Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “sâmbătă”

Sunt oameni și oameni


După ce ne-am dezvoltat un pic în ultimul articol, tura asta am reușit să pregătesc un rage de mișto-uri de ultimă speță despre oameni pe care îi detest… din părți. Poate data viitoare. Am pentru voi altceva de data asta. Am făcut teasing pe Evident, tot Rolemodelism la articolul ăsta acum două zile, frumos e să mă țin de cuvânt, nu? Să purcedem, dar.

Să menționăm că acum două seri mă gândeam să mă leg de un singur tip de oameni și o singură caracterstică ce m-a impresionat profund pozitiv, cum nu mi s-a mai întâmplat de mult. Rareori trezesc în mine oameni sentimente pozitive, de obicei reușesc să-mi trezească instinctul sălbatic (dacă aș fi un leu domestic, adică. Sunt sigur că v-ați prins la ce mă refer). Ei, de data asta s-a întâmplat și chiar m-am bucurat, în sinea mea, că nu sunt așa putred cum mă consider. Azi am mai asistat la o scenă care m-a făcut să pornesc rotițele imaginației înspre conceperea unui film cu final fericit, în care eu îi calc pe mâini și pe picioare cu motostivuitorul pe băjeții pe care i-am văzut. Menționez că în filmul respectiv îi priveam în ochi și rânjeam. Mi-am mai amintit o scenă de sâmbăta trecută și gata! Am schimbat în 10 minute structura unui articol despre oameni de calitate. Sunt putred, m-am liniștit.

Mergeam spre oficiul poștal din Pantelimon să ridic un colet sâmbătă (naivul de mine, aveam să aflu că acest oficiu poștal particular e închis sâmbăta). Tramvaiul 16, pe la Delfinului. Cu o stație înainte să cobor urcă un individ în tricou cu pielea de pe mâini plină de cute și cicatrici. Abia se închid ușile și bineînțeles că se dezbracă de tricou să ne arate cum l-a remodelat incendiul pe care-l supraviețuise (cum am presupus eu, ignorându-i povestea tragică pe care a început să o turuie, ce avea ca scop să ne ușureze de bani). Omul era, într-adevăr, diform, dacă a trăit, cu adevărat, un accident tragic, sincer, mi-ar părea rău de el. Ce m-a enervat la el era legat de atitudine. O doamnă l-a rugat să-și pună tricoul pe el pentru că sperie copiii și nu-i face nici lui bine să stea dezbrăcat în început de februarie în tramvai. El s-a oripilat și a întrebat-o ce ar trebui să facă, ”nu vedeți cum arăt?”. Atunci, flacăra a mocnit în mine, dar nu m-am exteriorizat. Am vrut să-l întreb de ce nu ia în considerare să se ducă la muncă. Avea ambele mâini funcționale, picioarele de asemenea, gura părea că merge, sunt o groază de locuri de muncă ce nu presupun să te afișezi unui public în blugi pentru a-i vinde (nu ar fi avut mare succes ca model, asta e sigur). Mi-am amintit de un individ de care-mi povestise un prieten de-al meu, care, în lipsa unui picior muncește într-un birou de multinațională și câștigă decent pentru vârsta lui. El nu s-a gândit să cerșească în tramvai.

Azi am ieșit să fumez o țigară până venea comanda la KFC (vai, cât de greu se mișcă ăștia de la Eminescu!). În 30 de secunde apare un băiat poate ceva mai în vârstă ca mine, urât de zici că l-a desenat mă-sa pe LSD cu stânga. Ghinionul lui, ce să zic. Se apucă să dea cu mopul pe rampa aia minusculă de marmură sau ce Cristos pe tricicletă o fi. În alte 30 de secunde ies și doi malaci de la ISG Security (jur că nu am văzut niciodată o asemănare mai mare între un porc și un om, ceea ce e ironic, având în vedere că lucrează la KFC) dinăuntru și se apucă să-l ia la mișto. Dar mișto crunt. ”L-am văzut ieri la televizor pe frati-tu. Klitschco ăla, rusnacul. Căpățânos și urât, așa, ca tine.”. ”Ce vreți, mă, voi n-aveți treabă?” se rățoiește ăsta micu’, ștergând în continuare, cu sârg. ”Hai, ia vezi cum îmi aduci și mie niște șervețele că-ți iau steagul în pulă” (și eu am înjurături dubioase, dar p-asta n-am înțeles-o), zice porcul celălalt. Se mai iau un pic de el și pornesc spre intersecție, în timp ce ăsta intră înăuntru. ”Ia uite-i p-ăia ce s-au blindat, hai încolo” zice iar primul, referindu-se la o țigancă care vindea nuș ce căcaturi pe o masă de plastic, probabil ilegal. Nu le-am zis nici ăstora ce mă gândeam și anume să-i întreb cât câștigă pe lună. Aveam speech-ul pregătit: ”Văd că nu e nevoie să fii nici estetic și nu-ți trebuie nici prea multă școală și mi se pare că e și distractiv. Te iei de oameni fără motiv și grohăi a râs. Adică, sincer, nu m-aș fi obosit să-mi rup capul într-o facultate și prin multinaționale, dacă știam că poți câștiga comparabil dacă ești un porc cu darul vorbirii și o operație estetică la rât care nu face altceva decât să-și mute hoitul dintr-o parte în alta și să pară șmecher”. Sper din inimă să aibă restanțe la întreținere și să-i dea afară din bloc săptămâna asta, cu tot cu familie și copii și să-i ningă și să-i înjunghie nevestele în timp ce le zic ”nu mai ești așa șmecher ca la KFC acum, nu?”. Menționez că rânjeam în timp ce am scris asta.

Am cam deviat de la articolul original, nu? Hai să vă spun ce bine m-am simțit joi. Am întâlnit doi oameni pe care îi consider acum fascinanți și demni de respect dintr-un motiv extrem de relevant, din punctul meu de vedere. Știu să capteze atenția. Au venit într-un grupuleț în care nu știau pe aproape nimeni în afara celor care i-au adus la ieșirea respectivă și au reușit, cumva, să răpească interesul tuturor prin modul în care vorbeau și experiențele de viață pe care le împărtășeau. A fost incredibil. Am privit fascinat 10 minute cum oamenii ăștia pot conduce o conversație cu niște străini, spunând lucruri cu adevărat interesante, cu un fler ieșit din comun și o naturalețe admirabilă. Iar cel mai important lucru nu e ăsta. Unul din ei i-a programat celuilalt un interviu în aceeași seară, în numai câteva telefoane. Pentru că și Hitler a reușit să capteze atenția celui care-l ascultau, la vremea lui. Doar că ăla a ucis și a incendiat, pe când ăștia doi au dat dovadă de omenie și bunătate gratuită.

Observați cum aspectul pozitiv observat în ultima săptămână la oameni e descris în mai puține rânduri decât cele două negative? Words are very unnecessary. Ideea e că poți fi de treabă, omenos, bun la suflet, cum vrei să-i spui și lumea să te ignore, să nu prezinți atât interes pentru unii (chiar și la fel de omenoși ca tine). Răul primează, nesimțirea se vede și mizeria e promovată. Societatea noastră e putredă, mai putredă ca mine de 100 de ori, iar cei care ar merita mai mult se bălăcăresc în mediocritate, poate frustrați, poate modești și optimiști, dar cei pentru care scaunul electric ar fi o mângâiere comparativ cu ce le-aș face eu conduc liniștiți în bucățica lor, fac bani, mai mulți sau mai puțini, legal sau nu, și nimeni nu le arată cum se simt alții când își arată ei colții. Dar știi cum e, degeaba țip eu dacă alții tac. Și, eventual, o să răgușesc.

Fiecare e liber să tragă orice altă concluzie dorește din ce am expus mai sus.

Anunțuri

Ce mă mai enervează în ultima vreme


Inițial, voiam să numesc post-ul ”titleless”, pentru că nu știam exact despre ce vreau să scriu și plănuiam doar să înșirui o listă de mizerii ale lumii în care trăim la care asist în ultimul timp și să le disec cu o atitudine semi-detestantă, semi-amuzantă. Adică la fel ca întotdeauna. Apoi, mi-am dat seama că cititorii noștri trebuie să știe la ce să se aștepte.

Ceea ce mă aduce la primul punct al listei. În ultima săptămână au fost câte 4 intrări pe zi, în medie, exceptând zilele în care s-a postat (și zilele imediat următoare). Ce s-a întâmplat cu cele peste 50 de like-uri de pe facebook? ”Nu, coaie, ți-am dat like că ne cunoaștem, dar nu am intrat pe pagină, nici nu am văzut despre ce e vorba. Credeam că participi la vreun concurs de strâns like-uri sau ceva.”. Ceea ce e un alt mare căcat, dar ajungem și aici imediat. Păi, bine, mă, agariciule, așa mă știi tu că mi-o ard pe facebook? Cu concursuri de strâns like-uri?

Încerc să las implicarea subiectivă la o parte și o să încerc să tratez obiectiv problema asta: like-urile și share-urile d-ampulii pe facebook. Pornim de la premisa că oricine dă share la ceva doar pentru că în corpul mesajului apare ”dă share dacă” e un bou cu acte. Am mai discutat despre asta. Dar reiau, până o să vi se întipărească bine în pe creierul vostru neted și nu o să mai văd pe homepage ”and 5 other of your friends have shared this”. Și bineînțeles că e o campanie de creștere a awareness-ului sau cerșeală gratuită, de tipul ”salvează o viață donând. Dacă nu poți dona, măcar dă un share”.

Am să-mi fac și eu propria mea campanie pe facebook. De susținere a mea. Sună în felul următor: ”Băiatul acesta (link către profilul meu, unde am poze triste și status-uri lacrimogene că nu pot munci din cauza bolii) a fost diagnosticat cu lene și nepăsare acută. Condiția nu îi mai permite să muncească, dar visul lui este să continue să fumeze și să bea bere. Tu îți poți îndeplini visul, dar lui de ce i-a fost interzis? Donează ACUM (aici cu bold și o culoare țipătoare) o bere sau un pachet de țigări. Dacă nu poți dona, dă share și răspândește vestea. Cu toții merităm o șansă la îndeplinirea viselor!”.

Și ziceam de concursurile de strâns like-uri. ”Fii între primii 100.000 care dă ”like” acestei pagini și primești fără tragere la sorți o pereche de ochelari de soare!”. Serios? Chiar și dacă ar fi ochelari de soare de 5 lei, tot ar însemna 5 miliarde, cine căcat își permite investiția asta pentru a promova ceva pe facebook?

Nu mai înghit crâșmele scumpe. Și faptul că tot mai multe crâșme care erau cândva ieftine, fie devin scumpe, fie se închid și sunt înlocuite de unele scumpe de la bun început. Și aglomerația de pe Lipscani. Sunt o ființă socială, dar nu și vineri și sâmbătă, între orele 18 și 5 a doua zi. E absolut fantastic câtă lumea iese la bere, cu cât entuziasm se înfig în locurile alea detestabile unde Ursus la sticla de 0.33 e 8 lei și face colecție cu satisfacție de sticle goale pe masă. E inuman, când te gândești că sticlele alea costă 3 lei la chioșcul din fața blocului, unde, și acolo, adaosul comercial e lejer 50%. Deci să vinzi așa ceva într-o terasă la 8 lei e exploatare și hoție pe față. ”Nu, dom’ne, că oferim locuri comode și o atmosferă recreantă cu muzică de calitate”.

Pentru mine, comodă ar fi o canapea, dar să fie numai a mea, să mă întind pe ea cum vreau, ca la mine acasă, și să mă scarpin mulțumit la coaie, cât îmi beau berea. Muzica de calitate e de toate tipurile, sunt un tip permisiv, dar dacă te-ai setat pe Vibe FM, că dau mai puține reclame și speri să nu ne prindem, ești chiar măgar. Nu în ultimul rând, atmosfera recreantă e oriunde, dar nu la mizeriile astea de terase, unde corporatiști frustrați deschiați la doi nasturi de la cămașă, afișându-și lănțicul de aur, refulează cu o falsă voioșie căcaturile petrecute la muncă o săptămână întreagă. Se îmbată în 3 ore din bere slabă, că-s morți de oboseală, urlă, încercând să-i acapareze pe toți, dar vorbind numai cu cei de la masa lor, lasă bacșiș 25% (”numai țăranii lasă 10%”) și se duc acasă, petrecând o noapte în fața laptop-ului la un sezon de ”How I met your mother”.

Dar hai să vorbim un pic și de cluburi, că aici se încheie loop-ul vieții sociale, pornind de la facebook și trecând prin terasă. Am zis Ursus la 0.33 8 lei? Aici ești norocos dacă mai găsești bere. Nu că se vinde ca pâinea caldă, ci că nimeni n-o cumpără și e ridicol pentru un patron să investească în ceva ce nu se vinde. Aici se beau cocktail-uri sau tării cu multă gheață. Și nimic nu costă mai puțin de 10 lei, orice ar fi. Poate shot-urile, alt concept stupid, care e cea mai apropiată chestie de droguri (care, apropo, sunt ilegale, dar absinth-ul, nu). Intri, lași 10 lei la intrare și te simți privilegiat că poți respira același aer îmbâcsit de transpirație și fum de țigară cu celelalte drone sătule până peste cap de cele 5 zile cu 10 ore petrecute la birou în costum în fața unui laptop. Abia așteptai să ieși din sacou și să porți ceva mai lejer, așa că ți-ai luat niște blugi strâmți și o cămașă cambrată. Să simți că e o provocare orice mișcare.

Cauți masă, nu e masă, ți-au luat-o înainte alte drone, mai agile, care au rezervat (consumația obligatorie 100 de lei de persoană, bineînțeles). Te duci la bar, decis să te simți bine în noaptea asta. Comanzi un shot de tequila, lași 10 lei, îl dai peste cap, parcă nu și-a făcut efectul. Mai dai unul, apoi pleci mulțumit cu un whisky cola să cauți un loc mai aerisit unde să te poți ameți, ca să poți dansa. Flow-ul gândirii acestor maimuțe cu darul vorbirii bine dresate de companiile care le asigură banii necesari satisfacerii viciilor de care se folosesc pentru a uita că muncesc pentru respectivele companii (sesizați ironia?) este infailibil. Cluburile goale nu le plac că sunt nașpa și de-aia nu merge nimeni acolo. Cluburile pline sunt enervante, că e înghesuială. Oamenii beți sunt ratați, dar ei trebuie să se amețească pentru a putea dansa. Și după al treilea shot, începe downhill-ul. Și se miră că se trezesc a doua zi în propriul pat, fără portofel și telefon, întrebându-se ce s-a întâmplat și de ce au zgârieturi pe spate. Și de ce sunt încătușați.

Nu v-ați prins care era tema post-ului? The hopeless people, cei care au ajuns mai departe decât le-ar permite intelectul, care se simt mai importanți decât le permite statutul social și care tratează viața mai inutil decât un elefant care se pregătește să piloteze. Dacă îmi place să spun despre câte unii că sunt ”low-liferi”, ăstia sunt ”no-liferi”. Nu au un scop, nu au perspective, nu au nimic. În afară de bani pe care îi cheltuiesc pentru a uita amarul vieții pe care și-au creat-o singuri. Iar partea cea mai tristă e că toate astea se întâmplă involuntar.

Teo a zis că scrie și el, nu e foarte greu să doboare ștacheta, nu am ridicat-o foarte sus, dar e tot ce am putut scorni în ziua de salariu, înainte să îmi iau niște blugi strâmți și o cămașă, să plec spre Lipscani, să mă așez la o terasă, după care să merg într-un club să mă îmbăt. Ipocrit mai sunt, știu.

Îi doare fix în pulă unde-aruncă o hârtie


S-a întâmplat ce am preconizat. Odată cu reintrarea în domeniul muncii, mi-a revenit inspirația. Pentru că am din nou posibilitatea să observ oameni, întâmplări, aspecte, stereotipuri. Prin urmare, chiar dacă timpul mi-e potrivnic, reușesc să-mi găsesc o oră să vă propun o nouă discuție filozofică pe tema unui curent pe care cu toții l-ați văzut în cotidianul românesc, dar, făcând parte din el, nu i-ați acordat importanță. Vorbesc de nepăsare.

Să lămurim de la bun început despre care nepăsare vorbesc. Sunt, probabil, ultima persoană pe care o cunoașteți care va pleda pentru ajutarea sinistraților din Burundi. Ba chiar și pentru ajutarea sinistraților din Vrancea. Sau de pe strada mea. Faptul că dai niște alimente sau haine sau o sumă de bani să ajuți niște necunoscuți care au fost loviți de soartă nu înseamnă că îți pasă. Înseamnă că ești prost sau, să-i zicem mai elegant, naiv sentimental. Faptul că Mobutu sau țața Floarea va avea o pâine de mâncat mâine nu te afectează în mod direct cu nimic. Îți pasă cel mai mult când o acțiune pe care o întreprinzi (sau nu) te afectează în mod direct și ești conștient de asta, prin urmare, îți canalizezi gesturile astfel încât, la finalul procesului, tu să ieși în câștig. Sau, cel puțin, nu în pierdere.

V-am băgat în ceață? Hai să dăm exemple, că știu că asta vă place cel mai tare în post-urile mele și-ale lui Teo, fie aici, fie pe blog-urile personale. Când împingem la limită posibilitățile hazardului și dăm exemple trase de păr, într-o notă ironică, care vă fură un zâmbet. De cele mai multe ori, ar trebui să vă facă și să reflectați. Dar deviez.

Pornesc chiar de la numele post-ului. ”Cu ce mă afectează pe mine că-mi arunc pachetul de țigări gol pe jos?” o să se oripileze ignoranții. Răspunsul tras de păr este că dacă l-ai prins pe Teo într-o pasă proastă și te-a văzut și te-ai mai și uitat urât la el, s-ar putea să te arunce el pe tine pe jos. Eu aș căuta ceva solid spre care să-ți direcționez capul, că nu-s așa bun la bătaie. De exemplu, un compostor de bilete, dacă suntem în autobuz și te-am văzut că-ți arunci punga de chips-uri în stație, când se deschid ușile. Răspunsul corect, însă, e că tu, personal și direct, contribui la un mediu mizerabil al orașului. Nu contează că toți ceilalți cimpanzei aruncă și ei ambalajul de la Snickers pe jos, ai un minim de bun simț și aruncă-l pe al tău la coșul de gunoi. Nu contează că e departe. Nu o să pățești nimic dacă-l mai ții 30 de secunde în mână sau în buzunar, nu e ca și cum nu era gunoi când încă era ciocolată în el și acum, că ai terminat de mâncat, e. Simte-te tu bine că nu din cauza ta e orașul plin de gunoaie. Chiar dacă, obiectiv, tu nu vei schimba semnificativ cu nimic nivelul de curățenie al orașului, măcar știi că tu faci ceea ce e normal și civilizat.

Mergem la cei care fac gălăgie. Nu-ți place când vecinul de sub tine dă găuri cu bormașina la 4 după-amiaza sâmbăta, nu? Atunci de ce simți nevoia să vorbești mai tare decât toți la telefon în autobuz? Nu ne interesează discuția ta cu Gicu, nu ne pasă cât ai câștigat la pariuri, pe cine-ai futut cu o seară înainte și cât de prost e Relu. Nu ne pasă de absolut niciun detaliu al vieții tale. Mi-e egal dacă ești centaurul orașului, profetul meciurilor de fotbal sau prietenul perfect. Nu te cunosc, ține toate astea pentru tine.

Absolut orice faci când ești în afara spațiului tău privat trebuie să respecte normele elementare de toleranță reciprocă. Așa cum eu nu mă împing în tine când mă sui în autobuz sau aștept la semafor, așa am pretenția să n-o faci nici tu. Dacă stau jos, e pentru că sunt obosit și simt nevoia să stau jos, dar poate îți voi ceda locul dacă voi considera că meriți. Ți-l voi ceda cu siguranță dacă mi-l ceri, dar dacă există blesteme, ai mierlit-o. Dacă cobor la prima, voi sta lângă ușă. Dacă stau lângă ușă și nu cobor la prima, fii sigur că o să mă dau jos pentru a-ți permite ție să cobori și apoi voi urca la loc. Troturarul nu e skate-park, să gonești cu bicicleta sau rolele cât poți de repede și să ai pretenția să mă dau la o parte. Nu sunt dator să miros rahatul câinelui tău în parc și nici nu trebuie să-ți miros sudoarea vara în tramvai, când ți-ai luat cămașa din plastic.

Ia aminte că tot ce faci în afara casei tale ne afectează pe toți și, eventual, se va întoarce la tine. Nu vorbesc de ”what goes around comes around” și mai știu eu ce credințe idioate legate de destin aveți. Vorbesc de faptul că ești o parte activă dintr-un sistem în care și tu trăiești și modul în care acționezi asupra și în interiorul lui îl schimbă într-un fel sau altul. Acea schimbare se va răsfrânge, ulterior, și asupra ta.

Dacă eram un pic mai prost, eram fericit


A venit primăvara. Și, odată cu ea, astenia de primăvară. Pe lângă asta, reintru, încet, dar sigur, în domeniul muncii, dat fiind faptul că sunt în training de 2 săptămâni. Am avut laptop-ul în service timp de 10 zile, iar acum am telefonul în service pentru cine știe cât timp. Deci activitățile mele de bază în timpul liber au fost înlocuite, dată fiind și lipsa de bani, cu nimic. Acestea sunt cauzele care m-au făcut să reflectez profund în ultimele câteva zile. Și să-mi pun aceeași întrebare pe care mi-am mai pus-o de câteva ori și pe care și-au mai pus-o sute de mii și milioane înaintea mea: ”De ce cântăm noi acest cântec?”.

Scuzele mele, încercam o ironie fină la Chirilă. Nu, întrebarea era, de fapt, imposibil de concentrat într-o singură frază interogativă. Era un conglomerat de întrebări, de genul ”ce fac acum?”, ”de ce fac ceea ce fac acum?”, ”ce vreau să fac cu viața mea?”, ”ce fac în privința asta?”, ”sunt fericit?” și, cel mai important, ”voi fi vreodată fericit?”.

Cred că oricine poate deduce că toate întrebările care ocupă în înșiruirea de mai sus o poziție de număr par sunt puse doar pentru că la întrebările care ocupă o poziție de număr impar, răspunsul a fost negativ sau, cel puțin, nu m-a satisfăcut. Dar, spre deosebire de ultimele dăți când am început să reflectez asupra scopului vieții și sensului fericirii, de data aceasta am decis să nu o mai fac de unul singur.

Ce este, de fapt, fericirea? Probabil cel mai abstract termen din lume. Pentru fiecare ea reprezintă altceva. Pentru un copil desculț de la colțul străzii, căruia îi e rușine până și să cerșească și care până acum o lună dârdâia de frig așezat pe guri de canalizare, fericirea e o pâine caldă și proaspătă numai a lui. Pentru Dinu Patriciu nu cred că mai există ceva ce poate obține sau face care să-i mai provoace acest sentiment înălțător, pentru că poate să le facă pe aproape toate, la câți bani și la câtă putere are.

Deci fericirea este ceea ce-ți lipsește? Ce se întâmplă când reușești să obții acel lucru? Ești fericit și-atât? Sau îți setezi un nou target după care să alergi pentru a gusta din nou din dulcele gust al fericirii? Nici așa nu e OK, zic eu. Toată viața să fie o goană după diverse lucruri care crezi tu că îți provoacă fericire, când tu ești, de fapt, dependent de goana în sine.

Atunci, poate sunt lucrurile mărunte care trebuie să te bucure în viață. Un răsărit de soare, un câine care cască simpatic, un zâmbet fugar în autobuz de la o fată drăguță sau un bătrân care nu vrea să-i cedezi locul în tramvai. Dar nici să vezi cum toți prietenii tăi își iau viața pe cont propriu, se mută, își fac o carieră și pun bazele unei familii în timp ce tu te bucuri de mărunțișurile vieții nu-i OK.

Poate că bine ar fi să existe o cale de mijloc. Mă gândesc că dacă ai putea să investești în viitorul tău, să-ți setezei target-uri pe care, dacă le vei atinge, știi că vei fi fericit, în timp ce reușești să ai și un pic de timp de tine și să fii și suficient de open-minded încât să nu lași micile bucurii ale vieții să treacă pe lângă tine, vei fi unul din cei mai realizați oameni din lume. Dar aici e problema, care s-ar fi putut ghici și după cum m-am exprimat până aici. Nu e suficient timp. Niciodată nu le poți face pe toate.

Și așa am ajuns să mă întreb dacă nu cumva fericirea este fix această idee de a încerca cumva să obții un balans între perfecționarea ta ca individ, pe orice plan îți dorești, și profitarea de clipele total întâmplătoare care îți pun zâmbetul pe buze. E important să știi să te bucuri de o bere băută cu cel mai bun prieten al tău pe bordură sâmbătă seara, discutând despre absolut nimic constructiv și, totodată, să lucrezi pentru redactarea lucrării de licență ziua următoare. Și, totuși, ceva parcă tot lipsește.

Scopul acestui articol nu este să vă prezint viziunea mea asupra semnificației cuvântului ”fericire”, deși poate că asta am reușit să fac, chiar și fără să-mi fi propus. Vreau să vă dați cu părerea și să-mi spuneți voi ce credeți că înseamnă fericirea. Și, mai ales, să încercați să dați un răspuns la cea mai profundă din întrebările pe care le-am lăsat în începutul post-ului: ultima. Nu vă grăbiți cu răspunsul. Rumegați-l atent.

N-are foarte mare legătură cu tema, dar chiar vreau să vă las cu melodia asta:

Dați-mi un trib care să mă creadă Dumnezeu și-o mitralieră


Acest articol este cel care încheie dezbaterea începută acum câteva zile, cu Românii sunt deștepți.ro, și continuată ieri, cu Mesaj pentru Europa. Ideea mi-a venit tot sâmbătă, când reflectam la post-ul pe care urma să-l scriu după discuțiile avute cu tata pe marginea imaginii românilor în străinătate. Fiind, însă, prea multe de dezbătut (și – de ce să mint? – prea mult de scris), am conchis că inspirat ar fi să rup articolul în două. În altă ordine de idei, ceea ce veți citi mai jos diferă ca și tonalitate de ce ați citit ieri, ceea ce ar fi făcut un pic tripantă lecturarea unui singur post, ce încropea cugetările mele din articolul precedent cu ce urmează. Îmi place să cred că am dublă personalitate, deși mulți din cei ce nu mă cunosc ar spune că am o problemă la cap. Bine, poate și unii din cei ce mă cunosc.

Cei ce-au stat măcar juma’ de oră de vorbă cu mine la o bere sau m-au citit pe Evident, tot Rolemodelism știu că sunt un individ tranșant. În sensul practic al cuvântului. Mie-mi plac soluțiile simple, eficiente și cu efecte imediate. Nu mă încurc cu etica sau moralitatea, e ca și cum mi-aș pune singur bețe-n roate. Dacă am o problemă, căreia vreau să-i găsesc o rezolvare, și am ajuns la o potențială soluție, îmi pun trei întrebări: ”Se poate face?”, ”Va funcționa?” și ”Voi remarca schimbări în bine imediat după ce implementez soluția?”. Dacă răspunul la toate trei e ”da”, ăla e răspunsul corect. Cred că vă dați seama unde vreau să ajung cu ce am scris mai sus.

Nu, dragii mei, nu propun un genocid la nivel național (deși rânjesc când mă gândesc la o clădire de zece etaje în flăcări, plină până la refuz cu cei care au fost în Bamboo sâmbăta trecută, cei pentru care o ieșire în oraș înseamnă un suc băut în AFI duminica, la prânz, și cei care chiar se cred șmecheri dacă vorbesc tare la telefon în mijloacele de transport în comun despre banii câștigați la pariuri, pizdele pe care le-au futut cu o seară-n urmă și cum o să-i bată pe ăia care au zis ceva de rău despre ei, ”să moară familia mea”), ci o soluție în urma a cărei implementări ar fi mai puțină cenușă și mai puțin sânge de curățat. Nu mai zic de cadavre. Dar iar deviez și o să ziceți că-s un psihopat și un pericol pentru cei care mă citesc și chiar mă cred.

Propun o mână de fier la cârma țării care să taie în carne vie (mai mult la figurat, dar și la propriu, dacă situația o cere) când vine vorba de deciziile luate. Vorbesc de un om deștept, fără procesor de conștiință, care știe cum ieșim din situația în care ne aflăm și care nu are remușcări să ia decizii care unora li se par deplasate.

În primul rând, toți ar trebui să muncească. Absolut toți, imediat de cum au devenit majori. Dacă ai o educație în desfășurare (facultate sau liceu, pentru cei mai slabi de înger) sau ești pensionar, poți să zaci, ți se permite, pentru că fie ai făcut ceva până acum, fie urmează să faci, și educația și munca, într-adevăr, nu ar trebui să se amestece. Dacă ai pământ (dovedit prin acte) pe care-l muncești, iar ești OK. Dar toți cei care freacă pula pe după blocuri și joacă la pariuri sau cei cărora le dă tata banu’ și ei nu fac decât să-l redirecționeze spre cafenele din Dorobanți trebuie puși la muncă. Desfășurarea evenimentelor e simplă, din punctul meu de vedere: razii constante și aleatorii. Te-am prins pe stradă și mi se pare că ai față de respiraci pe gură, te-ntreb dacă ești angajat. Îmi spui că da, că doar n-oi fi prost să-mi spui că nu. Te-ntreb unde, inventezi ceva pe loc, dau un telefon, verific, nu-i așa. În primul rând, amendă că m-ai mințit și nu respecți legea dată în prealabil. Începi să te smiorcăi că ai încercat să te angajezi, dar nu te ia nimeni că n-ai experiență sau gen. Dau două telefoane, ești angajat. Mâine te prezinți la REBU la 9 dimineața, că atunci îți începe tura. Începi să faci pe nebunul că tu nu ești gunoier și e sub demnitatea ta. Amendă că mă scoți din sărite și două scatoalce, ca să taci dracu’ din gură. Și, dacă mâine nu ești la 9 la REBU, vin iar după tine, de data asta, și cu doi malaci fără creier care te pot convinge, într-un fel sau altul, că legea e lege și tu, un cârnat figurant, nu ești mai presus de ea. Și, dacă nici după asta, nu te prezinți la REBU, o ținem tot așa până te prinzi că efectiv nu ai alternative și vii la muncă. Sau până încep să te doară oasele, dacă chiar nu ai fost binecuvântat cu darul deducției.

În al doilea rând, anumite chestii legate de libertatea de exprimare trebuie controlate. Nu zic să ne întoarcem în comunism, dar un pic de decență în comportamentul în spații publice mi se pare imperios necesară. Am să dau un exemplu, diferit de clasicul scenariu cu cocalarul îmrbăcat în roz în tramvai. Admitem că nu e Halloween și, totuși, tu insiști să ieși pe stradă într-o rochie lungă și neagră, bocanci până la genunchi, cu ținte, jumătate din față acoperită de machiaj negru și brățări de piele pe mâini, ce se întind până la la cot. Pe lângă aspectul de vrăjitoare sau fantezie sexuală eșuată, mai ai și atitudinea aia clasică gotherilor aroganți care șed într-un loc bând bere la PET și fumând Lucky Strike roșu, din principiu, nu că le place, și se uită cu dispreț spre trecătorii care fumează țigări slabe, cu filtrul alb, poartă blugi și cămașă sau stau la terasă și beau whisky. Și lăsând toate astea la o parte, ceea ce faci tu greșit este că vociferezi. Practic, ce încerc să zic este următorul lucru: mă doare-n cur cum te-mbraci, mă doare-n cur ce atitudine ai și ce gândești. Dacă mă deranjezi pe mine sau pe alții prin tonul glasului tău sau cele spuse, amendă și, la a doua abatere, bătaie zdravănă că, până la urmă, și omul e un animal ce poate fi dresat.

În al treilea și ultimul rând (cel puțin în acest post), românul trebuie învățat să păstreze curățenia. Orice s-ar spune, avem o țară foarte frumoasă. Din punct de vedere geografic, am fi ipocriți să ne plângem cu privire la ce ne-a lăsat natura. Și, pe lângă curățenia în natură, bineînțeles, trebuie controlată curățenia în mediile urbane și rurale. Coșuri de gunoi răsfirate strategic, să zicem, unul pe o rază de 20 de metri, cu o scrumieră alături. Că nu se aruncă chiștoacele aprinse unde se aruncă ambalajele de croissante. Cum te-am văzut că ți-ai scuipat guma de mestecat pe jos, amendă. Mâine ai aruncat pachetul de țigări pe jos, amendă. În câteva zile, când descoperi că ți s-a dus juma’ de salariu pe amenzi, o să te cumințești.

Ca o completare, menționez că pentru implementarea acestor măsuri nu este necesară decât voința și un control amănunțit cu privire la amenzile despre care am tot vorbit în rândurile precedente. Iar dacă se descoperă că amenzile nu au fost plătite, cum zice Uzzi, ”venim la tine-acasă”. Luăm ceva ce considerăm că echivalează cu valoarea amenzii, să zicem, televizorul, și aia e. Pe următoarea ai să o plătești. Ah, și mai e nevoie de cunoștințe despre anatomia umană, că nu-i OK să-l bagi în spital pe ăla care și-a aruncat chiștocul pe jos în stația de troleu, dar să-l faci să nu-și mai simtă pulpa dreaptă vreo 5 ore i-ar putea fi învățătură de minte.

Cam astea ar fi, zic eu, principalele soluții care ar rezolva peste jumătate din problemele românilor. Dacă muncești, ești civilizat față de alții și față de mediul înconjurător, deja ai mai puțin timp și mai mult bun simț. Astfel, încetul cu încetul, celelalte probleme și-ar găsi rezolvarea de la sine. Și aici vorbesc de incultură, cheltuieli nesăbuite sau atitudinea de plângăcios. Teoria după care se ghidează cele mai de sus e foarte simplă. Nu-mi amintesc exact de unde e, dar sună cam așa: ”Nu știi, te învățăm. Nu poți, te ajutăm. Nu vrei, te obligăm.”.

Până la următoarea transmisie, din buncărul propriilor mele gânduri, totodată constructive și dăunătoare, al vostru, The Role Model.

Mesaj pentru Europa


Printre discuțiile purtate sâmbătă, cu tata, am ajuns, după ce i-am spus despre mișcarea socială on-line descrisă în post-ul ăsta, la celebrul dezbătut și răsdezbătut subiect ”cum sunt românii văzuți din afara granițelor”. De data asta, de oameni, nu de un motor de căutare. Povestirile lui de pe vremurile în care eram încă prea mic să știu (și chiar și să-mi pese) care-i treaba m-au pus pe gânduri Mi-am amintit și de Paraziții, cu o melodie de-a lor care-mi va rămăne întipărită în memorie mult timp de acum încolo:

Nu în ultimul rând, m-a ajutat și sor-mea, care a venit cu un argument ce mi s-a părut halucinant la momentul respectiv. Mi-a spus despre o scenă dintr-un film francez, pe care îl văzuse recent pe HBO, în care o doamnă aștepta în mașină la culoarea roșie a semaforului. Țigănușii vin să-i spele parbrizul și, după ce aceasta refuză și-i alungă, bodogăne ”Ce mă enervează românii ăștia”. Pornind de la acest simplu detaliu ar trebui să considerăm că avem o problemă, d-apoi să le mai menționăm și pe celelalte. Dar să facem treaba ca la carte.

Cine-și mai amintește de ”copiii străzii”? Eu, personal, vag, dar, ca să-mi împrospătez memoria, am văzut pe youtube câteva scene aleatorii din Copiii Subteranului, un documentar pe care vă recomand să-l vedeți. Eu nu l-am vizionat, încă, întreg, dar o voi face cât de curând. Știți că veneau reporteri din străinătate în București să-i găsească, le dădeau ceva de mâncare și niște bani și-i puneau să se bată între ei sau să facă circ ca să aibă material de scandal pentru presa de la ei?

Hai să menționăm și emigranții ilegal care cerșesc și fură în Franța și Italia. Îi știți pe ăia care-și vindeau copiii pe 500 – 1000 de euro? Nu era nicio problemă, femeia era deja gravidă într-a patra, peste un an mai făceau niște bani de pe urma viitorului plod. Pân-atunci, mai cerșeau și mai furau niște portofele prin autobuze. Hai să ne-amintim celebrul caz cu ”mâncătorii de lebede”. Sau reportajele de la știrile noastre care înfățișau 50 de emigranți care erau trimiși pachet acasă de francezi și care, în fața microfonului, spuneau nonșalant că se întorc în Franța cu prima ocazie, la cerșit.

Acum mulţi dintre voi îmi vor spune că lucrurile stau în felul următor: sunt și foarte mulți români care au plecat la studii în Marea Britanie sau S.U.A. și au devenit doctori sau ingineri, bine plătiți, din care unii sunt chiar celebri pentru munca depusă în folosul unui anumit domeniu, iar articolele lor și contribuția lor la dezvoltarea acelui domeniu sunt recunoscute internațional. Ştiu. Să luăm cazul medicului Richard Albert Stein, român, de felul lui. Despre el am citit aici și m-am simțit bine văzând că se poate să răzbești în afară.

Bun, având, așadar, aceste date, întrebarea rămâne ”De ce impresia generală despre români este că sunt cerșetori, hoți sau nespălați?”. Răspunsul corect nu este ”Pentru că ăia nu sunt români, ci sunt țigani.”. Că sunt și români care fac d-astea. Mai puțini, dar sunt. Răspunsul corect este ”Pentru că noi le permitem celor din afară să-și facă această impresie.”. Reporterii străini care filmează copiii străzii cum se bat între ei și trag aurolac nu ar avea ce să filmeze dacă nu ar fi copii ai străzii. Presa austriacă nu ar avea de ce să vuiască despre șatra care a mâncat lebedele de pe unul din lacurile lor, dacă ăia nu ar fi făcut-o.

Normal ar fi să ne rezolvăm problemele, nu să ne arătăm ofuscați că străinii le-au descoperit. Și da, sunt problemele noastre, pentru că de la noi au plecat ăia în afară și au făcut ce au făcut. Dacă plecau din Rwanda, presa străină împroșca cu căcat în rwandezi, nu în noi. Prin urmare, hai să lăsăm la o parte argumentul comod ”Eu sunt român, nu țigan, de ce să mă atingă aspectul ăsta?”. Pentru că atunci când vei avea ocazia să intri pe bursă la o universitate din Italia, colegii de an Franco și Giuseppe se vor arăta mirați că ești român, la fel ca ăia care cerșesc la două străzi distanță de porțile instituției de învățământ. Le vei explica că ăia sunt țigani, și nu români, iar argumentul lor va fi că tot din România au plecat, ca și tine. Iar asta nu pune un semn de egalitate între tine și cerșetori, dar pune un semn de echivalență. Pentru că, în afara etniei, ați avut aceeași țară din care ați plecat, același președinte, aceeași limbă și aceleași legi de respectat.

Post Navigation