Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “sac”

Acțiunea Instrumentalul: Ghidul mâncătorului corporatist


Chiar mă panicam la un moment dat că rămânem fără alte guest-entry-uri. Dar cum sacul de resurse într-ale trolling-ului este fără fund, dacă știi unde să cauți, destinul a convins-o pe Irina că i-ar fi util să își expună cunoștințele de psihologie, combinate cu stilu-i sarcastic aproape inconfundabil, când se străduiește, și pe Palme Intelectuale. Sper că ce urmează nu e un one-time only și Irina nu e un one-hit wonder.

Fiindcă nu ne cunoaştem încă, fiind invitată pe acest blog (mulțumesc cu această ocazie, Vladuts), îmi voi permite să troll-ez pe o temă care mă macină de ceva timp. Şi, pentru că am avut dispoziție creativă, adică irascibilitate acumulată timp de 7 ore pe tren, aglomeraţie de nu mai am unde să mă chircesc, nas ca o stropitoare din cauza răcelii şi încă muuult muuult timp până la destinaţie… o să vă spun pe şleau ce trăsături de personalitate sunt căutate de către angajatori/corporaţii. Sau, mai bine zis, ce te predispune la „spălarea pe creier”.

Având în vedere rădăcinile mele puternice în psihologie, o să vă dau şi argumente din tărâmul psihanalizei. Totuşi, o să vă rog a-mi ierta lipsa de încărcătură teoretică, însă am simţit nevoia să keep it simple.

Chiar fără să ne dăm seama, fiecare primește o etichetă încă de la primul interviu. Sales? R&D? Accounting? Supply chain? Ce ţi se potriveşte? Şi cum îşi dau seama superiorii care este locul potrivit pentru tine?

Clasificarea modelelor de personalitate ce a luat amploare în rândul corporaţiilor poartă denumirea de  „Big Five”. Aceste modele au în vedere:

Extrovertirea – Persoana este entuziastă, orientată către acţiune și profită de ocazie (spre deosebire de cea rezervată, timidă si liniştită) – a.k.a. „vânzătorul”.
Agreabilitatea – Persoana este cooperantă, caldă si agreabilă (și nu dezagreabilă, suspicioasă și neprietenoasă) – a.k.a. „naivul”.
Conştiinciozitatea – Persoana este harnică, organizată şi demnă de încredere (spre deosebire de cea leneşă, dezorganizată şi nesigură) – a.k.a. „şoarecele de bibliotecă”.
Stabilitatea emoţională – Persoana este calmă și sigură pe sine (spre deosebire de cea nesigură pe sine, anxioasă si depresivă) – a.k.a. „omul bun la toate”.
Deschiderea către noi experienţe („openness to experience”) – Persoana este creativă, curioasă și avre o cultură bogată (și nu o persoană practică cu interese limitate) – a.k.a. “the addict”.

După efectuarea unor studii repetate folosind modelul mai sus menţionat, s-a demonstrat faptul că angajaţii introvertiţi şi cei conştiincioşi sunt cei mai puţin pasibili de a absenta de la locul de muncă, ceea ce nu mi se pare deloc surprinzător. Cum ţi-ai putea imagina o dimineaţă de luni, în care tu te târăşti efectiv la job, cu cămaşa ieşind din pantaloni şi cafeaua pe care tocmai ai vărsat-o pe tine, fără acei geeks care au ajuns cu jumătate de oră înaintea ta, au dus deja cafeaua pe biroul şefului asezonată cu the perfect amount de pupat in cur!?

Extrovertiţii tind să aibă salarii mai mari, să primească mai multe promovări şi sunt mai mulţumiţi de cariera lor. Altfel spus, ăştia sunt oamenii care dau din gură mai mult decât Dan Negru în orice ipostază, suferă de ei şi, cel mai grav, când îi dai afară pe uşă intră înapoi pe geam. Un adevărat asset pentru companie!

Pentru manageri, stabilitatea emoţională şi extrovertirea sunt trăsăturile de top. În cuvinte mai putin pompoase, trebuie să-şi stabilească dominanţa. Ca în sălbăticie, supravieţuire prin intimidare! Doar trebuie să justifice şi ei salariile alea cumva.

Oamenii cu funcţii de conducere sunt mult mai deschiși la noi experiențe, cum ar fi desfătarea cu alcool, substanţe ce aduc „fericirea” sau orice altceva este interzis de religie sau etică, în principiu. Există două posibile cauze pentru un astfel de comportament:

– încercarea de a uita că, de fapt, sunt prostituate profesional.

– opulenţa sau apanajul oamenilor „de succes” din ziua de azi.

Sinceră să fiu, nu ştiu care dintre cele două motive este câtuşi de puţin flatant, vă las pe voi să alegeţi.

Funcționarii sunt cei mai conștiincioși, dar ei sunt mai puţin deschişi la schimbare, ca orice şoarece de bibliotecă ce se respectă. Îi dai ceva de făcut, îşi bagă nasul în cărţi/PC (în cazul nostru), şi mai iese de acolo în momentul în care a rezolvat task-ul. Win-win situation: funcţionăraşul nostru a rezolvat treaba înainte de deadline, şeful şi-a mai check-uit un reminder din calendar.

Punând în valoare aceste informaţii, companiile care se axează pe creşterea talentelor aplică modelul „Big Five”  pentru a-şi cunoaşte mai bine candidaţii şi pentru a le oferi un post care să li se potrivească (…sau nu). Ce se ascunde în spatele acestor cuvinte? În primul rând, companiile nu se axează pe creşterea talentelor, iar cele care au bunăvoinţa de a face asta nu ne sunt accesibile nouă. În al doilea rând, o să-ţi fie evaluate atributele, însă nu pentru a determina ce post ţi se potriveşte, ci în ce post ai fi mai uşor de controlat. Nici un superior nu îşi doreşte compeţie şi cu atât mai puţin să-i fie suflat în ceafă, oricât de mult s-ar chinui să nege asta.

Aşadar, dragii mei, survival of the fittest! Dacă nu te ştii capabil să disimulezi măcar unul dintre aceste tipuri de caracter, înseamnă că nu eşti un candidat viabil pentru companie şi CU SIGURANŢĂ CV-ul tău va rămâne în baza de date şi vei fi contactat imediat ce apare un open-ing! Dar imediat!! Tu vei fi primul contactat!!!

Recomandarea mea ar fi să ne gândim bine de tot cât suntem de dispuşi să ne transformăm într-o marionetă a sistemului, şi, dacă suntem, să şi alegem: Vânzătorul? Şoarecele de bibliotecă sau omul bun la toate?

Vă las să va gândiţi la asta şi vă urez o săptămână în care să zâmbiţi realist.

by Irina

Din nou despre Simona Gherghe și Acces Direct


Știu că nimeresc cam ca nuca-n perete cu post-urile mele în mijlocul unei dezbateri de aproape o lună pe tema psihologiei feminine și masculine, începută de Teo, alimentată de comment-uri și reaprinsă de Maki în ultimul post. Dar eu nu-mi găsesc locul în aceste dezbateri, așa că îmi văd de balivernele mele. Voi scrie, din nou, despre ceva ce mă enervează. Și, deși se întâmplă rar, voi scrie, din nou, despre ceva ce mă enervează despre care am mai scris o dată.

Deși sunt foarte multe emisiuni pentru suferizi de sindromul Down la televizor, Acces Direct (în ochii mei) le întrece pe toate. Iar Simona Gherghe trebuie să fie una din cele mai enervante femei de pe suprafața planetei. Îmi este atât de antipatică încât efectiv aș sta în cumpănă înainte să fac sex cu ea, dacă s-ar ivi ocazia.

Alaltăseară îmi serveam liniștit cina. Televizorul rămăsese deschis pe Anena 1, probabil de la vreun program anterior, pentru că nici mama, nici soră-mea nu obișnuiesc să urmărească show-uri de televiziune pentru macaci. Simona Gherghe îi făcuse legătura telefonic Monicăi Tatoiu, aflată în studio, cu George Copos. Aparent, distinsa doamnă avea niscai nemulțumiri legate de sejurul pe care tocmai îl petrecuse la Poiana Brașov, aflată, se știe, în jurisdicția patronului Rapidului. Am urmărit, uitând să mestec, din când în când, de uimire, neștiind dacă să râd sau să plâng, cel mai penibil moment posibil pe care-l putea oferi o maimuță la menopauză. Georgică a fost galant, nu s-a coborât la nivelul ei, deși i se citea furia în tonul vocii. După o scurtă pauză publicitară, în studio au apărut alte două panarame, în locul oligofrenei alcoolice, fostă șefă la Oriflame. Mizil și o horoscopistă. În timp ce fufa cititoare de stele încerca să-l convingă pe Mizil de veridicitatea zodiacului, ăsta o ținea pe Tatoiu în șuturi, ignorând cu desăvârșire trimisa astrelor (dacă aveți curiozitatea, îl puteți vedea pe Serghei aici, mi se pare delicios omul, deși este, în esență, un țăran parvenit).

După ce s-a terminat nebunia, am stat un pic să reflectez. Mi-am amintit că parcă Acces Direct începuse cu mulți ani în urmă, ca o emisiune moderată de un lache pe care nu-l înghițeam (nu mai puțin adevărat e că eu nu prea înghit pe nimeni din televiziune), în care se vorbea despre problemele sociale ale românilor la ora actuală. Tot o porcărie menită să facă rating era și atunci, dar de la discutarea problemelor sociale la voma asta în high-definition pe care ne-o oferă Simona Gherghe e cale lungă. Și că tot vorbim de ciumpalaca asta: nu prezenta cândva știrile din sport, cu o voce ce echivala cu o felație auditivă? Se poate să mă înșel în tot ce am zis în paragraful ăsta (nu, chiar nu urmăresc televiziunea!), dar eu așa îmi amintesc că stăteau lucrurile cu ceva ani în urmă.

În sfârșit, că m-apropii de fundul sacului inspirațional, ideea articolului ăsta este că Antena 1 a trecut într-un downhill teribil de la postul pe care chiar îl respectam cu ani în urmă. Partea ciudată e că face rating. Și dacă la Răzvan și Dani se uită puțini oameni, că nu prind toate subtilitățile, iar la Capatos și Badea, la fel, la Simona Gherghe se uită toți pentru că nu e greu să urmărească o blondă cu un neg sub nas (nu, nu e sexy deloc, știm amândoi că-l poți acoperi, dar tu crezi că-ți dă o aliură de nu știu cum dacă-l ții acolo) care le suge clitorisul lui Tatoiu și astroloaga Cristina și îi dă apă la moară lui Mizil să facă show, că atâta știe să facă.

Cam asta e problema mea. Întrebarea nu e ”de ce există emisiunea asta?”, că e limpede că există pentru că e cerută și urmărită. Întrebarea e ”de ce e cerută și urmărită emisiunea asta?”. Nu se întâmplă nimic constructiv în ea. Sunt doar maimuțe care se ceartă și aruncă cu căcat, în timp ce o parașută blondă aleargă de colo-colo, strângând căcatul care nu și-a atins ținta și aruncându-l spre altcineva, ca să reaprindă flama. Asta e emisiunea noastră de la 6 seara, ora când îți bei berea de după muncă, obosit în fotoliu? De ce?

Iubiți și câinii vagabonzi


Pornim de la bun început de la premisa că, dacă stai să asculți pe cineva a cărui cea mai celebră melodie e despre o lume ”în care vei găsi numai copii”, ai o problemă. Scuzele mele, iubitori ai muzicii anilor 1800, accept eu multe chestii depravante, dar pedofilia chiar nu e OK.

De ce scriu eu acest post? Pentru că m-au exasperat status-urile umaniste și pozele emoționante de pe facebook, articolele din ziare, televiziunile și chiar și reclamele de la televizoarele din stațiile de metrou. Unde sunt vremurile în care puteai aștepta liniștit șobolanul să te ducă la muncă citind ultimele inepții ale lui Becali și ce-ți rezervă astrele?

Dar nu despre asta e vorba. Coceam eu de ceva vreme post-ul ăsta, dar, inspirat de Maria, inspirată, la rându-i, de Radu, am decis să nu mai aștept să-l finisez și să-l cizelez, așa că-l scuip direct.

Ucideți câinii vagabonzi! Bastarzii ăia puricoși care mă latră pe mine când vin împușcat de alcool la 3 dimineața acasă. Ghemotoacele alea de blană patrupede, pline de boli, care mă urmăresc până în faţa blocului când îmi iau 2 cheesburger-i de la McDrive. Maşinăriile alea vii generatoare de căcat care îmi înseninează mie dimineaţa, pe drumul înspre stația de tramvai. Să fim serioși, argumentul ”uită-te pe unde mergi” nu se aplică și aici. Chiar nu e OK să troneze pe fiecare trotuar câte un rahat puturos, atât timp cât noi ne-o ardem gen Uniunea Europeană.

Aici, Radu a cam acoperit (într-o manieră destul de civilizată, pentru stilul lui) toate argumentele clasice ale low-life-rilor care fac flash-mob-uri pentru ”a crește awareness-ul asupra situației”, iar Maria, aici, l-a completat. Delicat, că e fetiță.

Prin urmare, eu v-o spun direct și pe șleau, că alte modalități de transmitere a mesajului nu mai știu: nu vă mai căcați pe voi. Vreți să-i salvați? Luați-i acasă, nu știu nicio lege care să vă oprească. Duce-ți-i la veterinari, aruncați economiile de o viață pe deparazitare și trăiți-vă următorii 10 ani rupând de la gura voastră ca să mănânce potaia. Dar… ce contează ceva atât de platonic precum hrana, când hrana sufletului e cea care contează? Când leșinați cu sacul de 5 kile de Pedigree pe drumul de la Cora spre casă, să văd dacă vă vomită Azorel în gură să vă asigure substanțele nutritive pentru a vă săvârși călătoria. Iar am deviat.

Ideea e: înainte să începeți să dați din gură, să-mi spamați mie homepage-ul de facebook și să protestați în Izvor, gândiți un pic. Avem soluții? Care? Sterilizarea? Parcă am încercat-o, n-a ținut. Adăposturi? Mi-amintesc și ceva de genul ăsta, dar dihăniile sunt tot aici. Avem altele? Nu. Tocăniță pentru chinezi din ei, atunci.

Post Navigation