Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “sex”

Starurile din Pipera


Ieșeam de la muncă acum vreo 3 ore. Ca după orice zi de muncă, îmi târam pașii cu veselie spre casă, unde mă aștepta relaxarea mea blondă și cu spume, cea de toate serile. Pălăvrăgeam eu cu colegii de drum și, cum ne apropiam de stația de metrou, aud în depărtare larmă. Oameni chiuind, aplaudând și ovaționând. Pe măsură ce mă apropiam, conștientizam că urletele veneau din interiorul stației de metrou. Ce să fie oare? Se dau cartele de 10 călătorii moca? Fac doi sex în văzul lumii? L-au prins pe Justin Bieber și îl crestează live?

Cum intru eu, așa, la Pipera, văd oameni strânși în jurul scărilor aplaudând și urlând, cu pancarde în mână. La fel și jos. ”Ești un star”, ”Te iubim”, ”Ne place de tine” și alte bălării din astea. Ce sloboz? Merge Guță cu metroul? Gigi Becali? Simona Senzual goală și cu un vibrator pornit (și nu în mână)?

Nu. Când mă uit mai bine, mă prind. Oamenii ăștia aplaudau corporatiștii. O mișcare socială din aia de două parale ca ”Free hugs” și alte mizerii din astea pe sistemul ”YOLO”, ghidul tuturor poponarilor la viață din lume. Trec printre ei neatins că mă grăbesc să prind metroul, am chestii mai interesante de făcut acasă decât să trăiesc clipa. Am de scris pe blog.

Bine, puteam să vă pun un filmuleț cu treaba asta, dar mi s-au părut amuzante exemplele de mai sus și de-aia am făcut introducerea asta. Dar hai să pun și filmulețul, să fie treaba treabă, poate nu-s așa priceput la descrieri.

Gata, l-ați văzut? Nu e o aberație?

Să fiu sincer, când am ajuns acasă, m-am gândit un pic la asta. De fapt, chiar mai mult. Da, e o poponărie, da, mi se par penibili ăștia care chiar pun botul la așa ceva și trăiesc pentru mișcările astea sociale neplătite, care trăiesc pe banii părinților, dar care, astfel, devin oameni mai buni. Și, totuși, parcă mai e ceva…

Trebuie să fii ipocrit să zici că nu te ating chiar deloc bălăriile astea. Undeva, în adâncul sufletului tău, un copil de care uitasei că există a zâmbit când a trecut prin fața fagoților ăstora, care-l ovaționau. Indiferent ce le-ai zis celor cu care erai atunci. Și e și normal să fie așa. Ieși de la muncă, după 9 ore obositoare, fie că ai dat telefoane, fie mail-uri, fie că ai plimbat hârtii de colo-colo. Indiferent ce faci, te stresezi câștigându-ți pâinea. Sunt prea puțini cei care fac plătiți ce le place cel mai mult, așa că trebuie să ne raportăm tot timpul la gloată, nu la fericitele excepții. Să luăm exemplul meu. I-am ignorat ca să ajung acasă să fac ce-mi place. Gratis. Obosit și după muncă, unde-mi câștig banii necesari să-mi satisfacă viciile care mă aduc tot aici. Al dracului cerc vicios, nu?

O adunătură de low-liferi din ăștia, care au avut ei o idee despre cum să facă lumea un loc mai bun, pot să facă diferența între o seară obișnuită de muncă și una simpatică. Pentru că, dacă te duce capul suficient de mult, vei vedea că ce voiau ei să spună e că există viață și după cele 9 ore de la birou. Și că, nu pentru ei, dar pentru cineva sau câțiva, tu ești un om foarte important. Oricât de depresiv ești și oricât te desconsideri.

Ca să nu părăsesc, totuși, articolul într-o notă demnă de al șaptelea film din Twilight, frumos gest, băieți, oricine ați fi! Data viitoare dați și cartele de 10 călătorii gratis, prind bine. Mai bine 5 zile de muncă de transport gratis decât o seară zâmbitoare.

Sau nu?…

Anunțuri

Muzica de azi are un text profund. Cretin profund.


Aveam mai multe potențiale teme de abordat azi. M-am oprit la aceasta din motive evidente. Sunt la țară și mi-e greu să le tratez pe celelalte, deoarece necesită o capacitate mai atentă de analiză și o utilizare mai ridicată a intelectului, aspecte în care nu sunt dispus să investesc timp și efort neuronal. Prin urmare, voi vorbi un pic despre cât de oligofrene sunt versurile ultimelor smash-hit-uri românești. N-am nevoie de introducere, penetrez direct:

What’s Up feat. Andra – K La Meteo este o piesă de rezistență greu de mișcat din vârful topurilor atent încropate de macaci care-și spun DJ-i de radio. Lăsând la o parte că de la cineva care debutează în industria muzicală românească printr-un featuring cu DOC te aștepți la mai mult decât să-și spună ”Ce-i sus” și lăsând la o parte faptul că de la vocea Andrei te aștepți la mai mult decât ”fio-ori”, nu prea rămâne mare lucru de analizat. ”Inima ta ardea ca la Ecuator, acum zici că e Antarctica”, ”sun-o pe Rihanna să ne-mprumute umbrella” și ”o fi soare, da’ nu-l văd iooo” sunt eclipsate de uluitoarea metaforă ”ne mințim ca la meteo”. Cum pula mea?! Cine, cum și când se minte la meteo?! Busu ne minte pe noi? Norii mint colinele care așteaptă ploaia? Sârbu minte angajații trust-ului MediaPRO, în general? Care e logica? Cine o găsește, o să-l rog să o lase în comment-uri. Apoi, am să beau 7 beri plângând și o să mă acuz că nu am fost așa de profund ca What’s Up să mă gândesc la o astfel de interpretare a versurilor.

Alb Negru feat. Ralflo & Rareș – Sete De Tine reprezintă, pe lângă cea mai mare adunătură de creste nereușite dintr-un videoclip, și cea mai profundă comparație între nevoile primare și nevoile secundare ale omului. Cred că am ginit ideea de bază. Iubirea nu ține de foame, dar iubărețului îi e sete de piersicuța lui. Este știut faptul că foamea poate ucide în estimativ 3 săptămâni, dar, fără lichide, omul nu potea supraviețui mai mult de 3 zile. La altceva chiar nu m-am gândit. A, și m-a mai bătut comparația între Centrul Vechi și mare. Nu mai zic că ei, amândoi, se plimbă prin Centrul Vechi, iar răsăritul de soare îi amintește de ei. Boss, sunteți deja amândoi! A mai observat cineva că tipii cu creastă din videoclip sunt, pe rând, un alb, un mulatru și un negru?

Ruby – Stinge Lumina este ultima aberație propusă de poponarii de la HaHaHa, concept creat de Smiley și susținut de prietena lui, deMoga. Lăsăm la o parte că asta e o manea. Lăsăm la o parte că pizda e o semi-țigan, tatuată, cu impresii de rapper-iță cu influențe de rastafari. O, Doamne, de unde să încep?! ”Ești picant ca salsa, și nebun ca basta, mintea mea o ia razna”?! Ce sloboz e basta?! O fi Busta Rhymes? Și ăla de ce e nebun, săracul? Mie mi se pare foarte întreg la cap, dacă învârte atâția bani câți nici nu poate număra în somn biata Ruby. Nu menționez că ”dancefloo’” și ”contro’” sunt niște concepte care nu prea se pupă cu ideea de a cânta în română. Pentru fanele înfocate, ”Ce bărbat!” e partea mea preferată. Probabil și pentru că se poate ca unele din voi să mi-o fi spus cândva (Snaaap!).

Inna – Tu Și Eu m-a lăsat cu gura căscată prima oară când am ascultat-o. Cum, Inna cântă și în română?! Ah, no worries, la fel de prost ca în engleză. Versurile continuă să nu aibă logică. Ați mai auzit-o pe asta vreodată într-o declarație de dragoste: ”Ne vom privi din adâncul inimii”? Cine moloz i-a dat Innei certificat de doctor cardiolog? Ce căcat au făcut, și-au deschis cutia toracică, și-au înfipt fiecare câte un mini-ochean în atriul drept și aia a fost? Inna! Nu faci logică, pui! Dar, uite, că mi-ești simpatică, dacă mi-ai face o felație, aș putea trece peste partea cu logica. Hint: reînregistrează melodia, dacă schimbi ”privi” cu ”iubi”, e mai OK. Chiar dacă te repeți, măcar nu ești total absurdă.

Ce-i mai bun e pus deoparte. George Hora s-a întors, și nu oricum. Vă prezint Vreau Să-mi Dai 1 LIKE. Când am ascultat prima oară piesa asta, am stat să mă întreb cu cât o fi fost plătit bietul DJ care a permis difuzarea unei astfel de piese. Și cât de adânc se crestează pe vene în timp ce se gândește cum a distrus vise și speranțe pentru o muzică mai bună. Lăsând conceptul la o parte, mi-a plăcut profunzimea ăleia cu ”partidele cu tine nu rămân remize”. Nuș cu cine ai făcut sex până acum, Georgele, dar, de obicei, partidele de sex nu prea se termină în remiză. În cazurile FERICITE în care se termină remize, amândoi au ajuns la orgasm în același timp (sau asta e teoria mea). Prin urmare, ești un mare nesimțit, te gândești numai la tine în pat. Sau un mare papagal, te gândești numai la ea. Nevertheless, mai e aia ”doar tu știi ce-o să se întâmple, ca-ntr-un deja-vu”. Atunci deja-vu-ul e al ei, lucru care ar trebui să te întristeze, înseamnă că nu ești deloc original.

Dacă am uitat ceva, rog să-mi fie cu iertare. Acum mă duc să-mi plâng mizeria într-un colț întunecat de cameră, văzând cum au ucis limba română. Teo, bate asta.

Câteva tipuri de oameni scârboși


Să vă fac o scurtă trecere în revistă a dispoziției mele. Pe lângă niște probleme de ordin social pe care le am în clipa de față, concediul meu ”de odihnă” s-a rezumat la multă vodkă, nepermis de multă bere, două nopți de clubbing, mult, dar foarte mult Risk Commander și discuții filozofice. Colac peste pupăză, m-am trezit acum o oră, după ce m-am culcat la 5 jumate. Să-mi bag pula-n ceasul meu biologic.

Prin urmare, ca orice om, am recitit post-ul lui Teo dinainte, am citit post-ul lui Radu la care făcea trimitere, mi-am amintit de ultimele mele perindări prin oraș și mi-a venit deodată cheful să mă fut în ea tematică a blog-ului și în loc s-o ard intelectual și filozofic, așa cum îmi propusesem acum câteva zile, știind că vine tura mea la scris, să m-apuc să descriu subiectiv niște categorii de oameni scârboși, după care să îmi expun părerea subiectivă despre ei, pe o tonalitate semi-agresivă, semi-umoristică, să am scuză când se iau cei care se simt de mine pe facebook, să le zic ”coaie, a fost la mișto, n-ai văzut cât umor e în post-ul ăla?”.

Hai să începm prin a defini subiectiv ce înțeleg eu prin ”oameni scârboși”. E ca și cum bei 4 beri, să zicem, Stejar, razi un pachet de Lucky Strike roșu pe parcurs, bagi o cafea, o cană de sana și mănânci niște salată de icre cu pepene galben. Apoi te caci. Apoi mănânci diareea aia și dup-aia o vomiți. Chestia aia care ți-a ieșit pe gură, dac-ar fi om, e ce înțeleg eu prin ”om scârbos”.

Minorii cu arfe sunt niște oameni foarte scârboși. Și enervanți. Și partea și mai nasoală e că nici nu le poți crăpa capul de bordură, cum ți-ai dori când îi vezi, că nu numai că e ilegal să bați oameni, dacă bați minori mai e și de căcat. ”Coaie, are 17 ani, cum dai într-un minor?” ar spune lumea șocată asistând la momentul în care îi rearanjezi mandibula cu trotuarul. Sigur că dacă peste jumătate de an aplici din nou tratamentul, e doar o bătaie, acum, că are 18 ani, nu mai e nimic lipsit de etică în gestul tău, de parcă i-au crescut peste noapte flocii și părul de pe față.

Ah, da, am uitat să spun de ce sunt scârboși. Că vin în Club A sau Kultur, beau o vodka apple și sunt avion. Și toate ca toate, e irelevant că eu beau 6 vodka apple să mă fac avion (plus berile de rigoare de la începutul oricărei nopți în oraș, în cazul în care se pregătea vreun fagot să sară și să guițe că nu duc la băutură) și ei beau una, partea ce mai de căcat e că au brusc impresia că e clubul lor. Și încep să danseze ca niște suferinzi de Tourette epileptici, expuși la 700 de neoane, conectați la voltaj de joasă tensiune, și care între timp sughiță și se cacă din picioare. Adică fără absolut nicio treabă cu ritmul melodiei. Nu c-aș fi eu vreun Michael Jackson, dar la ăștia te uiți și dai din cap a pagubă. Și în timp ce dansează, se prind că n-au loc, apoi se prind că sunt minori cu arfe și lumea e a lor, așa că încep să facă loc, dansând pe unde vor, lovind oricâți oameni e nevoie ca să se desfășoare. Că ei au venit să se simtă bine cu prietenii lor și au aceleași drepturi ca și noi, ba mai multe, că au 15 ani și lumea se învârte în jurul pulii lor.

Că vorbim de chestii care se învârt în jurul altor chestii, e timpul să vorbim de planete. Grasele alea atât de grase că au sateliți naturali invizibili. Zic că-s invizibili, că nu-i văd, dar sigur au sateliți, ceva așa mare are atracție gravitațională proprie mie-n sută. Hălcile alea diforme de slănină care sunt triste și frustrate că-s grase și băieții se uită numai după slabe. ”Ce-o fi în capul lor?! Cum vine aia, să faci sex cu o scobitoare? Tre’ să ai de ce să apuci!”. Da, Pluto, să ai de ce să apuci, nu în ce să dispari ca-ntr-o gaură de vierme. Asta e partea în care planetele care citesc așa ceva bulbucă ochii, încep să plângă că lumea e rea și nu le-nțelege, că ele au o condiție fizică și nu e vina lor. Apoi se-apucă să mănânce înghețată de supărare. Cu mult caramel. Să moară ce-am pe casă dacă înțeleg tipul ăsta de oameni, care sunt frustrați rău, dar rău, de ceva și toată viața lor se rezumă în a fi frustrați despre acest ceva, dar nu se pot abține să facă în continuu fix ce alimentează acel ceva. Ca să fiu mai explicit, un mic scenariu:

– Și nu înțeleg. Oamenii sunt răi fără motiv. Eu cu ce am greșit? Nu am dreptul să fiu fericită?

– Ba bineînțeles. E loc pentru toți pe lumea asta.

– Așa ziceam și eu.

Își șterse o lacrimă și mușcă o bucată mare din berbecul la proțap pe care l-a comandat de la Mc pentru micul dejun, molfăindu-l cu poftă, cele șapte guși de pelican tremurându-i într-o manieră scârboasă, ca niște buci pline de celulită lăsate.

Mă rog, ceva de genul. Mi-a plăcut aia cu ”e loc pentru toți”, nu s-a prins grasa frustrată că a luat-o subliminal.

Apoi, o altă categorie foarte scârboasă de oameni sunt dătătorii cu părerea. Ăia care, în mod nejustificat, se bagă în polemici cu tine, au o părere aberantă și o țin pe-a lor. Teoria mea despre ei e că nu e vina lor, exclusiv. Ăștia sunt oameni greșiți, ca ăia care se nasc cu coaiele-n bărbie. Sau cu o pulă-n loc de nas. Atât de greșiți. E vina lui că se pișă din genunchi? Nu. Dacă nu poartă chiloți pe cap, însă, este vina lui. Eu nu vreau să merg la muncă la 8 și ceva dimineața cu cineva ca ăsta. Cine știe când îi e programată erecția de dimineață și, la cât de aglomerat e metroul către Pipera, mă trezesc că-mi scoate ochii cu nasul.

Așa, revenind la dătătorii cu părerea, ăștia nu au ce face în privința faptului că-s maimuțe și le lipsește partea aia din creier responsabilă cu raționatul. Dar e responsabilitatea lor să tacă. E ca și cum ai da harul vorbirii unui flamingo și s-ar apuca ăla să discute despre de ce e bine să-l dai jos pe Băsescu sau nu. Flamingo mi se par niște animale proaste, nu de alta, cred că nu te duce foarte mult bibilica dacă te-a lăsat Dumnezeu cu ciocul invers și nu te deranjează. Pula mea, eu mi-l îndreptam cu orice preț până acum, dacă eram flamingo. În fine, ca să înțelegeți care e treaba cu dătătorii cu părerea, ăia trebuie să tacă absolut constant. Și atunci ar fi toate OK, n-aș avea nimic cu ei.

Partea nașpa e că nu tac. Absolut niciodată. Și nu știu cum sunteți voi, dar pe mine mă râcâie un prost care se afișează. Eu am un defect la microcip, mă activez când aud o aberație și trebuie să-l fac pe dracu’-n patru să demonstrez slobozitorului aberației că a zis o tâmpenie și că n-are dreptate și eu am. Știu, e inutil și mă consum degeaba, dar nu prea am ce-i face.

– Da, și eu zic că un președinte potrivit ar fi Dan Diaconescu, că se gândește la popor și ar face orice să ne fie bine.

– Mă pulă, ăla nu-i Cristos, să se răstignească pentru noi, plus că tot ce face, face de dragul rating-ului că s-a prins că dronelor le place să știe adevărul despre chestii care se întâmplă lângă ei. Așa se simt importanți.

– N-ai dreptate, tot ce face, face pentru noi, e singurul care luptă pentru români, toți ceilalți de la conducere ne sug de bani.

– Și-ăsta de ce crezi c-o să ne sugă, de pulă? Nu e mai ușor să faci un babuin să creadă că ești prietenul lui și apoi să-i iei banana decât să-l ameninți cu pistolul? Că poate te atacă după aia, dar așa, dacă l-ai păcălit, rămâne cu impresia că nimic rău nu s-a întâmplat.

– N-ai dreptate, eu știu mai bine ca tine, c-am văzut la OTV.

Asta e clipa când încep să caut din priviri prin jur obiecte contondente, cum ar fi picamerele.

În fine, ar mai fi ceva tipuri de oameni scârboși despre care aș putea să scriu, dar mi s-a tăiat, mi-am făcut norma. Cu lingurița, că nici inspirația asta nu vine așa, de niciunde. Teo, ai ceva de adăugat?

Din nou despre Simona Gherghe și Acces Direct


Știu că nimeresc cam ca nuca-n perete cu post-urile mele în mijlocul unei dezbateri de aproape o lună pe tema psihologiei feminine și masculine, începută de Teo, alimentată de comment-uri și reaprinsă de Maki în ultimul post. Dar eu nu-mi găsesc locul în aceste dezbateri, așa că îmi văd de balivernele mele. Voi scrie, din nou, despre ceva ce mă enervează. Și, deși se întâmplă rar, voi scrie, din nou, despre ceva ce mă enervează despre care am mai scris o dată.

Deși sunt foarte multe emisiuni pentru suferizi de sindromul Down la televizor, Acces Direct (în ochii mei) le întrece pe toate. Iar Simona Gherghe trebuie să fie una din cele mai enervante femei de pe suprafața planetei. Îmi este atât de antipatică încât efectiv aș sta în cumpănă înainte să fac sex cu ea, dacă s-ar ivi ocazia.

Alaltăseară îmi serveam liniștit cina. Televizorul rămăsese deschis pe Anena 1, probabil de la vreun program anterior, pentru că nici mama, nici soră-mea nu obișnuiesc să urmărească show-uri de televiziune pentru macaci. Simona Gherghe îi făcuse legătura telefonic Monicăi Tatoiu, aflată în studio, cu George Copos. Aparent, distinsa doamnă avea niscai nemulțumiri legate de sejurul pe care tocmai îl petrecuse la Poiana Brașov, aflată, se știe, în jurisdicția patronului Rapidului. Am urmărit, uitând să mestec, din când în când, de uimire, neștiind dacă să râd sau să plâng, cel mai penibil moment posibil pe care-l putea oferi o maimuță la menopauză. Georgică a fost galant, nu s-a coborât la nivelul ei, deși i se citea furia în tonul vocii. După o scurtă pauză publicitară, în studio au apărut alte două panarame, în locul oligofrenei alcoolice, fostă șefă la Oriflame. Mizil și o horoscopistă. În timp ce fufa cititoare de stele încerca să-l convingă pe Mizil de veridicitatea zodiacului, ăsta o ținea pe Tatoiu în șuturi, ignorând cu desăvârșire trimisa astrelor (dacă aveți curiozitatea, îl puteți vedea pe Serghei aici, mi se pare delicios omul, deși este, în esență, un țăran parvenit).

După ce s-a terminat nebunia, am stat un pic să reflectez. Mi-am amintit că parcă Acces Direct începuse cu mulți ani în urmă, ca o emisiune moderată de un lache pe care nu-l înghițeam (nu mai puțin adevărat e că eu nu prea înghit pe nimeni din televiziune), în care se vorbea despre problemele sociale ale românilor la ora actuală. Tot o porcărie menită să facă rating era și atunci, dar de la discutarea problemelor sociale la voma asta în high-definition pe care ne-o oferă Simona Gherghe e cale lungă. Și că tot vorbim de ciumpalaca asta: nu prezenta cândva știrile din sport, cu o voce ce echivala cu o felație auditivă? Se poate să mă înșel în tot ce am zis în paragraful ăsta (nu, chiar nu urmăresc televiziunea!), dar eu așa îmi amintesc că stăteau lucrurile cu ceva ani în urmă.

În sfârșit, că m-apropii de fundul sacului inspirațional, ideea articolului ăsta este că Antena 1 a trecut într-un downhill teribil de la postul pe care chiar îl respectam cu ani în urmă. Partea ciudată e că face rating. Și dacă la Răzvan și Dani se uită puțini oameni, că nu prind toate subtilitățile, iar la Capatos și Badea, la fel, la Simona Gherghe se uită toți pentru că nu e greu să urmărească o blondă cu un neg sub nas (nu, nu e sexy deloc, știm amândoi că-l poți acoperi, dar tu crezi că-ți dă o aliură de nu știu cum dacă-l ții acolo) care le suge clitorisul lui Tatoiu și astroloaga Cristina și îi dă apă la moară lui Mizil să facă show, că atâta știe să facă.

Cam asta e problema mea. Întrebarea nu e ”de ce există emisiunea asta?”, că e limpede că există pentru că e cerută și urmărită. Întrebarea e ”de ce e cerută și urmărită emisiunea asta?”. Nu se întâmplă nimic constructiv în ea. Sunt doar maimuțe care se ceartă și aruncă cu căcat, în timp ce o parașută blondă aleargă de colo-colo, strângând căcatul care nu și-a atins ținta și aruncându-l spre altcineva, ca să reaprindă flama. Asta e emisiunea noastră de la 6 seara, ora când îți bei berea de după muncă, obosit în fotoliu? De ce?

Ce-nseamnă să fii târfă


Dacă există un top al cuvintelor folosite mult mai des decât ar trebui şi cu mai mult subiectivism decât ar trebui folosit orice cuvânt, „târfă” ocupă un loc de cinste. Este aruncat în toate părţile de tot felul de oameni. În special de târfe.

Dacă Vlad a-nceput seria de caracterizări cu piţipoancele, eu o voi continua cu târfele. Nu că asta ar fi succesiunea logică, dar au multe în comun.

În primul rând, să vedem ce nu este o târfă:

1. o femeie libertină care nu vrea să fie libertină când vine vorba despre tine (aşa cum cred bărbaţii slabi);

2. o femeie pe care o percepi ca pe-o ameninţare sau care ţi-a furat iubitul/potenţialul iubit (cum cred femeile nesigure pe ele);

3. o prostituată (cum crede majoritatea populaţiei);

4. o femeie care se-mbracă provocator (cum cred femeile când o tipă bună şi îmbrăcată provocator intră într-o încăpere şi toţi tipii întorc capul după ea).

5. o tipă care face sex cu orice tip care-i place.

Nu, dragii mei, târfa este o fiinţă mult mai complexă. Pentru că personalitatea ei cunoaşte cel puţin 2 dimensiuni: fata cu care ţi-o tragi şi fata care nu e „genul ăla”. Ocazional, e şi victimă. Întotdeauna este nevinovată. Pentru ea şi pentru prietenele ei, care sunt cam la fel şi a căror nevinovăţie este reflectată de nevinovăţia primei târfe. Psihologie, ce mai!

De fapt, târfa se caracterizează prin faptul că face nişte chestii plăcute sau din care are de câştigat nu pentru că vrea sau pentru că i-ar plăcea, ci pentru că se-ntâmplă. Sau era beată, sau nu şi-a dat seama, sau a fost minţită.

O ştiţi pe femeia aia care te rupe-n pat, apoi spune că nu ştie ce-a fost cu ea şi că speră că nu ţi-ai făcut o impresie greşită, pentru că ea nu e genul ăla? Nu? Haideţi să v-ajut puţin. E exact femeia care, dacă nu spune asta după sex, sigur a spus mai devreme să nu-ţi faci speranţe că veţi face ceva, pentru că ea nu e genul… în timp ce tu-i scoteai de zor hainele, iar ea nu făcea nimic ca să te-mpiedice. Ba chiar a atins accidental fermoarul ăla înţepenit şi l-a făcut să se mişte. Fermoarul de la pantalonii tăi, adică.

Acum, înţeleg să spui, ba chiar să crezi că nu eşti genul. La cafenea sau în parc. Înainte să urc la tine şi să ajungem în pat, pe jumătate dezbrăcaţi. Din punctul acela, mai poti să-mi spui asta doar dacă eşti foarte proastă sau insişti să trăieşti un scenariu, dar eşti o actriţă foarte proastă. Altfel, nu se acceptă.

Desigur, fraza asta se aude şi după sex, în timp ce-ţi fumezi liniştit ţigara. Şi tu, care consideri că e absolut normal şi OK ce s-a-ntâmplat, te gândeşti că tipa e sau foarte proastă, sau o mare ipocrită, sau puţin nebună. Şi nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu am tendinţa să mă-ndepărtez de femeile care cred că propria lor sexualitate este o problemă sau, mai rău, că eu consider că sexualitatea lor este o problemă.

Şi tot n-am spus de ce sunt târfe. Pai, simplu: dacă simţi nevoia să cauţi scuze, consideri c-ai făcut ceva ce n-ar fi trebuit să faci. Dacă ştii că n-ar fi trebuit, şi mai devreme ştiai că n-ar trebui. Totuşi, ai făcut-o. Dacă nu voiai, nu ajungeai singură cu mine. Într-o cameră. Pe un pat. Deci, n-ai evitat să ajungi într-o situaţie care duce foarte uşor la sex, chiar dacă tu crezi că n-ar trebui să faci sex cu mine. Şi până aici e OK. Problema o reprezintă justificările de după.

Desigur, înţeleg jocurile. Şi chestiile spuse aşa, ca să fie spuse. Dar târfele chiar cred ce spun. Ele chiar cred că, deşi au insistat să urci la ele, n-au intentionat să şi-o tragă cu tine. Sau că, deşi le ştie bine jumătate din populaţia masculină a cartierului, iar cealaltă jumătate le ştie din poveştile primei jumătăţi, ele nu sunt genul care să şi-o tragă cu oricine. Desigur. Doar cu o groază de tipi suficient de discreţi încât să le spună tuturor prietenilor, eventual înflorind puţin aventura. Mulţumesc. Are logică. Acum ştiu sigur că există mulţi cu care nu te-ncurci: boschetarii, tocilarii şi cei care te refuză.

Din nou, pentru maimuţelele care n-au înţeles: nu sexul mult şi cu mulţi este problema, ci atitudinea „şi cu ştanga-n mine, şi cu sufletul în Rai”. Nu că nu s-ar putea, dacă priveşti lucrurile matur: ai vrut, ai făcut-o, să-ţi fie de bine! Tu şi câteva miliarde de oameni. Nasol e când gândeşti cam aşa:

Am vrut… de fapt nu, stai, că n-am vrut… ăăă… mi s-a părut atrăgătoare… nu… incitantă… nu… absurdă ideea de a ajunge în pat cu el, aşa că n-am căutat să-mpiedic, pentru că eram sigură că e imposibil, apoi am zis că, dacă tot suntem aici… nu… apoi s-a-ntâmplat ceva şi, înainte să-mi dau seama, el pompa ca nebunul şi eu strigam fel de fel de obscenităţi… dar nu sunt genul, aşa că nu ştiu ce s-a-ntâmplat.

Şi ajungem la eternele victime. Astea sunt târfe la fel de mari, tot din cauza atitudinii. Şi mă refer la genul de femeie care, după 75% din aventuri, se plânge că ea a crezut că e ceva serios. Şi înţeleg să te arzi o dată. Sau de două ori. Sau de maxim 5 ori. Dacă după 5 tipi care te-au prostit şi au profitat de tine tot n-ai învăţat ceva, înseamnă că eşti proastă sau îţi place rolul. Şi, decât să cauţi justificarea asta, mai bine o spui direct:

Mie-mi place sexul. Da, scoate-mă-n oraş, tratează-mă ca pe iubita ta, că asta e fantezia mea, apoi fute-mă şi părăseşte-mă, că astea sunt emoţiile pe care-mi place să le experimentez.

Şi e OK. Mai puţin OK e să bănuieşti ce urmează să se-ntâmple şi mai târziu să dai vina tot pe bărbat, că tu eşti mică şi naivă.

Ei, şi acum trebuie să sară nişte feministe să-mi spună că, de fapt, sărăcuţele fete procedează aşa tot din cauza bărbaţilor, că ei le desconsideră după ce iau ce-au vrut şi, în general, societatea este împotriva femeilor. Păcat că nu ţine.

Şi am 2 argumente irefutabile. În primul rând, societatea e formată şi din femei. Şi stim cu toţii că, oricum, femeile sunt mult mai grăbite să spună despre altele că sunt târfe. În al doilea rând, s-o luăm logic: tu faci un lucru şi consideri că e OK, dar crezi că eu nu voi considera că e OK. Poti s-o faci şi să mă laşi pe mine cu ideile mele învechite. Tu ştii mai bine ce e bine pentru tine, nu? Deci, dacă nu-mi convine, e treaba mea. Totuşi, preferi s-o faci şi să mă-mpaci şi pe mine. Deci, preferi să-ţi trădezi principiile în încercarea de a micşora posibilitatea ca eu să-mi fac o idee greşită despre tine.

Oricum, faptul că nu mă cunoşti măcar cât să ştii că nu te consider târfă spune multe despre tine. Şi despre prudenţa ta. De exemplu, că nu mă cunoşti nici cât să ştii dacă voi ţine povestea pentru mine sau îţi voi face publicitate în stânga şi-n dreapta. Şi aşa ajungi să te creadă lumea târfă: dai peste unul care crede că e mai mascul dacă povesteşte tot ce ţi-a făcut sau ar fi vrut să-ţi facă şi n-a avut curaj, dar pentru el e ca şi cum ţi-ar fi făcut, şi te transformă peste noapte în Jenna Jameson.

Deci, să fim înţeleşi: problema nu e cu câţi ţi-o tragi. Problema e cum şi cu cine ţi-o tragi şi, mai ales, ce faci şi spui după. Şi, în general, ce atitudine ai faţă de act. Poţi să ţi-o tragi cu 99 de bărbaţi şi să nu fii târfă. Şi poţi să ţi-o tragi cu 6 tipi şi să fii o mare târfă.

Cum zice Beck’s, cheia e la tine.

Prinzessin


În introducerea acestui post, doresc să vă prezint cu mândrie noua categorie a blog-ului, intitulată, sugestiv, ”Societate”. Da, știu, s-a lăsat așteptată, unii din cei ce ne cunosc pe mine și pe Teo se așteptau să citească astfel de post-uri de la bun început, dar ”there’s a time and place for everything, and it’s called <<college>>”, cum bine zicea Chef, într-un episod vechi din South Park. Sunt conștient că citatul bucătarului de culoare nu are absolut nicio legătură cu începutul propoziției în care e inclus, dar, hei, asta e viața, o să trebuiască să vă obișnuiți cu stilul meu absurd de a-mi începe articolele.

Da, dragii mei, astăzi avem primul episod din ceea ce, sper eu, va deveni o piatră de hotar în istoria Palmelor Intelectuale: tratarea proprietăților diferitelor clase sociale ale României (preponderet cele de care ne e scârbă, nouă, celor cu ambele emisfere cerebrale funcționale) și evidențierea greșelilor pe care le comit prin felul lor de-a fi. Without further ado, pițipoancele.

Între două interviuri programate perfect de prost (adică numărul de minute dintre ele acoperă exact timpul pe care l-aș fi făcut să mă duc acasă după primul pentru ca, apoi, imediat cum am intrat pe ușă, să plec spre cel de-al doilea), am conchis că mai deștept ar fi să mă bag într-o cafenea sau gen și să savurez un suc neacidulat, în timp ce îmi pun agenda în ordine, după care să purced spre cel de-al doilea. Iată-mă, așadar, la McDonald’s-ul de pe Calea Buzești, în fața unui Lipton mic, la o masă izolată, văzându-mi de ale mele. Nu mare mi-a fost mirarea să văd un stol de vreo 5-6 fetițe de 13-14 ani intrând în același minunat local, luând loc la masa de lângă mine, comandându-și niște Happy Meal-uri și pornind ceea ce, presupun, se voia a fi o întâlnire reușită între prietene. E de prisos să mă apuc să enumăr toate inepțiile pe care le-am auzit, probabil că absolut fiecare din cei ce au citit acest articol până aici fără să închidă fereastra/tab-ul știe prin ce am trecut. Așa că o să trec direct la post-ul în sine, acum, că am terminat cu partea introductivă.

Pițipoanca este o fată aflată, în general, la vârsta adolescenței. Domnișoarele despre care se spune că sunt pițipoance sunt, cele mai multe, eleve la liceu sau studente la facultate. În general, după absolvirea studiilor superioare și intrarea în domeniul muncii, pițipoanca se maturizează (fie voit, fie nu) și renunță la obiceiurile pe care le avea cu câțiva ani în urmă. Totodată, până la intrarea în liceu, cu greu se poate spune despre o fată că e o pițipoancă, luând în considerare faptul că nici măcar nu are buletin, prin urmare (în concepția mea) nu figurează. Cu toate astea, există cazuri particulare de pițipoance. Cele pre-age și cele after-age. Respectiv puștoaicele de gimnaziu, care le-au văzut la tele pe Tonciu, Buruiană, Senzual, Cruduța și atâtea alte parașute și cele care sunt Tonciu, Buruiană, Senzual, Cruduța și atâtea alte parașute. Evident, în exemplul de mai sus vorbeam despre pițipoancele pre-age.

Lămurită fiind probelma sexului și vârstei, să pătrundem în adâncime și să mai oferim câteva informații despre cine ar putea fi o pițipoancă. Ajungem, așadar, la capacitatea intelectuală. Evident că nicio fetiță cu toți neuronii aflați în deplină armonie și cooperare nu va adera la această clasă socială, pentru simplul motiv că își dă seama de cât e de penibil. Pe Crudu, dacă o ducea capul, nu o vedeai în rolul de cârpă de șters pe jos, noaptea, la Capatos în emisiune. Nici măcar nu știai că această ființă există, pentru că era PR-istă, doctoriță sau ceva pentru care îți trebuie studii și capacități de raționare, înțelegere și deducție. Evident, ea nu dispune de ele. Ea e perfect mulțumită de faptul că apare la tele, că vorbesc ziarele de ea și că face bani dintr-o muncă nu foarte dificilă. Prin urmare, fără să ne temem că am putea jigni pe cineva cu această afirmație, pițipoancele sunt proaste.

Acum a venit momentul cel mai dificil, și anume prezentarea trăsăturilor caracteriale și fizice ale pițipoancei. Pițipoanca trebuie să arate tot timpul diferit. Deși toate arată la fel, după părerea mea, ele tot timpul vor spune că sunt unice prin felul lor de a fi. Și deși toate se comportă la fel, după părerea mea, ele vor spune că nu e așa, iar tu te vei întreba, în sinea ta, de ce mama dracului încerci să porți o conversație cu această ființă, când puteai face lucruri mult mai entertaining, cum ar fi să urmărești o colonie de furnici cum sapă tunele. Deviez. Pițipoanca, în general, e blondă. Cât mai deschis. Platinată, dacă se poate, dar nici albă, pentru că nu vrea să arate ”ca o babă”. Dacă nu e blondă, e brunetă. Cât mai închis. Observați limitele intelectuale? Alba-neagra. Mai departe. Pițipoanca are părul întins. Cu placa. Cât mai întins, să te înțepi, dacă te atingi de vârful vreunui fir de păr și să-ți curgă sânge. Dacă nu, creț. Cu ondulatorul. Cât mai creț, să n-ai loc de el în autobuz. Deci, aceeași treabă, cu polii opuși. Nici varietatea nu e unul din punctele lor forte, nu?

Apoi, tre’ să fie machiate. Negru la ochi sau alte culori reci. Albastru, verde, ceva. Mov sau roz, nu, că e ”de pițipoancă” (glumești?!). Tre’ să aibă buzele roz sau ceva, cât mai aproape de culoarea lor naturală, dar să sclipească în soare. Dacă nu ruj, balsam, gloss sau alte chestii uleioase care te fac să vomiți când le săruți și să te întrebi, mai în glumă, mai în serios, dacă ce are pe buze a ieșit dintr-un tub de plastic sau de bărbat.

Apoi, tot ce poartă trebuie să fie hip, dar să nu fie ceva ce poartă toată lumea. În general, trebuie să scoată ceva în evidență, iar asta diferă de la caz la caz. Pe una a lăsat-o Dumnezeu cu sâni rotunzi și fermi, pe alta cu un cur apetisant, iar pe alta cu niște picioare lungi și perfecte, ca și grosime. Deci fie vestă din aia de femei, cu efect de push-up, fie pantaloni foarte strâmți, fie fuste scurte. Și să nu uităm de accesorii și armonizarea culorilor. Nu poți să ieși ca un clovn din casă, dar nici ca o măicuță. Mărgelele grele de la gât în niciun caz nu îți amintesc de cutiuța de bijuterii de la bunică-ta de la țară, ci te fac să te gândești la vreun nume imposibil de pronunțat, al cărui posesor face furori la Milano. Personal, singurul nume care face furori la Milano, pentru mine, cel puțin, e Filippo Inzaghi, dar, deh, fiecare cu-ale lui.

În încheierea fișei de prezentare a unei pițipoance, trebuie precizat comportamentul. Ea nu va merge în Club A, acolo se duc toți țăranii, va merge în Gaia, acolo merge lumea bună. Și, da, ăsta e argumentul, nu că îi place muzica din Gaia sau cum arată localul. Ea nu va ieși cu tine la un cico în Control, ci în Turabo. Nu că i-ar plăcea mai mult canapelele sau cafeaua de acolo, dar acolo se duce lumea bună. Prietenul ei nu poate să poarte freza clasică ”cum mă trezesc, așa ies din casă”, nu poate să se încalțe cu aceeași pereche de teniși 6 luni legate și nici nu poate să poarte același tricou mai mult de o dată în aceeași lună. Iar ea nu poate să nu aibă 15 genți și 40 de perechi de încălțări. Ea nu poate să iasă la o plimbare în parc sau să vadă un film acasă, cu pop corn făcut la microunde și suc la doi litri de la chioșc. Iar vacanțele nu sunt la Costinești, ci în Mamaia sau la Poaina Brașov, nu în Sinaia.

Acestea fiind zise, vă las cu Maxi și al lui clip, perfect pentru a exemplifica ce am scris mai sus. Clip, da? Nu versuri.

Post Navigation