Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “români”

Tradiția bimilenară a Bisericii Ortodoxe să mă sugă


Popa cu Maseratti

Acum câteva seri, într-un mare stil, Oreste s-a pișat pe purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române la emisiunea lui Brancu de pe Antena 2. Vă recomand călduros să accesați link-ul cu încredere și să vedeți cum reușește un personaj atât de antipatic ca Oreste (că e antipatic, orice ați zice voi) să inducă în blocaj mental un personaj atât de important în relația Patriarhiei Române cu creștinismul ortodox român. Dacă nu vă face să rânjiți satisfăcuți tonul încurcat al popei, măcar o să vă amuze întrebările lui Oreste, atât de bine plasate.

N-are sens să stau să disec toată conversația în paișpe, ci am să atac, pornind de la rage-ul lui Oreste și un post mai vechi de-al meu, cu toată ființa această instituție statală atât de scârboasă, al cărei unic scop la apariție a fost să subjuge individul și să împiedice instaurarea anarhiei într-o lume încă insuficient controlată de legislații.

Tradiția bimilenară a Bisericii Ortodoxe este o mare labă și o mare frecție și a fost din totdeauna, deși mizeriile pe care le-a promovat s-au tot schimbat la câteva sute de ani. Nu sunt eu un mare creștin și nici măcar nu mai cred în Dumnezeu, dar câteva din argumentele lui Oreste au fost cu adevărat justificate într-o conversație între doi oameni, teoretic, credincioși.

”Mai degrabă intră camila (o funie foarte groasă, nu confundați cu copitatele cocoșate) prin urechile acului decât bogații în Rai” zice Oreste, aluzie, probabil, la preotul care și-a cumpărat un Maseratti din banii câștigați de pe urma farmaciei pe care o deține. Lăsând la o parte acest caz extrem (admitem că nu sunt mulți popi care sparg 200.000 euro pe mașini de lux în România), este știut, totuși faptul că preoții noștri nu stau rău cu banii. Am făcut un calcul simplu acum câțiva ani. Pe 5 minute (maxim) de behăit la o pomană, popa a luat 30 de lei. Știu că s-a mai dus la încă o pomană imediat după, deci 60 de lei dintr-un foc pe un sfert de oră de citit niște abjecții. Pentru sfințirea apartamentului, care durează undeva la 2-3 minute, popa ia 10 lei. Dintr-o scară de bloc cu 10 etaje, admitem că deschid ușa 20 de apartamente. 200 de lei într-o oră. I rest my case.

Mânăstirea Mântuirii Neamului va costa 400 de milioane de euro. Din banii publici. Pentru că 87% din români sunt creștin ortodocși. Cum rămâne cu cei 13% care nu sunt? Eu, de exemplu, ca un ateu convins ce sunt, sunt ceva mai preocupat de cele lumești decât de cele sfinte și mi-ar plăcea mai mult ca partea mea din acei 400 de milioane de euro să fie reinvestită către ceva palpabil pentru mine. Câți suntem, 23 de milioane? Deci partea mea ar fi cam 17 euro. Ei, de banii ăștia aș prefera ca Statul să plătească la negru un hingher să culeagă doi câini vagabonzi aleatoriu aleși din preajma blocului în care stă maică-mea. La care merg o dată pe săptămână. Deci sunt pasibil să mă întâlnesc cu acești 2 câini de două ori pe săptămână, maxim. În funcție de preocupările patrupezilor, sunt șanse să nu mă întâlnesc cu ei mai des de o dată la 2 luni. Tot prefer cheltuirea acelor 17 euro cu care contribui la Mânăstirea Mântuirii Neamului pe treaba asta decât pe 1 milimetru pătrat de aur de pe cupola lăcașului sfânt.

Ca o paranteză, m-am gândit odată cum ar fi să ataci cu niște cocktail-uri molotov mizeria asta la câteva zile după ce a fost construită și s-o arzi din temelii. Și apoi să pui o pancardă pe care să scrie: ”400 de milioane de euro au ars aici cum arde dragostea voastră pentru Dumnezeu.”. Nu știu, mi se pare foarte amuzantă ipoteza asta. Bine, m-aș gândi și mai mult la acei doi câini vagabonzi care sunt încă liberi atunci, dar măcar știu că cineva v-a futut în bot cu mall-ul vostru ortodox.

În sfârșit, o fază foarte tare mi s-a părut cu călugărul Tadei, despre care fagotul de la Parohie n-avea habar. Ca un miserupist total despre Biserică și papagali burtoși care se îmbogățesc din nimic, rezonam cu el, dar am căutat pe google din curiozitate. Aparent, a fost unul din cei mai respectați duhovnici ai istoriei bisericești recente din Serbia. Pentru cineva care se laudă că știe atât de multe despre cele sfinte, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, nu prea și-a făcut temele. Cu alte cuvinte, e un bou cu diplomă, preocpuat mult mai mult să arătăm Europei cât de creștini suntem, decât să știe ceva realmente relevant pentru habotnicii care vin să-i sufle-n pulă.

În fine. Cam ăsta e rage-ul de azi (v-am zis că trag pe pulă ceva de data asta), vă las să vă mai gândiți puțin la ce e cu adevărat relevant pe lumea asta. Ca ateu, v-aș recomanda să renunțați la credință, dar respect alegerile și, ca fost creștin, pot să vă confirm că poate fi de foarte mare folos. Dar să fim un pic raționali. Dacă-l iubiți pe Dumnezeu și-i urmați Cuvântul, felicitări, nu am să condamn niciodată pe nimeni pentru asta. Dar nu mai suflați popi în pulă, nu acceptați să zboare aproape jumate de miliard de euro (în PULA mea!!!) pe o mizerie de care nu avem nevoie, nu le mai dați bani pentru orice 2 minute de slobozit cu apă pe pereți sau behăit ceva în cinstea mortului și nu mai promovați japca bisericească. Rolul lor, cum a zis și Oreste este să ne boteze gratis, să ne cunune gratis și să ne înmormânteze gratis. Ori plătesc taxe și impozite pentru ce primesc, ori trăiesc din salariu de bugetari (ceea ce sunt, având în vedere că Biserica este o instituție ce ține de Stat).

Gândiți-vă puțin. Dacă Dumnezeu există și voi îl iubiți și trăiți în Legea lui și-i respectați Cuvântul, veți ajunge în Rai, alături de El. N-aveți nevoie de falși emisari de-ai Lui pentru asta. Rugați-vă la El și spuneți-i Lui păcatele. Respectați dorința răposatului și incinerați-l sau aruncați-l în mare, dacă asta a vrut. Nu vă lăsați jecmăniți de cineva care nu face decât să vă stropească pereții pentru 10 lei și nu aveți nevoie de un burtos care să spună un discurs standard pentru oricine înmormântează. Nu-I faceți cinste lui Dumnezeu așa, ci vă lăsați trași pe sfoară. Dacă aveți credință, sunt sigur că e suficient. Ei și-au făcut treaba până acum câteva secole, când opreau oamenii să se omoare între ei, de teama Judecății de Apoi. Acum există legi. Biserica nu mai e necesară.

Din nou despre ce e-n mintea românului


Pentru că a început un nou an și nu e un eveniment ieșit din comun, așa cum scria Teo în post-ul precedent, m-am gândit ca primul meu articol pe 2013 să nu fie atent ales și bazat pe sugestii de cum să fim oameni mai buni, wishlist-uri și alte bălării. Aveam vreo două draft-uri mentale bazate pe mișto nesimțit de sub-clase de oameni. Altădată. Discuția cu colegii de muncă de azi de la țigară a fost mult mai interesantă. Dar să nu ne grăbim.

O să aveți nevoie de câteva articole de la începuturile Palmelor, ca să vă dați seama la ce m-am gândit când a început discuția cu pricina: ăsta, ăsta, ăsta și ăsta. Așa, acum, cu research-ul făcut, să vedem despre ce e vorba cu adevărat.

O colegă susținea că nu suntem bine văzuți în afara granițelor. Nimic nou pentru mai toată lumea. Interesant e că nu se simțea comfortabil cu faptul că este etichetată din cauza unor incidente izolate generate în trecut de români sau unii care se dădeau români (nu e nevoie să le zic pe nume, știți la cine mă refer). Just, m-am gândit, dar aveam argumentul pregătit și pentru asta: oare noi nu facem la fel în țara noastră? Pornim de la premisa că poporul cutare nu știe decât să vândă în Dragonul Roșu, poporul nu știu care cere nejustificat introducerea limbii lor în țara noastră sau alt popor nu știe decât să fure, să cerșească sau să asculte manele. Ori, la fel cum, în cazul ei, ea nu făcea parte din eticheta văzută de italieni, poate nici în țara noastră, toți reprezentanții popoarelor mai sus amintite nu se încadrează neapărat în standardele cu care i-am etichetat noi. Poate unul e student la Medicină cu 10 pe linie, altul predă într-o facultate importantă sau altul e un broker de succes.

Mi-am dat seama cât de ipocriți sunt românii (de mine știam deja). Nu o acuz pe colega mea, Doamne ferește, ci vorbesc la general (pentru că, nu-i așa?, asta facem toți). Cât tupeu să ai să țipi sus și tare că ”Dom’ne, nu e corect, eu nu am venit să fur sau să mănânc lebede, de ce mă cauți și-n cur după arme albe?” atâta vreme cât cu prietenii la bere ești la modul ”Să-mi bag pula, așa m-am săturat de ăștia, oriunde-i văd mă aștept să-mi bage niște ghete de fotbal Adibas sub nas și să-ncerce să mi le vândă.”. Chiar nu poți cere să fii tratat corect când nici tu nu tratezi corect.

Asta ar fi problema de moralitate, bun, din care degenerează o altă treabă pe care a mai tratat-o Teo prin multe post-uri de-ale lui (nu mai detaliez, folosiți cu încredere funcția ”caută”, nu vă dor mânuțele), și anume că românul are impresia că totul i se cuvine. Îl enervează să trateze minoritățile în regim special, dar când e el o minoritate, țipă să-l audă și Papa, dacă se poate. Eu cred că la baza acestor manifestări stă tot incultura, pentru că orice om cu capul pe umeri poate să spună calm:

”Frate, ăia să-nvețe limba noastră, că de-aia-s la noi în țară și nu la ei. Nu e treaba noastră să-i ținem în puf. Apoi, e de datoria noastră să-i tratăm ca pe orice alt român, care știe limba și are niște competențe într-un domeniu. Poate fi lejer angajat oridunde. Ăia să-și legalizeze afacerile și să vândă ce vor ei, civilizat, atâta vreme cât există documente legale care să ateste veridicitatea articolelor. Și să-nvețe limba. Ăia să se ducă la școală și să-și vadă de educație și dezvoltare și să își desfășoare activitățile în legalitate. Și să-nvețe un pic de bune maniere. Nimeni nu ar trebui să zică nimic nimănui, atâta vreme cât în statul ăsta, ideea de bază e că suntem toți egali. În sfârșit, când merg în Italia, vreau să fiu tratat egal, ca orice italian și e de datoria mea să pot comunica cu ei, nu a lor să mă înțeleagă, deci să învăț în morții mei măcar engleza.”

Dar e prea complicat și pare ușor incorect. Cum adică, nu pot discrimina după aspect? Nu pot isca bătăi în baruri că ăla e de nu știu ce religie? Nu pot să mă scandalizez că fiică-mea se vede cu cineva de pe alt continent care studiază la noi? Nu pot să nu-l angajez pe ăsta că are un nume de căcat?

Într-o lume ideală, cultă și corectă, nu, nu poți. Dar noi trăim altundeva, deci articolul ăsta a fost inutil. Post-ul următor promit că fac mișto de cineva. Până atunci, luați-vă ochelarii de soare, mergem în Infernul lui Teo, pentru partea a II-a.

2012 în review


V-aduceți aminte pe Evident, tot Rolemodelism cum ziceam constant că sunt presat de timp? Ei, se aplică și acum. De-asta, spre deosebire de Infernul lui Teo (partea I), acest articol va fi mai scurt, mai simplu și mai puțin gândit. Asta nu înseamnă că sarcasmul și ironia nu vor fi la ele acasă, cerul nu se va întuneca și nu va începe o furtună de puli care, parcă teleghidate, se vor înfige fix în gâtul cui trebuie. Dar să nu mai lungim vorba și să purcedem spre analiza celor mai importante evenimente din 2012 pentru mine români.

Băsescu, Ponta și alți nenumărați babuini ai clasei politice române s-au bălăcărit în propriile excremente mai mult ca oricând. Nu am urmărit știrile pe tema asta, deloc, habar n-am din cine e format Guvernul actual al României și, oricum, nu-i dau mai mult de câteva luni. Tot ce știu e că trecând pe lângă televizor de câteva ori și văzând reportaje despre aceste abjecții cu gură sau auzind fragmente de discursuri ale acelorași stimabili, m-am gândit pentru câteva minute cât de util ar fi să încep să investesc într-o fermă de porci la costum. Aș produce parlamentari și politicieni pe bandă rulantă.

Evident, tot Rolemodelism a renăscut ca phoenix-ul din propria cenușă și și-a luat în serios titulatura de blog personal. Acolo scriu ce mă doare, aici scriu despre persoanele pe care-aș vrea să le doară. Fălcile, tâmplele, genunchii și organele interne.

O urăsc tot mai mult pe Simona Gherghe fără să mai fi văzut Acces Direct. Pur și simplu, din nimic, ura pentru ea se alimentează. Mă gândesc s-o răpesc, s-o leg de un scaun și să-mi petrec 4 ore pe zi uitându-mă la ea și atât. Apoi să plătesc un student la Politehnică cu niște beri să mă ajute să-mi transform ura în energie nucleară. Aș eradica jumate de glob. N-ar rămâne nici apa de pe fundul oceanelor. Apoi m-aș îmbogăți subit din comerț cu pește. Când ajung suficient de puternic și bogat să fac ce vreau, aș trimite-o pe duduie pe fundul a ce a fost cândva Oceanul Indian și aș plăti pe cineva să o filmeze din elicopter cum încearcă să supraviețuiască. M-aș uita la filmări și aș râde.

Avem o nouă cea mai lungă pârtie de ski din România, la Straja. Tot acolo, după investițiile care vor urma, în 400.000 de generații 2 ani, vom avea cea mai lungă pârtie de ski din Estul Europei, tot la Straja. Mă gândesc că eu am fost acolo să skiez când lumea nici nu știa că există locul ăsta. Când acest proiect futurist realist se va concretiza, o să-mi vând clăparii și ski-urile la supra-preț pe eBay ca fiind unele din puținele relicve care au atins Straja în stadiul ei incipient. Apoi, cu jumătate din bani, voi cumpăra eBay și-l voi duce în faliment, iar cu cealaltă jumătate voi cumpăra Straja și o voi transforma într-un eBay fizic. O să mă doară-n pulă dacă nu merg afacerile, o să am destui bani din comerț de pește și ferma de porci în costum.

Apocalipsa maiașă nu a avut loc. Majoritatea răsuflă ușurați, puțini sunt triști, eu și Teo trebuie să ne reorientăm spre altceva de făcut cu viețile noastre, ținând cont că planul nostru de a stăpâni lumea nu mai e fezabil. De fapt… ia să văd eu cât mă costă un detectiv particular, să-i învăț programul Simonei Gherghe…

În sfârșit, pe Palme Intelectuale activitatea nu a fost dintre cele mai intense, dar suficientă cât să vă destupe capetele bine aerisite (voi, cei care ați contribuit la acest articol) sau să vă smulgă un zâmbet (voi, ăia deștepți). Ne-am crucit de cât sunt de proști românii, Teo v-a învățat că, da, șocant, trebuie să tragi să te umpli de bani și că aceștia nu cad din cer, am aflat cum nu gândește un băețaș de colțul blocului, ne-am minunat de cât de arogant să fii să te consideri artist dacă te caci pe o planșă, am tras semnalul de alarmă cu privire la televiziune, Teo și-a făcut televiziune, Teo v-a dat lecții de viață, m-a îngrozit trend-ul ascendent pe care se află evoluția tehnologică, v-am dezvăluit ce înseamnă Black Friday, Irina a scris pe blog, Snowflake a scris pe blog și, în sfârșit, Teo v-a invitat să votați.

Acestea fiind zise, pentru ultima oară pe 2012, din colivia mea spirituală, Vladuts vă salută pe Palme Intelectuale. Să ne vedem sănătoși în 2013, mai deștepți și mai mulți. Share, like și toate bălăriile, că eu și Teo nu scriem pe ochi frumoși, view-urile ne dau putere!

Ah, să nu uit, așa am început:

Voiam să vă alimentez un pic.

P.S.: Cine recitește toate articolele link-uite pe parcursul post-ului să își lase în secțiunea de comentarii numele, mâncarea preferată și cât poartă la picior și o să-i trimitem printr-o caracatiță călătoare un autograf cu mesaj personalizat de la Crin Antonescu. Se ocupă Teo de asta.

What the world is suffering from


O să încep acest post, bineînțeles, cu melodia care i-a dat tema:

Da, dragii mei, astăzi vom vorbi despre televizor, cel mai mare inamic al omului în epoca modernă.

Ce este televizorul, pentru început? Este acea cutie de plastic din interiorul căreia un amalgam de circuite electrice complex conectate redau pe o suprafață plată imagini și emit prin boxe laterale sunete. Este poarta către cunoaștere, către aventură, către suspans, către relaxare sau către plăcere. Cum zice Deliric1, este o metodă de manipulare implementată în societate.

Nu am să intru în profunzimea problemei, pentru că articolul s-ar lungi la nesfârșit și pentru că unii din cei ce mă știu de mai multă vreme o să dea ochii peste cap și o să pufnească dezaprobator: ”Ia, uite-l, bă, acum un an dădea de pământ cu teoriile astea și acum le îmbrățișează”. Nu o să vorbesc despre masoni, New World Order sau teoriile conspirației, ci o să vă vorbesc despre motivele pentru care, punctual, consider televiziunea ca cea mai perfectă unealtă de subjugare a unei națiuni.

Spre deosebire de alte mijloace de transmisie mass-media, televizorul are trei uriașe avantaje ce îl fac metoda perfectă de a controla masele de oameni. Spre deosebire de radio sau ziare, transmite imagini vii, în mișcare, la care se alătură sunetul. Practic, singurul efort depus de consumator este să privească. Spre deosebire de Internet, poate ajunge, practic, oriunde există curent electric și o fărâmă de civilizație. Oricine poate avea acces la televiziune, dacă-și dorește. În sfârșit, cel mai important, spre deosebire de toate celelalte forme de mass-media, este singurul care poate fi perfect controlabil pentru a i se impune ce tip de programe să transmită.

Iar aici este cheia. Aici trebuie împătimitul consumator de televiziune să stea un pic și să reflecteze. Să se gândească dacă tot ce vede este ceea ce se întâmplă cu adevărat sau dacă tot ce vede este ceea ce ar trebui el să creadă că se întâmplă.

Nu vorbesc de hipnoză subliminală, nu vorbesc de control psihologic, vorbesc de calmarea maselor și îndobitocirea lor. Vorbesc de calitatea îndoielnică a oricărui program rulează la ore de maximă audiență, vorbesc de îndoctrinarea individului în a crede că ceea ce este de interes pentru este constituit de sânii Cruduței, scandalurile dintre Zăvoranca și mama ei, show-urile lui Becali și falsele concursuri de cultură generală în care scopul este, de fapt, să se râdă de ideea preconcepută că blondele ar fi proaste.

Scepticii vor sări în sus, urlând: ”Nu, bă, se dau astea pă sticlă că românii sunt proști și asta cer. Asta face rating și televiziunile doar se conformează.”. Hai să vă demontez teoria, păstrând, totuși, o parte din ea, pentru că este adevărată. Bineînțeles că televiziunile urmăresc rating-ul. Dar românii nu sunt chiar atât de proști (bine, o parte din mine urlă sus și tare că ar trebui să scriu și că nu sunt nici chiar atât de deștepți), ei nu asta cer, ei consumă ce li s-a oferit deja.

Să ne amintim ce se petrecea cu câțiva ani buni în urmă, când emisiunile de interes de la televizor erau altele decât ”Acces Direct”, ”Te pui cu blondele?” și ”Curat murdar”. Să ne amintim că au fost vremuri când ”Vrei să fii miliardar?” sau ”Știi și câștigi” făceau rating. Să ne amintim că știrile, odinioară, prezentau și alte informații decât omoruri, violuri și jafuri armate. Să ne amintim cum s-a schimbat placa, încet, dar sigur, pe toate posturile de interes național, servind, în cantități industriale, prostie curată și cretinism inimaginabil, forțând românul să nu aibă de unde alege.

Cei cu câțiva neuroni funcționând în perfectă armonie au renunțat la acest sport. Eu sunt unul din ei. Ceilalți au ridicat din umeri și s-au adaptat. Iar situația a continuat pe aceeași linie, bombardând încet, dar sigur, privitorul cu imbecilism de cea mai fină și înaltă calitate. Cu trecerea timpului, misiunea va fi îndeplinită (dacă nu cumva a fost deja, judecând după ce văd prin jurul meu).

Știri? Asalt de informații semi-mincinoase despre ce ar trebui noi să credem că este realitatea înconjurătoare.

Documentare? Teorii contradictorii imposibil de demonstrat punctual, menite să inducă o stare de confuzie cu privire la adevărul universal.

Emisiuni? Avalanșă de inculți parveniți cu pretenții de emblemă reprezentativă pentru diferite clase de oameni, care-și vor dori, ulterior, să ajungă ca ei.

Reclame? Spălare pe creier organizată cu scopul unic de a instiga la consum în masă.

Televizor? O minciună care pretinde că e realitatea, ce te rupe de lume, ce te împiedică să gândești de unul singur și ce te învață să fii controlat pentru a te integra planului și a nu supăra sistemul.

”The greatest hypnotist on the planet Earth is an oblong box in the corner in the room. It is constantly telling us what to believe is real.”

David Icke

Câteva tipuri de oameni scârboși


Să vă fac o scurtă trecere în revistă a dispoziției mele. Pe lângă niște probleme de ordin social pe care le am în clipa de față, concediul meu ”de odihnă” s-a rezumat la multă vodkă, nepermis de multă bere, două nopți de clubbing, mult, dar foarte mult Risk Commander și discuții filozofice. Colac peste pupăză, m-am trezit acum o oră, după ce m-am culcat la 5 jumate. Să-mi bag pula-n ceasul meu biologic.

Prin urmare, ca orice om, am recitit post-ul lui Teo dinainte, am citit post-ul lui Radu la care făcea trimitere, mi-am amintit de ultimele mele perindări prin oraș și mi-a venit deodată cheful să mă fut în ea tematică a blog-ului și în loc s-o ard intelectual și filozofic, așa cum îmi propusesem acum câteva zile, știind că vine tura mea la scris, să m-apuc să descriu subiectiv niște categorii de oameni scârboși, după care să îmi expun părerea subiectivă despre ei, pe o tonalitate semi-agresivă, semi-umoristică, să am scuză când se iau cei care se simt de mine pe facebook, să le zic ”coaie, a fost la mișto, n-ai văzut cât umor e în post-ul ăla?”.

Hai să începm prin a defini subiectiv ce înțeleg eu prin ”oameni scârboși”. E ca și cum bei 4 beri, să zicem, Stejar, razi un pachet de Lucky Strike roșu pe parcurs, bagi o cafea, o cană de sana și mănânci niște salată de icre cu pepene galben. Apoi te caci. Apoi mănânci diareea aia și dup-aia o vomiți. Chestia aia care ți-a ieșit pe gură, dac-ar fi om, e ce înțeleg eu prin ”om scârbos”.

Minorii cu arfe sunt niște oameni foarte scârboși. Și enervanți. Și partea și mai nasoală e că nici nu le poți crăpa capul de bordură, cum ți-ai dori când îi vezi, că nu numai că e ilegal să bați oameni, dacă bați minori mai e și de căcat. ”Coaie, are 17 ani, cum dai într-un minor?” ar spune lumea șocată asistând la momentul în care îi rearanjezi mandibula cu trotuarul. Sigur că dacă peste jumătate de an aplici din nou tratamentul, e doar o bătaie, acum, că are 18 ani, nu mai e nimic lipsit de etică în gestul tău, de parcă i-au crescut peste noapte flocii și părul de pe față.

Ah, da, am uitat să spun de ce sunt scârboși. Că vin în Club A sau Kultur, beau o vodka apple și sunt avion. Și toate ca toate, e irelevant că eu beau 6 vodka apple să mă fac avion (plus berile de rigoare de la începutul oricărei nopți în oraș, în cazul în care se pregătea vreun fagot să sară și să guițe că nu duc la băutură) și ei beau una, partea ce mai de căcat e că au brusc impresia că e clubul lor. Și încep să danseze ca niște suferinzi de Tourette epileptici, expuși la 700 de neoane, conectați la voltaj de joasă tensiune, și care între timp sughiță și se cacă din picioare. Adică fără absolut nicio treabă cu ritmul melodiei. Nu c-aș fi eu vreun Michael Jackson, dar la ăștia te uiți și dai din cap a pagubă. Și în timp ce dansează, se prind că n-au loc, apoi se prind că sunt minori cu arfe și lumea e a lor, așa că încep să facă loc, dansând pe unde vor, lovind oricâți oameni e nevoie ca să se desfășoare. Că ei au venit să se simtă bine cu prietenii lor și au aceleași drepturi ca și noi, ba mai multe, că au 15 ani și lumea se învârte în jurul pulii lor.

Că vorbim de chestii care se învârt în jurul altor chestii, e timpul să vorbim de planete. Grasele alea atât de grase că au sateliți naturali invizibili. Zic că-s invizibili, că nu-i văd, dar sigur au sateliți, ceva așa mare are atracție gravitațională proprie mie-n sută. Hălcile alea diforme de slănină care sunt triste și frustrate că-s grase și băieții se uită numai după slabe. ”Ce-o fi în capul lor?! Cum vine aia, să faci sex cu o scobitoare? Tre’ să ai de ce să apuci!”. Da, Pluto, să ai de ce să apuci, nu în ce să dispari ca-ntr-o gaură de vierme. Asta e partea în care planetele care citesc așa ceva bulbucă ochii, încep să plângă că lumea e rea și nu le-nțelege, că ele au o condiție fizică și nu e vina lor. Apoi se-apucă să mănânce înghețată de supărare. Cu mult caramel. Să moară ce-am pe casă dacă înțeleg tipul ăsta de oameni, care sunt frustrați rău, dar rău, de ceva și toată viața lor se rezumă în a fi frustrați despre acest ceva, dar nu se pot abține să facă în continuu fix ce alimentează acel ceva. Ca să fiu mai explicit, un mic scenariu:

– Și nu înțeleg. Oamenii sunt răi fără motiv. Eu cu ce am greșit? Nu am dreptul să fiu fericită?

– Ba bineînțeles. E loc pentru toți pe lumea asta.

– Așa ziceam și eu.

Își șterse o lacrimă și mușcă o bucată mare din berbecul la proțap pe care l-a comandat de la Mc pentru micul dejun, molfăindu-l cu poftă, cele șapte guși de pelican tremurându-i într-o manieră scârboasă, ca niște buci pline de celulită lăsate.

Mă rog, ceva de genul. Mi-a plăcut aia cu ”e loc pentru toți”, nu s-a prins grasa frustrată că a luat-o subliminal.

Apoi, o altă categorie foarte scârboasă de oameni sunt dătătorii cu părerea. Ăia care, în mod nejustificat, se bagă în polemici cu tine, au o părere aberantă și o țin pe-a lor. Teoria mea despre ei e că nu e vina lor, exclusiv. Ăștia sunt oameni greșiți, ca ăia care se nasc cu coaiele-n bărbie. Sau cu o pulă-n loc de nas. Atât de greșiți. E vina lui că se pișă din genunchi? Nu. Dacă nu poartă chiloți pe cap, însă, este vina lui. Eu nu vreau să merg la muncă la 8 și ceva dimineața cu cineva ca ăsta. Cine știe când îi e programată erecția de dimineață și, la cât de aglomerat e metroul către Pipera, mă trezesc că-mi scoate ochii cu nasul.

Așa, revenind la dătătorii cu părerea, ăștia nu au ce face în privința faptului că-s maimuțe și le lipsește partea aia din creier responsabilă cu raționatul. Dar e responsabilitatea lor să tacă. E ca și cum ai da harul vorbirii unui flamingo și s-ar apuca ăla să discute despre de ce e bine să-l dai jos pe Băsescu sau nu. Flamingo mi se par niște animale proaste, nu de alta, cred că nu te duce foarte mult bibilica dacă te-a lăsat Dumnezeu cu ciocul invers și nu te deranjează. Pula mea, eu mi-l îndreptam cu orice preț până acum, dacă eram flamingo. În fine, ca să înțelegeți care e treaba cu dătătorii cu părerea, ăia trebuie să tacă absolut constant. Și atunci ar fi toate OK, n-aș avea nimic cu ei.

Partea nașpa e că nu tac. Absolut niciodată. Și nu știu cum sunteți voi, dar pe mine mă râcâie un prost care se afișează. Eu am un defect la microcip, mă activez când aud o aberație și trebuie să-l fac pe dracu’-n patru să demonstrez slobozitorului aberației că a zis o tâmpenie și că n-are dreptate și eu am. Știu, e inutil și mă consum degeaba, dar nu prea am ce-i face.

– Da, și eu zic că un președinte potrivit ar fi Dan Diaconescu, că se gândește la popor și ar face orice să ne fie bine.

– Mă pulă, ăla nu-i Cristos, să se răstignească pentru noi, plus că tot ce face, face de dragul rating-ului că s-a prins că dronelor le place să știe adevărul despre chestii care se întâmplă lângă ei. Așa se simt importanți.

– N-ai dreptate, tot ce face, face pentru noi, e singurul care luptă pentru români, toți ceilalți de la conducere ne sug de bani.

– Și-ăsta de ce crezi c-o să ne sugă, de pulă? Nu e mai ușor să faci un babuin să creadă că ești prietenul lui și apoi să-i iei banana decât să-l ameninți cu pistolul? Că poate te atacă după aia, dar așa, dacă l-ai păcălit, rămâne cu impresia că nimic rău nu s-a întâmplat.

– N-ai dreptate, eu știu mai bine ca tine, c-am văzut la OTV.

Asta e clipa când încep să caut din priviri prin jur obiecte contondente, cum ar fi picamerele.

În fine, ar mai fi ceva tipuri de oameni scârboși despre care aș putea să scriu, dar mi s-a tăiat, mi-am făcut norma. Cu lingurița, că nici inspirația asta nu vine așa, de niciunde. Teo, ai ceva de adăugat?

M-am întors


Deși titlul trebuia să fie la plural, Teo mă tot amenință că scrie de vreo două săptămâni. Și n-a scris nimic. Ce-i drept, și eu îl ameninț pe el, dar uite că eu chiar m-am apucat să scriu.

E foarte greu să începi un post respectabil după atât amar de vreme. În mod normal ar trebui să fac un scurt rezumat al vieții mele din ultimele luni în care am dispărut cu totul din blogosferă (EtR-ul e o ruină, presupun, nici n-am mai avut curaj să intru pe el. Dar toate la timpul lor.). O să aveți timp să aflați ce m-a scos din sărite (știu că de-asta mă citiți) în ultima vreme pe parcursul viitoarelor post-uri, stați liniștiți, am strâns o listă de teme de dezbătut.

Azi îmi voi îndrepta atenția către ultimele noutăți din muzica românească. Radio-urile au fost asaltate de niște mizerii auditive ce cu greu pot fi numite cântece. Bineînțeles că sunt ipocrit, le-ați văzut pe toate pe (de-acum, futu-ți crucea mă-tii, Zuckerberg) timeline-ul meu în ultima vreme. But enough small talk, primul post de la revenire trebuie să fie lejer, de vară, nu să vă rup în două monitoarele.

Prim urmare, vreau să încep cu următorul mega-hit: Alex Velea – Minim 2.

În cercul meu restrâns de prieteni, interpretul este cunoscut și ca ”2 cuvinte, 1 țigan”. Melodia, ca ”Maxim 6”. Cred că e de prisos să explic cum și de ce. Calitatea versurilor este la fel de ridicată ca și cantitatea de uraniu din mine. Alt motiv pentru care asemănarea este pertinentă, e că, în ambele cazuri, este de dorit. Nu știu de ce, dar din totdeauna m-a amuzat să am uraniu în loc de sânge. Dar deviez. Să analizăm un pic de ce e cimpanzeul ăsta oligofren idolul sexual al tuturor pițipoancelor din România. Are îmbrăcămite și atitudine de bad-ass. Poate face ușor trecerea de la romantic la bad-boy pervers. N-are coaie. Probabil nici coloană vertebrală dacă a realizat un astfel de cântec. Nu mai zic de videoclip unde are cel mai mare bling-bling văzut în România. Nu are rost să menționez că trebuie, de principiu, să fii rapper să îți permiți să porți așa ceva.

Mai departe, facem o scurtă oprire la Alexandra Stan – Lemonade.

Pe wikipedia, stilul muzical este ”raggae”, ”dubstep” și ”synthpop”. Mie mi se pare că s-ar încadra cel mai bine la ”bășină muzicală”. De remarcat, totuși, că există influențe dubstep la începutul melodiei și înainte de a doua strofă. Sunt aproximativ 20 de secunde de dubstep light. De Alexandra Stan nu m-aș lega foarte tare, pentru că e una din cele mai futabile parașute din industria muzicală românească. Aș ridica-o-n pulă cum se ridică pe suprafața selenară steagul american. I-aș împrăștia creierii pe pereți dacă aș băga-o-n noul meu pat în care încap 3 persoane (nu m-am putut abține să nu mă laud). Nu în ultimul rând, de remarcat cum își înfățișează cu mândrie ștrungăreața în tot videoclipul. Nuș exact ce vrea să transmită prin asta, dar eu nu mă gândesc decât la muie când văd boticul ăla dulcic. În sfârșit, am auzit că Selena Gomez i-a interpretat piesa într-un concert, deci cred că asta spune multe despre target-ul melodiei ăsteia: copii fără păr pubian.

Ne îndreptăm, acum, atenția spre Akcent – Chimie Între Noi.

Nu mulți știu melodia asta, eu am dat de ea pe homepage-ul de facebook. Dacă te așezi în fața laptop-ului, cu căștile în urechi, și te concentrezi 3 minute și jumătate numai pe versurile astea, după ce te ridici, ai aceeași senzație ca după un cui sănătos și o cărămidă în față. Adică ești complet retardat. Melodia asta e în stare ca, după ascultări excesive, să te întoarcă în punctul în care te caci pe tine și-ți curge scuipat din gură. Nu mai zic de ritmul pe care cred că și Florin Salam e invidios acum. De menționat că prima recomandare a youtube-ului la finele piesei e o melodie de la Nicolae Guță. Cei mai homosexuali interpreți români au creat cea mai manelistă piesă care nu se încadrează, oficial, în categoria ”manele”.

N-aș fi putut uita de Corina – A Ta, nici dacă voiam.

Versurile astea nu-mi dau exact seama dacă se vor ironice, auto-ironice sau pur și simplu încărcate de la fel de mult sens ca o cârtiță regulând în hainele lui Jack Sparrow o cățea cu rabie. Să văd dacă am înțeles bine. Tipul e descris inițial ca un clasic ”băiatu’ tatii”, cu bani, Audi și căcat, cu bac-ul picat, obsedat de viața socială on-line, iar concluzia Corinei, care își dă seama de toate aceste lucruri, e că e a a a a a lui? Și mă mai mir că băieții normali din zilele noastre nu mai au nicio șansă de procreere. România chiar se duce pe pulă dacă toate purtătoarele de vagin gândesc la fel.

Încă una până la cireașa de pe tort, și anume Smiley – Dead Man Walking.

Pornim de la premisa că refrenul e la fel de complex ca un șiret legat de un șurub. Sigur că metafora ar fi extraordinară dacă nu ar fi retardată. Conform principiului ”dacă nu dorm înseamnă că îs treaz”. Adică ce parașută cu chiloții-n cur nu și-ar dori ca fostul ei iubit să-i spună că e un om mort umblând după ce s-au despărțit? Mai ales când arată la fel de homosexual ca Smiley. Mie ăsta-mi pare genul de om care s-ar muta cu Moga într-un apartament cu 4 camere și care ar servi cu el micul dejun dimineața în pula goală și papion. Zâmbilici! Între metrosexualitate și homosexualitate e o linie foarte subțire, iar pizdele o știu. Tu, aparent nu. Ca o ultimă adăugire, aparent zombie apocalypse-ul despre care se tot vorbește pe 9gag pornește de la Smiley.

Șiii marele final: Connect’R – Vara Nu Dorm.

Isteț țiganu’ cu melodia asta, care nu ar fi fost inclusă aici dacă nu aș fi auzit-o de ATÂT de multe ori! E absolut remarcabil cum radio-urile din România sunt capabile să distrugă o piesă decentă care merge dimineața, pe plajă cu ochelarii de soare bine înfipți pe muie, să nu se vadă ochii roșii, care-ți smulge cel puțin un zâmbet. Să vă fut în gură, Kiss FM, Radio Zu, Radio 21, PRO FM și orice alt radio a mai pus melodia asta de mai mult de 3 ori într-o zi. Și nu zic că fut în gură radio-ul, la figurat, zic să se alinieze toți DJ-ii în fața mea și să le-o bag pe gât până le înnod intestinul subțire. Nu că l-aș fi agreat prea mult pe Connect’R înainte, dar acum îl urăsc de-a dreptul.

Acestea fiind zise, vă informez că în 3 ore plec spre Vamă, unde, probabil, voi asculta până la epuizare fix aceste piese, întorcându-mă mai supărat pe artiștii care le interpretează ca niciodată. Teo, ai legătura.

Din memoriile unui șmecheraș de cartier


Pre-scriptum: Toate numele din cele ce urmează în acest articol sunt pur fictive. Staff-ul Palme Intelectuale nu își asumă răspunderea pentru identificarea personajelor din acest post cu orice persoane reale.

Să facem cunoștință cu Andrei. Deși el se recomandă ”Schijă”. Andrei este un băiat obișnuit din București, localnic al periferiei, cu o situație financiară modestă și o educație post-liceală în curs (de șapte ani). Astăzi vom urmări cum decurge, generalmente, viața lui Andrei. Astfel, vom putea să ne facem o idee mai bună despre locul în societatea românească al acestei categorii aparte de români, șmecherașii de cartier.

Andrei se trezește dimineața când vrea el. Se consideră prea boss ca cineva să-și permită să-i guverneze lui timpul și, implicit, viața. El are principii solide, motiv pentru care nu se spală decât o dată la 3 zile. Nu pentru că îi e lene, ci pentru că nu vrea. Dacă ar vrea, ar face-o, dar el încearcă să-și impună un punct de vedere.

Andrei se duce la facultate tot atunci când vrea. De asemenea, pentru că e prea boss ca cineva să-și permită să-i guverneze lui educația și, implicit, viața. El nu consideră că a trece prin facultate 3 ani e suficient pentru a acumula cunoștințele necesare stăpânirii unui domeniu. Andrei e de părere că trebuie să ai principii în viață, iar unul din aceste principii este dăruirea, motiv pentru care el preferă să se ducă la facultate doar atunci când știe că poate fi trup și suflet implicat în cursul la care participă. Altfel, preferă să se ducă la biliard.

Andrei aruncă ambalajele de la batoane de ciocolată pe jos tot din principiu. El știe că nu se face primăvară cu o floare, prin urmare, de ce să se strofoace el să arunce gunoaiele la coșurile de gunoi, dacă alți idioți care se cred boși (el știe că numai el e un boss) aruncă pe jos? Andrei e de părere că o viață guvernată de principii solide și alegeri personale este o viață reușită, așa că alege să nu fie ca ceilalți idioți care aruncă gunoaie pe jos pentru că sunt idioți, ci le aruncă din principiu.

Andrei vorbește tare la telefon în tramvai și, atunci când nu o face, lovește barele sau scaunele învecinate cu palmele, într-un ritm muzical. O face pentru că știe că are un talent muzical înnăscut și că singurul motiv pentru care nu e vedetă muzicală internațională este pentru că are principii solide și nu vrea să facă parte din prostituția muzicală despre care e conștient că deține monopolul artei contemporane.

Andrei nu e angajat pentru că este sub demnitatea lui să răspundă în fața unui șef. Fiind un boss (n.r. șef) de felul său, el nu răspunde decât în fața sa. Prin urmare, își câștigă existența din pariuri sportive, al căror maestru știe că este. Atunci când pierde, nu se supără, pentru că știe că e maniera Divinității de a-i arăta că nu e și boss-ul ei, deși, de felul său, e un mare boss, aproape la fel de mare ca Divinitatea (dar nu chiar la fel de mare).

În sfârșit, Andrei se duce în cluburi ieftine, dar care se vor a fi ”de fițe”, dar bea alcool în prealabil. Nu pentru că alcoolul din club ar fi prea scump pentru situația lui materială, ci pentru că nu consideră normal să dea atâția bani pe băutura pe care o poate procura de la chioșc la jumătate de preț. Acolo, are parte de aventuri frivole cu tinere cu un intelect mic. Nu consideră că ceea ce face este o nedreptate sau o exploatare, ci, dimpotrivă, fiind un om cu principii, i se pare corect ca și aceste fete aflate mult sub potențialul lui intelectual să aibă parte de un pic de bossism, nefiind vina lor că niciuna nu s-ar putea ridica la nivelul lui de bossificare.

Din nou despre Simona Gherghe și Acces Direct


Știu că nimeresc cam ca nuca-n perete cu post-urile mele în mijlocul unei dezbateri de aproape o lună pe tema psihologiei feminine și masculine, începută de Teo, alimentată de comment-uri și reaprinsă de Maki în ultimul post. Dar eu nu-mi găsesc locul în aceste dezbateri, așa că îmi văd de balivernele mele. Voi scrie, din nou, despre ceva ce mă enervează. Și, deși se întâmplă rar, voi scrie, din nou, despre ceva ce mă enervează despre care am mai scris o dată.

Deși sunt foarte multe emisiuni pentru suferizi de sindromul Down la televizor, Acces Direct (în ochii mei) le întrece pe toate. Iar Simona Gherghe trebuie să fie una din cele mai enervante femei de pe suprafața planetei. Îmi este atât de antipatică încât efectiv aș sta în cumpănă înainte să fac sex cu ea, dacă s-ar ivi ocazia.

Alaltăseară îmi serveam liniștit cina. Televizorul rămăsese deschis pe Anena 1, probabil de la vreun program anterior, pentru că nici mama, nici soră-mea nu obișnuiesc să urmărească show-uri de televiziune pentru macaci. Simona Gherghe îi făcuse legătura telefonic Monicăi Tatoiu, aflată în studio, cu George Copos. Aparent, distinsa doamnă avea niscai nemulțumiri legate de sejurul pe care tocmai îl petrecuse la Poiana Brașov, aflată, se știe, în jurisdicția patronului Rapidului. Am urmărit, uitând să mestec, din când în când, de uimire, neștiind dacă să râd sau să plâng, cel mai penibil moment posibil pe care-l putea oferi o maimuță la menopauză. Georgică a fost galant, nu s-a coborât la nivelul ei, deși i se citea furia în tonul vocii. După o scurtă pauză publicitară, în studio au apărut alte două panarame, în locul oligofrenei alcoolice, fostă șefă la Oriflame. Mizil și o horoscopistă. În timp ce fufa cititoare de stele încerca să-l convingă pe Mizil de veridicitatea zodiacului, ăsta o ținea pe Tatoiu în șuturi, ignorând cu desăvârșire trimisa astrelor (dacă aveți curiozitatea, îl puteți vedea pe Serghei aici, mi se pare delicios omul, deși este, în esență, un țăran parvenit).

După ce s-a terminat nebunia, am stat un pic să reflectez. Mi-am amintit că parcă Acces Direct începuse cu mulți ani în urmă, ca o emisiune moderată de un lache pe care nu-l înghițeam (nu mai puțin adevărat e că eu nu prea înghit pe nimeni din televiziune), în care se vorbea despre problemele sociale ale românilor la ora actuală. Tot o porcărie menită să facă rating era și atunci, dar de la discutarea problemelor sociale la voma asta în high-definition pe care ne-o oferă Simona Gherghe e cale lungă. Și că tot vorbim de ciumpalaca asta: nu prezenta cândva știrile din sport, cu o voce ce echivala cu o felație auditivă? Se poate să mă înșel în tot ce am zis în paragraful ăsta (nu, chiar nu urmăresc televiziunea!), dar eu așa îmi amintesc că stăteau lucrurile cu ceva ani în urmă.

În sfârșit, că m-apropii de fundul sacului inspirațional, ideea articolului ăsta este că Antena 1 a trecut într-un downhill teribil de la postul pe care chiar îl respectam cu ani în urmă. Partea ciudată e că face rating. Și dacă la Răzvan și Dani se uită puțini oameni, că nu prind toate subtilitățile, iar la Capatos și Badea, la fel, la Simona Gherghe se uită toți pentru că nu e greu să urmărească o blondă cu un neg sub nas (nu, nu e sexy deloc, știm amândoi că-l poți acoperi, dar tu crezi că-ți dă o aliură de nu știu cum dacă-l ții acolo) care le suge clitorisul lui Tatoiu și astroloaga Cristina și îi dă apă la moară lui Mizil să facă show, că atâta știe să facă.

Cam asta e problema mea. Întrebarea nu e ”de ce există emisiunea asta?”, că e limpede că există pentru că e cerută și urmărită. Întrebarea e ”de ce e cerută și urmărită emisiunea asta?”. Nu se întâmplă nimic constructiv în ea. Sunt doar maimuțe care se ceartă și aruncă cu căcat, în timp ce o parașută blondă aleargă de colo-colo, strângând căcatul care nu și-a atins ținta și aruncându-l spre altcineva, ca să reaprindă flama. Asta e emisiunea noastră de la 6 seara, ora când îți bei berea de după muncă, obosit în fotoliu? De ce?

Știrile PRO TV dintre Crăciun și Revelion


În primul rând, bine v-am regăsit, cititori fideli ai Palmelor Intelectuale. Sper că anul 2012 v-a surprins fericiți și încrezători, iar 1 ianuarie seara, mahmuri, că altfel ar însemna că ați avut o noapte de Revelion regretabilă. Vă urez împliniri și sănătate, și speranță vie, că, altfel, am ajunge cu toții la balamuc. Dar enough cheap talk, să trecem la post-ul în sine.

Jur că am văzut cele mai tari Știri PRO TV de seară în data de 26 decembrie 2011. Am să-mi notez ziua asta în calendar, și nu ca a doua zi de Crăciun, ci ca ziua în care PRO TV-ul mi-a dat mucul. Nu, nu vă speriați, n-au lipsit accidente, crime și violuri, dar am văzut cele mai ironice și sarcastice reportaje despre obiceiurile românilor pe care eu le scuip în gură de ani de zile. Nu numai că sunt surprins că un post de notorietate națională împarte aceeași părere cu mine, dar mă șochează (și mă umple de fericire, totodată) faptul că ele au fost prezentate în cadrul celui mai important buletin de știri al zilei, la oră de maximă audiență! Am avut un orgasm continuu timp de 15 minute, cât am văzut cele ce urmează. Dar, concret:

Unul din reportajele care mi-a plăcut cel mai mult a fost cel despre plăcerea românului de a merge la mall. Cum mirificul site stirileprotv.ro nu ne permite ceea ce ne permite youtube-ul, va trebui să mă limitez să vă las link-ul către știre. După vizionare, spuneți voi dacă nu vă unge pe suflet, dacă nu este absolut minunat să vezi dobitoci care declară, să-i audă o țară întreagă, care sunt motivele pentru care se duc ei la mall. Preferata mea e puștoaica aia cu cafeaua în mână care ne spune că merge la mall pentru că e ”la modă”. Voi vă dați seama cât de imbecilă trebuie să fie fata aia? Deși, de obicei, nu duc lipsă de imaginație când vine vorba de comparații, creierul meu s-a oprit, pur și simplu, când am auzit-o. Cred că cel mai cinstit ar fi să spun că e mai interesant să urmărești un macac într-un mediu nou decât să asculți o conversație la respectiva cafea cu respectiva vită. Apoi, mai e puțoiul care zice că vine la mall pentru că părinții sunt acasă. Aveți cuvântul meu de onoare că nu găsesc un dram de logică în declarația ăstuia. Adică, sigur, motivul pentru care a plecat de acasă e că acolo nu putea face anumite lucruri pe care și-ar dori să le facă. Obiectiv, la mall nu poți fuma iarbă sau trage pe nas cocaină (că, după fața imbecilului, mă gândesc că la asta-i zbura lui gândul). Sau, mă rog, poți, dar e mai simplu să faci asta în spatele blocului tău, unde sigur îs mai puține camere de filmat și gardă decât la mall. Iar despre burtosul cu cazinoul nu mai zic nimic. Avea cazino și în fața blocului, oriunde-ar sta. Pentru că oriunde există oameni cu o muie ca ăstuia, sigur vor fi și cazinouri. Și dacă nu sunt, se vor construi. Că toți ăștia vor cazinouri. Și, ca să nu părăsim știrea, așa, pur și simplu, vă las cu o scurtă pauză muzicală, după care continuăm:

Petrecăreții de Crăciun mi-au mers la inimă. Știrea în format video o puteți găsi aici. Era formidabil să vezi toate maimuțele astea bete care se sparg în figuri în prima zi de Crăciun, fie la restaurante, acasă sau oriunde altundeva. Bine, orice, dar absolut orice aș zice nu se poate compara cu uragantanul de la finele reportajului. Sincer, sincer, nu sunt suficiente cuvinte în vocabularul limbii române să descrie cum îmi cântau heruvimii în urechi când l-am văzut pe ăsta, rotindu-se, sugându-și burta, lovindu-se peste ea, arătându-ne mușchii și (atenție!) fiul dezamăgit de tatăl său din colțul din dreapta al ecranului care apare fugitiv.

Ultima știre (pentru că pe cea cu Crăciunul petrecut în cluburi nu am găsit-o în format video și ar fi păcat să nu avem material pe care să discutăm), este cea cu imbecilii de la ski. O puteți accesa aici. Asta va avea nevoie de mai multă analiză decât precedenta, pentru că, pe cât m-a amuzat să văd toți gibonii ăia cu un sistem nervos central de complexitatea celui al unui parameci căzând și rupându-și picioarele și gâturile (nu, sincer, nu am nutrit nici măcar un pic de compasiune pentru ei), m-a scos din sărite perspectiva întâlnirii mele cu respectivii data viitoare când voi merge la ski. Și nu știu cum să vă spun, dar pe păsărica aia blondă care avea echipament ”de vară”, nu o iertam dacă o vedeam întinsă pe jos în fața mea, în timp ce eu cobor panta. Cât despre faptul că ”e bestial, șefu’”, o fi, dar cu certitudine argumentul irefutabil conform căruia ”distracția se mai încheie și la spital” nu îmi conferă gânduri îmbucurătoare cu privire la posibilitatea ca IQ-ul general să fi crescut în 2011, cum ne spunea Teo în precedentul său articol. Scuze, prietene, nu ai observat tu ce trebuia, sunt mai proști ca oricând. Ba chiar pot susține cu tărie că au depășit orice record imaginat de mine vreodată.

În fine, acestea fiind zise vă doresc doar toleranță multă sau măcar îndurare din partea judecătorului, pentru că de maimuțe nu scăpăm. Sunt tot mai multe, tot mai proaste și (dacă până acum nu era așa) tot mai periculoase pentru noi.

Dați-mi un trib care să mă creadă Dumnezeu și-o mitralieră


Acest articol este cel care încheie dezbaterea începută acum câteva zile, cu Românii sunt deștepți.ro, și continuată ieri, cu Mesaj pentru Europa. Ideea mi-a venit tot sâmbătă, când reflectam la post-ul pe care urma să-l scriu după discuțiile avute cu tata pe marginea imaginii românilor în străinătate. Fiind, însă, prea multe de dezbătut (și – de ce să mint? – prea mult de scris), am conchis că inspirat ar fi să rup articolul în două. În altă ordine de idei, ceea ce veți citi mai jos diferă ca și tonalitate de ce ați citit ieri, ceea ce ar fi făcut un pic tripantă lecturarea unui singur post, ce încropea cugetările mele din articolul precedent cu ce urmează. Îmi place să cred că am dublă personalitate, deși mulți din cei ce nu mă cunosc ar spune că am o problemă la cap. Bine, poate și unii din cei ce mă cunosc.

Cei ce-au stat măcar juma’ de oră de vorbă cu mine la o bere sau m-au citit pe Evident, tot Rolemodelism știu că sunt un individ tranșant. În sensul practic al cuvântului. Mie-mi plac soluțiile simple, eficiente și cu efecte imediate. Nu mă încurc cu etica sau moralitatea, e ca și cum mi-aș pune singur bețe-n roate. Dacă am o problemă, căreia vreau să-i găsesc o rezolvare, și am ajuns la o potențială soluție, îmi pun trei întrebări: ”Se poate face?”, ”Va funcționa?” și ”Voi remarca schimbări în bine imediat după ce implementez soluția?”. Dacă răspunul la toate trei e ”da”, ăla e răspunsul corect. Cred că vă dați seama unde vreau să ajung cu ce am scris mai sus.

Nu, dragii mei, nu propun un genocid la nivel național (deși rânjesc când mă gândesc la o clădire de zece etaje în flăcări, plină până la refuz cu cei care au fost în Bamboo sâmbăta trecută, cei pentru care o ieșire în oraș înseamnă un suc băut în AFI duminica, la prânz, și cei care chiar se cred șmecheri dacă vorbesc tare la telefon în mijloacele de transport în comun despre banii câștigați la pariuri, pizdele pe care le-au futut cu o seară-n urmă și cum o să-i bată pe ăia care au zis ceva de rău despre ei, ”să moară familia mea”), ci o soluție în urma a cărei implementări ar fi mai puțină cenușă și mai puțin sânge de curățat. Nu mai zic de cadavre. Dar iar deviez și o să ziceți că-s un psihopat și un pericol pentru cei care mă citesc și chiar mă cred.

Propun o mână de fier la cârma țării care să taie în carne vie (mai mult la figurat, dar și la propriu, dacă situația o cere) când vine vorba de deciziile luate. Vorbesc de un om deștept, fără procesor de conștiință, care știe cum ieșim din situația în care ne aflăm și care nu are remușcări să ia decizii care unora li se par deplasate.

În primul rând, toți ar trebui să muncească. Absolut toți, imediat de cum au devenit majori. Dacă ai o educație în desfășurare (facultate sau liceu, pentru cei mai slabi de înger) sau ești pensionar, poți să zaci, ți se permite, pentru că fie ai făcut ceva până acum, fie urmează să faci, și educația și munca, într-adevăr, nu ar trebui să se amestece. Dacă ai pământ (dovedit prin acte) pe care-l muncești, iar ești OK. Dar toți cei care freacă pula pe după blocuri și joacă la pariuri sau cei cărora le dă tata banu’ și ei nu fac decât să-l redirecționeze spre cafenele din Dorobanți trebuie puși la muncă. Desfășurarea evenimentelor e simplă, din punctul meu de vedere: razii constante și aleatorii. Te-am prins pe stradă și mi se pare că ai față de respiraci pe gură, te-ntreb dacă ești angajat. Îmi spui că da, că doar n-oi fi prost să-mi spui că nu. Te-ntreb unde, inventezi ceva pe loc, dau un telefon, verific, nu-i așa. În primul rând, amendă că m-ai mințit și nu respecți legea dată în prealabil. Începi să te smiorcăi că ai încercat să te angajezi, dar nu te ia nimeni că n-ai experiență sau gen. Dau două telefoane, ești angajat. Mâine te prezinți la REBU la 9 dimineața, că atunci îți începe tura. Începi să faci pe nebunul că tu nu ești gunoier și e sub demnitatea ta. Amendă că mă scoți din sărite și două scatoalce, ca să taci dracu’ din gură. Și, dacă mâine nu ești la 9 la REBU, vin iar după tine, de data asta, și cu doi malaci fără creier care te pot convinge, într-un fel sau altul, că legea e lege și tu, un cârnat figurant, nu ești mai presus de ea. Și, dacă nici după asta, nu te prezinți la REBU, o ținem tot așa până te prinzi că efectiv nu ai alternative și vii la muncă. Sau până încep să te doară oasele, dacă chiar nu ai fost binecuvântat cu darul deducției.

În al doilea rând, anumite chestii legate de libertatea de exprimare trebuie controlate. Nu zic să ne întoarcem în comunism, dar un pic de decență în comportamentul în spații publice mi se pare imperios necesară. Am să dau un exemplu, diferit de clasicul scenariu cu cocalarul îmrbăcat în roz în tramvai. Admitem că nu e Halloween și, totuși, tu insiști să ieși pe stradă într-o rochie lungă și neagră, bocanci până la genunchi, cu ținte, jumătate din față acoperită de machiaj negru și brățări de piele pe mâini, ce se întind până la la cot. Pe lângă aspectul de vrăjitoare sau fantezie sexuală eșuată, mai ai și atitudinea aia clasică gotherilor aroganți care șed într-un loc bând bere la PET și fumând Lucky Strike roșu, din principiu, nu că le place, și se uită cu dispreț spre trecătorii care fumează țigări slabe, cu filtrul alb, poartă blugi și cămașă sau stau la terasă și beau whisky. Și lăsând toate astea la o parte, ceea ce faci tu greșit este că vociferezi. Practic, ce încerc să zic este următorul lucru: mă doare-n cur cum te-mbraci, mă doare-n cur ce atitudine ai și ce gândești. Dacă mă deranjezi pe mine sau pe alții prin tonul glasului tău sau cele spuse, amendă și, la a doua abatere, bătaie zdravănă că, până la urmă, și omul e un animal ce poate fi dresat.

În al treilea și ultimul rând (cel puțin în acest post), românul trebuie învățat să păstreze curățenia. Orice s-ar spune, avem o țară foarte frumoasă. Din punct de vedere geografic, am fi ipocriți să ne plângem cu privire la ce ne-a lăsat natura. Și, pe lângă curățenia în natură, bineînțeles, trebuie controlată curățenia în mediile urbane și rurale. Coșuri de gunoi răsfirate strategic, să zicem, unul pe o rază de 20 de metri, cu o scrumieră alături. Că nu se aruncă chiștoacele aprinse unde se aruncă ambalajele de croissante. Cum te-am văzut că ți-ai scuipat guma de mestecat pe jos, amendă. Mâine ai aruncat pachetul de țigări pe jos, amendă. În câteva zile, când descoperi că ți s-a dus juma’ de salariu pe amenzi, o să te cumințești.

Ca o completare, menționez că pentru implementarea acestor măsuri nu este necesară decât voința și un control amănunțit cu privire la amenzile despre care am tot vorbit în rândurile precedente. Iar dacă se descoperă că amenzile nu au fost plătite, cum zice Uzzi, ”venim la tine-acasă”. Luăm ceva ce considerăm că echivalează cu valoarea amenzii, să zicem, televizorul, și aia e. Pe următoarea ai să o plătești. Ah, și mai e nevoie de cunoștințe despre anatomia umană, că nu-i OK să-l bagi în spital pe ăla care și-a aruncat chiștocul pe jos în stația de troleu, dar să-l faci să nu-și mai simtă pulpa dreaptă vreo 5 ore i-ar putea fi învățătură de minte.

Cam astea ar fi, zic eu, principalele soluții care ar rezolva peste jumătate din problemele românilor. Dacă muncești, ești civilizat față de alții și față de mediul înconjurător, deja ai mai puțin timp și mai mult bun simț. Astfel, încetul cu încetul, celelalte probleme și-ar găsi rezolvarea de la sine. Și aici vorbesc de incultură, cheltuieli nesăbuite sau atitudinea de plângăcios. Teoria după care se ghidează cele mai de sus e foarte simplă. Nu-mi amintesc exact de unde e, dar sună cam așa: ”Nu știi, te învățăm. Nu poți, te ajutăm. Nu vrei, te obligăm.”.

Până la următoarea transmisie, din buncărul propriilor mele gânduri, totodată constructive și dăunătoare, al vostru, The Role Model.

Post Navigation