De ce sunt eu nazist gramatical
Sau „grammar nazi”, sau om căruia-i pasă al dracului de mult de respectarea regulilor gramaticale. Genul de om care te-ar bate cu o carte de gramatică pentru „a-ți plecat”, „dori-ți”, „vrea-u” (da, am văzut și asta), „copii care i-am văzut” sau „ăla care ți-am zis de el”. Păi, simplu: sunt de părere că, dacă te-ai născut într-o țară și-ai trăit în ea până la 15-20 de ani, ar trebui să cunoști măcar regulile elementare ale limbii vorbite în țara respectivă.
Dacă stai să te gândești, gramatica nu e foarte grea. E logică. De-asta mi se pare inacceptabil să scrii „vrea-u”; dacă, la „dori-ți”, cimpanzeul mai poate justifica monstruozitatea gramaticală („aaaa, păi așa se scrie, am văzut io că mereu se pune cratimă înainte de «ți»”, explicație care pe tine, ca om normal, te face să ai fantezii în care-l bați cu un dulap), la „vrea-u” nu există scuză. Cel mult, „mi s-a părut că așa trebuie, că e la sfârșitul cuvântului”, idioțenie care-ar trebui să figureze-n Codul Penal drept circumstanță atenuantă pentru omor.
Și totuși, de ce oamenilor le pasă atât de putin de regulile gramaticale? Dincolo de „aici nu suntem la școală”, „nu-mi bat capul, că oricum se-nțelege ce-am vrut să scriu”, „ce rost are să pierd timpul gândindu-mă unde sa pun cratima?” sau „gramatica e grea și, oricum, nu-mi folosește la nimic”, s-ar putea spune că o cauză e dorința de revoltă. Școala n-a produs prea mulți oameni de succes în ultimii 20 de ani, deci adolescentul simte nevoia să se distanțeze total de orice are legătură cu sistemul de-nvățământ sau cu ideea de educatie. Pe undeva, e de-nțeles. De exemplu, cărțile. Sau gramatica. Da, da gramatica, bla bla bla, e școală. Nu vreau. Mă piș pe gramatică. Oricum nu mă-mbogățesc dacă scriu corect.
Suntem un popor deziluzionat și vrem să ne revoltăm împotriva vechilor standarde și idei și, într-un final, împotriva întregii societăți. Din unele puncte de vedere, suntem la nivelul unui adolescent ca gândire. Nu vrem să respectăm regulile, vrem să muncim cât mai puțin și să fim plătiți bine, vrem să ni se dea, vrem croaziere, vrem mașini scumpe, îi invidiem pe cei care au mai mult, murim de grija altora, nu vrem să-nvățăm lucruri noi. O mare parte din vină o poartă sistemul educațional, care nu prea vrea să pășească-n secolul XXI, să abandoneze ideea că e bine să știi câte putin din toate și să renunțe la valorile bătute-n cuie. Uite un exemplu: „Eminescu este cel mai mare poet al României”. Să mori tu?! Poate eu îl prefer pe Bacovia. Poate mie nu-mi plac poeziile lui Eminescu. Poate nu-mi spun nimic. Predă-mi despre Eminescu, dar nu mă obliga să-l și iubesc, că nu te-a autorizat nimeni să mă speli pe creier. Dacă-mi explici poeziile lui, s-ar putea s-ajung și singur să-l admir, dar asta ține de mine. Spunea bine Teo: dacă nu ne-ar fi bătut la cap cu Eminescu în școală, ne-ar fi plăcut mult mai mult.
Bine, trebuie să recunoaștem că, în general, sistemul educațional este o oglindă a societății.
Totuși, dincolo de revolta de adolescent, mai văd o cauză: ni se rupe de copaci. Serios. Pădurea e făcută din copaci, dar nouă ni se rupe de ei. Dă-i dracu’ de lemnoși, pe mine mă interesează pădurea! Ea rulează. Copacii nu contează. Cu alte cuvinte, vrem chestii, dar nu ne interesează cum se ajunge la ele. Să luăm ceva generic: succesul. Toată lumea vorbește despre succes, dar foarte puțini îl și-nțeleg.
– Vreau să am succes.
– Ce-nseamnă succesul?
– Păi, să-ți meargă toate din plin.
– Și cum ajungi acolo?
– A, păi te duce mintea, faci, dregi.
– Și altceva?
– …
– La ce folosești Internetul?
– Jocuri, filme porno și Facebook. De ce?
În general, ne place să vedem produsul finit: omul de succes, respectat și admirat. Nu prea ne interesează cum a ajuns așa. Sau, în orice caz, nu ne interesează detaliile. Vezi o groază de cărți despre Bill Gates sau Richard Branson. Afli cum gândesc, cum fac afaceri, după ce principii se conduc și așa mai departe. Interesează pe cineva la ce oră se trezesc sau cum își organizează ziua? Nu prea. Astea sunt detalii.
Știți ce e un milion de lei noi? Exact ce sugerează numele: un milion de lei. Dacă ai un milion de bancnote de un leu, ai un milion de lei, chiar dacă tu te uiți cu dispreț la bancnota de un leu. Leul e baza milionului de lei. Dar, în general, ni se rupe de leul ăla. Pentru că ni se rupe de detalii. Ne place să vedem imaginea de ansamblu, dar nu vrem să știm ce elemente o compun.
Și ce legătură are asta cu gramatica? Păi, gramatica e un detaliu, nu? E puțin probabil să fii vreodată lăudat sau plătit pentru că scrii corect. Asta e, nici pe Michael Jordan nu l-a lăudat nimeni c-a petrecut mii de ore aruncând la coș sau pentru stilul de viață sănătos. Toată lumea-l vedea ca pe-un mare jucător de baschet, dar n-a ajuns întâmplător la statutul ăsta.
Detaliile contează. Da, costumul îți vine ca turnat și arată bine; dă-l în mă-sa, ce-i cu pata aia de muștar de pe sacou?
Noi preferăm să nu vedem detaliile. Vrem formule ale succesului și să dăm tunuri. Normal, detaliile nu contează când auzi de un tun. Nu e ceva pe termen lung sau din care să ai prea multe de-nvățat. Sau, cine știe, poate-ar trebui să-l întrebi pe șmecheraș cum a ajuns într-o poziție care să-i permită să dea tunul, că tot a avut nevoie de ceva bani, intuiție și niște relații. Și contează mai mult cum a ajuns să poată face combinația decât cum a făcut-o. Degeaba știi tu cum a făcut, dacă nu știi să-ți creezi ocazii.
Cam așa e și-n viață: dacă nu acorzi atenție detaliilor, n-ajungi prea departe. Iar noi suntem obșnuiți să trecem cu vederea lucrurile mici. Gramatica e unul dintre ele, așa că dă-o-n mă-sa, știu să scriu, ce rost are să-mi bat capul să scriu și corect? E o problemă de respect de sine. E limba maternă. Chiar crede cineva că e OK să scrie cu greșeli și să nu gândească suficient cât să știe unde se pune o cratimă?
A, să nu uit: dacă agramații ar merita o bătaie cu furtunul, vorbitorii de romgleză agramați merită câteva sesiuni de tortură.
Uaaa, ce șmecher sunt, amestec româna cu engleza, dar nu știu să scriu corect în română! Merit un premiu!
Palme Intelectuale 
„Face sens”. :)
da, si eu corectez mental orice citesc:)). Si nu mai pot lua in serios pe cineva cand scrie cu greseli. Nici mie nu mi se pare normal ca dupa cel putin 12 ani de scoala sa nu stii unde se pune o cratima sau un „i” in plus.
RomEnglish vorbesc si eu, dar doar cu cei care stiu engleza foarte bine si sunt sigura ca ma inteleg. Si doar in anumite contexte.
Bine punctat, Andrew :)) Liv, total de acord, deşi încă am contre cu diferiţi oameni care sunt de părere că nu e atât de important cum vorbeşti. Îmi plânge sufletul şi îmi curge sânge din urechi când îi aud.
Sa poti opera cu logaritmi, derivate si integrale inseamna performanta; a vorbi si a scrie corect intr-o limba, oricare ar fi ea, este obligatoriu.
Ridic mingea la fileu si intreb: ce facem cu 2/3 din populatia Romaniei care vorbesc astfel: „şi faşi”, „îi ghini”, „uni ieşti”, „îs faine”, „no, să merem”. Sunt diferiti de cei care vorbesc cu „gen” si „o ard” …prin ce? Ca si parintii lor vorbesc la fel?! Sau ca ceilalti o fac din teribilism combinat cu prostie?
Vor fi unii care vor justifica: „asa se vorbeste acolo”, „sunt regionalisme”… Foarte strict fiind, atat timp cat nu este in dictionar, nu au nicio justificare. „A fi” nu se conjuga „Eu îs, Tu ieşti, El îi…” si sigur nu „merem” nicaieri.
Imi permit sa scriu fara î, ă, ş… pentru simplul motiv ca am recunoscut ca globalizarea nu mai poate fi evitata. Voi folosi switch, router, mouse, modem, business, pentru ca limba romana nu merita sa aiba aceste cuvinte din moment ce poporul roman nu a facut nimic pentru a le inventa sau macar de ca realiza un echivalent, dar voi folosi cratima pentru ca ma respect si stiu sigur ca „quod scripsi, scripsi!” – inca o expresie pe care limba romana nu o merita.
Să poți opera cu logaritmi, derivate și integrale e o performanță egală cu a putea să repari orice dintr-o casă, ține de un domeniu, pe care-l poți aprofunda sau nu. A vorbi și scrie corect în limba ta natală e de bun simț. Ca idee, cei care folosesc regionalismele de care vorbeai știu să scrie (o bună parte din ei). Eu am cunoștințe care vorbesc exact așa, dar scriu impecabil. Cei care ”o ard” cu ”gen” nu au justificare, ceilalți au. Permite-ți să scrii cum vrei, Teo cred că doar a atras atenția că limba română conține diacriticele. Dacă te încurcă atunci când tastezi și renunți la ele, e alegerea ta. Acceptarea că ele există, dar nefolosirea lor nu te scuză cu nimic.