Ne-am mutat

De tot. http://palmeintelectuale.ro.

Ieșim într-o recreație prelungită

Salutare!

Din motive administrative, luăm o mică pauză. Nu ne așteptăm să lipsim mai mult de 2 săptămâni (plus sau minus 2-3 zile) și vom reveni cu niște surprize. Și cam atât, deocamdată. Până una-alta, dați share și like, mâncați-vă legumele și gândiți ca niște oameni isteți ce sunteți.

Vlad și Teo vă pupă.

Asaltul

Blogosfera e plină de tot felul de oameni care au ceva de spus. Între care și noi, acești doi umili dătători cu părerea, ceva mai răsăriți decât majoritatea, ce e drept e drept. Când vizitează pădurea, dacă ansamblul nu e de Doamne-ajută, turistul ține minte copacii mai răsăriți. Palme Intelectuale e unul din acei copaci. Că pădurea asta din care facem parte e plină de uscăciuni.

O să zică lumea că sunt hater, că îmi permit tot felul de mizerii, ca la mine-acasă, pe Evident, tot Rolemodelism. Adevărul e că lucrurilor trebuie spus pe nume. E o diferență crucială între ce scriem noi aici și ce scriu blog-urile care dau sfaturi de agățat. Sau care prezintă ultimele melodii de la radio (în ”exclusivitate”, cu link-ul de rigoare leaked pe youtube). Sau vlog-urile cu tentă de ”cei șapte ani de-acasă”, dar cu vloggeri pe care se citește teama și nesiguranța.

Ce facem noi aici se vrea a fi un fel de deschidere a ochiului interior. Forțată, dacă situația o cere. Sunt sigur că un cric poate merge lejer și cu pleoape spirituale, nu doar cu asfalt și mașină. Dar deviez iar ca acceleratul. Ce fac alții e trafic, view-uri, recunoaștere și, unii bani. Ce facem noi e educație, aia de bun-simț, nu ce ne bagă-n cap școlile, liceele și facultățile. Ce facem noi aici e dezvoltare interioară, apel la ambiție, la dorință, la urmarea chemării pasiunii și viselor. Ce fac alții e platonic.

Am fost răutăcios? Cum altfel să fiu? Când agarici precum Cabral domină topurile view-urilor pe blog, știind că scrie 3 paragrafe despre (în mare parte) nimic? Și asta doar pentru că e celebru și casnice cu viața sexuală în pom se umezesc citindu-l și imaginându-și că a scris cu pula. Sau, mai rău, când două fetișcane cu pretenții de jurnaliste psiholoage prezintă băieților metode sigure de agățat, în mii de cuvinte care, disecate, nu reprezintă nimic altceva decât învârtit în jurul cozii pentru a spune lucruri pe care orice mascul cu IQ-ul mai mare decât vârsta ar trebui să știe.

Mi-a venit ideea acestui articol atât de răutăcios ascultând, ca de obicei, băieții de la Facem. E veche, o știu de mult, dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea fi aplicabilă și blogoseferei:

Nu ar fi drăguță o imagine din asta post-apocaliptică? Soldați care și-au dedicat viața, timpul și energia pasiunilor lor artistice curățând lumea de cei ce-au pângărit-o? Smiley și Moga arși pe rug, Cabral înecat în acid sulfuric și atâția alți penali ce au impresia că scriu, cântă, joacă, pictează, în esență, CREEAZĂ, puși la punct și pedepsiți pentru cum au terfelit arta.

Ziceam mai sus de pădurile cu uscăciuni. Arta a devenit plină de uscăciuni, dacă-dacă mai găsești ceva de Doamne-ajută. Și (da, știu, ați mai auzit-o de nenumărate ori), dar uscăciunile sunt cele promovate. Publicul, ușor maleabil, pentru că e ușor și în greutatea cutiei craniene, îghite tot ce i se servește. Unora le-aș zice să-mi înghită mie copiii. Dar alți copii mai pot fi salvați, așa că îmi fac propria armată. Teo mă susține, știu asta. Și el se uită în jur și scrâșnește din dinți.

Nu o să ne dedicăm viața luptei cu mizeriile care ne înconjoară, ci o să ne vedem de treburile noastre, o viață avem și trebuie să facem lucruri importante în ea, altfel ne-am retrage la FarmVille pentru eternitate. Nu vreau să mai dau spoiler-e, dar ieri s-a consumat primul pas către sentința lor. Sper să reușim. Amândoi sau câți om fi.

Plictiseala și leacul ei

În ultima vreme am fost foarte plictisit. Rutina are darul de-a mă omorî lent. Dincolo de caterincă pe blog, caterincă pe stradă și caterincă pe oriunde, mai am chef să fac și niște schimbări. Preferabil, în sensul bun. O schimbare ar fi și să intru-n lumea minunată a heroinei, dar mi-a spus cineva că e bine să caut altceva. Cică heroina te transformă într-o epavă sau ceva de genul.

Plictiseala e periculoasă. Te face să vrei atât de mult o schimbare, încât ești gata s-adopți orice-ți iese-n cale. Cred c-așa se-apucă lumea de droguri: „n-am ce face, totul e la fel ca ieri, alaltăieri și acum o lună, vreau senzații tari!”. Peste câteva luni, senzații tari când ai nevoie de bani, că trebuie să-ți cumperi doza și nu-ți mai dă nimeni pe datorie, că deja ești debitor la toți dealerii din cartier, așa că-ncerci să te hotărăști între a jefui pe cineva și a sparge mașini. Grea decizie. Ce să faci, ce să faci?

Tot din plictiseală se joacă lumea în prostie pe net. E puțin probabil să mă convingă cineva că există o persoană căreia să-i facă o reală plăcere să petreacă ore-ntregi în fața monitorului, făcând aceleași chestii iar și iar și iar, ca o maimuță autistă, și să se bucure când mai urcă un nivel:

„Mamăăă, sunt elf de nivelul 40! Am depășit un prag psihologic, mi-am mai pus puncte la Strength și pot și să folosesc arcul cu Damage 150, +10 la Life, -15 la Social Life, +8 la Awkwardness și -5 la Dick Size. Rulez fin ca un boss de clan!”

N-ai cum să fii atât de sictirit de viață încât să consideri că lumea accomplishment-urilor virtuale, care nu-nseamnă ceva decât pentru alți oameni la fel de reduși ca tine, ar fi un refugiu acceptabil. Eu aș prefera să-mi tai venele, să mi le cos și să le mai tai o dată decât să fiu așa. Dar, mă rog, oi fi eu genul de ciudat care chiar crede că scopul jocurilor este să te ajute să te relaxezi, nu să-nlocuiască viața.

Plictiseala te poate face și să ieși în oraș. Mă rog, e mai bine decât să te joci nonstop pe calculator, dar nu când vrei să mergi în club în fiecare seară, că nu suporți să stai liniștit acasă și, ferească dracii, s-ajungi să te analizezi. Și da, am cunoscut oameni care mergeau în club în fiecare seară, a doua zi mergeau la serviciu și seara aterizau în alt club. E tragic să ți se pară că lipsește ceva dacă nu simți basul în tot corpul, n-ai lumini colorate intermitente în ochi și o mare de oameni pe jumătate beți care se-agită-n jurul tău.

Plictiseala duce la vicii. Noul viciu te ține-n priză o vreme, apoi începe să-și piardă din efect. Și cauti altul. Și altul. Și altul. Și ți-e lene să faci ceva constructiv, din cauză că ești plictisit de tot ce te-nconjoară, și ești vag conștient că, dac-ai face ceva constructiv, nu te-ai mai simți la fel de plictisit, dar, la dracu’, ești prea plictisit ca să faci altceva decât să te plictisești și să cauți să dezvolți dependențe (chiar l-am văzut pe unul întrebând pe un forum dacă știa cineva un joc care să-i ocupe mult timp și să cauzeze dependență; e incredibil în ce lume trăim, în special când te gândești că dezaxatul ăla ar putea fi colegul Gigi, cu care ieși la țigară-n fiecare pauză sau mergi la bere când n-ai chef de cursuri).

Am ajuns să cred că o nevoie de bază a ființei umane este aceea de a crește. La propriu, în cazul Oanei Roman (pe care, între noi fie vorba, o suspectez c-a provocat dispariția dinozaurilor… vă las pe voi să vă imaginați cum), și la figurat, în cazul nostru. Adică, dacă tot ai rațiune, simți nevoia s-o folosești, să-nveți chestii noi, să faci chestii noi, să creezi ceva, să construiești, mă rog, înțelegeți voi. Să-ți îmbunătățești viața. Să evoluezi. Ce e amuzant e că devii conștient de nevoia asta doar când și faci ceva. Altfel, doar simți c-ai face ceva, dar nu știi ce, așa că faci orice rahat care-ți poate oferi o răsplată imediată. Măcar să poți dormi când pui capul pe pernă. Vedeți Fight Club pentru mai multe detalii.

Ce-ncerc să transmit e că e bine să evoluezi. Să treci la următorul nivel, cum s-ar spune. Și cam asta se va-ntâmpla cu blogul ăsta. Nu intru-n detalii, pentru că n-are rost să stric surpriza și, oricum, până una-alta, știm în linii generale ce și cum se va-ntâmpla, dar va fi un mare pas înainte. Și nici măcar n-a fost precedat de un șut în fund. N-am mai luat de multă vreme un șut în fund. Aș vrea să-mi dea cineva. Am nevoie de un motiv bun să bat măr o altă ființă umană.

Politică, drepturi și alte trivialități

Citeam zilele trecute articolul acesta și mi-am amintit o-ntrebare pe care mi-am tot pus-o de la alegeri încoace: cine dracu’ l-a votat pe Voiculescu? Și de ce? Nu pot să găsesc un motiv pentru care cineva l-ar vota pe Voiculescu, în afară de cazul în care cineva este Mircea Badea, Ciutacu sau Gâdea. Ce poți să vezi la Voiculescu?

Înțeleg de ce l-ai vota pe Becali: știe să-și creeze o imagine de mârlan care-a reușit în viață, n-a uitat de unde-a plecat și vrea să-și ajute semenii. Înțeleg de ce l-ai vota pe Diaconescu, având în vedere că, dacă ești telespectator OTV, probabil ești și destul de prost încât să-l crezi când promite că va transforma România într-un fel de societate pe acțiuni și fiecare român va primi dividende. Înțeleg de ce l-ai fi votat, în vremurile mai vechi, pe Vadim: naționalismul prinde întotdeauna la idioți. Dar Voiculescu? Aveți mai jos două liste.

Motive să nu-l votezi pe Voiculescu

1. are carisma unui sac de cărămizi;

2. seamănă cu Darth Sidious mai bine decât semăn eu netuns cu mine tuns;

3. copilul tău va visa urât dacă-l vede pe Dan Voiculescu rânjind;

4. Dan Voiculescu este destul de pătat încât să-l facă pe Năstase să pară curat;

5. Dan Voiculescu a colaborat cu Securitatea;

6. Dan Voiculescu este Dan Voiculescu.

Motive să-l votezi pe Voiculescu

1.

2.

3.

4. așa zice Badea.

Aș vrea să-ntâlnesc un om care l-a votat pe Voiculescu. Aș vrea să-l studiez, să aflu cum respiră, cu ce se hrănește și cum se-nmulțește. Pentru că, orice-ați spune voi, omul care l-a votat pe Voiculescu este o specie aparte.

Același lucru se poate spune despre omul care l-a votat pe Mihai Sturzu. Cred că am eu mai multă treabă cu tenisul decât are Sturzu cu politica. Totuși, Sturzu este deputat. De ce? Nu știe nimeni. Ce-l recomandă pe Sturzu? Trecutul de artist? De ce Sturzu și nu Laurențiu Duță? De fapt, de ce Sturzu și nu Hienă de la Animal X? Haideți să-i votăm pe toți artiștii care-au avut ceva succes pe vremea când toată lumea asculta pop-dance.

Și Sturzu este un caz foarte interesant: s-a prins că nu prea mai ține treaba cu muzica (generația care asculta Hi-Q a crescut și, oricum, e puțin jenată de faptul că asculta Hi-Q), așa c-a trecut la politică. Dar cum să facă trecerea? Pai, problemele tineretului, lipsa modelelor, secretele succesului, onoare, integritate, muncă, bla bla bla. Sturzu a intrat în politică pentru că vrea să schimbe ceva. E normal să intri în PSD când vrei să le-arăți tinerilor cum stă treaba cu integritatea.

Eu sunt plin de conflicte interioare. De exemplu, am momente în care mă conving că proștii sunt și ei oameni, așa că e normal să-și poată da cu părerea și să trăiască printre noi, urmate de momente în care i-aș fugări cu lanțul în mână. Am momente în care-aș sta la discuții cu imbecilii, să le explic de ce n-au dreptate, urmate de momente în care-aș adopta soluția rapidă și ușoară și i-aș extermina. Și nu pot decide dacă democrația este bună sau nu.

Am spus de câteva ori că democrația funcționează, clasa politică reflectă nivelul nostru ca popor și e normal să fie așa. Dar, în alte momente, aș transforma votul într-un privilegiu. Vrei să votezi? Bun, când te programăm la test? Că nu lăsăm pe oricine să voteze. Tu nu prea știi care e diferența între ministru și presedinte, dar vrei să votezi? Habar n-ai ce e inflația, dar vrei să-l votezi pe cel care-a făcut mai multe pomeni electorale?

Acum, dacă vrei să fii complet rupt de tot ce-nseamnă economie și politică, e treaba ta. Cu puțin noroc, poți fi fericit și așa. E dreptul tău. Dar nu votezi și, în general, îți ții părerile pentru tine. Pe mine nu mă interesează blogosfera, de exemplu, așa că nu-mi dau cu părerea cu privire la care blogger e mai bun, care e mai relevant și cine merită un premiu. Îi las pe cei implicați să-și dea cu părerea. Mie mi se rupe. De ce-aș deschide gura când am doar o idee vagă? Doar ca să mă aflu-n treabă?

La fel și cu votul: de ce să votezi când nu te interesează? Nu prea ai cum să știi ce faci. Mai bine stai în banca ta și-i lași pe alții să decidă. Da, te afectează și pe tine, dar tu nu crezi asta. Dac-ai crede cu adevărat, ai mai citi o știre, te-ai mai educa și, în general, ai gândi mai mult, în loc să-ți pierzi timpul uitându-te la Capatos și dând Like-uri pe Facebook la toate căcaturile pe care le postează diverși oameni care, la fel ca tine, habar n-au pe ce lume trăiesc.

Apropo, am vorbit serios mai devreme. L-a votat cineva pe Voiculescu sau pe Sturzu? Un pas înainte și explicați-mi și mie ce se petrecea în mintea voastră când ați pus ștampila. Sunt sigur c-ați avut un motiv aproape rațional pentru care-ați făcut-o (doar nu erați cu toții sparți), așa c-aș vrea să-l înțeleg și eu. Da, chiar dacă are legătură cu reptilienii de pe Nibiru, cu sumerienii sau cu profețiile lui Nostradamus, tot vreau să știu. Puterea mea de-nțelegere este mare. Luminați-mă!

De ce sunt eu nazist gramatical

Sau „grammar nazi”, sau om căruia-i pasă al dracului de mult de respectarea regulilor gramaticale. Genul de om care te-ar bate cu o carte de gramatică pentru „a-ți plecat”, „dori-ți”, „vrea-u” (da, am văzut și asta), „copii care i-am văzut” sau „ăla care ți-am zis de el”. Păi, simplu: sunt de părere că, dacă te-ai născut într-o țară și-ai trăit în ea până la 15-20 de ani, ar trebui să cunoști măcar regulile elementare ale limbii vorbite în țara respectivă.

Dacă stai să te gândești, gramatica nu e foarte grea. E logică. De-asta mi se pare inacceptabil să scrii „vrea-u”; dacă, la „dori-ți”, cimpanzeul mai poate justifica monstruozitatea gramaticală („aaaa, păi așa se scrie, am văzut io că mereu se pune cratimă înainte de «ți»”, explicație care pe tine, ca om normal, te face să ai fantezii în care-l bați cu un dulap), la „vrea-u” nu există scuză. Cel mult, „mi s-a părut că așa trebuie, că e la sfârșitul cuvântului”, idioțenie care-ar trebui să figureze-n Codul Penal drept circumstanță atenuantă pentru omor.

Și totuși, de ce oamenilor le pasă atât de putin de regulile gramaticale? Dincolo de „aici nu suntem la școală”, „nu-mi bat capul, că oricum se-nțelege ce-am vrut să scriu”, „ce rost are să pierd timpul gândindu-mă unde sa pun cratima?” sau „gramatica e grea și, oricum, nu-mi folosește la nimic”, s-ar putea spune că o cauză e dorința de revoltă. Școala n-a produs prea mulți oameni de succes în ultimii 20 de ani, deci adolescentul simte nevoia să se distanțeze total de orice are legătură cu sistemul de-nvățământ sau cu ideea de educatie. Pe undeva, e de-nțeles. De exemplu, cărțile. Sau gramatica. Da, da gramatica, bla bla bla, e școală. Nu vreau. Mă piș pe gramatică. Oricum nu mă-mbogățesc dacă scriu corect.

Suntem un popor deziluzionat și vrem să ne revoltăm împotriva vechilor standarde și idei și, într-un final, împotriva întregii societăți. Din unele puncte de vedere, suntem la nivelul unui adolescent ca gândire. Nu vrem să respectăm regulile, vrem să muncim cât mai puțin și să fim plătiți bine, vrem să ni se dea, vrem croaziere, vrem mașini scumpe, îi invidiem pe cei care au mai mult, murim de grija altora, nu vrem să-nvățăm lucruri noi. O mare parte din vină o poartă sistemul educațional, care nu prea vrea să pășească-n secolul XXI, să abandoneze ideea că e bine să știi câte putin din toate și să renunțe la valorile bătute-n cuie. Uite un exemplu: „Eminescu este cel mai mare poet al României”. Să mori tu?! Poate eu îl prefer pe Bacovia. Poate mie nu-mi plac poeziile lui Eminescu. Poate nu-mi spun nimic. Predă-mi despre Eminescu, dar nu mă obliga să-l și iubesc, că nu te-a autorizat nimeni să mă speli pe creier. Dacă-mi explici poeziile lui, s-ar putea s-ajung și singur să-l admir, dar asta ține de mine. Spunea bine Teo: dacă nu ne-ar fi bătut la cap cu Eminescu în școală, ne-ar fi plăcut mult mai mult.

Bine, trebuie să recunoaștem că, în general, sistemul educațional este o oglindă a societății.

Totuși, dincolo de revolta de adolescent, mai văd o cauză: ni se rupe de copaci. Serios. Pădurea e făcută din copaci, dar nouă ni se rupe de ei. Dă-i dracu’ de lemnoși, pe mine mă interesează pădurea! Ea rulează. Copacii nu contează. Cu alte cuvinte, vrem chestii, dar nu ne interesează cum se ajunge la ele. Să luăm ceva generic: succesul. Toată lumea vorbește despre succes, dar foarte puțini îl și-nțeleg.

– Vreau să am succes.

– Ce-nseamnă succesul?

– Păi, să-ți meargă toate din plin.

– Și cum ajungi acolo?

– A, păi te duce mintea, faci, dregi.

– Și altceva?

– …

– La ce folosești Internetul?

– Jocuri, filme porno și Facebook. De ce?

În general, ne place să vedem produsul finit: omul de succes, respectat și admirat. Nu prea ne interesează cum a ajuns așa. Sau, în orice caz, nu ne interesează detaliile. Vezi o groază de cărți despre Bill Gates sau Richard Branson. Afli cum gândesc, cum fac afaceri, după ce principii se conduc și așa mai departe. Interesează pe cineva  la ce oră se trezesc sau cum își organizează ziua? Nu prea. Astea sunt detalii.

Știți ce e un milion de lei noi? Exact ce sugerează numele: un milion de lei. Dacă ai un milion de bancnote de un leu, ai un milion de lei, chiar dacă tu te uiți cu dispreț la bancnota de un leu. Leul e baza milionului de lei. Dar, în general, ni se rupe de leul ăla. Pentru că ni se rupe de detalii. Ne place să vedem imaginea de ansamblu, dar nu vrem să știm ce elemente o compun.

Și ce legătură are asta cu gramatica? Păi, gramatica e un detaliu, nu? E puțin probabil să fii vreodată lăudat sau plătit pentru că scrii corect. Asta e, nici pe Michael Jordan nu l-a lăudat nimeni c-a petrecut mii de ore aruncând la coș sau pentru stilul de viață sănătos. Toată lumea-l vedea ca pe-un mare jucător de baschet, dar n-a ajuns întâmplător la statutul ăsta.

Detaliile contează. Da, costumul îți vine ca turnat și arată bine; dă-l în mă-sa, ce-i cu pata aia de muștar de pe sacou?

Noi preferăm să nu vedem detaliile. Vrem formule ale succesului și să dăm tunuri. Normal, detaliile nu contează când auzi de un tun. Nu e ceva pe termen lung sau din care să ai prea multe de-nvățat. Sau, cine știe, poate-ar trebui să-l întrebi pe șmecheraș cum a ajuns într-o poziție care să-i permită să dea tunul, că tot a avut nevoie de ceva bani, intuiție și niște relații. Și contează mai mult cum a ajuns să poată face combinația decât cum a făcut-o. Degeaba știi tu cum a făcut, dacă nu știi să-ți creezi ocazii.

Cam așa e și-n viață: dacă nu acorzi atenție detaliilor, n-ajungi prea departe. Iar noi suntem obșnuiți să trecem cu vederea lucrurile mici. Gramatica e unul dintre ele, așa că dă-o-n mă-sa, știu să scriu, ce rost are să-mi bat capul să scriu și corect? E o problemă de respect de sine. E limba maternă. Chiar crede cineva că e OK să scrie cu greșeli și să nu gândească suficient cât să știe unde se pune o cratimă?

A, să nu uit: dacă agramații ar merita o bătaie cu furtunul, vorbitorii de romgleză agramați merită câteva sesiuni de tortură.

Uaaa, ce șmecher sunt, amestec româna cu engleza, dar nu știu să scriu corect în română! Merit un premiu!

Infernul lui Teo (partea a IV-a)

Ultima parte. În caz c-ați ratat, partea I, partea a II-a și partea a III-a.

11. Părinții iresponsabili

Și aici nu mă refer la părinții care-și abandonează copiii. Ăia sunt cazuri aparte. Mă refer la părinții care cred că, dacă l-au adus pe lume și-l hrănesc, nu e cazul să-l și educe. Oricum, educația și disciplina sunt niște bullshit-uri. Ce rost are să educi micul drac, când e mai simplu să spui că ești părinte modern și nu vrei să-i înăbuși personalitatea?

Am mai spus-o: până la 6 ani, copiii sunt ca niște câini. Nu-nțeleg diferența dintre bine și rău și nu-nțeleg când le spui să nu x, pentru că y. Sunt niște creaturi conduse de instinct și emoții de bază. Dar înțeleg foarte bine asocierile faptă – pedeapsă și faptă – recompensă. E simplu: „dacă fac x, iau o palmă; dacă fac y, primesc o prăjitură”. Pe lângă faptul că scapi de niște probleme pe moment (pereți cu desene pe ei, cărți rupte, geamuri spart etc.), copilul înțelege, la nivel subconștient, o lecție foarte importantă: toate acțiunile au consecințe.

Și nu, nu mă doare că un prost care nu-și disciplinează copilul va avea de pătimit. E alegerea lui. Dar un astfel de copil poate face tâmpenii mult mai mari când crește. Nu cred că puștii care urcă beți la volan și te fac praf pe trecerea de pietoni au avut parte de prea multă disciplină la viața lor. Mai degrabă, au avut parte de părinți care le-au trecut cu vederea toate prostiile, pentru că „e copil, lasă-l să se distreze acum”. Mda, problema e că distracția lui de acum l-ar putea costa pe altul viața. Iar pe alții, mult stres inutil. Nu știu ce părere aveti voi, dar pe mine mă scot din sărite copiii (prea) gălăgioși și care se comportă oriunde ca pe terenul de joacă. Bine, copiii n-au nicio vină. Pe părinți i-aș strânge de gât.

Pedeapsa: cam greu. chiar nu m-ajută imaginația. Dar parcă i-aș pune într-o cameră plină de copii nedresați. Draci care aleargă tot timpul, urlă, sparg, trag, împing și ce le mai trece prin cap. Ar trebui să fie o pedeapsă destul de grea. Mă-ndoiesc că, dacă l-ai suportat pe copilul TĂU enervant, poți suporta 20 de copii care te fac să vrei să-i omori după 5 minute de stat cu ei. În primul rând, sunt mulți si te stresează-n ture. În al doilea rând, nu sunt ai tăi.

12. Instructorii de dezvoltare personală care scuipă aceleași motto-uri învechite și reciclează la nesfârșit aceleași idei

Dezvoltarea personală e un lucru bun. Problema e c-a devenit o industrie. E plin www-ul de site-uri care se copiază între ele, produse de căcat care-ți aduc încredere în tine, bani si succes, de citate, filmulețe și mp3-uri care te plictisesc după 5 minute. Bine, ăsta iar nu-i un lucru rău în sine. Proștii au fost, sunt și vor fi întotdeauna cea mai bună și sigură sursă de bani. Dar, daaar, m-am săturat să văd pe Facebook citate cu iz de dezvoltare personală și filmulețe motivaționale. Sunt prea multe.

„Viața e o mare aventură sau nimic”, „succesul e un șir de greșeli”, „poți face orice dacă ai încredere în tine” și alte lăbăreli de genul ăsta au ajuns să mă enerveze mai rău decât „K la meteo”. Nu că nu sunt de acord cu ele, dar sunt ceva mai profunde și, oricum, le știe toată lumea. Mare chestie, oamenii de succes au dat-o-n bară de câteva ori! Un om cu adevărat hotărât să reușească n-are nevoie să știe asta, pentru c-o va lua de la capăt de câte ori e necesar. Viermele de Facebook oricum nu va face nimic, oricâte citate i-ai turna între urechi. El vede citatul sau filmulețul, se gândește că e bine că poate face orice, apoi mai însămânțează un ogor în FarmVille.

Prefer tipul de dezvoltare personală care, în loc să-ți bage-n cap că e bine să te bucuri de fiecare moment, indiferent ce-ai face (de parc-ai fi tot timpul plin de droguri), îți spune că, uneori, trebuie să faci ce nu-ți place. Eu nu sunt deosebit de fericit când îmi spăl șosetele. Nu-mi pot imagina cum ar fi să mă bucur de activitatea asta. Dar e necesară, așa c-o accept ca atare. Nu-mi place la nebunie să merg la serviciu, dar, deocamdată, e necesar. Merg, îmi fac treaba, vin acasă și-mi văd de lucrurile care chiar contează pentru mine. Și nu stau toată ziua cu un zâmbet idiot lățit pe toată fața, încercând să mă conving că e foarte amuzant să faci același lucru 8 ore pe zi. Sunt la serviciu, ce dracu’! Prefer să mă gândesc la cum să ies cât mai repede din cursa de șoareci și profit de fiecare moment în care n-am de muncă.

Momentele neplăcute sunt o parte a vieții. Nu poți face chiar orice, așa cum un pigmeu n-are șanse s-ajungă să joace în NBA. Nu e suficient să ai încredere-n tine, trebuie să te mai ducă și capul. Nu contează dacă zâmbești tot timpul; important e să ai și motive s-o faci, nu să rânjești toată ziua ca un tâmpit. Și mai demolăm și alte mituri în viitorul apropiat.

Cum îi pedepsim pe „antrenorii de viață” expirați și idioți? Eu am următoarea idee: hai să-i punem să-și urmeze propriile-ndemnuri cretine. Unii vor spăla geamuri și podele sau vor duce gunoiul sau vor … (ce urăsc ei cel mai mult să facă), zâmbind cu gura până la urechi și repetând la nesfârșit că trebuie să bucuri de fiecare moment al vieții. Alții vor încerca la nesfârșit să facă un lucru imposibil, repetând că orice e posibil dacă ești destul de ambițios. Vom mai avea câțiva pe care-i vom obliga să zâmbească toată ziua, în timp ce sunt bătuți cu biciul și cară pietre de moară-n spate. Atitudine pozitivă? Nu va fi nici la un seminar de dezvoltare personală mai multă atitudine pozitivă decât în Iadul meu.

13. Viermii de Facebook, gamer-ii înrăiți, clubber-ii înrăiți și, în general, orice specimen care se mulțumește s-o frece și să se mintă că asta e pasiunea lui

Băi, eu nu-nțeleg ceva: cum poți să te joci toată ziua și să nu ți se pară că ai o problemă? Cum poți să mergi în club în fiecare seară și să nu te plictisești? Cum poți să-ți petreci tot timpul liber la terasă și să nu simți nevoia să mai faci și altceva? Cum poți să te uiți la n seriale și să nu-ți vină să te spânzuri? Pe scurt: cum poți să lași viața să treacă pe lângă tine și să ți se pară absolut OK?

Mă gândesc destul de des la viitor. Îmi stabilesc obiective, fac planuri, găsesc noi laturi ale personalității mele. peste 5 ani voi fi foarte diferit de Teo de acum. Asta e, ne schimbăm. Nu știu exact cum voi gândi atunci (probabil la fel ca acum, în linii mari, cel puțin), dar știu cum va arăta viața mea. Și va fi foarte diferită de cea de acum. Iar asta presupune să fac constant chestii noi, să-nvăț lucruri noi și să-mi forțez limitele.

Dar bine, asta e pe termen lung. Hai să revenim la prezent: cum poți să nu te saturi de tine când faci același lucru în fiecare zi și ți se pare amuzant? Nu-ți părăsești locul confortabil, nu-ți pui mintea la contribuție, o freci și spui că asta-ți place ție să faci. Nu. E imposibil să-ți placă să fii o legumă. A, te mulțumești să fii o legumă, pentru că e greu să te uiți la tine, s-admiți că te-ai săturat de ce vezi și să faci efortul de-a te schimba. Așa că mai ari un ogor în FarmVille 2 și mai vezi un episod din Lie to Me și te gândești ce mișto e să ai o viață interesantă ca a ăluia din serial.

Bănuiesc că, dacă te-ar vedea strămoșii tăi vânători de mamuți, tigri cu dinți-sabie și alte animale oarecum periculoase, te-ar face sită cu sulițele. Că ei au omorât animale mari și puternice, au migrat, au descoperit, au inventat și au pus bazele civilizației de azi. Tu ești o vită care-a decis că evoluția e bullshit și involuția e mișto. Bine, sunt convins că e mai simplu să te bălăcești în propriul căcat decât să gândești și să pui osul la treabă, dar mă-ndoiesc că scopul omului modern e să se transforme, pe plan psihic, în om al cavernelor.

Pedeapsa: îi lăsăm să moară de plictiseală. Fără Facebook, fără jocuri, fără televizor, fără cluburi, fără droguri, fără pornografie, fără toate chestiile cu care-și omoară timpul oamenii fără ocupație. Sunt curios ce face un imbecil plictisit când n-are cu ce-și alunga plictiseala. Eu mizez pe sinucidere. Mai greu de realizat în viața de apoi.

14. Nemulțumiții

Există oameni pe care nu-i mulțumește nimic. Oameni care se plâng tot timpul de ceva. Oameni care văd întotdeauna partea rea din orice. Oameni care-au avut ghinion să nimerească în lumea asta, pentru că totul e anapoda, iar ei sunt absolut OK și știu ce-ar trebui făcut ca să fie totul în regulă, dar, din nenorocire, nu-i ascultă nimeni. În principiu, ar trebui ca ALTUL să facă una și alta. Nemulțumitul nu acționează. El e creierul.

În realitate, nemulțumitul are o cu totul altă problemă: e nemulțumit de propria persoană. Pentru că, în definitiv, propria minte dă formă evenimentelor, iar propria reacție pregătește evenimentele viitoare. Nemulțumitul nu prea e capabil să acționeze, iar când o face, o face prost. Așa că dă vina pe lume: el nu e fericit pentru că lumea nu e perfectă. Într-o lume perfectă, el ar fi cel mai fericit, pentru că toate i-ar merge din plin. Ar fi genul de lume care se adaptează la nevoile lui. Sau, mai bine zis (lumea chiar fiind adaptată la nevoile fiecăruia), la modul lui idiot de-a gândi și acționa.

Pedeapsa: îi punem într-o lume perfectă. La prima vedere, s-ar spune că asta nu e o pedeapsă, dar e, de departe, cea mai cruntă. Într-o lume perfectă, nemulțumitul va fi tot incompetent și nefericit. Și va trebui să dea vina pe el însuși. Sau va găsi defecte și va spune cum ar trebui să fie lumea, iar aceasta se va adapta la ce-a spus el. si nemulțumitul va găsi noi motive de nemulțumire, iar lumea se va schimba iar. Mai devreme sau mai târziu, orice idiot trebuie să-și dea seama că, de fapt, marea lui problemă este el însuși.

15. ONG-iștii bătuți în cap

Să fim înțeleși: ONG-urile sunt o idee bună. Statul n-are cum să le vadă pe toate, așa că nu e rău să vină un ONG, să-l tragă de mânecă și să-i arate ce-ar trebui să mai facă și cum. ONG-ul este un mod de-a-l implica pe cetățeanul de rând în problemele comunității. Dar ONG-istul idiot nu se implica. El știe doar să protesteze.

Țineți minte discuțiile iscate cu privire la câinii fără stăpân?

– Îi eutanasiem sau nu?

– Păi nu, că e o barbarie.

– Bine, ce facem cu ei?

– Nu știm. Construiți adăposturi!

– Păi, cu ce bani? Că-s sute de mii de câini.

– Nu știm. Nu-i eutanasiați! Găsiți alte soluții!

– Dar câinii ăștia sunt un pericol.

– Nu! Oamenii sunt problema! De ce ies din casă noaptea?! De ce intră pe teritoriul haitelor de maidanezi?! Câinii au și ei drepturi [să te facă franjuri, de exemplu]!

Sau Roșia Montană. Oamenii de acolo vor locuri de muncă, ONG-urile știu mai bine:

Ce, vrei un nivel de trai decent în detrimentul mediului?! Mori dracu’ de foame, că noi știm una și bună: să punem bețe-n roate. Nu ne interesează că se pot exploata zăcămintele și fără să fie distrus mediul; în general, nu ne interesează calea de mijloc. Noi vrem să nu se exploateze, ca s-avem unde organiza anual un festival de căcat, care lasă-n urmă munți de gunoi.

N-am o problemă cu faptul că ONG-urile au de comentat la multe chestii. Mă enervează că nu vin cu soluții realiste. Da, e ușor să spui că nu trebuie demolată o clădire cu o vagă valoare istorică, dar e mai greu să găsești soluții în sensul reabilitării și întreținerii ei. Că astea costă și nu e treaba ta, ca ONG-ist, să faci rost de bani. Să găsească Primăria! Noi doar protestăm.

Pedeapsa: din nou, o lume perfectă. Pentru că și ONG-iștii cretini sunt un fel de nemulțumiți, cu deosebirea că ei își aleg o cauză pentru care să lupte. Mă rog, o cauză-n numele căreia să facă declarații de război, că nu sunt în stare să și lupte. Nemulțumitul tot se mai descurcă o vreme, găsind fel de fel de motive să critice. ONG-istul dobitoc are nevoie de cauze cu iz de hipstereală, pentru că el vrea să fie trendy și implicat în probleme arzătoare. Cu cât mai multe controverse, cu atât mai bine: ONG-istul simte că e un fel de combinație între Robin Hood, Maica Tereza, câțiva sfinți și Yoda. Haideți să-i luăm sursa de-mplinire și mulțumire de sine și să-l vedem cum se stinge puțin câte puțin, conștient că nu mai are pentru ce trăi.

Gata cu Infernul. Dacă vă regăsiți în vreuna din cele 15 categorii, fiți drăguți și nu muriți înainte s-ajung eu să conduc Iadul. Ar fi păcat să vă petreceți o parte din eternitate ispășind pedepse convenționale (fiert în cazan, înțepat cu furcile etc.). Ar fi ca și cum ai ajunge la o petrecere înainte s-ajungă și băutura.

Infernul lui Teo (partea a III-a)

Continuăm.

6. Ziariștii de la CanCan, Click și alte mizerii cu pretenții de ziar

Ei, ei, ei, cum să pedepsești niște scursuri care scriu articole despre cum a băut Andrei Gheorghe un suc de portocale? Te-ai gândi să-i înjosești, dar mă-ndoiesc că e posibil. Oamenii ăștia s-au înjosit cât au putut în timpul vieții, tu ce dracu’ le mai faci? Cred că mulți dintre ei să fi-nceput să scrie cu gândul că vor face anchete serioase, reportaje senzaționale și așa mai departe, vor lua premii Pulitzer și vor schimba lumea; în schimb, au ajuns să scrie căcaturi pe care le-nțelege oricine, de la semianalfabeți la reduși mintal care cred că soluția la problema inflatiei este să se tipărească mai mulți bani. Nu prea ai cum să nu te detești în situația asta.

Cea mai bună pedeapsă ar fi să-i lași să scrie căcaturi din astea și-n viața de apoi. Dar, pentru că mintea umană este cât se poate de adaptabilă, ei au ajuns să găsească o consolare în faptul că fițuicile la care scriu sunt citite de proști. Adică, OK, scriu căcaturi, dar le citesc mulți, așa că nu se poate spune că sunt (chiar) un ratat. Tanti Veta, gospodina convinsă de la 6, mare amatoare de OTV, se dă-n vânt după articolele mele despre divorțurile din lumea vedetelor. Și ca ea sunt mulți. Deci sunt și eu cineva.

Soluția este să le răpim și consolarea asta. Deci, jurnaliștii de căcat vor scrie în continuare articole, dar nu vor avea despre ce să scrie. În separeul lor nu se va-ntâmpla niciodată nimic. Vor fi osândiți să-și stoarcă veșnic mintea, căutând chestii despre care să scrie. Și nu vor găsi, așa că vor scrie despre firele de praf pe care le-au găsit pe haine. Sau despre căcatul de câine infernal în care au călcat.

7. Jucătorii împătimiți la Loto

Mdeh, nu zic că e rău să joci la Loto. O face aproape toată lumea… din când în când. Dar e penibil să joci câte 10 bilete pe săptămână (mai multe de sărbători), așteptând să te lovească norocul și să te-mbogățești. Adică, las-o-n pizda mă-sii, cu banii pe care-i dai într-un an pe bilete ai putea porni o mică afacere. Mică de tot, dar tot e mai OK decât să-ți faci planuri pentru când vei câștiga premiul cel mare. Și e penibil să te revolți când vezi că nu s-a câștigat premiul cel mare de câteva săptămâni și să mârâi că sigur e mânărie, dar să joci în continuare. Eu nu văd de ce s-ar face mânării, având în vedere că șansa de câștig a unei combinații de 6 numere din 49 e de 1 la aproape 14 milioane.

Da, dar eu joc 10 combinații pe săptămână, am șanse mai mari.

A, da. Mă scuzi. 10 la aproape 14 milioane. Mă-ntreb cum de n-ai câștigat până acum. E matematic imposibil să nu câștigi când ai șanse de 10 la 14 milioane. Sigur e mânărie.

Așa, cum îi pedepsim pe ăștia? Îi punem să joace la Loto. Dar, de dragul diversității, îi lăsăm să mai și câștige din când în când. Cu mențiunea că vor pierde tocmai biletul câștigător. Sau vor încasa câștigul și-l vor pierde pe bilete la Loto. Sau, saaau, preferata mea, la categoria I vor câștiga 100000 de jucători. La aceeași extragere.

8. Oamenii cu vederi de stânga

Vai, dar ce am cu socialiștii? Păi, să-i futut în inimă! Sunt niște cretini care vor să pervertească legile naturii. În lumea animalelor, cei puternici supraviețuiesc și-și transmit genele, iar cei slabi… se descurcă și ei cum pot. Socialistul crede că nu așa trebuie să se petreacă lucrurile în societatea umană. Socialiștii consideră că oamenii care au mai mult ar trebui să dea mai mult Statului, pentru ca acesta să le dea și celor care au mai puțin.

Cu alte cuvinte, tu ai mult, iar eu am puțin. Tu muncești mai mult decât mine, te educi continuu, îți pui mintea la contribuție și faci sacrificii când situația o cere. În consecință, îți merge bine. Eu nu vreau să mă educ, că asta implică să-nvăț chestii noi și urăsc să-mi folosesc creierul, nu mă spetesc cu munca, doar nu sunt tâmpit, nu sacrific plăcerea de moment pentru beneficii pe termen lung și, în general, mă mulțumesc cu puțin atunci când bunăstarea mea depinde de mine. Eu sunt dezavantajat din punct de vedere economic. Statul vede că tu o duci mult mai bine, așa că-ți impune fel de fel de taxe și impozite, ca să-și finanțeze măsurile de protecție socială care, într-un sistem de stânga, au darul de a-ncuraja lenea și prostia. Și cine beneficiază de aceste măsuri? Eu. Și mi se pare normal, că tu ești un îmbuibat care-și face concediile în străinătate, în timp ce eu nu-mi permit o plasmă. Păi, e normal așa? Dă-mi și mie, nu fi hapsân!

Apogeul frecției de stânga îl vedem în Franța, unde Francois Hollande, futu-l în suflet de socialist împuțit, încearcă să impună un impozit de 75% pe veniturile mari. 75%?! Ăsta nu e impozit, e jaf! Adică, tu câștigi 10 milioane de Euro într-un an și Statul îți ia 7 milioane și jumătate numai prin impozitul pe venit. Mai ai si alte contribuții de plătit, așa că te consideri norocos dacă rămâi cu 2 milioane de Euro din 10. Păi, de ce să mai muncești câtrei? Ca să finanțezi un sistem care pedepsește succesul?

OK, o pedeapsă pentru scursurile de stânga. Să ne gândim, să ne gândim… a, știu: să-și petreacă eternitatea într-un separeu în care toată lumea are vederi de dreapta și nu-i bagă nici dracu’ în seamă. Se știe că socialismul câștigă teren în perioade nefaste din punct de vedere economic. Dar dacă nu mai avem așa ceva? Dacă socialiștii latră ca proștii și toată lumea-și bate joc de ei și de cei câțiva adepți pe care i-au adunat din câte-un colț întunecat de separeu (trebuie, totuși, să fie și câțiva ratați care aplaudă stânga, altfel n-are haz)? Eu zic că va fi amuzant.

9. Grașii care se plâng că nu pot slăbi, dar nu fac nimic în sensul ăsta

Cred că știe toată lumea cel puțin un personaj de genul ăsta. Mă rog, „personaj” la figurat, pentru că, din păcate, sunt cât se poate de reali. Se plimbă printre noi (când au loc), mănâncă prostii, duc o viață sedentară, se plâng de cât de superficială e societatea și-ncearcă să explice că genele sunt de vină. Mda, 60% din grași au probleme de ordin genetic, deși studiile spun că procentul este mult mai mic (unele spun că e vorba cam de 1%). Acum, nu spun că tipul organismului n-are legătură. Eu, de exemplu, am un metabolism rapid ca un bolid. Singura mea șansă de-ngrășare ar fi să mănânc numai shaorma și prăjituri (mic dejun, prânz, cină și câteva gustări între), să beau doar bere și să nu mișc un deget toată ziua. La alții e invers, dar să punem o-ntrebare de bun-simț: chiar cu un organism predispus la-ngrășare, cât de gras poți fi dacă duci o viață sănătoasă?

Există o diferență între oamenii cu câteva kilograme-n plus și cei dizgratios de grași. Dar nu, e societatea rea că nu se uită-n sufletul omului, ci la straturile de grăsime. Chiar, sufletul unui om nesimțit de gras o fi și el gras?

Oricum, am pedeapsa ideală pentru aceste specimene: shaorma dietetică, prăjituri dietetice, Cola dietetică. Totul dietetic. Și programe intense de exerciții fizice. Zici că vrei să slăbești? Hai că te-ajutăm noi! Alergat cu furca magică gata să te-nțepe în zonele moi dacă-ncetinești. Genuflexiuni până simți la fiecare repetare cum mai transpiri puțină grăsime. Tae Bo până lovești ca Bruce Lee.

Regim ca-n Legiunea Străină, nu ca-n filmele penale cu grași care vor să slăbească, dar ajung la concluzia că sunt OK exact așa cum sunt și că societatea e de vină, că vrea membri care s-arate normal.

10. Hipsterii

Și de ce, mă rog? Că hipsterii sunt sunt doar niște indivizi care vor să fie diferiți. Păi, tocmai de-aia: vor cu tot dinadinsul să fie diferiți. Iar diferit ești (prin personalitate și comportament), nu cauți să fii. Nu-ncerci să fii înalt, ci ești. Nu cauți să fii negru, ci ești. Hipsterii sunt niște ființe banale care vor să iasă-n evidență. Și nu e greu să fii diferit când porți haine retro sau se plimbi cu o bicicletă retro. Hai să nu căcăm pe noi, oricine poate fi diferit dacă se-mpodobește cu beculețe roz, dar, când își dă jos podoaba neconvențională, redevine un om normal.

Si care e diferența între un hipster și un om normal? Hainele si accesoriile. Altfel, amândoi vor atenție. Bine, omul normal are un simț al penibilului mai dezvoltat, altfel ar fi și el hipster. Ar suferi de „cultură alternativă”.

E rău să te-mbraci ciudat? Nu. Dacă ai chef, o faci și gata. Jenant e să te-mbraci ca un clovn ca să ieși în evidență. Sau să-ți cumperi bicicletă din anii ’60. Pizda mă-sii, e o bicicletă cu o singură viteză. Și mai scumpă decât una în pas cu timpurile, că e costisitor să fii alternativ. De ce dracu’ ai vrea să iei o bicicletă învechită, când poți lua, cu bani mai puțini, o bicicletă normală? Pentru că vrei să fii diferit. Nu practic, ci diferit. Mă-ntreb când vor începe hipsterii să se deplaseze cu trăsura, că mașina e prea mainstream.

Așa, pedeapsa: toată lumea să-i imite. Vine hipsterul cu un sacou cu păsărele, a doua zi vine toată lumea cu același sacou. Se plimbă hipsterul cu bicicleta din anii ’40, toată lumea face la fel. Tot ce hipseteresc azi devine mainstream până mâine. Dacă puteți găsi o pedeapsă mai grea, vă invit să-mi spuneți. Pe mine nu mă duce mintea.

 

Așa, 10 separeuri. Ultimele 5 vin data viitoare.

Infernul lui Teo (partea a II-a)

Salut! La mulți ani! Să vorbim despre Iad. Mai exact, despre cum aș organiza eu Iadul dacă mi s-ar da ocazia. Și, dac-aveți puțin ghinion, s-ar putea să se-ntâmple și asta.

V-am explicat data trecută c-ar exista câte-un separeu pentru fiecare categorie de păcătoși. Bine, „categorie” în sens larg, că n-o să am câte-un separeu pentru escroci și hoți. În mare, fac cam aceeași chestie: își însușesc bunuri/foloase necuvenite, deci mobilul e cam același, deci n-are rost să-i separăm.

Și, ca să evităm discuțiile idioate care se nasc când te-aștepți mai puțin: da, știu că-n fiecare categorie există și excepții. Da, știu că sunt si preoti buni. Da, știu că nu toți cocalarii sunt idioți, unii sunt doar proști. Da, știu ca nu toți … sunt … și fac …, mulțumesc foarte mult, gura! De fapt, am ceva pentru voi: un separeu care deschide lista.

1. Idioții care nu știu când să despice firul în 4 și când să-și țină dracu’ gura

Pentru că dai de ei peste tot: oameni lipsiți de simțul umorului, incapabili sa gândească abstract, dar care cred că au întotdeauna ceva de spus. Și, ce e mai grav, spun. Vin cu fel de fel de completări idioate și lipsite de sens sau cu explicații inutile. Îl știți pe dobitocul care spune un banc și-ncepe imediat să-l explice? Ei, ăștia-s mai răi.

Nu poți să spui un banc cu moldoveni fără să sară idiotul să-ți explice că, de fapt, nu toți moldovenii sunt așa (leneși/proști/hoți/invidioși/necivilizați/bețivi/violatori de mătuși/ce mai vreți voi, că-s multe bancuri cu moldoveni). Da, boule, știm! Chiar era de așteptat ca-n ditamai regiunea să fie și oameni normali, n-aveam nevoie să vii tu cu lecțiile despre cum nu e bine să generalizăm. Așa cum se trezesc mulți să bată cu pumnul în masă că nu toți țiganii sunt ciori. Nu sunt, de-asta și folosesc 2 cuvinte diferite: țigani, pentru cei OK, și ciori, pentru ceilalți.

Oricum, pentru ăștia am o pedeapsă care le va provoca mai multe suferințe decât toată smoala din Iad turnată peste ei: să stea veșnic la o masă cu demoni care discută chestii normale și generalizează. Bancuri cu polițiști, blonde și ardeleni, discuții despre țigani si preoți, chestii de genul. și, cqnd se trezește Gigel-apărătorul-corectitudinii să comenteze, să n-o poată face. Să n-aibă voce. Și să-ncerce la nesfârșit s-atragă atenția, poate le explică prin semne demonilor că sunt și excepții de la regulă. Și să nu-l bage nimeni în seamă, iar el să sufere la nesfârșit că nu poate să-i salveze pe demoni de prejudecăți.

2. Preoții

O, da, preoții. Nu e un mister că 90% dintre ei vor ajunge în Iad. Să vedem cum îi pedepsim, pentru că ei au vorbit toată viața despre Iad și cum e nasol de tot acolo, deci se poate spune că știau ce-i așteaptă. N-or fi crezut că și ajung acolo, or fi zis că ocupația vine la pachet cu imunitatea, nu contează: au făcut cam toată viața ce spuneau că nu e bine să facem noi, deci merită cu prisosință un loc în Iad.

Ei, preoții sunt periculoși. Așa cum au prostit masele în timpul vietii (nu că masele ar fi prea greu de prostit), s-ar putea să facă probleme și-n Iad. Mâine-poimâine convertesc niște draci și te trezești că-ncep angajații s-o ardă religios. Și să fie habotnici, pentru că, în general, proaspătul convertit e cel mai prost animal. Nu, nu merge să-i lași pe preoți de capul lor.

Eu i-aș pune într-o biserică mare de tot (o versiune infernală a Catedralei Mântuirii Neamului, de exemplu) și i-aș obliga să predice. Și să vină dracii la slujbă să pună întrebări. Multe și incomode, la care preoții să nu știe să răspundă. Vă dau mai jos un exemplu de dialog:

– Și să nu lăsati un copil să moară nebotezat, căci este un păcat groaznic și…

– Părinte, părinte!

– Da, fiule…

– Sunt preaplecata slugă a sfinției tale, Aghiuță Încornorescu. Părinte, dacă un copil nebotezat moare, ajunge în Iad?

– Păi, fiule, este nebotezat și…

– Dar, părinte, nu e vina copilului. Că el n-avea cum să oblige pe cineva să-l boteze, deci, de ce s-ajungă-n Iad?

– Fiule, misterioase sunt căile Domnului.

– Nu, părinte, eu vreau să știu cum se face că Dumnezeul bun si drept de care ne spui tu ar comite o asemenea nedreptate.

Sau ceva și mai frumos:

– Să nu preacurviți, fiilor, căci este mare păcat.

– Părinte, dar săptămâna trecută te-am văzut cum te furișai în biserică însoțit de o femeie. Și am auzit și gemete. Și stie toată lumea. Și, părinte, asta nu e preacurvie?

– Ahm, păi, ăăă…

Și să se repete asta la nesfârșit. Pentru că e Iad, iar pedepsele sunt eterne.

Și, pentru că nu mă pot abține: să fie chemați la nunți, botezuri, înmormântări și alte chestii, să fie obligați să meargă și să nu-i plătească nimeni.

3. Habotnicii

O altă categorie cu loc rezervat. De ce-ar ajunge niște oameni excesiv de religioși în Iad? Păi, e simplu: sunt cei mai grăbiți s-arunce cu pietre. Sunt primii care-și pun pe uși hârtii pe care scrie ceva de genul „Nu sunați dacă sunteți martori ai lui Iehova, baptiști sau alți eretici. Eu sunt [religia vitei]”. Și eu mi-aș pune astfel de hârtii pe ușă, doar că textul ar fi diferit: „Nu suna dacă ești martor al lui Iehova, baptist sau alt cretin care crede c-a descoperit secretele mântuirii și vrea să m-atragă și pe mine în schema asta piramidală.”. Mda, n-am o problemă cu martorii lui Iehova, am o problemă cu faptul că nu știu să stea în banca lor. Mi se rupe de religia pe care-au ales-o.

Habotnicii au impresia că duc vieți lipsite de păcat. Da, îi auzi spunând că și ei sunt păcătoși, dar o spun doar pentru că dă bine. În realitate, sunt convinși că reprezintă exemple demne de urmat. Da, și ei sunt de multe ori tentați să blesteme ( de fapt, uneori o și fac), să bea, să și-o tragă cu fata (sau baiatul) vecinului și alte chestii, dar se abțin. Pentru că așa sunt obișnuiți și pentru ca le place să se gândească la cât de virtuoși îi face asta. Se aseamănă cu psihopatul care și-ar strânge de gât toți cunoscuții, dar n-o face, din teama de pedeapsă, și-ncearcă să se convingă că, prin asta, demonstrează că e sănătos psihic.

Oricum, habotnicii au fost toată viața siguri că vor ajunge direct în Rai, iar Sfântul Petru va veni să le servească o cafea. Eu cred că ne putem folosi de asta: îi vom strânge-n biserici (eventual, separeul-biserică în care se află ei se va afla lângă separeul-biserică al preoților) și-i vom pune s-asculte slujbe despre cum să n-ajungi în Iad și să discute despre cum ceilalti sunt niște păcătoși atinși de dracul. Și le dăm și liste pe care să bifeze ce-au făcut și ce n-au făcut ca s-ajungă-n Rai. Și vor sta ei și vor bifa că s-au rugat de 20 de ori pe zi, au mers la biserică de 3 ori pe săptămână, au ținut post în 70% din timp, s-au uitat de sus la păcătoșii din jur, n-au dansat, n-au făcut sex, au avut întotdeauna o atitudine de martiri, nu s-au distrat și așa mai departe, apoi se vor uita-n jur și se vor întreba cum dracu’ au ajuns aici.

4. Zgârciții

Uite o categorie pe care chiar o detest. Nu mi se pare ieșit din comun să fii calculat cu banii. Nu mi se pare exagerat să fii econom sau să te gândești de 2 ori înainte să cumperi ceva. Dar, daaar, nu-i suport pe oamenii care suferă pentru fiecare bănuț pe care-l scot din buzunar. Pentru că, în definitiv, banii sunt făcuți ca să circule, nu ca să ții cu dinții de ei și să ți se pară tot timpul c-ar trebui să plătești mai puțin.

Nici nu văd ce-aș mai putea spune despre oamenii ăștia. De fapt, reprezintă o specie atât de scârboasă și demnă de bătut cu lanțul, încât mă rezum la a indica pedeapsa potrivită: să facă veșnic cumpărături la prețuri de magazin cu pretenții.

5. Fotografii amatori si lipsiți de talent

Lumea e plină de fotografi. Mă rog, se cred ei fotografi. Eu îi consider pozaci. Mare șmecherie, scoți camera, sau, dacă suferi prea tare de tine, aparatul profesional sau semiprofesional, și apeși un buton. Ooo da, asta sigur denotă talent. Și sigur se udă toate păsărelele pe o rază de 50 de metri când văd aparatul pe care ți l-a făcut ma-ta cadou c-ai luat BAC-ul sau pe care ai dat 2 salarii și pe care habar n-ai să-l folosești.

Acum, aparatele foto sofisticate sunt bune. Pentru oamenii care chiar știu ce-au de făcut cu ele. Pentru hipsterii cu pretenții de artiști sunt doar niște accesorii care le scot în evidență prostia.

Oaaa, uite ce aparat am, o să pozez apusul [care seamănă cu cel de ieri și cu cel de alaltăieri și, de fapt, cu toate apusurile de până acum], o clădire veche, un căcat de câine și niște flori. Și o să pun pozele pe Facebook, în albumul „Fotograf incognito” și o să primesc Like de la toți prietenii mei proști care se cred, la rândul lor, mari fotografi. Și care, la fel ca mine, pozează chestii banale.

Bravo, bă! Dac-ai citit și o carte despre fotografie și poți să-mi vorbești 3 ore despre cum trebuie făcută o poză (unghi, lumină, distanță, centru de interes și alte chestii care, cel mai probabil, nici nu mi-ar trece prin cap), dar tu nu ești în stare să faci o poză interesantă, ești cel mai tare. Vreau să te spânzur de cel mai înalt copac și să-i invit pe toți prietenii tăi idioți ca tine să-ți facă poze și să le pună pe Facebook, s-arate ce artiști sunt. Că funii mai am destule. Și copacul acela înalt are multe crengi.

Oricum, am o pedeapsă simplă: să facă veșnic poze, că-n Iad s-ar putea să găsească multe chestii mai interesante decât un peisaj de munte, dar să le iasă mișcate. Sau prea luminoase. Sau întunecate. Sau arse. Sau ceva. Mă rog, să se vadă de la o poștă că sunt niște poze de căcat. Și pe ei să-i streseze chestia asta, că, până la urmă, or fi niște fotografi deplorabili, dar măcar să le iasă bine pozele din punct de vedere tehnic. Ceea ce nu se va-ntâmpla.

Și dup-aceea să-ncerce să le urce pe Facebook și să primească următorul mesaj: „Selected file could not be uploaded. It’s too shitty for our servers and you’re too stupid to breathe.”.

Și mai am. Infernul lui Dante avea 9 cercuri, al meu va avea mai multe. Reveniți.

Ce va aduce 2013

Ultimul post pe 2012. Și ultima zi din 2012; multă lume se-ntreabă, emoționată, ce va aduce 2013. Că e an nou și e un fel de Moș Crăciun.

Am eu un răspuns la-ntrebarea asta: cam ce-a adus și 2012. Nu, serios: 2013 va aduce, la fel ca 75% din anii de până acum, 365 de zile, sau 8760 de ore, sau 525600 de minute, sau 31536000 de secunde. Atât. Nici mai mult, nici mai puțin. Știu că e-n spiritul sărbătorilor de iarnă să vorbim despre noul an ca despre o entitate conștientă de sine, care face bine sau rău. Nu. Anul nou este tot un an.

Trecerea dintre ani nu e un moment magic decât dacă vrei să-l vezi așa. Nu ți se schimbă norocul, nu-și schimbă stelele poziția, nu pleacă spiritele rele. Nu devii mai deștept, n-ai revelații, nu-ncepe să plouă cu bani peste tine, nu te-nsănătoșești peste noapte. Dimpotrivă, s-ar putea chiar s-ajungi la spital dacă ești cretin (bei prea mult, mănânci prea mult, te joci cu petarde și nu le-arunci la timp etc.).

Totuși, va fi 2013 un an mai bun? Da, dacă ți-l faci așa. Dacă nu, va fi la fel ca 2012. Sau mai rău. Va fi 2013 un an fericit? Depinde de standardele tale: poți fi fericit chiar dacă ești lefter, gras și virgin. Sau poți fi nefericit cu portmoneul plin, un corp sculptat și înconjurat de femei/bărbați. Mie mi se pare mai înțelept să fii fericit la gândul că anul viitor, pe vremea asta, vei putea spune că 2013 n-a trecut degeaba pentru tine: că te-ai educat, c-ai învățat să socializezi, că ți-ai pus pe picioare o afacere, că ți-ai găsit jumătatea, că ți-ai făcut mulți prieteni, c-ai adoptat un stil de viață mai sănătos, mă rog, ce-nseamnă pentru fiecare c-a „făcut ceva”.

Și cum să fii fericit că viața ta va fi mai bună la sfârșitul anului? Păi, e simplu: vezi ce-ți trebuie și ce vrei, fă-ți lista de priorități și pune-te pe treabă. N-ai cum să nu avansezi măcar puțin dacă te ții de treabă. Și dacă ai răbdare, că nu se-ntâmplă totul peste noapte. Îl știți pe cel care spune că el are nevoie să-i fie bine acum, nu să pună osul la treabă și să-i fie bine peste câteva luni? Îi merge prost acum, îi va merge prost și peste câteva luni. Și va avea și atunci nevoie să-i fie bine fix atunci. Mă rog, ați prins ideea.

Cea mai bună urare mi se pare următoarea: „Un an nou fericit!”. Că știe fiecare ce-nseamnă fericirea pentru el. Sau poate nu știe, dar poate fi fericit și așa, dacă are ceva noroc. Sau un noroc ieșit din comun.

Prin urmare, un an nou fericit tuturor!