Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “susținere”

Acțiunea Instrumentalul: Așteptări


Liv trebuia să-și facă apriția acum câteva luni pe Palme Intelectuale. Dumnezeu știe de când o bat la cap să scrie. Cu greu, am convins-o. Eu sunt foarte mândru de rezultat. La fel și Teo. Arătați-i și voi susținerea, pentru că ce urmează e demn de apreciere:

Așteptări.

Ce e în neregulă cu ele? Păi, mie, sincer, îmi pare că they can fuck up life. Toți avem așteptări, de la noi, de la alții, de la viață.  Și, uite așa, ne creem scenarii despre cum ”ar trebui să fie”, cum ”ar trebui să se întâmple lucrurile în viața noastră” și ne ofticăm groaznic când nu se întâmplă așa.

De cele mai multe ori sunt bazate pe trecut, adică dacă atunci s-a întamplat așa, logic că mă aștept ca și acum să se întâmple la fel. Doar că fiecare situație e diferită, de prea multe ori trăim in trecut și pur și simplu reacționăm la stimuli, evenimente, oameni urmând un tipar în general inconștient.

Sau se mai pot baza și pe un viitor închipuit, gen “vai așa de mult mi-ar placea să se întample asta!!!”, pe vise și dorințe, cred că în cazul lor e cea mai mare dezamăgire.

Desigur, sunt mai multe tipuri de așteptări:

1. Pe care le au alții de la tine. Tot ce se așteaptă restul lumii de la tine să faci. Începem cu parinții: iau exemplu personal și nu vreau să generalizez cănd spun că îmi cam plac așteptarile părinților de la mine, gen să am succes, să fac ceva cu viața mea, mă motivează enorm și mă simt prost să îi dezamăgesc. Și asta nu din presiune, ci din dragoste. Țin la ei și vreau să fie mândri de mine, dar nu mă simt presată să fac asta, ci încurajată. Desigur ei mai au așteptări de genul “get a job, renunță la ce faci acum, nu vezi că te chinui, mai bine alegi calea ușoară urmată de majoritate”. Dar îi scuz pentru așteptările astea. Sunt și ei părinți, vor să fii în primul rand “safe” și după “happy”. Și, curios, nu mă afectează foarte mult, adică eu am luat partea cu “fii ambițioasă, luptă pentru ce vrei” nu și indicațiile cum să ajung acolo. Drumul mi-l fac eu.

Un alt exemplu sugerat de Vladuts… Cu siguranță toți ați văzut, în special de Crăciun, filmul “Singur acasă” cu Macauley Culkin, copil minune, blond și adorabil! Dacă ai mega succes ca actor la 10 ani everybody se așteaptă să fii mini Al Pacino pe la 30. Desigur, asta nu s-a întamplat, Culkin s-a retras din actorie la 14 ani și singurele ocazii în care mai auzim de el sunt cum era să moară  (din nou!!) de supradoză. And, by the way, tot nu-mi vine să cred: Mila Kunis (google her!!!) a fost iubita lui. But, then again, asta nu înseamnă că eu aveam alte așteptări de la Mila Kunis? Bazate pe ce? Twisted.

2. Prieteni, iubiți, cunoștințe, etc.… În general se așteaptă  să faci anumite chestii pentru ei, să te comporți într-un anumit fel, congruent cu imaginea pe care o au ei despre tine. Exemplu: fiind fată, să știi să gatești, faci curat, bla bla bla. Mie imi place să gătesc (chestie destul de recent descoperită), dar daca cineva se așteptă de la mine să îi gătesc (for whatever reasons) brusc devine total dezagreabil. Cănd stăteam cu ai mei, nu făceam nimic în casă, gătit, curat, nici măcar patul nu mi-l făceam, pentru că mă presau să fac toate astea cu argumentul “esti fată, trebuie să știi să….”. So I never did. În schimb, de când sunt on my own, mi-am dat seama că poate fi o activitate creativă, prin urmare placută. So I do it. Sună oarecum infantil, dar nu asta e reacția oamenilor la presiuni de orice fel? Ori cedează, ori fac exact opusul?

Însă… așteptările lor sunt oare justificate dacă tu ai contribuit la formarea imaginii lor despre tine? Cum ar fi dacă tu ai “pozat” într-o persoană draguță și de treabă, e OK ca restul lumii să se aștepte să te comporți așa?

3. Pe care le ai tu de la alții.

Evident, cum au alții de la tine, ai și tu de alții. Dar intervine o întrebare: există așteptări legitime? Gen dacă cineva îți spune că o să facă ceva, e greșit să te aștepți să facă acel lucru? Adică să aibă cuvânt? Și e greșit să te simți dezamăgit cănd nu își ține cuvantul? Eu așa pățesc. Nu, categoric nu ești obligat să îți respecți cuvântul, dar eu așa mă așteptam pentru că așa ai spus. Ce ar trebui să fac? Pe de o parte îți respect libertatea de a alege să faci ce vrei, nu vreau să creez presiune asupra ta, dar pe de altă parte, ai spus ceva, mi-ai creat așteptări sub forma unui angajament, respectă-le.  Adevarul e că privești lucrurile diferit doar pentru că e vorba despre tine, vrei ca cineva să-și respecte cuvântul către tine, dar tu l-ai ținut de fiecare dată pe al tău?

4. De la viață, Univers, Dumnezeu, societate, Mama Omidă, etc.. Nimeni nu îți datorează nimic. Nu mă aștept să plouă cu bani peste mine, să mă ajute Dumnezeu cu ceva, să am noroc sau să mi se întâmple chestii pentru că eu cred că merit sau pentru că așa ar fi corect. Și nici nu invidiez pe alții care s-au născut cu tot ce aș vrea eu să am. Treaba lor, nu contează de unde pornești, ci unde vrei să ajungi. Plus că asta îți permite prea multe scuze gen “așa a fost să fie, soarta, destinul, n-a vrut Dumnezeu, nu-mi pot depăși condiția, totul e împotriva mea”. Categoric sunt lucruri care nu depind de tine, dar asta nu include și rezultatul final. Nu contează ce se întamplă, ci cum reacționezi tu la ce se întamplă. Asta e cu adevarat independență.

Normal că e mai simplu să aștepți să “plouă cu bani din cer” în loc să-ți miști fundul și chiar să faci ceva. Și da, e mai simplu să te victimizezi cum alții au totul de-a gata (chiar știi povestea lor complet? Poate chiar au muncit and you’re just a mean bitch) și tu “n-ai avut norocul” să găsești totul pe o tavă. Dar victimizatul ăsta se trage din altă chestie nasoală: comparația cu alții. De ce ai face așa ceva? Tu eși tu, ei sunt ei. Irosești atat de multă energie prețioasă pe altcineva. Work with you’ve got and shut the fuck up.

5.Pe care le ai tu de la tine. Aici intră și influența așteptărilor celorlați de la tine. Eu, de exemplu (sorry, dar e singurul exemplu pe care îl știu destul de bine să îl dau ca exemplu), vreau să fiu într-un anume fel. Am foarte clar în minte persoana care vreau să fiu (nu că aș vrea să fiu altcineva, ci, pur și simplu, the best me that I can be) prin urmare așteptările mele de la mine sunt oarecum uriașe. Și asta pentru că sunt de acord cu un nene care a zis asta:

“Man cannot remake himself without suffering, for he is both the marble and the sculptor.”

Dr. Alexis Carrel

deci o să doară la un moment dat să te sculptezi pentru că asta presupune să reunți la acele părți care nu corespund cu viziunea ta despre tine.  Logic, no pain no gain. Și apoi, vrei chestii de la tine, să fii bun în ceea ce faci, să ai coloană vertebrală, să fii genul de om pe care să îl respecți, să faci ce ți-ai propus, să nu trăiești degeaba, să ai un anumit stil de viață, să fii perfect, deși ești complet conștient că nu există așa ceva (the last one is stupid but true în cazul meu). Sunt acestea niște așteptări constructive? Eu zic că da, dar există și posibilitatea să-ți ciopârțești opera. Cu cele mai bune intenții, desigur.

Acesta este un paragraf scris cam acum 1 an și care, deși îmi sună frumos, nu îl mai simt complet adevărat, m-am mai relaxat, nu mai încerc să încap într-un tipar imaginar al omului ideal. Da, tot mai sunt chestii pe care vreau să le îmbunătățesc dar fară să mă transform în ceva ce nu sunt. Cred că așteptările noastre de la noi sunt determinate de cât de mult ne acceptăm.

6. Pe care societatea le are de la tine. În principiu să fii un sclav, începând de mici copii suntem crescuți să ne supunem autorității. Să luăm note mari ca să avem o slujbă bună, să avem bani să plătim creditul pe 1000 de ani pe care l-am luat ca să ne cumpărăm chestii de care nu avem nevoie, dar am fost manipulați să credem că le vrem. Societatea te vrea în turmă, identic cu cel de lângă tine, cu aceleași nevoi și dorințe (o mașină mai frumoasă, ultimul tip de iPhone), supus de sistem să fii o oaie tot restul vieții. Doamne ferește să fii diferit, să gândești pentru tine, să nu conteze ce crede turma, să nu te încadrezi în tiparul bine stabilit.

Cred că tipul asta de așteptări creează cea mai mare presiune asupra oamenilor, pentru că e peste tot și e practic instituționalizat.

Am fost mult timp victima așteptărilor. Dar cum ar fi fara așteptări? Fără scenarii. Doar lucrurile așa cum sunt ele, nu cum te-ai așteptat sa fie? No expectations means freedom. Și dacă vrei ceva de la tine, don’t have expectations, have goals, și dacă vrei ceva de la ceilalți… hey, nobody ows you anything! Și dacă alții vor ceva de la tine… sincer, îi privește.

by Liv

Anunțuri

Ce mă mai enervează în ultima vreme


Inițial, voiam să numesc post-ul ”titleless”, pentru că nu știam exact despre ce vreau să scriu și plănuiam doar să înșirui o listă de mizerii ale lumii în care trăim la care asist în ultimul timp și să le disec cu o atitudine semi-detestantă, semi-amuzantă. Adică la fel ca întotdeauna. Apoi, mi-am dat seama că cititorii noștri trebuie să știe la ce să se aștepte.

Ceea ce mă aduce la primul punct al listei. În ultima săptămână au fost câte 4 intrări pe zi, în medie, exceptând zilele în care s-a postat (și zilele imediat următoare). Ce s-a întâmplat cu cele peste 50 de like-uri de pe facebook? ”Nu, coaie, ți-am dat like că ne cunoaștem, dar nu am intrat pe pagină, nici nu am văzut despre ce e vorba. Credeam că participi la vreun concurs de strâns like-uri sau ceva.”. Ceea ce e un alt mare căcat, dar ajungem și aici imediat. Păi, bine, mă, agariciule, așa mă știi tu că mi-o ard pe facebook? Cu concursuri de strâns like-uri?

Încerc să las implicarea subiectivă la o parte și o să încerc să tratez obiectiv problema asta: like-urile și share-urile d-ampulii pe facebook. Pornim de la premisa că oricine dă share la ceva doar pentru că în corpul mesajului apare ”dă share dacă” e un bou cu acte. Am mai discutat despre asta. Dar reiau, până o să vi se întipărească bine în pe creierul vostru neted și nu o să mai văd pe homepage ”and 5 other of your friends have shared this”. Și bineînțeles că e o campanie de creștere a awareness-ului sau cerșeală gratuită, de tipul ”salvează o viață donând. Dacă nu poți dona, măcar dă un share”.

Am să-mi fac și eu propria mea campanie pe facebook. De susținere a mea. Sună în felul următor: ”Băiatul acesta (link către profilul meu, unde am poze triste și status-uri lacrimogene că nu pot munci din cauza bolii) a fost diagnosticat cu lene și nepăsare acută. Condiția nu îi mai permite să muncească, dar visul lui este să continue să fumeze și să bea bere. Tu îți poți îndeplini visul, dar lui de ce i-a fost interzis? Donează ACUM (aici cu bold și o culoare țipătoare) o bere sau un pachet de țigări. Dacă nu poți dona, dă share și răspândește vestea. Cu toții merităm o șansă la îndeplinirea viselor!”.

Și ziceam de concursurile de strâns like-uri. ”Fii între primii 100.000 care dă ”like” acestei pagini și primești fără tragere la sorți o pereche de ochelari de soare!”. Serios? Chiar și dacă ar fi ochelari de soare de 5 lei, tot ar însemna 5 miliarde, cine căcat își permite investiția asta pentru a promova ceva pe facebook?

Nu mai înghit crâșmele scumpe. Și faptul că tot mai multe crâșme care erau cândva ieftine, fie devin scumpe, fie se închid și sunt înlocuite de unele scumpe de la bun început. Și aglomerația de pe Lipscani. Sunt o ființă socială, dar nu și vineri și sâmbătă, între orele 18 și 5 a doua zi. E absolut fantastic câtă lumea iese la bere, cu cât entuziasm se înfig în locurile alea detestabile unde Ursus la sticla de 0.33 e 8 lei și face colecție cu satisfacție de sticle goale pe masă. E inuman, când te gândești că sticlele alea costă 3 lei la chioșcul din fața blocului, unde, și acolo, adaosul comercial e lejer 50%. Deci să vinzi așa ceva într-o terasă la 8 lei e exploatare și hoție pe față. ”Nu, dom’ne, că oferim locuri comode și o atmosferă recreantă cu muzică de calitate”.

Pentru mine, comodă ar fi o canapea, dar să fie numai a mea, să mă întind pe ea cum vreau, ca la mine acasă, și să mă scarpin mulțumit la coaie, cât îmi beau berea. Muzica de calitate e de toate tipurile, sunt un tip permisiv, dar dacă te-ai setat pe Vibe FM, că dau mai puține reclame și speri să nu ne prindem, ești chiar măgar. Nu în ultimul rând, atmosfera recreantă e oriunde, dar nu la mizeriile astea de terase, unde corporatiști frustrați deschiați la doi nasturi de la cămașă, afișându-și lănțicul de aur, refulează cu o falsă voioșie căcaturile petrecute la muncă o săptămână întreagă. Se îmbată în 3 ore din bere slabă, că-s morți de oboseală, urlă, încercând să-i acapareze pe toți, dar vorbind numai cu cei de la masa lor, lasă bacșiș 25% (”numai țăranii lasă 10%”) și se duc acasă, petrecând o noapte în fața laptop-ului la un sezon de ”How I met your mother”.

Dar hai să vorbim un pic și de cluburi, că aici se încheie loop-ul vieții sociale, pornind de la facebook și trecând prin terasă. Am zis Ursus la 0.33 8 lei? Aici ești norocos dacă mai găsești bere. Nu că se vinde ca pâinea caldă, ci că nimeni n-o cumpără și e ridicol pentru un patron să investească în ceva ce nu se vinde. Aici se beau cocktail-uri sau tării cu multă gheață. Și nimic nu costă mai puțin de 10 lei, orice ar fi. Poate shot-urile, alt concept stupid, care e cea mai apropiată chestie de droguri (care, apropo, sunt ilegale, dar absinth-ul, nu). Intri, lași 10 lei la intrare și te simți privilegiat că poți respira același aer îmbâcsit de transpirație și fum de țigară cu celelalte drone sătule până peste cap de cele 5 zile cu 10 ore petrecute la birou în costum în fața unui laptop. Abia așteptai să ieși din sacou și să porți ceva mai lejer, așa că ți-ai luat niște blugi strâmți și o cămașă cambrată. Să simți că e o provocare orice mișcare.

Cauți masă, nu e masă, ți-au luat-o înainte alte drone, mai agile, care au rezervat (consumația obligatorie 100 de lei de persoană, bineînțeles). Te duci la bar, decis să te simți bine în noaptea asta. Comanzi un shot de tequila, lași 10 lei, îl dai peste cap, parcă nu și-a făcut efectul. Mai dai unul, apoi pleci mulțumit cu un whisky cola să cauți un loc mai aerisit unde să te poți ameți, ca să poți dansa. Flow-ul gândirii acestor maimuțe cu darul vorbirii bine dresate de companiile care le asigură banii necesari satisfacerii viciilor de care se folosesc pentru a uita că muncesc pentru respectivele companii (sesizați ironia?) este infailibil. Cluburile goale nu le plac că sunt nașpa și de-aia nu merge nimeni acolo. Cluburile pline sunt enervante, că e înghesuială. Oamenii beți sunt ratați, dar ei trebuie să se amețească pentru a putea dansa. Și după al treilea shot, începe downhill-ul. Și se miră că se trezesc a doua zi în propriul pat, fără portofel și telefon, întrebându-se ce s-a întâmplat și de ce au zgârieturi pe spate. Și de ce sunt încătușați.

Nu v-ați prins care era tema post-ului? The hopeless people, cei care au ajuns mai departe decât le-ar permite intelectul, care se simt mai importanți decât le permite statutul social și care tratează viața mai inutil decât un elefant care se pregătește să piloteze. Dacă îmi place să spun despre câte unii că sunt ”low-liferi”, ăstia sunt ”no-liferi”. Nu au un scop, nu au perspective, nu au nimic. În afară de bani pe care îi cheltuiesc pentru a uita amarul vieții pe care și-au creat-o singuri. Iar partea cea mai tristă e că toate astea se întâmplă involuntar.

Teo a zis că scrie și el, nu e foarte greu să doboare ștacheta, nu am ridicat-o foarte sus, dar e tot ce am putut scorni în ziua de salariu, înainte să îmi iau niște blugi strâmți și o cămașă, să plec spre Lipscani, să mă așez la o terasă, după care să merg într-un club să mă îmbăt. Ipocrit mai sunt, știu.

Post Navigation