Palme Intelectuale

Cu un PH al dracu' de scăzut

Archive for the category “Acțiunea Instrumentalul”

Acțiunea Instrumentalul: Așteptări


Liv trebuia să-și facă apriția acum câteva luni pe Palme Intelectuale. Dumnezeu știe de când o bat la cap să scrie. Cu greu, am convins-o. Eu sunt foarte mândru de rezultat. La fel și Teo. Arătați-i și voi susținerea, pentru că ce urmează e demn de apreciere:

Așteptări.

Ce e în neregulă cu ele? Păi, mie, sincer, îmi pare că they can fuck up life. Toți avem așteptări, de la noi, de la alții, de la viață.  Și, uite așa, ne creem scenarii despre cum ”ar trebui să fie”, cum ”ar trebui să se întâmple lucrurile în viața noastră” și ne ofticăm groaznic când nu se întâmplă așa.

De cele mai multe ori sunt bazate pe trecut, adică dacă atunci s-a întamplat așa, logic că mă aștept ca și acum să se întâmple la fel. Doar că fiecare situație e diferită, de prea multe ori trăim in trecut și pur și simplu reacționăm la stimuli, evenimente, oameni urmând un tipar în general inconștient.

Sau se mai pot baza și pe un viitor închipuit, gen “vai așa de mult mi-ar placea să se întample asta!!!”, pe vise și dorințe, cred că în cazul lor e cea mai mare dezamăgire.

Desigur, sunt mai multe tipuri de așteptări:

1. Pe care le au alții de la tine. Tot ce se așteaptă restul lumii de la tine să faci. Începem cu parinții: iau exemplu personal și nu vreau să generalizez cănd spun că îmi cam plac așteptarile părinților de la mine, gen să am succes, să fac ceva cu viața mea, mă motivează enorm și mă simt prost să îi dezamăgesc. Și asta nu din presiune, ci din dragoste. Țin la ei și vreau să fie mândri de mine, dar nu mă simt presată să fac asta, ci încurajată. Desigur ei mai au așteptări de genul “get a job, renunță la ce faci acum, nu vezi că te chinui, mai bine alegi calea ușoară urmată de majoritate”. Dar îi scuz pentru așteptările astea. Sunt și ei părinți, vor să fii în primul rand “safe” și după “happy”. Și, curios, nu mă afectează foarte mult, adică eu am luat partea cu “fii ambițioasă, luptă pentru ce vrei” nu și indicațiile cum să ajung acolo. Drumul mi-l fac eu.

Un alt exemplu sugerat de Vladuts… Cu siguranță toți ați văzut, în special de Crăciun, filmul “Singur acasă” cu Macauley Culkin, copil minune, blond și adorabil! Dacă ai mega succes ca actor la 10 ani everybody se așteaptă să fii mini Al Pacino pe la 30. Desigur, asta nu s-a întamplat, Culkin s-a retras din actorie la 14 ani și singurele ocazii în care mai auzim de el sunt cum era să moară  (din nou!!) de supradoză. And, by the way, tot nu-mi vine să cred: Mila Kunis (google her!!!) a fost iubita lui. But, then again, asta nu înseamnă că eu aveam alte așteptări de la Mila Kunis? Bazate pe ce? Twisted.

2. Prieteni, iubiți, cunoștințe, etc.… În general se așteaptă  să faci anumite chestii pentru ei, să te comporți într-un anumit fel, congruent cu imaginea pe care o au ei despre tine. Exemplu: fiind fată, să știi să gatești, faci curat, bla bla bla. Mie imi place să gătesc (chestie destul de recent descoperită), dar daca cineva se așteptă de la mine să îi gătesc (for whatever reasons) brusc devine total dezagreabil. Cănd stăteam cu ai mei, nu făceam nimic în casă, gătit, curat, nici măcar patul nu mi-l făceam, pentru că mă presau să fac toate astea cu argumentul “esti fată, trebuie să știi să….”. So I never did. În schimb, de când sunt on my own, mi-am dat seama că poate fi o activitate creativă, prin urmare placută. So I do it. Sună oarecum infantil, dar nu asta e reacția oamenilor la presiuni de orice fel? Ori cedează, ori fac exact opusul?

Însă… așteptările lor sunt oare justificate dacă tu ai contribuit la formarea imaginii lor despre tine? Cum ar fi dacă tu ai “pozat” într-o persoană draguță și de treabă, e OK ca restul lumii să se aștepte să te comporți așa?

3. Pe care le ai tu de la alții.

Evident, cum au alții de la tine, ai și tu de alții. Dar intervine o întrebare: există așteptări legitime? Gen dacă cineva îți spune că o să facă ceva, e greșit să te aștepți să facă acel lucru? Adică să aibă cuvânt? Și e greșit să te simți dezamăgit cănd nu își ține cuvantul? Eu așa pățesc. Nu, categoric nu ești obligat să îți respecți cuvântul, dar eu așa mă așteptam pentru că așa ai spus. Ce ar trebui să fac? Pe de o parte îți respect libertatea de a alege să faci ce vrei, nu vreau să creez presiune asupra ta, dar pe de altă parte, ai spus ceva, mi-ai creat așteptări sub forma unui angajament, respectă-le.  Adevarul e că privești lucrurile diferit doar pentru că e vorba despre tine, vrei ca cineva să-și respecte cuvântul către tine, dar tu l-ai ținut de fiecare dată pe al tău?

4. De la viață, Univers, Dumnezeu, societate, Mama Omidă, etc.. Nimeni nu îți datorează nimic. Nu mă aștept să plouă cu bani peste mine, să mă ajute Dumnezeu cu ceva, să am noroc sau să mi se întâmple chestii pentru că eu cred că merit sau pentru că așa ar fi corect. Și nici nu invidiez pe alții care s-au născut cu tot ce aș vrea eu să am. Treaba lor, nu contează de unde pornești, ci unde vrei să ajungi. Plus că asta îți permite prea multe scuze gen “așa a fost să fie, soarta, destinul, n-a vrut Dumnezeu, nu-mi pot depăși condiția, totul e împotriva mea”. Categoric sunt lucruri care nu depind de tine, dar asta nu include și rezultatul final. Nu contează ce se întamplă, ci cum reacționezi tu la ce se întamplă. Asta e cu adevarat independență.

Normal că e mai simplu să aștepți să “plouă cu bani din cer” în loc să-ți miști fundul și chiar să faci ceva. Și da, e mai simplu să te victimizezi cum alții au totul de-a gata (chiar știi povestea lor complet? Poate chiar au muncit and you’re just a mean bitch) și tu “n-ai avut norocul” să găsești totul pe o tavă. Dar victimizatul ăsta se trage din altă chestie nasoală: comparația cu alții. De ce ai face așa ceva? Tu eși tu, ei sunt ei. Irosești atat de multă energie prețioasă pe altcineva. Work with you’ve got and shut the fuck up.

5.Pe care le ai tu de la tine. Aici intră și influența așteptărilor celorlați de la tine. Eu, de exemplu (sorry, dar e singurul exemplu pe care îl știu destul de bine să îl dau ca exemplu), vreau să fiu într-un anume fel. Am foarte clar în minte persoana care vreau să fiu (nu că aș vrea să fiu altcineva, ci, pur și simplu, the best me that I can be) prin urmare așteptările mele de la mine sunt oarecum uriașe. Și asta pentru că sunt de acord cu un nene care a zis asta:

“Man cannot remake himself without suffering, for he is both the marble and the sculptor.”

Dr. Alexis Carrel

deci o să doară la un moment dat să te sculptezi pentru că asta presupune să reunți la acele părți care nu corespund cu viziunea ta despre tine.  Logic, no pain no gain. Și apoi, vrei chestii de la tine, să fii bun în ceea ce faci, să ai coloană vertebrală, să fii genul de om pe care să îl respecți, să faci ce ți-ai propus, să nu trăiești degeaba, să ai un anumit stil de viață, să fii perfect, deși ești complet conștient că nu există așa ceva (the last one is stupid but true în cazul meu). Sunt acestea niște așteptări constructive? Eu zic că da, dar există și posibilitatea să-ți ciopârțești opera. Cu cele mai bune intenții, desigur.

Acesta este un paragraf scris cam acum 1 an și care, deși îmi sună frumos, nu îl mai simt complet adevărat, m-am mai relaxat, nu mai încerc să încap într-un tipar imaginar al omului ideal. Da, tot mai sunt chestii pe care vreau să le îmbunătățesc dar fară să mă transform în ceva ce nu sunt. Cred că așteptările noastre de la noi sunt determinate de cât de mult ne acceptăm.

6. Pe care societatea le are de la tine. În principiu să fii un sclav, începând de mici copii suntem crescuți să ne supunem autorității. Să luăm note mari ca să avem o slujbă bună, să avem bani să plătim creditul pe 1000 de ani pe care l-am luat ca să ne cumpărăm chestii de care nu avem nevoie, dar am fost manipulați să credem că le vrem. Societatea te vrea în turmă, identic cu cel de lângă tine, cu aceleași nevoi și dorințe (o mașină mai frumoasă, ultimul tip de iPhone), supus de sistem să fii o oaie tot restul vieții. Doamne ferește să fii diferit, să gândești pentru tine, să nu conteze ce crede turma, să nu te încadrezi în tiparul bine stabilit.

Cred că tipul asta de așteptări creează cea mai mare presiune asupra oamenilor, pentru că e peste tot și e practic instituționalizat.

Am fost mult timp victima așteptărilor. Dar cum ar fi fara așteptări? Fără scenarii. Doar lucrurile așa cum sunt ele, nu cum te-ai așteptat sa fie? No expectations means freedom. Și dacă vrei ceva de la tine, don’t have expectations, have goals, și dacă vrei ceva de la ceilalți… hey, nobody ows you anything! Și dacă alții vor ceva de la tine… sincer, îi privește.

by Liv

Acțiunea Instrumentalul: Frica


Avem un nou protagonist în atenția reflectoarelor pe Palme Intelectuale. Băgați la cap:

Acest topic aș vrea să aibă rolul de palme date pentru trezire, nu palme date idioților, cretinilor, mitocanilor și altor scursuri ale lumii, dintre cele vehiculate pe aici :)

Ce e frica? Un sentiment generator de instabilitate psihică, de neliniște și tulburare. O amenințare asupra binelui de acum. Ceva generat de un pericol real sau construit în mințile noastre. Frica se naște de cele mai multe ori atunci când viața ne e amenințată, când ceva ne poate face rău. Dar n-aș vrea acum să iau la analizat frica reală sau frica de moarte, cu toate că și ea poate fi dezbătută pe larg, deoarece și ea se încadrează cu ușurință la ce vreau să mă limitez acum a dezbate.

Vreau să fac puțină lumină asupra fricii văzute ca un mecanism de auto-apărare împotriva imprecisului (da, și moartea e un element imprecis; nu știm ce e, de aceea ne e frică de dânsa).

”Frica aceasta se naşte nu din iminenţa primejdiei, ci din posibilul ei, ştiut, experimentat şi verificat ca atare de alţii. Nu primejdia reală, ci doar proiecţia ei mă înspăimîntă şi mă domină. Şi dominîndu‑mă, eu nu sînt liber.”

Ce e acest necunoscut care ne înspăimântă? E ceva imprecis, ceva vag. De ce ne înspăimântă? Pentru că nu cunoaștem rezultatul. Ne perturbă elementele armonios ordonate din viața noastră. Moartea reprezintă unul din cele mai perturbatoare elemente. Dar el este un eveniment real, sigur, ceva ce modifică starea inițială a lucrurilor. Însă mai e un tip de frică cu un impact la fel de mare asupra noastră, dar de alt gen. O frică inhibatoare.  Frica de a hotărî, de a lua o decizie asupra ta.

Notă: Dacă ești o „gorilă”, care se aruncă mereu cu capul înainte depășind orice barieră pe care o plantezi nu înseamnă că ești neînfricat. Ba din contră, îți este frică să analizezi sau nu ești capabil să te evaluezi pe tine sau ceea ce te înconjoară. Până într-un anumit punct, frica funcționează și ca element formator, definindu-te și ajutându-te să-ți găsești propriile limite. De asemenea, siguranța și libertatea pe care ți-o permiți atunci când te simți protejat din spate de proprii părinți (de exemplu, copiii încrezuți mult prea răsfățați de proprii părți înstăriți) nu înseamnă că știu să facă față fricii, ci doar se cred de neatins de dânsa. Dar dacă li s-ar lua această protecție „divină” ar avea cel mai mult de suferit dintre toți. În plus, e ceva abject să te arăți puternic pe spinarea altora.

”Am luat o hotărîre. Această hotărîre îmi tulbură liniştea, îmi schimbă cursul vieţii, îmi primejduieşte însăşi viaţa. […] M‑am expus primejdiei cu bună ştiinţă, mi‑am asumat‑o, am făcut‑o să se nască şi mă duc în întîmpinarea ei. Făcînd astfel sînt curajos. Făcînd astfel îmi este totodată frică. […] Frica autentică este un instinct negociabil la nivelul libertăţii. Pentru că face parte din economia hotărîrii primejdioase şi a curajului, pentru că se naşte o dată cu ele, ea devine frică liberă. Frica liberă este frică învinsă şi de aceea, în mod esenţial, curaj.”

Acest tip de frică este cel creator. Te poți descoperi doar într-o continuă luptă cu tine însuți și cu limitele tale, astfel, definindu-te. Frica de a ne arăta descoperiți pentru ceilalți, frica de a-ți călca umbra, frica de a deschide uși pentru a nu avea ce să se trântească, frica de a încetini pasul, frica de a privi din exteriorul bolului cu supă, frica de a te evalua, frica de a te întreba cine și de ce ești cum ești, frica de a te descoperi prea gol, prea împrăștiat și irosit. Frica e ca un ciocan, poate dărma dar și construi în același timp. Depinde cum e folosit. Poate să te oprească în drum, sau dimpotrivă te poate ajuta să îți dai ființă. Lucrul cel mai important în povestea asta e să fi sincer cu tine (iar multe persoane aici stagnează, fie din egoism, fie din slăbiciune sau alte o sută de motive).

”Pe măsură ce frica se desfăşoară şi creşte în desfăşurarea ei, eu mă adun în mine. Aşteptînd deznodămîntul pe care hotărîrea mea l‑a proiectat, toată fiinţa mea se adună în frică. Însăşi această aşteptare înfrigurată determină strîngerea mea în mine. Frica este punctul de supremă concentraţie a fiinţei mele dinaintea deznodămîntului nefast. De aceea, mai mult decît oriunde, în frică eu sînt.[…] Totul este retras aici, concentrat, compact, coerent. De‑abia acum, în această contracţie de fiinţă, aflu cît de mult sînt.[…] În frică survine deci o confruntare decisivă: între ceea ce este condiţionat în mine şi necondiţionarea mea.”

Cam multe citate, știu :) Dar explică mai bine ca mine. Nu vă pot ura să fiți neînfircați, ci să fiți în stare să vă analizați temerile și să descoperiți care pot fi depășite, care pot fi amânate și care dintre ele au devenit un zid prea puternic pentru a fi străpuns. Monotonia, neîncrederea, egoismul, ura, ipocrizia, atenția special acordată pentru nimicuri (da, Vladuts, e special pusă asta aici) ne împuținează ființa. Dați-vă din când în când și Palme singuri, nu strică, altfel s-ar putea să adormiți.

P.S.: Citatele sunt din „Despre Limita” de Gabriel Liiceanu, o carte pe care o recomand cu căldură să o citiți.

http://vimeo.com/36224081

by Nexcauzal

Acțiunea Instrumentalul: RDC


Snowflake again. I-am citit o scriere mai veche și l-am provocat să o rescrie, cu influențele actuale. S-a executat și a ieșit ceva absolut superb. Vă prezint o analiză de moment extraordinară:

E o zi ca oricare alta. Te trezești, după ce ai dormit la iubită, te speli și pleci spre casă. Aștepți în stația de 385. Ești mort de somn, nu ai dormit decât trei ore. Te uiți în jur, stația plină. Începi involuntar să studiezi oamenii de lângă tine. Câțiva țigani, cațiva bătrâni, câțiva adulți, câțiva tineri, câțiva copii. Fiecare este îmbrăcat diferit de toți ceilalți. Unii sunt veseli, unii triști, unii obosiți.

Cei mai mulți au doar un singur punct comun cu ceilalți. Așteaptă 385-ul să se ducă la treaba lor. Unii dintre ei se duc la servici, unii se duc acasă, unii se duc în vizită, unii se duc, nici ei nu știu unde. Foarte puțini, dacă nu cumva niciunul, sunt conștienți de fenomenul care va avea loc. Viețile lor, atât de diferite, de separate una de cealaltă, pentru câteva minute sau zeci de minute, cât durează călătoria, se vor uni. Pentru acele minute, destinele lor vor fi unul si același. Se creează legături de o intensitate maximă. Nu știi nimic despre ei, nici ei despre tine, nici nu vă interesează pe vreunul. Orice gest, orice replică, aruncată aproape fără a o gândi, orice intersectare de priviri, toate creează această relație.

Fata de pe al doilea scaun se uită insistent la tine. Te simți intimidat. Nu are mai mult de șapte ani. După câteva secunde, se trezește. Tresare o dată și își schimbă centrul de atenție. Legătura dintre voi doi s-a încheiat în acel moment. Rămâne legătura pe care o au toți între ei. Chiar fără a se observa unul pe celălalt. Dacă autobuzul explodează, toți sunt implicați. Totuși, legătura se rupe, atunci când mai coboara câțiva la fiecare stație.

Fiind aglomerat, șoferul deschide ușile înainte de stație. Coboară doamna de lânga tine. Avea un tic nervos și își trăgea nasul prea des. Asta ți-a atras atenția asupra ei. O ia în direcția în care merge 385-ul. Nu e singura. Din opt oameni, doi se duc în față, doi în spate. Doi se opresc, unul traversează. Pe celălalt nu îl observi. Din cei doi care se duc în față, unul se duce mai departe, celălalt se oprește, la un moment dat. La fel și cu cei din spate. Drumurile lor s-au separat dramatic. Probabil nu se vor mai revedea niciodată. Probabil că nu îi interesează. Probabil că, și dacă se vor mai vedea, nu se vor recunoaște. Și chiar dacă se vor recunoaște, vor întoarce privirea și își vor vedea mai departe de viață.

Inventezi un nume la fel de aleatoriu ca și relațiile care se creează odată cu acest fenomen, cum ar fi RDC – Random Destiny Connection (Conexiunea Întâmplătoare a Destinelor) și aprofundezi studiul asupra fenomenului pe care îl trăiești. Îți place. Te face sa te simți superior. Ești din ce în ce mai sigur că ești singurul cu gândirea asta, ignorând potențialul celorlalți. Nu-ți pasă, trăiești momentul.

Vine și stația ta. Cobori. La fel ca și mai înainte, coboară înca opt sau nouă cu tine. Mergi cincizeci de metri, toți sunt în spatele tău. Mai mergi încă cincizeci, nu mai vezi pe nimeni care era în spatele tău. De fapt, mai era unul, dar nu l-ai recunoscut. În alte circumstanțe, ar fi putut fi cel mai bun prieten al tău, sau cel mai aprig dușman. Oricum, l-ai fi recunoscut. Simți cum viața trece pe langă tine cu fiecare om de pe stradă. Știi că, la un moment dat, se vor repeta oamenii pe care îi vezi. Simți că, atunci când se termină oamenii, se termină și viața ta. De fapt, mai merge un pic înainte. Poate chiar mai mult.

Nu crezi că viața ta e controlată de un destin prestabilit. Deci, conexiunile care se formează sunt întâmplătoare. Puteai, la fel de bine, să nu fii acolo. Dar, dacă nu ar fi fost prezent, în acel moment, în acel autobuz, chiar și unul singur din toți călătorii, șirul evenimentelor s-ar fi desfășurat la fel? Fiind un om între alte șapte miliarde, te simți mic, te simți o statistică. Și, de cele mai multe ori, ești. Totuși, găsești consolare în gândul că, poate, lipsa ta ar schimba iremediabil drumurile și destinele celor din jur. Niciun răspuns nu e bun, cel mai probabil de la oboseală. Dar, în continuare, nu îți pasă, te mulțumești cu starea experimentată.

by Snowflake

Acțiunea Instrumentalul: Consecințele coziașului șficuit


S-a întors Irinaaa! Fără alte comentarii:

Zilele astea am experimentat o adevărată iluminare, aş putea spune. O zi de filosofat sub influenţa factorilor perturbatori, o seară în care totul capătă sens şi niciun subiect nu mai e de neatins. Şi, cum abia au trecut Sărbătorile (momentul ăla din an în care orice cantitate de alcool este permisă), sunt convinsă că mă veţi înţelege cât de curând.

1. Se ia o cantitate suficientă din orice substanţă care îţi poate da o senzaţie de amorţeală, eliberare, uşurare etc. Se consumă în mod adecvat, perseverent. Se induce starea de letargie.

2. Se începe cercetarea sensului vieţii, vorbitul cu sine, râsul isteric, încercarea de a găsi răspunsul întrebărilor de muuult clocotind în mintea ta, soluţii la anomaliile lumii.

Se găseşte un fir!!! Memoria! De ce afirmăm deseori că memoria ne joacă feste? Sau de ce nu ne amintim deloc unele aspecte ale trecutului? Ce se întâmplă, de fapt? Eee, nu mare-ţi va fi mirarea când vei afla care e răspunsul alter-ego-ului meu: memoria omului este împărţită în două:

– memoria curată (limpede, a lucrurilor obişnuite) şi

– memoria depravată (a lucrurilor extraordinare de care am vrea să nu ne amintim a doua zi)

Aşadar, având aceste două compartimente în mintea noastră, le putem accesa doar în momentul în care ne aflăm în una din cele două situaţii. În mod cert (şi verificat) ele nu funcţionează concomitent. Ăsta este motivul pentru care, după o beţie groaznică, nu-ţi aminteşti ce s-a întâmplat cu o seară înainte!!! Ăsta e motivul pentru care continui să bei, pentru că nu-ţi aminteşti niciodată cum s-a terminat data trecută!!! Ooo da, am găsit cheia! (păcat că până mâine se va fi uitat).

3. Se alege un film pe care l-ai mai văzut dar nu l-ai înţeles nici măcar în condiţiile cele mai bune, să-ţi testezi limitele, şi de ce nu, să îi găseşti înţelesuri ascunse.

The Butterfly Effect a căpătat noi valenţe, ambiguităţi şi re-evaluări. Lucru ce mi-a confirmat faptul că memoria curată şi cea depravată nu lucrează împreună. Bineînţeles că mai văzusem filmul, însă fişierul corespunzător filmelor vizionate, din memoria depravată, nu era încărcat cu stenograma acestui film. Ele erau de fapt informaţii noi, aşteptând să capete alte înţelesuri. Bun! O luăm de la capăt, aflăm că e ceva fishy la mijloc, aşteptăm deznodământul şi daaaa… o nouă interpretare!… personajul principal făcea parte din specia oamenilor fără suflet, exilaţi pe altă planet. Cu toate astea, a reuşit să se infiltreze pe Pământ. Încercând să se acomodeze vieţii umane, totuşi simţindu-se ca un intrus, a început să îşi pună din ce în ce mai multe întrebări. A aflat până la urmă că nu trebuia să existe, că de fapt prin simpla lui existenţă provoacă un adevărat dezechilibru, că orice ar încerca să schimbe în trecut nu va reuşi decât să provoace mai mult rău. De unde şi concluzia filmului: până în momentul în care cele două lumi vor fi suficient de îndepărtate şi izolate încât să nu se influenţeze, nu are rost să speri la ceva bun, uman , minunat, luminos. Întotdeauna va apărea un factor perturbator care să strice mersul lucrurilor. Şi ca să continui pe ideea lansată de Vladuts într-un post anterior, nu are rost să speri că vei găsi acel ceva care să te facă să mergi mai departe până când vei ajunge în momentul în care even down is looking down on you. Până atunci speranţa este doar ceva care ne face să ne bazăm pe faptul că greşelile pot fi îndreptate, vorbele retrase şi că o moştenire va pica din cer, ştergând apăsarea zilei de mâine. Deci să nu mai sperăm!?

Trei paşi simpli, şi totuşi atâtea înţelesuri noi… şi ştiu că starea indusă de alcool sau alte substanţe halucinogene ne face să găsim mai uşor soluţii, să fim mai curajoşi şi sinceri, însă ne dă oare şi răspunsurile pe care le căutăm?

by Irina

Acțiunea Instrumentalul: Ghidul mâncătorului corporatist


Chiar mă panicam la un moment dat că rămânem fără alte guest-entry-uri. Dar cum sacul de resurse într-ale trolling-ului este fără fund, dacă știi unde să cauți, destinul a convins-o pe Irina că i-ar fi util să își expună cunoștințele de psihologie, combinate cu stilu-i sarcastic aproape inconfundabil, când se străduiește, și pe Palme Intelectuale. Sper că ce urmează nu e un one-time only și Irina nu e un one-hit wonder.

Fiindcă nu ne cunoaştem încă, fiind invitată pe acest blog (mulțumesc cu această ocazie, Vladuts), îmi voi permite să troll-ez pe o temă care mă macină de ceva timp. Şi, pentru că am avut dispoziție creativă, adică irascibilitate acumulată timp de 7 ore pe tren, aglomeraţie de nu mai am unde să mă chircesc, nas ca o stropitoare din cauza răcelii şi încă muuult muuult timp până la destinaţie… o să vă spun pe şleau ce trăsături de personalitate sunt căutate de către angajatori/corporaţii. Sau, mai bine zis, ce te predispune la „spălarea pe creier”.

Având în vedere rădăcinile mele puternice în psihologie, o să vă dau şi argumente din tărâmul psihanalizei. Totuşi, o să vă rog a-mi ierta lipsa de încărcătură teoretică, însă am simţit nevoia să keep it simple.

Chiar fără să ne dăm seama, fiecare primește o etichetă încă de la primul interviu. Sales? R&D? Accounting? Supply chain? Ce ţi se potriveşte? Şi cum îşi dau seama superiorii care este locul potrivit pentru tine?

Clasificarea modelelor de personalitate ce a luat amploare în rândul corporaţiilor poartă denumirea de  „Big Five”. Aceste modele au în vedere:

Extrovertirea – Persoana este entuziastă, orientată către acţiune și profită de ocazie (spre deosebire de cea rezervată, timidă si liniştită) – a.k.a. „vânzătorul”.
Agreabilitatea – Persoana este cooperantă, caldă si agreabilă (și nu dezagreabilă, suspicioasă și neprietenoasă) – a.k.a. „naivul”.
Conştiinciozitatea – Persoana este harnică, organizată şi demnă de încredere (spre deosebire de cea leneşă, dezorganizată şi nesigură) – a.k.a. „şoarecele de bibliotecă”.
Stabilitatea emoţională – Persoana este calmă și sigură pe sine (spre deosebire de cea nesigură pe sine, anxioasă si depresivă) – a.k.a. „omul bun la toate”.
Deschiderea către noi experienţe („openness to experience”) – Persoana este creativă, curioasă și avre o cultură bogată (și nu o persoană practică cu interese limitate) – a.k.a. “the addict”.

După efectuarea unor studii repetate folosind modelul mai sus menţionat, s-a demonstrat faptul că angajaţii introvertiţi şi cei conştiincioşi sunt cei mai puţin pasibili de a absenta de la locul de muncă, ceea ce nu mi se pare deloc surprinzător. Cum ţi-ai putea imagina o dimineaţă de luni, în care tu te târăşti efectiv la job, cu cămaşa ieşind din pantaloni şi cafeaua pe care tocmai ai vărsat-o pe tine, fără acei geeks care au ajuns cu jumătate de oră înaintea ta, au dus deja cafeaua pe biroul şefului asezonată cu the perfect amount de pupat in cur!?

Extrovertiţii tind să aibă salarii mai mari, să primească mai multe promovări şi sunt mai mulţumiţi de cariera lor. Altfel spus, ăştia sunt oamenii care dau din gură mai mult decât Dan Negru în orice ipostază, suferă de ei şi, cel mai grav, când îi dai afară pe uşă intră înapoi pe geam. Un adevărat asset pentru companie!

Pentru manageri, stabilitatea emoţională şi extrovertirea sunt trăsăturile de top. În cuvinte mai putin pompoase, trebuie să-şi stabilească dominanţa. Ca în sălbăticie, supravieţuire prin intimidare! Doar trebuie să justifice şi ei salariile alea cumva.

Oamenii cu funcţii de conducere sunt mult mai deschiși la noi experiențe, cum ar fi desfătarea cu alcool, substanţe ce aduc „fericirea” sau orice altceva este interzis de religie sau etică, în principiu. Există două posibile cauze pentru un astfel de comportament:

– încercarea de a uita că, de fapt, sunt prostituate profesional.

– opulenţa sau apanajul oamenilor „de succes” din ziua de azi.

Sinceră să fiu, nu ştiu care dintre cele două motive este câtuşi de puţin flatant, vă las pe voi să alegeţi.

Funcționarii sunt cei mai conștiincioși, dar ei sunt mai puţin deschişi la schimbare, ca orice şoarece de bibliotecă ce se respectă. Îi dai ceva de făcut, îşi bagă nasul în cărţi/PC (în cazul nostru), şi mai iese de acolo în momentul în care a rezolvat task-ul. Win-win situation: funcţionăraşul nostru a rezolvat treaba înainte de deadline, şeful şi-a mai check-uit un reminder din calendar.

Punând în valoare aceste informaţii, companiile care se axează pe creşterea talentelor aplică modelul „Big Five”  pentru a-şi cunoaşte mai bine candidaţii şi pentru a le oferi un post care să li se potrivească (…sau nu). Ce se ascunde în spatele acestor cuvinte? În primul rând, companiile nu se axează pe creşterea talentelor, iar cele care au bunăvoinţa de a face asta nu ne sunt accesibile nouă. În al doilea rând, o să-ţi fie evaluate atributele, însă nu pentru a determina ce post ţi se potriveşte, ci în ce post ai fi mai uşor de controlat. Nici un superior nu îşi doreşte compeţie şi cu atât mai puţin să-i fie suflat în ceafă, oricât de mult s-ar chinui să nege asta.

Aşadar, dragii mei, survival of the fittest! Dacă nu te ştii capabil să disimulezi măcar unul dintre aceste tipuri de caracter, înseamnă că nu eşti un candidat viabil pentru companie şi CU SIGURANŢĂ CV-ul tău va rămâne în baza de date şi vei fi contactat imediat ce apare un open-ing! Dar imediat!! Tu vei fi primul contactat!!!

Recomandarea mea ar fi să ne gândim bine de tot cât suntem de dispuşi să ne transformăm într-o marionetă a sistemului, şi, dacă suntem, să şi alegem: Vânzătorul? Şoarecele de bibliotecă sau omul bun la toate?

Vă las să va gândiţi la asta şi vă urez o săptămână în care să zâmbiţi realist.

by Irina

Acțiunea Instrumentalul: Indexul reacțiilor chimice


Înainte să citiți cele ce urmează, precizăm, pe scurt, ce e ”Acțiunea Instrumentalul”. Este o mișcare începută pe EtR, care își propune să promoveze, pe scurt, bloggeri fără blog. Cum e și cazul lui Maki, care a devenit colaboratoare aproape permanentă a blog-ului meu. Chiar ieri mi-a încântat mail-ul cu o nouă creație, dar, după ce m-am consultat și cu Teo, am conchis că ăsta merită să intre aici. Bașca Teo mi-a promis un reply la cele ce urmează. Așa că, stay tuned and give it up for Maki:

Acest post este inchinat persoanelor de tipul lui Teo, persoane care nu s-au declarat invinse in lupta eterna pentru descifrarea mecanismului de functionare feminin. Cu toate ca mesajul are un caracter mult mai personal fata de lucrarile lui Teo, sper ca va fi de folos and you’ll still have fun reading it ^_^ .

Imi place sa ma consider o tipa care are anumite standarde in ceea ce priveste filtrarea potentialilor parteneri de … sa-i zicem relatie. Prin prisma experientelor trecute, ajung sa gandesc oarecum in stereotipuri si sa etichetez barbatii in functie de primele gesturi sau de primele replici lansate in discutie. Which brings me to my first observation : this type of faulty judgement is used by women on a day to day basis, however the fact that we are giving you guys a hard time with this behaviour is an undesired side effect. Motivul pentru care creierul femeii este setat la parametrii astia e simplu : reprezinta cel mai la indemana mecanism de aparare pe care-l avem.

Suntem dotate cu o capacitate naucitoare uneori de a trece foarte rapid in revista plusurile si mai ales minusurile unui mascul Alpha mai rasarit din turma, iar daca la finalul analizei tragem linie si da cu virgula (ceea ce, apropo, se intampla foarte des) ne facem ca ploua si scoatem din maneca atuul „friendzoned”. Si uite asa ajungem la polemici care contin „stoarfa”, „panarama”, „indecisa penala” si asa mai departe. Cam asta e flow-ul general care duce la victime colaterale si Flame Wars pe Facebook sau mai stiu eu ce. Si acum ca v-am captat atentia cu aceasta mirobolanta introducere, sa trecem la povestioara in sine :

Duminica ce tocmai a trecut a fost ziua perfecta pentru a-mi face oleaca de ordine prin mail-uri, proiecte vechi de editat, proiecte noi pentru facultatea care va urma la toamna si altele. Am descoperit un tabel de Excel din vremuri de mult apuse ce continea frumos, schitat cu tot felul de highlights and shit toate cuceririle mele de pana acum plus cateva in the making. Then I said to myself : „Hmmm…I did write down the names of these dudes and chicks, in mare parte ca sa-mi satisfac ego-ul de femme fatale wannabe, dar la ce bun ? Ar trebui sa elaborez putin pe subiect in asa fel incat sa-mi dau seama ce am avut de pierdut si de castigat de pe urma futaiurilor mai mult sau mai putin pe banda rulanta.” Asa ca am izolat temporal doua perioade-cheie on my way to becoming a sex-wise adult :

* 2008 – 2010 > recent adusa de la sapa si scapata in jungla urbana bucuresteana, mintea mea de copila provinciala nu vedea altceva decat iubire eterna, familie la un moment dat, daca se poate cu acelasi tip initial si tot felul de unicorni pufosi care se caca vata de zahar. Da, e dragut sa te combini cu o tipa din asta super naiva pentru care lumea este all shinny and new, care sa fie de acord cu tot ce-ti vine tie pe chelie, sa nu aiba foarte mari pretentii de la tine and so on. Adevarul este ca nu prea mai recunosc persoana de acum 4 ani. As bate-o daca as mai intalni-o, to build character, also it  puts hair on your chest ! Dar cum nimic frumos nu dureaza o vesnicie, la o vreme dupa perioada de acomodare am dat strasnic cu teasta in zidul numit Experienta De Viata. Am descoperit notiuni extraordinar de practice precum having fuck buddies instead of boyfriends si ca daca primesc un refuz nu este cazul sa ma dau cu curu’ de pamant si cu capul de pereti, caci pulalaii vor popula vesnic planeta. And now *ba dum tsss* …

* 2010 – prezent > ma confrunt cu pareri contradictorii in ceea ce priveste notiunea de „relatie”. Cand apare cineva worth while, apreciez efortul si interesul acordat, dar dispar ca magarul in ceata dupa a doua intalnire. Daca se intampla totusi sa imi iasa vreo combinatie magica, tipul care ramane in picioare cel mai probabil este de umplutura si poate fi folosit drept instrument pentru a ucide timpul liber pretios. Imi place sa fiu cea care ia majoritatea deciziilor importante, insa nu suport sa nu fiu contrazisa, tocmai pentru a lasa loc de noi interpretari ale unei probleme. Imi doresc sa imi petrec timpul langa un om pe care sa-l tin de mana intr-un mod dragalas, ca in secunda urmatoare sa ne plantam in fata unui televizor la concurs de „Hai sa ragaim tot alfabetul”. Sunt o fire dominatoare, dar ma incanta ideea de a fi imobilizata si biciuta…cu pasiune :). Astfel de paradoxuri constituie baza pe care sunt cladite majoritatea conflictelor conjugale care duc, inevitabil, la o despartire, thus a bitter sweet taste left behind and suddenly one questions one’s capacities of ever having real feelings towards anybody. Ma plictisesc extraordinar de repede atata vreme cat „flacara” nu imi este intretinuta. Da, suna a maculatura din aia de la Sandra Brown, insa gandirea intortocheata este un must-have pentru orice femela in cautare de noi jucarii.

So far, chestiile cele mai importante pe care le-am invatat pe marginea subiectului au fost de la tipi care au aparut in viata mea ca ciupercile dupa ploaie si au dat bir cu fugitii la primul fulger mai luminos; cu totii mi-au spus ca am toate instrumentele necesare pentru a fi an awesome girlfriend, it’s just that sometimes I choose to use them incorrectly. As if I could come with an instructions manual -___-”.

Concluzionand, ce pot spune este ca profilul meu in ochii tipilor niciodata nu va putea fi pe deplin complet, pur si simplu pentru ca this is how life is. Sucky, short and kinda cool. Teo, sper ca acum, dupa ce mi-ai citit polologhia fara prea mult sens esti cu un pas mai aproape de rezolvarea misterului !

by Maki M

Post Navigation