văzut pe youtube câteva scene aleatorii din Copiii Subteranului, un documentar pe care vă recomand să-l vedeți. Eu nu l-am vizionat, încă, întreg, dar o voi face cât de curând. Știți că veneau reporteri din străinătate în București să-i găsească, le dădeau ceva de mâncare și niște bani și-i puneau să se bată între ei sau să facă circ ca să aibă material de scandal pentru presa de la ei?

Hai să menționăm și emigranții ilegal care cerșesc și fură în Franța și Italia. Îi știți pe ăia care-și vindeau copiii pe 500 – 1000 de euro? Nu era nicio problemă, femeia era deja gravidă într-a patra, peste un an mai făceau niște bani de pe urma viitorului plod. Pân-atunci, mai cerșeau și mai furau niște portofele prin autobuze. Hai să ne-amintim celebrul caz cu ”mâncătorii de lebede”. Sau reportajele de la știrile noastre care înfățișau 50 de emigranți care erau trimiși pachet acasă de francezi și care, în fața microfonului, spuneau nonșalant că se întorc în Franța cu prima ocazie, la cerșit.

Acum mulţi dintre voi îmi vor spune că lucrurile stau în felul următor: sunt și foarte mulți români care au plecat la studii în Marea Britanie sau S.U.A. și au devenit doctori sau ingineri, bine plătiți, din care unii sunt chiar celebri pentru munca depusă în folosul unui anumit domeniu, iar articolele lor și contribuția lor la dezvoltarea acelui domeniu sunt recunoscute internațional. Ştiu. Să luăm cazul medicului Richard Albert Stein, român, de felul lui. Despre el am citit aici și m-am simțit bine văzând că se poate să răzbești în afară.

Bun, având, așadar, aceste date, întrebarea rămâne ”De ce impresia generală despre români este că sunt cerșetori, hoți sau nespălați?”. Răspunsul corect nu este ”Pentru că ăia nu sunt români, ci sunt țigani.”. Că sunt și români care fac d-astea. Mai puțini, dar sunt. Răspunsul corect este ”Pentru că noi le permitem celor din afară să-și facă această impresie.”. Reporterii străini care filmează copiii străzii cum se bat între ei și trag aurolac nu ar avea ce să filmeze dacă nu ar fi copii ai străzii. Presa austriacă nu ar avea de ce să vuiască despre șatra care a mâncat lebedele de pe unul din lacurile lor, dacă ăia nu ar fi făcut-o.

Normal ar fi să ne rezolvăm problemele, nu să ne arătăm ofuscați că străinii le-au descoperit. Și da, sunt problemele noastre, pentru că de la noi au plecat ăia în afară și au făcut ce au făcut. Dacă plecau din Rwanda, presa străină împroșca cu căcat în rwandezi, nu în noi. Prin urmare, hai să lăsăm la o parte argumentul comod ”Eu sunt român, nu țigan, de ce să mă atingă aspectul ăsta?”. Pentru că atunci când vei avea ocazia să intri pe bursă la o universitate din Italia, colegii de an Franco și Giuseppe se vor arăta mirați că ești român, la fel ca ăia care cerșesc la două străzi distanță de porțile instituției de învățământ. Le vei explica că ăia sunt țigani, și nu români, iar argumentul lor va fi că tot din România au plecat, ca și tine. Iar asta nu pune un semn de egalitate între tine și cerșetori, dar pune un semn de echivalență. Pentru că, în afara etniei, ați avut aceeași țară din care ați plecat, același președinte, aceeași limbă și aceleași legi de respectat.

Românii sunt deștepți.ro


Eram la metrou acum câteva zile, așteptând șobolanul să mă ducă, probabil, la vreun interviu. Plictisit, cu căștile-n urechi, căscam gura la televizoarele de pe peron. Ceea ce mi-a atras atenția a fost o reclamă ce prezenta pagina principală de google, pe care se caută cuvintele ”romanii sunt ”. Bineînțeles, imediat apar sugestiile google-ului: ”romanii sunt paduchiosi”, ”romanii sunt prosti”, ”romanii sunt hoti” și încă nu mai știu ce. Reclama era pentru site-ul romaniisuntdestepti.ro. Am reținut numele site-ului și, acasă, l-am accesat să văd care-i treaba.

Aparent, site-ul prezenta următoarea informație: dacă intri pe google și cauți exact cuvintele astea ”romanii sunt ”, fie în română, fie în engleză, fie în franceză, fie în orice altă limbă, sugestiile google-ului sunt, preponderent, completarea lor cu alte cuvinte care reprezintă defecte. Fiind un Toma Necredinciosul, de felul meu, am intrat pe google și am testat ceea ce spunea site-ul. Așa era. ”Romanii sunt latini” (singura chestie neutră), ”romanii sunt paduchiosi”, ”romanii sunt prosti”, ”romanii sunt lenesi”. În engleză, aceeași treabă. În afară de ”romanians are latins”, tot numai chestii nasoale. M-am lăsat pradă primului instinct și am râs cu poftă. Apoi am închis site-ul și mi-am văzut de ale mele.

O zi sau două mai târziu, mi-am amintit de experiența asta și am început să reflectez. E, totuși, foarte de căcat dacă asta e părerea mondială despre poporul ăsta. Pentru că (nu-i așa?), dacă ești din Insulele Borneo și ți-a plăcut o melodie de-a Innei și vrei să afli mai multe despre neamul din care face parte, prima chestie pe care-o faci e să intri pe google. Și la fel faci și dacă ești din Franța, S.U.A. sau Antilele Olandeze. Am intrat iar pe site, decis să-l studiez mai în amănunt. Aparent, site-ul nu prezenta doar o informație, ci și invitația la o mișcare socială on-line. Mai exact, fiecare din noi să caute pe google, în cât mai multe limbi, ”romanii sunt detepti”, sau orice altă sintagmă care începe cu ”romanii sunt ”, înlocuind ”destepti” cu orice altă calitate. Astfel, dacă facem aceste căutări de mai multe ori decât au fost făcute cele pentru defecte, acele sintagme vor fi înlocuite de cele pozitive.

Treaba asta m-a enervat peste măsură, așa că am închis iar site-ul și am ieșit pe balcon, la o țigară, să reflectez. Într-adevăr, foarte de căcat că așa e văzut poporul român din afară (și chiar și dinăuntru, judecând după faptul că și dacă tastai în română, apăreau sugestii de defecte!). Dar pentru a soluționa problema asta, nu rezolvarea propusă de dobitocii care au făcut site-ul și mișcare asta e cea corectă. E ca și cum Gicu știe despre Marcel că e un bețiv notoriu. Marcel, vrând să soluționeze problema, își cumpără un Cappy de portocale roșii, data viitoare când iese în oraș cu Gicu și prietenii. Poate cei doi amici noi ai găștii nu știu că Marcel bea de stinge, văzându-l cu Cappy-ul de portocale roșii sub nas, dar Gicu știe, iar, pentru el și ceilalți din gașcă, Marcel tot un bețiv notoriu rămâne.

Prin urmare, inițiativa e bună, hai să schimbăm imaginea românilor în ochii lumii. Dar nu așa. E cea mai lașă metodă de rezolvare a situației ăsteia. Schimbarea trebuie să pornească din atitudine și caracter. Dacă n-am mai sta s-o ardem aiurea, cum facem de ani de zile, și am avea și alte interese în afară de să ne umplem noi de bani și să moară capra vecinului, poate nu am fi văzuți așa din afară. Iar situația noastră actuală, dacă mi se permite comparația, se aseamănă cu situația lui Mutu în fotbalul internațional. O fi el un jucător plin de talent, dacă toată planeta știe că trăgea cox de rupea, nu mai contează talentul. Ești direct răspunzător pentru faptele tale, Adi, așa cum și poporul român e direct răspunzător pentru imaginea noastră în lume.

Nu există acțiune fără reacțiune”, mi-a zis o mare clasică în viață, recent.

Iubiți și câinii vagabonzi


Pornim de la bun început de la premisa că, dacă stai să asculți pe cineva a cărui cea mai celebră melodie e despre o lume ”în care vei găsi numai copii”, ai o problemă. Scuzele mele, iubitori ai muzicii anilor 1800, accept eu multe chestii depravante, dar pedofilia chiar nu e OK.

De ce scriu eu acest post? Pentru că m-au exasperat status-urile umaniste și pozele emoționante de pe facebook, articolele din ziare, televiziunile și chiar și reclamele de la televizoarele din stațiile de metrou. Unde sunt vremurile în care puteai aștepta liniștit șobolanul să te ducă la muncă citind ultimele inepții ale lui Becali și ce-ți rezervă astrele?

Dar nu despre asta e vorba. Coceam eu de ceva vreme post-ul ăsta, dar, inspirat de Maria, inspirată, la rându-i, de Radu, am decis să nu mai aștept să-l finisez și să-l cizelez, așa că-l scuip direct.

Ucideți câinii vagabonzi! Bastarzii ăia puricoși care mă latră pe mine când vin împușcat de alcool la 3 dimineața acasă. Ghemotoacele alea de blană patrupede, pline de boli, care mă urmăresc până în faţa blocului când îmi iau 2 cheesburger-i de la McDrive. Maşinăriile alea vii generatoare de căcat care îmi înseninează mie dimineaţa, pe drumul înspre stația de tramvai. Să fim serioși, argumentul ”uită-te pe unde mergi” nu se aplică și aici. Chiar nu e OK să troneze pe fiecare trotuar câte un rahat puturos, atât timp cât noi ne-o ardem gen Uniunea Europeană.

Aici, Radu a cam acoperit (într-o manieră destul de civilizată, pentru stilul lui) toate argumentele clasice ale low-life-rilor care fac flash-mob-uri pentru ”a crește awareness-ul asupra situației”, iar Maria, aici, l-a completat. Delicat, că e fetiță.

Prin urmare, eu v-o spun direct și pe șleau, că alte modalități de transmitere a mesajului nu mai știu: nu vă mai căcați pe voi. Vreți să-i salvați? Luați-i acasă, nu știu nicio lege care să vă oprească. Duce-ți-i la veterinari, aruncați economiile de o viață pe deparazitare și trăiți-vă următorii 10 ani rupând de la gura voastră ca să mănânce potaia. Dar… ce contează ceva atât de platonic precum hrana, când hrana sufletului e cea care contează? Când leșinați cu sacul de 5 kile de Pedigree pe drumul de la Cora spre casă, să văd dacă vă vomită Azorel în gură să vă asigure substanțele nutritive pentru a vă săvârși călătoria. Iar am deviat.

Ideea e: înainte să începeți să dați din gură, să-mi spamați mie homepage-ul de facebook și să protestați în Izvor, gândiți un pic. Avem soluții? Care? Sterilizarea? Parcă am încercat-o, n-a ținut. Adăposturi? Mi-amintesc și ceva de genul ăsta, dar dihăniile sunt tot aici. Avem altele? Nu. Tocăniță pentru chinezi din ei, atunci.

Cum merg lucrurile


În momentul de față, cam așa:

Iar asta e o problemă. Potențiala rezolvare? Noi.

Eu și Teo suntem doi bucureșteni facări, uniți de aceleași idealuri, interese și țeluri în viață. Ne-am cunoscut în, probabil, cel mai infect (foarte probabil, și literalmente) call-center din București. Ne-am dat seama foarte repede că îl respectăm pe Cedry2k, ne place să scriem, ne scoate din sărite prostia (mai ales când i se adaugă vedetism sau aroganță) și că o bere pe zi te întreține. După câțiva ani de zile, litri de bere băuți și comment-uri (și chiar post-uri) lăsate pe blog-ul celuilalt, ne-am gândit că împreună suntem mai puternici. Sau măcar mai ai dracului, cu siguranță. Așa a luat ființă ceea ce se vede: Palme Intelectuale, cel mai dat morților blog de pe aici. Despre ce-o să scriem? Doar n-o să vă stricăm surpriza. Vă las, totuși, cu melodia care mă face să mă gândesc, zâmbind mailițios, la tonul post-urilor (mele, cel puțin) ce vor apărea aici:

Carbon feat. Aforic, Cedry2k, Deliric1, DJ Paul, DOC, Nwanda & Vlad Dobrescu – E Timpul

Post Navigation