Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “temă”

2012 în review


V-aduceți aminte pe Evident, tot Rolemodelism cum ziceam constant că sunt presat de timp? Ei, se aplică și acum. De-asta, spre deosebire de Infernul lui Teo (partea I), acest articol va fi mai scurt, mai simplu și mai puțin gândit. Asta nu înseamnă că sarcasmul și ironia nu vor fi la ele acasă, cerul nu se va întuneca și nu va începe o furtună de puli care, parcă teleghidate, se vor înfige fix în gâtul cui trebuie. Dar să nu mai lungim vorba și să purcedem spre analiza celor mai importante evenimente din 2012 pentru mine români.

Băsescu, Ponta și alți nenumărați babuini ai clasei politice române s-au bălăcărit în propriile excremente mai mult ca oricând. Nu am urmărit știrile pe tema asta, deloc, habar n-am din cine e format Guvernul actual al României și, oricum, nu-i dau mai mult de câteva luni. Tot ce știu e că trecând pe lângă televizor de câteva ori și văzând reportaje despre aceste abjecții cu gură sau auzind fragmente de discursuri ale acelorași stimabili, m-am gândit pentru câteva minute cât de util ar fi să încep să investesc într-o fermă de porci la costum. Aș produce parlamentari și politicieni pe bandă rulantă.

Evident, tot Rolemodelism a renăscut ca phoenix-ul din propria cenușă și și-a luat în serios titulatura de blog personal. Acolo scriu ce mă doare, aici scriu despre persoanele pe care-aș vrea să le doară. Fălcile, tâmplele, genunchii și organele interne.

O urăsc tot mai mult pe Simona Gherghe fără să mai fi văzut Acces Direct. Pur și simplu, din nimic, ura pentru ea se alimentează. Mă gândesc s-o răpesc, s-o leg de un scaun și să-mi petrec 4 ore pe zi uitându-mă la ea și atât. Apoi să plătesc un student la Politehnică cu niște beri să mă ajute să-mi transform ura în energie nucleară. Aș eradica jumate de glob. N-ar rămâne nici apa de pe fundul oceanelor. Apoi m-aș îmbogăți subit din comerț cu pește. Când ajung suficient de puternic și bogat să fac ce vreau, aș trimite-o pe duduie pe fundul a ce a fost cândva Oceanul Indian și aș plăti pe cineva să o filmeze din elicopter cum încearcă să supraviețuiască. M-aș uita la filmări și aș râde.

Avem o nouă cea mai lungă pârtie de ski din România, la Straja. Tot acolo, după investițiile care vor urma, în 400.000 de generații 2 ani, vom avea cea mai lungă pârtie de ski din Estul Europei, tot la Straja. Mă gândesc că eu am fost acolo să skiez când lumea nici nu știa că există locul ăsta. Când acest proiect futurist realist se va concretiza, o să-mi vând clăparii și ski-urile la supra-preț pe eBay ca fiind unele din puținele relicve care au atins Straja în stadiul ei incipient. Apoi, cu jumătate din bani, voi cumpăra eBay și-l voi duce în faliment, iar cu cealaltă jumătate voi cumpăra Straja și o voi transforma într-un eBay fizic. O să mă doară-n pulă dacă nu merg afacerile, o să am destui bani din comerț de pește și ferma de porci în costum.

Apocalipsa maiașă nu a avut loc. Majoritatea răsuflă ușurați, puțini sunt triști, eu și Teo trebuie să ne reorientăm spre altceva de făcut cu viețile noastre, ținând cont că planul nostru de a stăpâni lumea nu mai e fezabil. De fapt… ia să văd eu cât mă costă un detectiv particular, să-i învăț programul Simonei Gherghe…

În sfârșit, pe Palme Intelectuale activitatea nu a fost dintre cele mai intense, dar suficientă cât să vă destupe capetele bine aerisite (voi, cei care ați contribuit la acest articol) sau să vă smulgă un zâmbet (voi, ăia deștepți). Ne-am crucit de cât sunt de proști românii, Teo v-a învățat că, da, șocant, trebuie să tragi să te umpli de bani și că aceștia nu cad din cer, am aflat cum nu gândește un băețaș de colțul blocului, ne-am minunat de cât de arogant să fii să te consideri artist dacă te caci pe o planșă, am tras semnalul de alarmă cu privire la televiziune, Teo și-a făcut televiziune, Teo v-a dat lecții de viață, m-a îngrozit trend-ul ascendent pe care se află evoluția tehnologică, v-am dezvăluit ce înseamnă Black Friday, Irina a scris pe blog, Snowflake a scris pe blog și, în sfârșit, Teo v-a invitat să votați.

Acestea fiind zise, pentru ultima oară pe 2012, din colivia mea spirituală, Vladuts vă salută pe Palme Intelectuale. Să ne vedem sănătoși în 2013, mai deștepți și mai mulți. Share, like și toate bălăriile, că eu și Teo nu scriem pe ochi frumoși, view-urile ne dau putere!

Ah, să nu uit, așa am început:

Voiam să vă alimentez un pic.

P.S.: Cine recitește toate articolele link-uite pe parcursul post-ului să își lase în secțiunea de comentarii numele, mâncarea preferată și cât poartă la picior și o să-i trimitem printr-o caracatiță călătoare un autograf cu mesaj personalizat de la Crin Antonescu. Se ocupă Teo de asta.

Ați ucis limba română


Acum cred că peste o lună mă hotărâsem să scriu articolul ăsta. Evident că m-am luat cu altele pe parcurs și am ignorat notița din telefon despre el. Nevertheless, cum v-am obișnuit, mai bine mai târziu decât niciodată.

Eram cu John Arne (bunul meu cândva colaborator de pe EtR), Cips, Irina și Anca în mașină, veneam de la Cluj. Ascultam radio mizerabil cu melodii comerciale de două parale (da, post-ul ăsta a venit în urma sejurului) și ne cruceam de cum poate fi atât de jucată în picioare limba română de niște maimuțoi care sunt, în esență, vedete parvenite peste noapte. Discuția a degenerat spre societatea, acum, incultă și incapabilă să vorbească corect limba țării care i-a slobozit. Și la DOOM.

Căci aici doream să ajung, de fapt și de drept. DOOM-ul este, practic, validarea imbecilismului țării. E ca și cum un mare expert lingvist, cu trei săgeți înfipte în spate, cu sânge șiroind din el și aproape târându-și pe jos ultimele suflări, a apărut în fața unei mari turme de capre, care behăiau repulsiv, și le-a spus: ”Ați câștigat. Limba română e-n pământ și noroi. Puteți vorbi greșit pentru că sunteți mai mulți.”. ”Proști, da’ mulți”, Lăpușnene (sau, în cazul de față, Vladutse), n-ai crezut că e posibil să fii călcat în picioare în așa hal de tocmai ceea ce apărai tu mai înverșunat. Ironia sorții, ce să-i faci?

Am înțeles că s-au acceptat o groază de cuvinte străine (englezești, evident, mai exact, din repertoriul ”MTV”, dacă mi-e permis să-i spun așa), gen ”party”, ”story” sau ”playboy”. Nu, serios, nu e imbecil să formulezi o propoziție de genul ”hai să-ți spun cel mai tare story de la party-ul de aseară. Era un playboy…”? Sloboz, avem deja în română ”poveste”, ”petrecere” și ”gagicar”.

Am înțeles că s-au acceptat plurale retarde pentru că imbecilii nu sunt capabili să vorbească cum trebuie, gen ”monezi”. Serios, ”monezi”? Nu mai am ce să zic mai multe aici.

Am înțeles că ”odată” se scrie așa, de acum, pentru toate sensurile, chiar și pentru ”o dată”. Serios, vă bate să verificați dacă rolul acestei construcții este de a desemna o numărătoare sau cuvântul ”cândva”? Cât de maimuță să fii și cât să aștepți mură-n gură?

Am și eu niște idei pentru următorul DOOM. Hai să scriem fiecare cum îl taie capul. Hai să renunțăm la virgule, e mult prea complex să te prinzi unde ar trebui să apară una și unde nu. Hai să scriem în limbaj de mess, cu ”k”, ”sh”, ”tz”, ”ah” și ”nb”, ”sal” și alte mizerii de genul. Ah, mai mult, hai să ne folosim fiecare prescurtările personale și să ne așteptăm ca ceilalți să se prindă de la ce vin. Și, dacă nu se prind, să le spunem că sunt niște autiști virtuali, fără viață socială relevantă.

N-am cum să scriu prea mult pe tema asta, gândiți-vă, e ca și cum aș pune sare pe rană. Punctul de vedere mi-a fost dovedit, am propovădăuit eu cândva că se va ajunge aici. Dobitocii chiar vor prelua controlul, pentru că sunt mulți și, dacă s-ar urma regulile, ar rămâne dracu’ țara fără absolvenți de generală. Aia e, cei mai mari au hotărât: ”Bă, ce pula lu’ Hector facem? Suntem corecți și cinstiți și picăm pe ultimul loc la media pe țară la clase absolvite sau ne batem cuie-n coaie și-i lăsăm să vorbească așa cum îi taie capul?”. Aparent, nu ne permitem să fim pe ultimul loc la media pe țară la clase absolvite.

Pus în situația asta, conștientizând ce s-a întâmplat, mă văd lăsat cu 4 opțiuni:

1. Clachez și mă închid în casă, citind DEX-ul din scoarță-n scoarță și socializând cu pereții, pe care voi și desena ochi și guri.

2. Clachez, pun mâna pe o armă și împușc orice macac incapabil de a nu se adapta normelor lingvistice de dinainte de ultimul DOOM, până mă leagă Poliția și mă bagă într-o celulă bine păzită, unde citesc DEX-ul din scoarță-n scoarță și socializez cu pereții, pe care voi și desena ochi și guri.

3. Accept că îmi sunt superiori și mă adaptez, sfârșind idolatrizându-l pe Smiley și votându-l pe Becali.

4. Nu accept că îmi sunt superiori și îmi petrec viața cu prieteni puțini, dar deștepți, scârbit de tot ce e în jur și urând sincer mediul uman înconjurător.

Voi ce alegeți? Voi, ăștia care mai sunteți încă deștepți.

Câteva impresii despre bastarzii mâncători


Dacă Teo a avut puterea necesară să-și folosească experiența și imaginația în crearea unui articol optimist și motivațional, încărcat de imbolduri pozitive… eu nu cred că pot. Din varii motive, dar nu sunt dispus să intru în amănunte. Dacă, prin absurd, cineva va reuși să găsească în cele de mai jos și un licăr de pozitivism, înseamnă că schimbările la care doresc să mă supun încep să se însămânțeze, ușor-ușor, în interiorul meu.

Bastarzii mâncători. Aceasta este tema post-ului meu, așa cum bine ați observat în titlu. Îi știți cu toții, nu vă ascundeți după degete. Și, coincidență sau nu, tema e în legătură directă cu temele tratate de Irina și Teo pe parcursul acestei săptămâni. Bastarzii mâncători sunt o specie superioară de oameni, care se trage din corporatiști. S-au dezvoltat încet și în tăcere și s-au infiltrat în locurile de muncă bine plătite (și chiar și în cele mai puțin bine plătite). Ei se hrănesc din visele noastre spulberate și din promovările care ni se cuvin nouă. Trăiesc, ca ciupercile, pe spinarea șefilor lor și se dezvoltă cu cât se dezvoltă acesta mai mult. Procesul e unul de mutualism, avantaje fiind de ambele părți, chit că bastardul mâncător este sau nu descoperit de către șef ca fiind bastard mâncător, și nu un simplu angajat. Dar să vedem despre ce este vorba mai în detaliu.

Când pășim pentru prima oară în aria profesională, ne angajăm cu vise și speranțe. Avem un plan. Ne gândim că acest loc de muncă este unul temporar, prost plătit, dar suficient pentru a popula CV-ul și pentru a acumula experiența profesională atât de necesară angajării în locul de muncă al viselor noastre. Trec câteva luni și ne adaptăm, ne automatizăm, ne facem treaba bine și ne gândim la un viitor roz. ”Încă jumătate de an și aplic la X (X fiind compania visurilor noastre).” ne spunem, plini de speranță, dimineața. Dar intervine o schimbare. Un drăcușor la costum ne șoptește în ureche: ”Dar de ce? Uite cât de bun ești, i-ai devansat pe mulți din cei mai vechi decât tine. Poți să te mai dezvolți aici, poți… să promovezi.”. Coincidență sau nu, în câteva săptămâni încep să umble zvonurile că unul din team-leader-i se pregătește să plece în altă companie, lăsând postul liber. Atunci te decizi să încerci să aplici.

Spre marea ta dezamăgire, cel promovat este un altul, dar despre care gândești împăcat că e mai bun decât tine, are mai multă experiență în companie, e mai în vârstă, deci merită pomovarea. Faptul că stătea la țigară cu tipa de la Resurse Umane și superiorul team-leader-ului care a plecat nu ți se pare ceva suspect. În fond, și tu ai schimbat câteva cuvinte până acum cu ei.

Problema e că obiectivul tău, acum, e să obții o promovare aici și nu să pleci, așa cum ți-ai promis, acolo unde vrei, de fapt, să lucrezi. Fără să-ți dai seama, pleci urechea la ce se șușotește pe la fumoar și admiți că, într-adevăr, există posibilitatea ca individul care e acum team-leader să fi fost promovat mai degrabă pe principii de prietenie cu cei care l-au intervievat și cu cei cărora urma să le raporteze, decât pe principii de experiență sau altele relevante postului în sine. Frustrarea mocnește în interiorul tău și drăcușorul acela nenorocit reapare pe umărul tău: ”Fagotul ăla n-are nicio treabă cu postul, dar uite cum și-a umflat CV-ul și contul, fără să o merite. Trebuie să promovezi și tu, cu prima ocazie!”.

A doua oară, însă, lucrurile se întâmplă exact la fel și, de data asta, ești ferm convins că individul promovat nu e nimic mai mult decât un parameci nenorocit care și-a croit drumul spre promovare folosindu-se de sugere de cur. Și, pe drumul spre casă, te gândești la situația ta actuală. Unde-s visele tale de când te-ai angajat? Nu ai aplicat la X, ești de mai mult de un an în haznaua asta de loc de muncă și tot ce-ai făcut a fost să cumulezi dispreț și frustrare, încercând să promovezi doar pentru a dovedi un punct de vedere. Te-ai decis să faci o schimbare. Mâine îți dai demisia și, cum ajungi acasă, aplici la X.

Plecarea e revelatoare, uitasei cât de fericit erai în afara acestui loc de muncă, neconstrâns de orar și task-uri și înconjurat de oameni pe care, de fapt, nu-i placi. Abia aștepți să sune telefonul și să începi munca la X. Problema e că telefonul nu sună și banii se împuținează. Te mai împrumuți, îți mai dă mama, dar cât s-o mai ții așa? Disperat, mai aplici la niște job-uri, telefoanele sună, te duci la interviuri și, într-un final, te angajezi la o altă firmă, cu muncă mai puțin detestabilă, salariu mai bun și într-un sediu mai curat. Cei de la X tot nu au sunat.

Și trec și aici câteva luni, ai renunța la visul angajării la X, te-ai reautomatizat, dar încerci să te convingi că e mai bine ca ultima oară. Scopul tău declarat este acum promovarea aici, deoarece te gândești că ți-e mai ușor acum și ți-ar fi util. A treia e cu noroc. Când vine momentul, însă, n-a fost să fie. Tot bastardul mâncător a luat postul.

O să grăbesc un pic firul epic de desfășurare a evenimentelor și am să mă rezum la a spune că în felul ăsta va cam arăta toată viața ta. Locuri de muncă mai bune, de fiecare dată mai bune, cu tine mai frustrat, de fiecare dată mai frustrat și în căutarea recunoașterii, de fiecare dată tot mai ambiționat de obținerea recunoașterii. Și viitorul nu mai e roz, ci negru și îl urăști la fel ca pe fiecare zi de la locul de muncă și bastarzii mâncători care l-au împânzit.

Concluzia e, însă, compusă din niște întrebări: lumea descrisă mai sus e oare cea adevărată și nu ai nicio șansă de a răzbi sau poate cei pe care-i urăști sunt chiar mai buni în ceea ce fac, cu mai multe cunoștințe și, poate, abilități ceva mai subtile de a relaționa cum trebuie cu oamenii cu care trebuie? Nu cumva toată această perspectivă a ta se trage din frustrările născute din niște circumstanțe nefavorabile ție și din refuzul tău de a te auto-analiza corect și de a-ți conștientiza propria viață? Bastarzii mâncători sunt o specie, da, dar oare știi să-i recunoști? Sau, de cele mai multe ori, etichetezi prea multe persoane cu această titulatură?

What the world is suffering from


O să încep acest post, bineînțeles, cu melodia care i-a dat tema:

Da, dragii mei, astăzi vom vorbi despre televizor, cel mai mare inamic al omului în epoca modernă.

Ce este televizorul, pentru început? Este acea cutie de plastic din interiorul căreia un amalgam de circuite electrice complex conectate redau pe o suprafață plată imagini și emit prin boxe laterale sunete. Este poarta către cunoaștere, către aventură, către suspans, către relaxare sau către plăcere. Cum zice Deliric1, este o metodă de manipulare implementată în societate.

Nu am să intru în profunzimea problemei, pentru că articolul s-ar lungi la nesfârșit și pentru că unii din cei ce mă știu de mai multă vreme o să dea ochii peste cap și o să pufnească dezaprobator: ”Ia, uite-l, bă, acum un an dădea de pământ cu teoriile astea și acum le îmbrățișează”. Nu o să vorbesc despre masoni, New World Order sau teoriile conspirației, ci o să vă vorbesc despre motivele pentru care, punctual, consider televiziunea ca cea mai perfectă unealtă de subjugare a unei națiuni.

Spre deosebire de alte mijloace de transmisie mass-media, televizorul are trei uriașe avantaje ce îl fac metoda perfectă de a controla masele de oameni. Spre deosebire de radio sau ziare, transmite imagini vii, în mișcare, la care se alătură sunetul. Practic, singurul efort depus de consumator este să privească. Spre deosebire de Internet, poate ajunge, practic, oriunde există curent electric și o fărâmă de civilizație. Oricine poate avea acces la televiziune, dacă-și dorește. În sfârșit, cel mai important, spre deosebire de toate celelalte forme de mass-media, este singurul care poate fi perfect controlabil pentru a i se impune ce tip de programe să transmită.

Iar aici este cheia. Aici trebuie împătimitul consumator de televiziune să stea un pic și să reflecteze. Să se gândească dacă tot ce vede este ceea ce se întâmplă cu adevărat sau dacă tot ce vede este ceea ce ar trebui el să creadă că se întâmplă.

Nu vorbesc de hipnoză subliminală, nu vorbesc de control psihologic, vorbesc de calmarea maselor și îndobitocirea lor. Vorbesc de calitatea îndoielnică a oricărui program rulează la ore de maximă audiență, vorbesc de îndoctrinarea individului în a crede că ceea ce este de interes pentru este constituit de sânii Cruduței, scandalurile dintre Zăvoranca și mama ei, show-urile lui Becali și falsele concursuri de cultură generală în care scopul este, de fapt, să se râdă de ideea preconcepută că blondele ar fi proaste.

Scepticii vor sări în sus, urlând: ”Nu, bă, se dau astea pă sticlă că românii sunt proști și asta cer. Asta face rating și televiziunile doar se conformează.”. Hai să vă demontez teoria, păstrând, totuși, o parte din ea, pentru că este adevărată. Bineînțeles că televiziunile urmăresc rating-ul. Dar românii nu sunt chiar atât de proști (bine, o parte din mine urlă sus și tare că ar trebui să scriu și că nu sunt nici chiar atât de deștepți), ei nu asta cer, ei consumă ce li s-a oferit deja.

Să ne amintim ce se petrecea cu câțiva ani buni în urmă, când emisiunile de interes de la televizor erau altele decât ”Acces Direct”, ”Te pui cu blondele?” și ”Curat murdar”. Să ne amintim că au fost vremuri când ”Vrei să fii miliardar?” sau ”Știi și câștigi” făceau rating. Să ne amintim că știrile, odinioară, prezentau și alte informații decât omoruri, violuri și jafuri armate. Să ne amintim cum s-a schimbat placa, încet, dar sigur, pe toate posturile de interes național, servind, în cantități industriale, prostie curată și cretinism inimaginabil, forțând românul să nu aibă de unde alege.

Cei cu câțiva neuroni funcționând în perfectă armonie au renunțat la acest sport. Eu sunt unul din ei. Ceilalți au ridicat din umeri și s-au adaptat. Iar situația a continuat pe aceeași linie, bombardând încet, dar sigur, privitorul cu imbecilism de cea mai fină și înaltă calitate. Cu trecerea timpului, misiunea va fi îndeplinită (dacă nu cumva a fost deja, judecând după ce văd prin jurul meu).

Știri? Asalt de informații semi-mincinoase despre ce ar trebui noi să credem că este realitatea înconjurătoare.

Documentare? Teorii contradictorii imposibil de demonstrat punctual, menite să inducă o stare de confuzie cu privire la adevărul universal.

Emisiuni? Avalanșă de inculți parveniți cu pretenții de emblemă reprezentativă pentru diferite clase de oameni, care-și vor dori, ulterior, să ajungă ca ei.

Reclame? Spălare pe creier organizată cu scopul unic de a instiga la consum în masă.

Televizor? O minciună care pretinde că e realitatea, ce te rupe de lume, ce te împiedică să gândești de unul singur și ce te învață să fii controlat pentru a te integra planului și a nu supăra sistemul.

”The greatest hypnotist on the planet Earth is an oblong box in the corner in the room. It is constantly telling us what to believe is real.”

David Icke

Ce mă mai enervează în ultima vreme


Inițial, voiam să numesc post-ul ”titleless”, pentru că nu știam exact despre ce vreau să scriu și plănuiam doar să înșirui o listă de mizerii ale lumii în care trăim la care asist în ultimul timp și să le disec cu o atitudine semi-detestantă, semi-amuzantă. Adică la fel ca întotdeauna. Apoi, mi-am dat seama că cititorii noștri trebuie să știe la ce să se aștepte.

Ceea ce mă aduce la primul punct al listei. În ultima săptămână au fost câte 4 intrări pe zi, în medie, exceptând zilele în care s-a postat (și zilele imediat următoare). Ce s-a întâmplat cu cele peste 50 de like-uri de pe facebook? ”Nu, coaie, ți-am dat like că ne cunoaștem, dar nu am intrat pe pagină, nici nu am văzut despre ce e vorba. Credeam că participi la vreun concurs de strâns like-uri sau ceva.”. Ceea ce e un alt mare căcat, dar ajungem și aici imediat. Păi, bine, mă, agariciule, așa mă știi tu că mi-o ard pe facebook? Cu concursuri de strâns like-uri?

Încerc să las implicarea subiectivă la o parte și o să încerc să tratez obiectiv problema asta: like-urile și share-urile d-ampulii pe facebook. Pornim de la premisa că oricine dă share la ceva doar pentru că în corpul mesajului apare ”dă share dacă” e un bou cu acte. Am mai discutat despre asta. Dar reiau, până o să vi se întipărească bine în pe creierul vostru neted și nu o să mai văd pe homepage ”and 5 other of your friends have shared this”. Și bineînțeles că e o campanie de creștere a awareness-ului sau cerșeală gratuită, de tipul ”salvează o viață donând. Dacă nu poți dona, măcar dă un share”.

Am să-mi fac și eu propria mea campanie pe facebook. De susținere a mea. Sună în felul următor: ”Băiatul acesta (link către profilul meu, unde am poze triste și status-uri lacrimogene că nu pot munci din cauza bolii) a fost diagnosticat cu lene și nepăsare acută. Condiția nu îi mai permite să muncească, dar visul lui este să continue să fumeze și să bea bere. Tu îți poți îndeplini visul, dar lui de ce i-a fost interzis? Donează ACUM (aici cu bold și o culoare țipătoare) o bere sau un pachet de țigări. Dacă nu poți dona, dă share și răspândește vestea. Cu toții merităm o șansă la îndeplinirea viselor!”.

Și ziceam de concursurile de strâns like-uri. ”Fii între primii 100.000 care dă ”like” acestei pagini și primești fără tragere la sorți o pereche de ochelari de soare!”. Serios? Chiar și dacă ar fi ochelari de soare de 5 lei, tot ar însemna 5 miliarde, cine căcat își permite investiția asta pentru a promova ceva pe facebook?

Nu mai înghit crâșmele scumpe. Și faptul că tot mai multe crâșme care erau cândva ieftine, fie devin scumpe, fie se închid și sunt înlocuite de unele scumpe de la bun început. Și aglomerația de pe Lipscani. Sunt o ființă socială, dar nu și vineri și sâmbătă, între orele 18 și 5 a doua zi. E absolut fantastic câtă lumea iese la bere, cu cât entuziasm se înfig în locurile alea detestabile unde Ursus la sticla de 0.33 e 8 lei și face colecție cu satisfacție de sticle goale pe masă. E inuman, când te gândești că sticlele alea costă 3 lei la chioșcul din fața blocului, unde, și acolo, adaosul comercial e lejer 50%. Deci să vinzi așa ceva într-o terasă la 8 lei e exploatare și hoție pe față. ”Nu, dom’ne, că oferim locuri comode și o atmosferă recreantă cu muzică de calitate”.

Pentru mine, comodă ar fi o canapea, dar să fie numai a mea, să mă întind pe ea cum vreau, ca la mine acasă, și să mă scarpin mulțumit la coaie, cât îmi beau berea. Muzica de calitate e de toate tipurile, sunt un tip permisiv, dar dacă te-ai setat pe Vibe FM, că dau mai puține reclame și speri să nu ne prindem, ești chiar măgar. Nu în ultimul rând, atmosfera recreantă e oriunde, dar nu la mizeriile astea de terase, unde corporatiști frustrați deschiați la doi nasturi de la cămașă, afișându-și lănțicul de aur, refulează cu o falsă voioșie căcaturile petrecute la muncă o săptămână întreagă. Se îmbată în 3 ore din bere slabă, că-s morți de oboseală, urlă, încercând să-i acapareze pe toți, dar vorbind numai cu cei de la masa lor, lasă bacșiș 25% (”numai țăranii lasă 10%”) și se duc acasă, petrecând o noapte în fața laptop-ului la un sezon de ”How I met your mother”.

Dar hai să vorbim un pic și de cluburi, că aici se încheie loop-ul vieții sociale, pornind de la facebook și trecând prin terasă. Am zis Ursus la 0.33 8 lei? Aici ești norocos dacă mai găsești bere. Nu că se vinde ca pâinea caldă, ci că nimeni n-o cumpără și e ridicol pentru un patron să investească în ceva ce nu se vinde. Aici se beau cocktail-uri sau tării cu multă gheață. Și nimic nu costă mai puțin de 10 lei, orice ar fi. Poate shot-urile, alt concept stupid, care e cea mai apropiată chestie de droguri (care, apropo, sunt ilegale, dar absinth-ul, nu). Intri, lași 10 lei la intrare și te simți privilegiat că poți respira același aer îmbâcsit de transpirație și fum de țigară cu celelalte drone sătule până peste cap de cele 5 zile cu 10 ore petrecute la birou în costum în fața unui laptop. Abia așteptai să ieși din sacou și să porți ceva mai lejer, așa că ți-ai luat niște blugi strâmți și o cămașă cambrată. Să simți că e o provocare orice mișcare.

Cauți masă, nu e masă, ți-au luat-o înainte alte drone, mai agile, care au rezervat (consumația obligatorie 100 de lei de persoană, bineînțeles). Te duci la bar, decis să te simți bine în noaptea asta. Comanzi un shot de tequila, lași 10 lei, îl dai peste cap, parcă nu și-a făcut efectul. Mai dai unul, apoi pleci mulțumit cu un whisky cola să cauți un loc mai aerisit unde să te poți ameți, ca să poți dansa. Flow-ul gândirii acestor maimuțe cu darul vorbirii bine dresate de companiile care le asigură banii necesari satisfacerii viciilor de care se folosesc pentru a uita că muncesc pentru respectivele companii (sesizați ironia?) este infailibil. Cluburile goale nu le plac că sunt nașpa și de-aia nu merge nimeni acolo. Cluburile pline sunt enervante, că e înghesuială. Oamenii beți sunt ratați, dar ei trebuie să se amețească pentru a putea dansa. Și după al treilea shot, începe downhill-ul. Și se miră că se trezesc a doua zi în propriul pat, fără portofel și telefon, întrebându-se ce s-a întâmplat și de ce au zgârieturi pe spate. Și de ce sunt încătușați.

Nu v-ați prins care era tema post-ului? The hopeless people, cei care au ajuns mai departe decât le-ar permite intelectul, care se simt mai importanți decât le permite statutul social și care tratează viața mai inutil decât un elefant care se pregătește să piloteze. Dacă îmi place să spun despre câte unii că sunt ”low-liferi”, ăstia sunt ”no-liferi”. Nu au un scop, nu au perspective, nu au nimic. În afară de bani pe care îi cheltuiesc pentru a uita amarul vieții pe care și-au creat-o singuri. Iar partea cea mai tristă e că toate astea se întâmplă involuntar.

Teo a zis că scrie și el, nu e foarte greu să doboare ștacheta, nu am ridicat-o foarte sus, dar e tot ce am putut scorni în ziua de salariu, înainte să îmi iau niște blugi strâmți și o cămașă, să plec spre Lipscani, să mă așez la o terasă, după care să merg într-un club să mă îmbăt. Ipocrit mai sunt, știu.

What we’ve done


Pentru a-mi face punctul de vedere mai bine înțeles în acest post, e nevoie, cum cred că v-am obișnuit deja, de o melodie care să aibă legătură cu tema abordată. Prin urmare, discuția filozofică de azi pornește de la Linkin Park:

În savana africană, prădătorii sunt foarte măgari, dacă stau să mă gândesc bine. Câinii sălbatici atacă în haită antilopa bătrână sau bolnavă, iar crocodilul stă la pândă, camuflat, în apă, și așteaptă gazela cea mai proastă și aventuroasă. Nu mai zic de hiene care, dacă nimeresc ceva pe moarte fix în drumul lor, e perfect. N-ai să vezi niciodată leul care să provoace bivolul cel mai puternic la o luptă cinstită, față-n față.

De ce m-aș mira, atunci, când văd că și societatea noastră modernă este exact la fel? Singurul aspect care nu respectă regulile savanei africane sunt cifrele, dar, în rest, comportamentul și tipologiile de vietăți existente sunt aceleași. Dacă în savană există un oarecare echilibru între prădători și prăzi, în lumea noastră, prada este de cel puțin 9 ori mai numeroasă decât prădătorii. Cu toate astea, mie mi-e mult mai teamă de prădătorii noștri decât de toți câinii sălbatici și crocodilii la un loc. Cum îmi place mie deseori să le zic tovarășilor mei în diverse contexte, ”Dumnezeu dă, Dumnezeu ia”. Și dacă prădătorii noștri sunt puțini… e clar cât de ai dracului de abili și șmecheri sunt.

Este fascinant cum am ajuns să fim controlați ca niște roboți de mass-media, influențați ca niște maimuțe oarbe de publicitate și conduși de oameni despre care știm că au unicul scop de a se îmbogăți pe sine și, cu toate astea… nu facem nimic în privința asta. E ca un fel de cancer general care a pus stăpânire peste mințile tuturor și care le împiedică raționamentul și dorința. Ai auzit că există leacuri pentru boala ta, dar ești sigur că nu o să ai bani pentru ele, sau nu se potrivesc la tipul tău de cancer și ești convins că, orice-ai face, o să mori, așa că renunți la luptă. Părerea generală e că nimeni nu are ce să facă în privința asta, pentru că ei sunt mai puternici și, dacă vor fi ei detronați, vin alții. Nu zicea Lăpușneanu (și de câte ori i-am dat dreptate?!) ”Proști, da’ mulți”?. Suntem de 9 ori mai mulți, pentru Dumnezeu!

Tații noștri regretă vremurile când se asculta Uriah Heep, nu Justin Bieber, tinerii ieșeau în weekend în parc, nu în club și culturalizarea de seară de acasă era Platon, nu wordpress. Bunicii noștri regretă și ei vremurile lor. Dar tot ce am făcut, am făcut-o cu mâna noastră. Președinții nu s-au ales singuri. Firmele au bani pentru publicitate din vânzările pe care noi le-am generat. Mass-media există pentru că o consumăm noi! Ne punem singuri ștreangul de gât și apoi urlăm că vinovat e călăul că ne strânge nodul mai bine.

Până una-alta, la fel e și-n savana africană. Dacă antilopa bătrână sau bolnavă nu ar rămâne în urma grupului, haita de câini sălbatici nu ar prinde-o. Dacă gazela nu s-ar duce să se adape ca berbecul, fără să se uite mai întâi în stânga și-n dreapta, crocodilul nu ar mai prinde-o. Când ești prost, nu poți să vezi unde ai greșit și de ce vinovat ești tu pentru că nu ți-ai luat măsurile de protecție necesare sau ai permis să se întâmple asta, dar poți s-o arzi victimă și să urli sus și tare că ești asuprit. Tu crezi că degeaba se cheamă melodia ”What I’ve Done”? Privește-te-n oglindă, vezi unde ai greșit tu, corectează-te și, când oi fi perfect și oi fi în continuare asuprit, atunci vii să discutăm.

Îi doare fix în pulă unde-aruncă o hârtie


S-a întâmplat ce am preconizat. Odată cu reintrarea în domeniul muncii, mi-a revenit inspirația. Pentru că am din nou posibilitatea să observ oameni, întâmplări, aspecte, stereotipuri. Prin urmare, chiar dacă timpul mi-e potrivnic, reușesc să-mi găsesc o oră să vă propun o nouă discuție filozofică pe tema unui curent pe care cu toții l-ați văzut în cotidianul românesc, dar, făcând parte din el, nu i-ați acordat importanță. Vorbesc de nepăsare.

Să lămurim de la bun început despre care nepăsare vorbesc. Sunt, probabil, ultima persoană pe care o cunoașteți care va pleda pentru ajutarea sinistraților din Burundi. Ba chiar și pentru ajutarea sinistraților din Vrancea. Sau de pe strada mea. Faptul că dai niște alimente sau haine sau o sumă de bani să ajuți niște necunoscuți care au fost loviți de soartă nu înseamnă că îți pasă. Înseamnă că ești prost sau, să-i zicem mai elegant, naiv sentimental. Faptul că Mobutu sau țața Floarea va avea o pâine de mâncat mâine nu te afectează în mod direct cu nimic. Îți pasă cel mai mult când o acțiune pe care o întreprinzi (sau nu) te afectează în mod direct și ești conștient de asta, prin urmare, îți canalizezi gesturile astfel încât, la finalul procesului, tu să ieși în câștig. Sau, cel puțin, nu în pierdere.

V-am băgat în ceață? Hai să dăm exemple, că știu că asta vă place cel mai tare în post-urile mele și-ale lui Teo, fie aici, fie pe blog-urile personale. Când împingem la limită posibilitățile hazardului și dăm exemple trase de păr, într-o notă ironică, care vă fură un zâmbet. De cele mai multe ori, ar trebui să vă facă și să reflectați. Dar deviez.

Pornesc chiar de la numele post-ului. ”Cu ce mă afectează pe mine că-mi arunc pachetul de țigări gol pe jos?” o să se oripileze ignoranții. Răspunsul tras de păr este că dacă l-ai prins pe Teo într-o pasă proastă și te-a văzut și te-ai mai și uitat urât la el, s-ar putea să te arunce el pe tine pe jos. Eu aș căuta ceva solid spre care să-ți direcționez capul, că nu-s așa bun la bătaie. De exemplu, un compostor de bilete, dacă suntem în autobuz și te-am văzut că-ți arunci punga de chips-uri în stație, când se deschid ușile. Răspunsul corect, însă, e că tu, personal și direct, contribui la un mediu mizerabil al orașului. Nu contează că toți ceilalți cimpanzei aruncă și ei ambalajul de la Snickers pe jos, ai un minim de bun simț și aruncă-l pe al tău la coșul de gunoi. Nu contează că e departe. Nu o să pățești nimic dacă-l mai ții 30 de secunde în mână sau în buzunar, nu e ca și cum nu era gunoi când încă era ciocolată în el și acum, că ai terminat de mâncat, e. Simte-te tu bine că nu din cauza ta e orașul plin de gunoaie. Chiar dacă, obiectiv, tu nu vei schimba semnificativ cu nimic nivelul de curățenie al orașului, măcar știi că tu faci ceea ce e normal și civilizat.

Mergem la cei care fac gălăgie. Nu-ți place când vecinul de sub tine dă găuri cu bormașina la 4 după-amiaza sâmbăta, nu? Atunci de ce simți nevoia să vorbești mai tare decât toți la telefon în autobuz? Nu ne interesează discuția ta cu Gicu, nu ne pasă cât ai câștigat la pariuri, pe cine-ai futut cu o seară înainte și cât de prost e Relu. Nu ne pasă de absolut niciun detaliu al vieții tale. Mi-e egal dacă ești centaurul orașului, profetul meciurilor de fotbal sau prietenul perfect. Nu te cunosc, ține toate astea pentru tine.

Absolut orice faci când ești în afara spațiului tău privat trebuie să respecte normele elementare de toleranță reciprocă. Așa cum eu nu mă împing în tine când mă sui în autobuz sau aștept la semafor, așa am pretenția să n-o faci nici tu. Dacă stau jos, e pentru că sunt obosit și simt nevoia să stau jos, dar poate îți voi ceda locul dacă voi considera că meriți. Ți-l voi ceda cu siguranță dacă mi-l ceri, dar dacă există blesteme, ai mierlit-o. Dacă cobor la prima, voi sta lângă ușă. Dacă stau lângă ușă și nu cobor la prima, fii sigur că o să mă dau jos pentru a-ți permite ție să cobori și apoi voi urca la loc. Troturarul nu e skate-park, să gonești cu bicicleta sau rolele cât poți de repede și să ai pretenția să mă dau la o parte. Nu sunt dator să miros rahatul câinelui tău în parc și nici nu trebuie să-ți miros sudoarea vara în tramvai, când ți-ai luat cămașa din plastic.

Ia aminte că tot ce faci în afara casei tale ne afectează pe toți și, eventual, se va întoarce la tine. Nu vorbesc de ”what goes around comes around” și mai știu eu ce credințe idioate legate de destin aveți. Vorbesc de faptul că ești o parte activă dintr-un sistem în care și tu trăiești și modul în care acționezi asupra și în interiorul lui îl schimbă într-un fel sau altul. Acea schimbare se va răsfrânge, ulterior, și asupra ta.

Dacă eram un pic mai prost, eram fericit


A venit primăvara. Și, odată cu ea, astenia de primăvară. Pe lângă asta, reintru, încet, dar sigur, în domeniul muncii, dat fiind faptul că sunt în training de 2 săptămâni. Am avut laptop-ul în service timp de 10 zile, iar acum am telefonul în service pentru cine știe cât timp. Deci activitățile mele de bază în timpul liber au fost înlocuite, dată fiind și lipsa de bani, cu nimic. Acestea sunt cauzele care m-au făcut să reflectez profund în ultimele câteva zile. Și să-mi pun aceeași întrebare pe care mi-am mai pus-o de câteva ori și pe care și-au mai pus-o sute de mii și milioane înaintea mea: ”De ce cântăm noi acest cântec?”.

Scuzele mele, încercam o ironie fină la Chirilă. Nu, întrebarea era, de fapt, imposibil de concentrat într-o singură frază interogativă. Era un conglomerat de întrebări, de genul ”ce fac acum?”, ”de ce fac ceea ce fac acum?”, ”ce vreau să fac cu viața mea?”, ”ce fac în privința asta?”, ”sunt fericit?” și, cel mai important, ”voi fi vreodată fericit?”.

Cred că oricine poate deduce că toate întrebările care ocupă în înșiruirea de mai sus o poziție de număr par sunt puse doar pentru că la întrebările care ocupă o poziție de număr impar, răspunsul a fost negativ sau, cel puțin, nu m-a satisfăcut. Dar, spre deosebire de ultimele dăți când am început să reflectez asupra scopului vieții și sensului fericirii, de data aceasta am decis să nu o mai fac de unul singur.

Ce este, de fapt, fericirea? Probabil cel mai abstract termen din lume. Pentru fiecare ea reprezintă altceva. Pentru un copil desculț de la colțul străzii, căruia îi e rușine până și să cerșească și care până acum o lună dârdâia de frig așezat pe guri de canalizare, fericirea e o pâine caldă și proaspătă numai a lui. Pentru Dinu Patriciu nu cred că mai există ceva ce poate obține sau face care să-i mai provoace acest sentiment înălțător, pentru că poate să le facă pe aproape toate, la câți bani și la câtă putere are.

Deci fericirea este ceea ce-ți lipsește? Ce se întâmplă când reușești să obții acel lucru? Ești fericit și-atât? Sau îți setezi un nou target după care să alergi pentru a gusta din nou din dulcele gust al fericirii? Nici așa nu e OK, zic eu. Toată viața să fie o goană după diverse lucruri care crezi tu că îți provoacă fericire, când tu ești, de fapt, dependent de goana în sine.

Atunci, poate sunt lucrurile mărunte care trebuie să te bucure în viață. Un răsărit de soare, un câine care cască simpatic, un zâmbet fugar în autobuz de la o fată drăguță sau un bătrân care nu vrea să-i cedezi locul în tramvai. Dar nici să vezi cum toți prietenii tăi își iau viața pe cont propriu, se mută, își fac o carieră și pun bazele unei familii în timp ce tu te bucuri de mărunțișurile vieții nu-i OK.

Poate că bine ar fi să existe o cale de mijloc. Mă gândesc că dacă ai putea să investești în viitorul tău, să-ți setezei target-uri pe care, dacă le vei atinge, știi că vei fi fericit, în timp ce reușești să ai și un pic de timp de tine și să fii și suficient de open-minded încât să nu lași micile bucurii ale vieții să treacă pe lângă tine, vei fi unul din cei mai realizați oameni din lume. Dar aici e problema, care s-ar fi putut ghici și după cum m-am exprimat până aici. Nu e suficient timp. Niciodată nu le poți face pe toate.

Și așa am ajuns să mă întreb dacă nu cumva fericirea este fix această idee de a încerca cumva să obții un balans între perfecționarea ta ca individ, pe orice plan îți dorești, și profitarea de clipele total întâmplătoare care îți pun zâmbetul pe buze. E important să știi să te bucuri de o bere băută cu cel mai bun prieten al tău pe bordură sâmbătă seara, discutând despre absolut nimic constructiv și, totodată, să lucrezi pentru redactarea lucrării de licență ziua următoare. Și, totuși, ceva parcă tot lipsește.

Scopul acestui articol nu este să vă prezint viziunea mea asupra semnificației cuvântului ”fericire”, deși poate că asta am reușit să fac, chiar și fără să-mi fi propus. Vreau să vă dați cu părerea și să-mi spuneți voi ce credeți că înseamnă fericirea. Și, mai ales, să încercați să dați un răspuns la cea mai profundă din întrebările pe care le-am lăsat în începutul post-ului: ultima. Nu vă grăbiți cu răspunsul. Rumegați-l atent.

N-are foarte mare legătură cu tema, dar chiar vreau să vă las cu melodia asta:

Îi zice Stat că stau degeaba


Citeam acum câteva zile pe blog-ul lui Teo un articol interesant, în ale cărui comentarii discuția a deviat de la tema post-ului în sine la o polemică între Teo și o individă cu privire la intervenția Statului în viața cetățeanului. Nu am vrut să intervin activ în discuție (deși aș fi avut multe de spus), ci doar am punctat că discuția respectivă nu va avea sfârșit, în principal datorită faptului că individa nu părea foarte receptivă la argumentele lui Teo, ci se comporta, mai degrabă, întocmai ca un perete cu care încerci să porți o conversație despre starea vremii.

Cu toate astea, nu am uitat discuția respectivă și azi, în duș (unde altundeva?), ajutat de o melodie de-a lui Cedry2k pe care o ascultam în momentul respectiv (da, ascult muzică în timp ce fac duș) s-a înfiripat ideea unui post. ”Amin!” mi-am zis, fericit că lipsa de inspirație din creierul meu a dispărut. Prin urmare, să purcedem:

Este foarte interesant de definit punctul în care se termină intervenția Statului în viața unui cetățean, punct din care respectivul este obligat să-și poarte singur de grijă și să se realizeze în viață cum poate mai bine. De clarificat, de la bun început, că nu concep ca această intervenție a Statului să nu înceapă. Exact cum un părinte își învață copilul să vorbească, să folosească toaleta pentru nevoile fiziologice și să meargă, la fel și Statul trebuie să ajute cu ceva un cetățean la începutul drumului său în viață. De ce spun asta? Foarte simplu. Părintele are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un om normal. Nu doctorand în fizică cuantică (partea asta este opțională, rămâne la latitudinea părintelui, dar în mod cert nu e obligatorie), dar nici un macac căruia-i curge scuipat din gură (exceptând situația în care s-a născut cu sindromul Down sau mai știu eu ce altă boală de genul ăsta, caz nefericit, nu discutăm despre așa ceva). Exact la fel, Statul are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un cetățean normal.

Și ăsta este punctul pe care îmi doresc eu atât de mult să îl definesc. Ce înseamnă un cetățean normal? Pornind de la cum văd eu lucrurile, sunt doar câteva categorii în care intervenția Statului este obligatorie, până la atingerea unei vârste/unui nivel.

a). Sănătate. Asigurarea medicală obligatorie plătită mi se pare o aberație. Statul are datoria să-și mențină cetățenii sănătoși. Nu există niciun individ în țara asta care să nu aibă de plătit dări la Stat (impozit pe salariu, T.V.A., impozit pe casă, etc.), prin urmare nu există niciun motiv ca toți indivizii să nu beneficieze de asigurare medicală gratuită. Motivul pentru care spun asta este atât de simplu că până și un cimpanzeu ar putea să-l deducă singur (într-un exemplu adaptat lui, bineînțeles). Dacă primata a descoperit un mușuroi de termite, nu are niciun sens să îl distrugă, nu va putea mânca decât foarte puține din cele care vor fugi, panicate, care-ncotro. Dacă, însă, folosește un băț pentru a le extrage din locuința lor, se va putea bucura în tihnă de o masă copioasă. La fel și cu Statul și noi. Dacă nu ne asigură o viață sănătoasă, nu avem cum să muncim la capacitate maximă, astfel încât să ne putem plăti dările integral. Nu vorbesc aici de despăgubire financiară pentru accidente, ci pur și simplu posibilitatea ca oricine să poată beneficia de tratament gratuit pentru gripă, punerea în ghips gratuită a unui picior sau ochelari de vedere gratuiți.

b). Educație. Sunt de acord că nu fiecare ar trebui să-și dea doctoratul sau să facă un masterat. Nici măcar facultatea nu trebuie să fie obligatorie. Facultatea deja presupune o specializare. Dar 12 clase mi se par de minim bun-simț. Faptul că 12 clase sunt gratuite deja mi se pare normal, dar ce ar trebui îmbunătățit ar fi nivelul de investiții ale Statului alocate instituțiilor de învățământ. De ce trebuie să cadă clasele pe elevi în tot felul de comune uitate de Dumnezeu? De ce în unele școli copii de 10 ani trebuie să stea cu geaca pe ei la ore iarna? Și de ce trebuie profesorii să dea meditații pentru a-și asigura un minim trai decent? Iar această ultimă întrebare atinge o problemă din sistemul de învățământ dată dracului rău de tot. Profesorii care dau meditații sunt clar mult mai puțin implicați la clasă. Prin urmare, cei pe care acesta (sau orice alt profesor) nu îi meditează primesc mai puține informații. De ce?…

c). Muncă. Statisticile recente confirmă faptul că peste 50% din absolvenții de facultate nu se pot angaja nici la un an după ce și-au terminat studiile. Cauza cea mai frecventă este lipsa experienței profesionale. Nici nu are sens să intrăm în cercul vicios ce este această situație, nu? Ce cred eu că ar trebui să se facă? Internship-uri. Fără plată. O lună. Nu îl costă nimic în plus pe angajator (poate în afară de apă și hârtie igienică) să mai aibă încă un consumator de aer în birouri care să muncească în folosul companiei. Dacă e bun, va fi angajat. Dacă nu, sănătate și ”la revedere”, poate la altă companie, dar cel puțin a acumulat acea experiență profesională despre care se vorbește atâta. Nu mi se pare logic să acuzi cetățenii că nu muncesc câtă vreme nu au unde. Și, scuză-mă, nu mi se pare OK nici ca un licențiat în Relații Publice să lucreze la REBU (dau un exemplu).

Acestea fiind zise, vă las să-mi completați post-ul cu ce credeți că mai e necesar în secțiunea de mai jos, rezervată comentariilor. Eu, personal, nu cred că e nevoie de nimic mai mult din partea Statului pentru ca viețile noastre, cetățenilor de rând să poată demara cum trebuie și, mai departe, fiecare să-și croiască ce drum știe și poate mai bine.

Cum bine zicea Cedry2k în melodia despre care vă vorbeam la începutul articolului,

”mă-ntreb cu groază câți ani tre’ să tragi să faci bani să-ți faci casă?”

Poate n-ar fi nevoie de atât de mulți dacă ni s-ar oferi un început de drum normal.

Din nou despre Simona Gherghe și Acces Direct


Știu că nimeresc cam ca nuca-n perete cu post-urile mele în mijlocul unei dezbateri de aproape o lună pe tema psihologiei feminine și masculine, începută de Teo, alimentată de comment-uri și reaprinsă de Maki în ultimul post. Dar eu nu-mi găsesc locul în aceste dezbateri, așa că îmi văd de balivernele mele. Voi scrie, din nou, despre ceva ce mă enervează. Și, deși se întâmplă rar, voi scrie, din nou, despre ceva ce mă enervează despre care am mai scris o dată.

Deși sunt foarte multe emisiuni pentru suferizi de sindromul Down la televizor, Acces Direct (în ochii mei) le întrece pe toate. Iar Simona Gherghe trebuie să fie una din cele mai enervante femei de pe suprafața planetei. Îmi este atât de antipatică încât efectiv aș sta în cumpănă înainte să fac sex cu ea, dacă s-ar ivi ocazia.

Alaltăseară îmi serveam liniștit cina. Televizorul rămăsese deschis pe Anena 1, probabil de la vreun program anterior, pentru că nici mama, nici soră-mea nu obișnuiesc să urmărească show-uri de televiziune pentru macaci. Simona Gherghe îi făcuse legătura telefonic Monicăi Tatoiu, aflată în studio, cu George Copos. Aparent, distinsa doamnă avea niscai nemulțumiri legate de sejurul pe care tocmai îl petrecuse la Poiana Brașov, aflată, se știe, în jurisdicția patronului Rapidului. Am urmărit, uitând să mestec, din când în când, de uimire, neștiind dacă să râd sau să plâng, cel mai penibil moment posibil pe care-l putea oferi o maimuță la menopauză. Georgică a fost galant, nu s-a coborât la nivelul ei, deși i se citea furia în tonul vocii. După o scurtă pauză publicitară, în studio au apărut alte două panarame, în locul oligofrenei alcoolice, fostă șefă la Oriflame. Mizil și o horoscopistă. În timp ce fufa cititoare de stele încerca să-l convingă pe Mizil de veridicitatea zodiacului, ăsta o ținea pe Tatoiu în șuturi, ignorând cu desăvârșire trimisa astrelor (dacă aveți curiozitatea, îl puteți vedea pe Serghei aici, mi se pare delicios omul, deși este, în esență, un țăran parvenit).

După ce s-a terminat nebunia, am stat un pic să reflectez. Mi-am amintit că parcă Acces Direct începuse cu mulți ani în urmă, ca o emisiune moderată de un lache pe care nu-l înghițeam (nu mai puțin adevărat e că eu nu prea înghit pe nimeni din televiziune), în care se vorbea despre problemele sociale ale românilor la ora actuală. Tot o porcărie menită să facă rating era și atunci, dar de la discutarea problemelor sociale la voma asta în high-definition pe care ne-o oferă Simona Gherghe e cale lungă. Și că tot vorbim de ciumpalaca asta: nu prezenta cândva știrile din sport, cu o voce ce echivala cu o felație auditivă? Se poate să mă înșel în tot ce am zis în paragraful ăsta (nu, chiar nu urmăresc televiziunea!), dar eu așa îmi amintesc că stăteau lucrurile cu ceva ani în urmă.

În sfârșit, că m-apropii de fundul sacului inspirațional, ideea articolului ăsta este că Antena 1 a trecut într-un downhill teribil de la postul pe care chiar îl respectam cu ani în urmă. Partea ciudată e că face rating. Și dacă la Răzvan și Dani se uită puțini oameni, că nu prind toate subtilitățile, iar la Capatos și Badea, la fel, la Simona Gherghe se uită toți pentru că nu e greu să urmărească o blondă cu un neg sub nas (nu, nu e sexy deloc, știm amândoi că-l poți acoperi, dar tu crezi că-ți dă o aliură de nu știu cum dacă-l ții acolo) care le suge clitorisul lui Tatoiu și astroloaga Cristina și îi dă apă la moară lui Mizil să facă show, că atâta știe să facă.

Cam asta e problema mea. Întrebarea nu e ”de ce există emisiunea asta?”, că e limpede că există pentru că e cerută și urmărită. Întrebarea e ”de ce e cerută și urmărită emisiunea asta?”. Nu se întâmplă nimic constructiv în ea. Sunt doar maimuțe care se ceartă și aruncă cu căcat, în timp ce o parașută blondă aleargă de colo-colo, strângând căcatul care nu și-a atins ținta și aruncându-l spre altcineva, ca să reaprindă flama. Asta e emisiunea noastră de la 6 seara, ora când îți bei berea de după muncă, obosit în fotoliu? De ce?

Post Navigation