Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the tag “țigară”

Sunt oameni și oameni


După ce ne-am dezvoltat un pic în ultimul articol, tura asta am reușit să pregătesc un rage de mișto-uri de ultimă speță despre oameni pe care îi detest… din părți. Poate data viitoare. Am pentru voi altceva de data asta. Am făcut teasing pe Evident, tot Rolemodelism la articolul ăsta acum două zile, frumos e să mă țin de cuvânt, nu? Să purcedem, dar.

Să menționăm că acum două seri mă gândeam să mă leg de un singur tip de oameni și o singură caracterstică ce m-a impresionat profund pozitiv, cum nu mi s-a mai întâmplat de mult. Rareori trezesc în mine oameni sentimente pozitive, de obicei reușesc să-mi trezească instinctul sălbatic (dacă aș fi un leu domestic, adică. Sunt sigur că v-ați prins la ce mă refer). Ei, de data asta s-a întâmplat și chiar m-am bucurat, în sinea mea, că nu sunt așa putred cum mă consider. Azi am mai asistat la o scenă care m-a făcut să pornesc rotițele imaginației înspre conceperea unui film cu final fericit, în care eu îi calc pe mâini și pe picioare cu motostivuitorul pe băjeții pe care i-am văzut. Menționez că în filmul respectiv îi priveam în ochi și rânjeam. Mi-am mai amintit o scenă de sâmbăta trecută și gata! Am schimbat în 10 minute structura unui articol despre oameni de calitate. Sunt putred, m-am liniștit.

Mergeam spre oficiul poștal din Pantelimon să ridic un colet sâmbătă (naivul de mine, aveam să aflu că acest oficiu poștal particular e închis sâmbăta). Tramvaiul 16, pe la Delfinului. Cu o stație înainte să cobor urcă un individ în tricou cu pielea de pe mâini plină de cute și cicatrici. Abia se închid ușile și bineînțeles că se dezbracă de tricou să ne arate cum l-a remodelat incendiul pe care-l supraviețuise (cum am presupus eu, ignorându-i povestea tragică pe care a început să o turuie, ce avea ca scop să ne ușureze de bani). Omul era, într-adevăr, diform, dacă a trăit, cu adevărat, un accident tragic, sincer, mi-ar părea rău de el. Ce m-a enervat la el era legat de atitudine. O doamnă l-a rugat să-și pună tricoul pe el pentru că sperie copiii și nu-i face nici lui bine să stea dezbrăcat în început de februarie în tramvai. El s-a oripilat și a întrebat-o ce ar trebui să facă, ”nu vedeți cum arăt?”. Atunci, flacăra a mocnit în mine, dar nu m-am exteriorizat. Am vrut să-l întreb de ce nu ia în considerare să se ducă la muncă. Avea ambele mâini funcționale, picioarele de asemenea, gura părea că merge, sunt o groază de locuri de muncă ce nu presupun să te afișezi unui public în blugi pentru a-i vinde (nu ar fi avut mare succes ca model, asta e sigur). Mi-am amintit de un individ de care-mi povestise un prieten de-al meu, care, în lipsa unui picior muncește într-un birou de multinațională și câștigă decent pentru vârsta lui. El nu s-a gândit să cerșească în tramvai.

Azi am ieșit să fumez o țigară până venea comanda la KFC (vai, cât de greu se mișcă ăștia de la Eminescu!). În 30 de secunde apare un băiat poate ceva mai în vârstă ca mine, urât de zici că l-a desenat mă-sa pe LSD cu stânga. Ghinionul lui, ce să zic. Se apucă să dea cu mopul pe rampa aia minusculă de marmură sau ce Cristos pe tricicletă o fi. În alte 30 de secunde ies și doi malaci de la ISG Security (jur că nu am văzut niciodată o asemănare mai mare între un porc și un om, ceea ce e ironic, având în vedere că lucrează la KFC) dinăuntru și se apucă să-l ia la mișto. Dar mișto crunt. ”L-am văzut ieri la televizor pe frati-tu. Klitschco ăla, rusnacul. Căpățânos și urât, așa, ca tine.”. ”Ce vreți, mă, voi n-aveți treabă?” se rățoiește ăsta micu’, ștergând în continuare, cu sârg. ”Hai, ia vezi cum îmi aduci și mie niște șervețele că-ți iau steagul în pulă” (și eu am înjurături dubioase, dar p-asta n-am înțeles-o), zice porcul celălalt. Se mai iau un pic de el și pornesc spre intersecție, în timp ce ăsta intră înăuntru. ”Ia uite-i p-ăia ce s-au blindat, hai încolo” zice iar primul, referindu-se la o țigancă care vindea nuș ce căcaturi pe o masă de plastic, probabil ilegal. Nu le-am zis nici ăstora ce mă gândeam și anume să-i întreb cât câștigă pe lună. Aveam speech-ul pregătit: ”Văd că nu e nevoie să fii nici estetic și nu-ți trebuie nici prea multă școală și mi se pare că e și distractiv. Te iei de oameni fără motiv și grohăi a râs. Adică, sincer, nu m-aș fi obosit să-mi rup capul într-o facultate și prin multinaționale, dacă știam că poți câștiga comparabil dacă ești un porc cu darul vorbirii și o operație estetică la rât care nu face altceva decât să-și mute hoitul dintr-o parte în alta și să pară șmecher”. Sper din inimă să aibă restanțe la întreținere și să-i dea afară din bloc săptămâna asta, cu tot cu familie și copii și să-i ningă și să-i înjunghie nevestele în timp ce le zic ”nu mai ești așa șmecher ca la KFC acum, nu?”. Menționez că rânjeam în timp ce am scris asta.

Am cam deviat de la articolul original, nu? Hai să vă spun ce bine m-am simțit joi. Am întâlnit doi oameni pe care îi consider acum fascinanți și demni de respect dintr-un motiv extrem de relevant, din punctul meu de vedere. Știu să capteze atenția. Au venit într-un grupuleț în care nu știau pe aproape nimeni în afara celor care i-au adus la ieșirea respectivă și au reușit, cumva, să răpească interesul tuturor prin modul în care vorbeau și experiențele de viață pe care le împărtășeau. A fost incredibil. Am privit fascinat 10 minute cum oamenii ăștia pot conduce o conversație cu niște străini, spunând lucruri cu adevărat interesante, cu un fler ieșit din comun și o naturalețe admirabilă. Iar cel mai important lucru nu e ăsta. Unul din ei i-a programat celuilalt un interviu în aceeași seară, în numai câteva telefoane. Pentru că și Hitler a reușit să capteze atenția celui care-l ascultau, la vremea lui. Doar că ăla a ucis și a incendiat, pe când ăștia doi au dat dovadă de omenie și bunătate gratuită.

Observați cum aspectul pozitiv observat în ultima săptămână la oameni e descris în mai puține rânduri decât cele două negative? Words are very unnecessary. Ideea e că poți fi de treabă, omenos, bun la suflet, cum vrei să-i spui și lumea să te ignore, să nu prezinți atât interes pentru unii (chiar și la fel de omenoși ca tine). Răul primează, nesimțirea se vede și mizeria e promovată. Societatea noastră e putredă, mai putredă ca mine de 100 de ori, iar cei care ar merita mai mult se bălăcăresc în mediocritate, poate frustrați, poate modești și optimiști, dar cei pentru care scaunul electric ar fi o mângâiere comparativ cu ce le-aș face eu conduc liniștiți în bucățica lor, fac bani, mai mulți sau mai puțini, legal sau nu, și nimeni nu le arată cum se simt alții când își arată ei colții. Dar știi cum e, degeaba țip eu dacă alții tac. Și, eventual, o să răgușesc.

Fiecare e liber să tragă orice altă concluzie dorește din ce am expus mai sus.

Anunțuri

Din nou despre ce e-n mintea românului


Pentru că a început un nou an și nu e un eveniment ieșit din comun, așa cum scria Teo în post-ul precedent, m-am gândit ca primul meu articol pe 2013 să nu fie atent ales și bazat pe sugestii de cum să fim oameni mai buni, wishlist-uri și alte bălării. Aveam vreo două draft-uri mentale bazate pe mișto nesimțit de sub-clase de oameni. Altădată. Discuția cu colegii de muncă de azi de la țigară a fost mult mai interesantă. Dar să nu ne grăbim.

O să aveți nevoie de câteva articole de la începuturile Palmelor, ca să vă dați seama la ce m-am gândit când a început discuția cu pricina: ăsta, ăsta, ăsta și ăsta. Așa, acum, cu research-ul făcut, să vedem despre ce e vorba cu adevărat.

O colegă susținea că nu suntem bine văzuți în afara granițelor. Nimic nou pentru mai toată lumea. Interesant e că nu se simțea comfortabil cu faptul că este etichetată din cauza unor incidente izolate generate în trecut de români sau unii care se dădeau români (nu e nevoie să le zic pe nume, știți la cine mă refer). Just, m-am gândit, dar aveam argumentul pregătit și pentru asta: oare noi nu facem la fel în țara noastră? Pornim de la premisa că poporul cutare nu știe decât să vândă în Dragonul Roșu, poporul nu știu care cere nejustificat introducerea limbii lor în țara noastră sau alt popor nu știe decât să fure, să cerșească sau să asculte manele. Ori, la fel cum, în cazul ei, ea nu făcea parte din eticheta văzută de italieni, poate nici în țara noastră, toți reprezentanții popoarelor mai sus amintite nu se încadrează neapărat în standardele cu care i-am etichetat noi. Poate unul e student la Medicină cu 10 pe linie, altul predă într-o facultate importantă sau altul e un broker de succes.

Mi-am dat seama cât de ipocriți sunt românii (de mine știam deja). Nu o acuz pe colega mea, Doamne ferește, ci vorbesc la general (pentru că, nu-i așa?, asta facem toți). Cât tupeu să ai să țipi sus și tare că ”Dom’ne, nu e corect, eu nu am venit să fur sau să mănânc lebede, de ce mă cauți și-n cur după arme albe?” atâta vreme cât cu prietenii la bere ești la modul ”Să-mi bag pula, așa m-am săturat de ăștia, oriunde-i văd mă aștept să-mi bage niște ghete de fotbal Adibas sub nas și să-ncerce să mi le vândă.”. Chiar nu poți cere să fii tratat corect când nici tu nu tratezi corect.

Asta ar fi problema de moralitate, bun, din care degenerează o altă treabă pe care a mai tratat-o Teo prin multe post-uri de-ale lui (nu mai detaliez, folosiți cu încredere funcția ”caută”, nu vă dor mânuțele), și anume că românul are impresia că totul i se cuvine. Îl enervează să trateze minoritățile în regim special, dar când e el o minoritate, țipă să-l audă și Papa, dacă se poate. Eu cred că la baza acestor manifestări stă tot incultura, pentru că orice om cu capul pe umeri poate să spună calm:

”Frate, ăia să-nvețe limba noastră, că de-aia-s la noi în țară și nu la ei. Nu e treaba noastră să-i ținem în puf. Apoi, e de datoria noastră să-i tratăm ca pe orice alt român, care știe limba și are niște competențe într-un domeniu. Poate fi lejer angajat oridunde. Ăia să-și legalizeze afacerile și să vândă ce vor ei, civilizat, atâta vreme cât există documente legale care să ateste veridicitatea articolelor. Și să-nvețe limba. Ăia să se ducă la școală și să-și vadă de educație și dezvoltare și să își desfășoare activitățile în legalitate. Și să-nvețe un pic de bune maniere. Nimeni nu ar trebui să zică nimic nimănui, atâta vreme cât în statul ăsta, ideea de bază e că suntem toți egali. În sfârșit, când merg în Italia, vreau să fiu tratat egal, ca orice italian și e de datoria mea să pot comunica cu ei, nu a lor să mă înțeleagă, deci să învăț în morții mei măcar engleza.”

Dar e prea complicat și pare ușor incorect. Cum adică, nu pot discrimina după aspect? Nu pot isca bătăi în baruri că ăla e de nu știu ce religie? Nu pot să mă scandalizez că fiică-mea se vede cu cineva de pe alt continent care studiază la noi? Nu pot să nu-l angajez pe ăsta că are un nume de căcat?

Într-o lume ideală, cultă și corectă, nu, nu poți. Dar noi trăim altundeva, deci articolul ăsta a fost inutil. Post-ul următor promit că fac mișto de cineva. Până atunci, luați-vă ochelarii de soare, mergem în Infernul lui Teo, pentru partea a II-a.

Câteva impresii despre bastarzii mâncători


Dacă Teo a avut puterea necesară să-și folosească experiența și imaginația în crearea unui articol optimist și motivațional, încărcat de imbolduri pozitive… eu nu cred că pot. Din varii motive, dar nu sunt dispus să intru în amănunte. Dacă, prin absurd, cineva va reuși să găsească în cele de mai jos și un licăr de pozitivism, înseamnă că schimbările la care doresc să mă supun încep să se însămânțeze, ușor-ușor, în interiorul meu.

Bastarzii mâncători. Aceasta este tema post-ului meu, așa cum bine ați observat în titlu. Îi știți cu toții, nu vă ascundeți după degete. Și, coincidență sau nu, tema e în legătură directă cu temele tratate de Irina și Teo pe parcursul acestei săptămâni. Bastarzii mâncători sunt o specie superioară de oameni, care se trage din corporatiști. S-au dezvoltat încet și în tăcere și s-au infiltrat în locurile de muncă bine plătite (și chiar și în cele mai puțin bine plătite). Ei se hrănesc din visele noastre spulberate și din promovările care ni se cuvin nouă. Trăiesc, ca ciupercile, pe spinarea șefilor lor și se dezvoltă cu cât se dezvoltă acesta mai mult. Procesul e unul de mutualism, avantaje fiind de ambele părți, chit că bastardul mâncător este sau nu descoperit de către șef ca fiind bastard mâncător, și nu un simplu angajat. Dar să vedem despre ce este vorba mai în detaliu.

Când pășim pentru prima oară în aria profesională, ne angajăm cu vise și speranțe. Avem un plan. Ne gândim că acest loc de muncă este unul temporar, prost plătit, dar suficient pentru a popula CV-ul și pentru a acumula experiența profesională atât de necesară angajării în locul de muncă al viselor noastre. Trec câteva luni și ne adaptăm, ne automatizăm, ne facem treaba bine și ne gândim la un viitor roz. ”Încă jumătate de an și aplic la X (X fiind compania visurilor noastre).” ne spunem, plini de speranță, dimineața. Dar intervine o schimbare. Un drăcușor la costum ne șoptește în ureche: ”Dar de ce? Uite cât de bun ești, i-ai devansat pe mulți din cei mai vechi decât tine. Poți să te mai dezvolți aici, poți… să promovezi.”. Coincidență sau nu, în câteva săptămâni încep să umble zvonurile că unul din team-leader-i se pregătește să plece în altă companie, lăsând postul liber. Atunci te decizi să încerci să aplici.

Spre marea ta dezamăgire, cel promovat este un altul, dar despre care gândești împăcat că e mai bun decât tine, are mai multă experiență în companie, e mai în vârstă, deci merită pomovarea. Faptul că stătea la țigară cu tipa de la Resurse Umane și superiorul team-leader-ului care a plecat nu ți se pare ceva suspect. În fond, și tu ai schimbat câteva cuvinte până acum cu ei.

Problema e că obiectivul tău, acum, e să obții o promovare aici și nu să pleci, așa cum ți-ai promis, acolo unde vrei, de fapt, să lucrezi. Fără să-ți dai seama, pleci urechea la ce se șușotește pe la fumoar și admiți că, într-adevăr, există posibilitatea ca individul care e acum team-leader să fi fost promovat mai degrabă pe principii de prietenie cu cei care l-au intervievat și cu cei cărora urma să le raporteze, decât pe principii de experiență sau altele relevante postului în sine. Frustrarea mocnește în interiorul tău și drăcușorul acela nenorocit reapare pe umărul tău: ”Fagotul ăla n-are nicio treabă cu postul, dar uite cum și-a umflat CV-ul și contul, fără să o merite. Trebuie să promovezi și tu, cu prima ocazie!”.

A doua oară, însă, lucrurile se întâmplă exact la fel și, de data asta, ești ferm convins că individul promovat nu e nimic mai mult decât un parameci nenorocit care și-a croit drumul spre promovare folosindu-se de sugere de cur. Și, pe drumul spre casă, te gândești la situația ta actuală. Unde-s visele tale de când te-ai angajat? Nu ai aplicat la X, ești de mai mult de un an în haznaua asta de loc de muncă și tot ce-ai făcut a fost să cumulezi dispreț și frustrare, încercând să promovezi doar pentru a dovedi un punct de vedere. Te-ai decis să faci o schimbare. Mâine îți dai demisia și, cum ajungi acasă, aplici la X.

Plecarea e revelatoare, uitasei cât de fericit erai în afara acestui loc de muncă, neconstrâns de orar și task-uri și înconjurat de oameni pe care, de fapt, nu-i placi. Abia aștepți să sune telefonul și să începi munca la X. Problema e că telefonul nu sună și banii se împuținează. Te mai împrumuți, îți mai dă mama, dar cât s-o mai ții așa? Disperat, mai aplici la niște job-uri, telefoanele sună, te duci la interviuri și, într-un final, te angajezi la o altă firmă, cu muncă mai puțin detestabilă, salariu mai bun și într-un sediu mai curat. Cei de la X tot nu au sunat.

Și trec și aici câteva luni, ai renunța la visul angajării la X, te-ai reautomatizat, dar încerci să te convingi că e mai bine ca ultima oară. Scopul tău declarat este acum promovarea aici, deoarece te gândești că ți-e mai ușor acum și ți-ar fi util. A treia e cu noroc. Când vine momentul, însă, n-a fost să fie. Tot bastardul mâncător a luat postul.

O să grăbesc un pic firul epic de desfășurare a evenimentelor și am să mă rezum la a spune că în felul ăsta va cam arăta toată viața ta. Locuri de muncă mai bune, de fiecare dată mai bune, cu tine mai frustrat, de fiecare dată mai frustrat și în căutarea recunoașterii, de fiecare dată tot mai ambiționat de obținerea recunoașterii. Și viitorul nu mai e roz, ci negru și îl urăști la fel ca pe fiecare zi de la locul de muncă și bastarzii mâncători care l-au împânzit.

Concluzia e, însă, compusă din niște întrebări: lumea descrisă mai sus e oare cea adevărată și nu ai nicio șansă de a răzbi sau poate cei pe care-i urăști sunt chiar mai buni în ceea ce fac, cu mai multe cunoștințe și, poate, abilități ceva mai subtile de a relaționa cum trebuie cu oamenii cu care trebuie? Nu cumva toată această perspectivă a ta se trage din frustrările născute din niște circumstanțe nefavorabile ție și din refuzul tău de a te auto-analiza corect și de a-ți conștientiza propria viață? Bastarzii mâncători sunt o specie, da, dar oare știi să-i recunoști? Sau, de cele mai multe ori, etichetezi prea multe persoane cu această titulatură?

Românii sunt deștepți.ro


Eram la metrou acum câteva zile, așteptând șobolanul să mă ducă, probabil, la vreun interviu. Plictisit, cu căștile-n urechi, căscam gura la televizoarele de pe peron. Ceea ce mi-a atras atenția a fost o reclamă ce prezenta pagina principală de google, pe care se caută cuvintele ”romanii sunt ”. Bineînțeles, imediat apar sugestiile google-ului: ”romanii sunt paduchiosi”, ”romanii sunt prosti”, ”romanii sunt hoti” și încă nu mai știu ce. Reclama era pentru site-ul romaniisuntdestepti.ro. Am reținut numele site-ului și, acasă, l-am accesat să văd care-i treaba.

Aparent, site-ul prezenta următoarea informație: dacă intri pe google și cauți exact cuvintele astea ”romanii sunt ”, fie în română, fie în engleză, fie în franceză, fie în orice altă limbă, sugestiile google-ului sunt, preponderent, completarea lor cu alte cuvinte care reprezintă defecte. Fiind un Toma Necredinciosul, de felul meu, am intrat pe google și am testat ceea ce spunea site-ul. Așa era. ”Romanii sunt latini” (singura chestie neutră), ”romanii sunt paduchiosi”, ”romanii sunt prosti”, ”romanii sunt lenesi”. În engleză, aceeași treabă. În afară de ”romanians are latins”, tot numai chestii nasoale. M-am lăsat pradă primului instinct și am râs cu poftă. Apoi am închis site-ul și mi-am văzut de ale mele.

O zi sau două mai târziu, mi-am amintit de experiența asta și am început să reflectez. E, totuși, foarte de căcat dacă asta e părerea mondială despre poporul ăsta. Pentru că (nu-i așa?), dacă ești din Insulele Borneo și ți-a plăcut o melodie de-a Innei și vrei să afli mai multe despre neamul din care face parte, prima chestie pe care-o faci e să intri pe google. Și la fel faci și dacă ești din Franța, S.U.A. sau Antilele Olandeze. Am intrat iar pe site, decis să-l studiez mai în amănunt. Aparent, site-ul nu prezenta doar o informație, ci și invitația la o mișcare socială on-line. Mai exact, fiecare din noi să caute pe google, în cât mai multe limbi, ”romanii sunt detepti”, sau orice altă sintagmă care începe cu ”romanii sunt ”, înlocuind ”destepti” cu orice altă calitate. Astfel, dacă facem aceste căutări de mai multe ori decât au fost făcute cele pentru defecte, acele sintagme vor fi înlocuite de cele pozitive.

Treaba asta m-a enervat peste măsură, așa că am închis iar site-ul și am ieșit pe balcon, la o țigară, să reflectez. Într-adevăr, foarte de căcat că așa e văzut poporul român din afară (și chiar și dinăuntru, judecând după faptul că și dacă tastai în română, apăreau sugestii de defecte!). Dar pentru a soluționa problema asta, nu rezolvarea propusă de dobitocii care au făcut site-ul și mișcare asta e cea corectă. E ca și cum Gicu știe despre Marcel că e un bețiv notoriu. Marcel, vrând să soluționeze problema, își cumpără un Cappy de portocale roșii, data viitoare când iese în oraș cu Gicu și prietenii. Poate cei doi amici noi ai găștii nu știu că Marcel bea de stinge, văzându-l cu Cappy-ul de portocale roșii sub nas, dar Gicu știe, iar, pentru el și ceilalți din gașcă, Marcel tot un bețiv notoriu rămâne.

Prin urmare, inițiativa e bună, hai să schimbăm imaginea românilor în ochii lumii. Dar nu așa. E cea mai lașă metodă de rezolvare a situației ăsteia. Schimbarea trebuie să pornească din atitudine și caracter. Dacă n-am mai sta s-o ardem aiurea, cum facem de ani de zile, și am avea și alte interese în afară de să ne umplem noi de bani și să moară capra vecinului, poate nu am fi văzuți așa din afară. Iar situația noastră actuală, dacă mi se permite comparația, se aseamănă cu situația lui Mutu în fotbalul internațional. O fi el un jucător plin de talent, dacă toată planeta știe că trăgea cox de rupea, nu mai contează talentul. Ești direct răspunzător pentru faptele tale, Adi, așa cum și poporul român e direct răspunzător pentru imaginea noastră în lume.

Nu există acțiune fără reacțiune”, mi-a zis o mare clasică în viață, recent.

Politehnica. Unde se termină visele.


Deși am tot susținut sus și tare, pe blog-ul meu, facebook și în viața reală (cine a vorbit măcar o dată cu mine poate confirma) că ”unde se termină visele” este cartierul Colentina, teoria mi-a fost dată peste cap săptămâna trecută, când am vizitat târgul de job-uri din rectoratul Politehnicii. Se poate să fi fost faptul că eram singur, că aveam o dispoziție proastă sau că ploua și era frig și ceață afară, dar toate astea nu pot genera singure trip-ul pe care mi l-am luat când am ajuns în campusul Politehnicii și m-am uitat în jur.

De când schimbi magistrala la Eroilor și cobori la stația de metrou Politehnică îți dai seama că ceva nu e OK. Nu e chiar cea mai plăcută locație din underground-ul Bucureștiului. Nu are nimic în mod particular nelalocul ei, dar plutește în aer un iz de regres arhitectural și temporal. Te simți teleportat cu 30 de ani în urmă. Culorile, modelele de pe stâlpii de susținere și de pe pereți și, atmosfera, în general, toate sunt un pic… tulburătoare.

Și ieși de la metrou. Pe gura care dă direct în campus, nu ne încurcăm cu jumătăți de măsură. Și mergi pe un drum printr-un parc, alături de alte câteva zeci de suflete de aceeași vârstă cu tine, toți în aceeași direcție. Ca vacile la abator. Ca polonezii în lagăr. Ați prins ideea. Faci câteva zeci de metri, trăgând neliniștit din țigară, și treci pe sub un pod întunecos și lung. În părți, gunoaie, pachete de țigări și sticle de bere, mă mir că n-am văzut și seringi sau pungi de aurolac. Ieși iar la lumină și ești în complex, acum.

Te uiți în jur. Peste tot, copaci, felinare, drumuri, indicatoare și, din loc în loc, clădiri înalte, late, urâte și cenușii. Doamne, oamenii chiar învață aici? Înghiți în sec și pornești iar la drum. Unde o fi rectoratul în tot labirintul ăsta mohorât cu aromă de pușcărie de suflete sub 25 de ani? Găsești un profesor cu ochelari borcan și sacou maro, cu o figură panicată când te apropii de el. Îți explică cum ajungi la rectorat și chiar și la intrarea la târgul de job-uri. La stânga, la dreapta, la stânga și la stânga. Îți vâjâie capul gândindu-te cu ce naturalețe ți-a dat indicațiile astea și, dacă pui la socoteală că astea sunt instrucțiunile pentru a ajunge doar la clădire, te întrebi cu gorază ce-o mai fi și în interior?!

Până acolo, mai vezi câteva imagini dezolante. Doi băieți care stau pe o bancă, amândoi cu plete, și ochelari și slabi, vorbind parcă o limbă necunoscută, repede și aprinși. Au cearcăne și, dacă oboseala ar fi ceva vizibil, probabil ar fi înconjurați de un fel de gaz verde, ca în desenele animate cu sconcsul Pepe Le Pew. Mai încolo, un grup mai vesel. Două fete și doi băieți, râzând și glumind. Unul din ei chiar e grăsun, deci nu e chiar așa tragică viața de student aici. Chiar când treci pe lângă ei, îl auzi pe cel negrăsun: ”Aoleo, mâine e testul ăla, vai, am uitat complet de el. Iar tre’ să învăț toată noaptea!”. Se pare că te-ai pripit cu concluziile.

Nu sunt eu ăla care să susțină că, pentru a face o facultate, ai nevoie de o clădire bine organizată și vopsită în toate culorile curcubeului, cu un club la subsol și, eventual, un Dristor vizavi. Dar de la o instituție de învățământ prin care îți face plăcere să umbli la complexul Politehnicii București e cale lungă. Știu că e o universitate veche de aproape 200 de ani, dar lucrul ăsta ar fi ideal să nu se vadă. Și chiar dacă gurile rele o să spună că important nu e unde înveți, ci ce înveți, eu îi invit să meargă frumos într-o peșteră, acum, pe vremea asta, cu cărțile și foile de curs, să studieze acolo la lumina lumânării, în timp ce eu o să stau acasă, în pătuț, cu materialele în format electronic pe laptop și un playlist de 5 ore de Tangerine Dream. Cine o să învețe cu mai mare plăcere și, implicit, mai cu spor?

Post Navigation