Pentru că a început un nou an și nu e un eveniment ieșit din comun, așa cum scria Teo în post-ul precedent, m-am gândit ca primul meu articol pe 2013 să nu fie atent ales și bazat pe sugestii de cum să fim oameni mai buni, wishlist-uri și alte bălării. Aveam vreo două draft-uri mentale bazate pe mișto nesimțit de sub-clase de oameni. Altădată. Discuția cu colegii de muncă de azi de la țigară a fost mult mai interesantă. Dar să nu ne grăbim.
O să aveți nevoie de câteva articole de la începuturile Palmelor, ca să vă dați seama la ce m-am gândit când a început discuția cu pricina: ăsta, ăsta, ăsta și ăsta. Așa, acum, cu research-ul făcut, să vedem despre ce e vorba cu adevărat.
O colegă susținea că nu suntem bine văzuți în afara granițelor. Nimic nou pentru mai toată lumea. Interesant e că nu se simțea comfortabil cu faptul că este etichetată din cauza unor incidente izolate generate în trecut de români sau unii care se dădeau români (nu e nevoie să le zic pe nume, știți la cine mă refer). Just, m-am gândit, dar aveam argumentul pregătit și pentru asta: oare noi nu facem la fel în țara noastră? Pornim de la premisa că poporul cutare nu știe decât să vândă în Dragonul Roșu, poporul nu știu care cere nejustificat introducerea limbii lor în țara noastră sau alt popor nu știe decât să fure, să cerșească sau să asculte manele. Ori, la fel cum, în cazul ei, ea nu făcea parte din eticheta văzută de italieni, poate nici în țara noastră, toți reprezentanții popoarelor mai sus amintite nu se încadrează neapărat în standardele cu care i-am etichetat noi. Poate unul e student la Medicină cu 10 pe linie, altul predă într-o facultate importantă sau altul e un broker de succes.
Mi-am dat seama cât de ipocriți sunt românii (de mine știam deja). Nu o acuz pe colega mea, Doamne ferește, ci vorbesc la general (pentru că, nu-i așa?, asta facem toți). Cât tupeu să ai să țipi sus și tare că ”Dom’ne, nu e corect, eu nu am venit să fur sau să mănânc lebede, de ce mă cauți și-n cur după arme albe?” atâta vreme cât cu prietenii la bere ești la modul ”Să-mi bag pula, așa m-am săturat de ăștia, oriunde-i văd mă aștept să-mi bage niște ghete de fotbal Adibas sub nas și să-ncerce să mi le vândă.”. Chiar nu poți cere să fii tratat corect când nici tu nu tratezi corect.
Asta ar fi problema de moralitate, bun, din care degenerează o altă treabă pe care a mai tratat-o Teo prin multe post-uri de-ale lui (nu mai detaliez, folosiți cu încredere funcția ”caută”, nu vă dor mânuțele), și anume că românul are impresia că totul i se cuvine. Îl enervează să trateze minoritățile în regim special, dar când e el o minoritate, țipă să-l audă și Papa, dacă se poate. Eu cred că la baza acestor manifestări stă tot incultura, pentru că orice om cu capul pe umeri poate să spună calm:
”Frate, ăia să-nvețe limba noastră, că de-aia-s la noi în țară și nu la ei. Nu e treaba noastră să-i ținem în puf. Apoi, e de datoria noastră să-i tratăm ca pe orice alt român, care știe limba și are niște competențe într-un domeniu. Poate fi lejer angajat oridunde. Ăia să-și legalizeze afacerile și să vândă ce vor ei, civilizat, atâta vreme cât există documente legale care să ateste veridicitatea articolelor. Și să-nvețe limba. Ăia să se ducă la școală și să-și vadă de educație și dezvoltare și să își desfășoare activitățile în legalitate. Și să-nvețe un pic de bune maniere. Nimeni nu ar trebui să zică nimic nimănui, atâta vreme cât în statul ăsta, ideea de bază e că suntem toți egali. În sfârșit, când merg în Italia, vreau să fiu tratat egal, ca orice italian și e de datoria mea să pot comunica cu ei, nu a lor să mă înțeleagă, deci să învăț în morții mei măcar engleza.”
Dar e prea complicat și pare ușor incorect. Cum adică, nu pot discrimina după aspect? Nu pot isca bătăi în baruri că ăla e de nu știu ce religie? Nu pot să mă scandalizez că fiică-mea se vede cu cineva de pe alt continent care studiază la noi? Nu pot să nu-l angajez pe ăsta că are un nume de căcat?
Într-o lume ideală, cultă și corectă, nu, nu poți. Dar noi trăim altundeva, deci articolul ăsta a fost inutil. Post-ul următor promit că fac mișto de cineva. Până atunci, luați-vă ochelarii de soare, mergem în Infernul lui Teo, pentru partea a II-a.
Acum cred că peste o lună mă hotărâsem să scriu articolul ăsta. Evident că m-am luat cu altele pe parcurs și am ignorat notița din telefon despre el. Nevertheless, cum v-am obișnuit, mai bine mai târziu decât niciodată.
Eram cu John Arne (bunul meu cândva colaborator de pe EtR), Cips, Irina și Anca în mașină, veneam de la Cluj. Ascultam radio mizerabil cu melodii comerciale de două parale (da, post-ul ăsta a venit în urma sejurului) și ne cruceam de cum poate fi atât de jucată în picioare limba română de niște maimuțoi care sunt, în esență, vedete parvenite peste noapte. Discuția a degenerat spre societatea, acum, incultă și incapabilă să vorbească corect limba țării care i-a slobozit. Și la DOOM.
Căci aici doream să ajung, de fapt și de drept. DOOM-ul este, practic, validarea imbecilismului țării. E ca și cum un mare expert lingvist, cu trei săgeți înfipte în spate, cu sânge șiroind din el și aproape târându-și pe jos ultimele suflări, a apărut în fața unei mari turme de capre, care behăiau repulsiv, și le-a spus: ”Ați câștigat. Limba română e-n pământ și noroi. Puteți vorbi greșit pentru că sunteți mai mulți.”. ”Proști, da’ mulți”, Lăpușnene (sau, în cazul de față, Vladutse), n-ai crezut că e posibil să fii călcat în picioare în așa hal de tocmai ceea ce apărai tu mai înverșunat. Ironia sorții, ce să-i faci?
Am înțeles că s-au acceptat o groază de cuvinte străine (englezești, evident, mai exact, din repertoriul ”MTV”, dacă mi-e permis să-i spun așa), gen ”party”, ”story” sau ”playboy”. Nu, serios, nu e imbecil să formulezi o propoziție de genul ”hai să-ți spun cel mai tare story de la party-ul de aseară. Era un playboy…”? Sloboz, avem deja în română ”poveste”, ”petrecere” și ”gagicar”.
Am înțeles că s-au acceptat plurale retarde pentru că imbecilii nu sunt capabili să vorbească cum trebuie, gen ”monezi”. Serios, ”monezi”? Nu mai am ce să zic mai multe aici.
Am înțeles că ”odată” se scrie așa, de acum, pentru toate sensurile, chiar și pentru ”o dată”. Serios, vă bate să verificați dacă rolul acestei construcții este de a desemna o numărătoare sau cuvântul ”cândva”? Cât de maimuță să fii și cât să aștepți mură-n gură?
Am și eu niște idei pentru următorul DOOM. Hai să scriem fiecare cum îl taie capul. Hai să renunțăm la virgule, e mult prea complex să te prinzi unde ar trebui să apară una și unde nu. Hai să scriem în limbaj de mess, cu ”k”, ”sh”, ”tz”, ”ah” și ”nb”, ”sal” și alte mizerii de genul. Ah, mai mult, hai să ne folosim fiecare prescurtările personale și să ne așteptăm ca ceilalți să se prindă de la ce vin. Și, dacă nu se prind, să le spunem că sunt niște autiști virtuali, fără viață socială relevantă.
N-am cum să scriu prea mult pe tema asta, gândiți-vă, e ca și cum aș pune sare pe rană. Punctul de vedere mi-a fost dovedit, am propovădăuit eu cândva că se va ajunge aici. Dobitocii chiar vor prelua controlul, pentru că sunt mulți și, dacă s-ar urma regulile, ar rămâne dracu’ țara fără absolvenți de generală. Aia e, cei mai mari au hotărât: ”Bă, ce pula lu’ Hector facem? Suntem corecți și cinstiți și picăm pe ultimul loc la media pe țară la clase absolvite sau ne batem cuie-n coaie și-i lăsăm să vorbească așa cum îi taie capul?”. Aparent, nu ne permitem să fim pe ultimul loc la media pe țară la clase absolvite.
Pus în situația asta, conștientizând ce s-a întâmplat, mă văd lăsat cu 4 opțiuni:
1. Clachez și mă închid în casă, citind DEX-ul din scoarță-n scoarță și socializând cu pereții, pe care voi și desena ochi și guri.
2. Clachez, pun mâna pe o armă și împușc orice macac incapabil de a nu se adapta normelor lingvistice de dinainte de ultimul DOOM, până mă leagă Poliția și mă bagă într-o celulă bine păzită, unde citesc DEX-ul din scoarță-n scoarță și socializez cu pereții, pe care voi și desena ochi și guri.
3. Accept că îmi sunt superiori și mă adaptez, sfârșind idolatrizându-l pe Smiley și votându-l pe Becali.
4. Nu accept că îmi sunt superiori și îmi petrec viața cu prieteni puțini, dar deștepți, scârbit de tot ce e în jur și urând sincer mediul uman înconjurător.
Voi ce alegeți? Voi, ăștia care mai sunteți încă deștepți.
”Bună seara și bine v-am găsit, dragii mei, cineva spera că am rămas fără idei” ziceau Paraziții cândva. Nuș dacă ultima parte se aplică întru totul situației mele, dar, în mod cert, mulți sperau că am rămas fără idei de articole de tipul celui pe care am să-l scriu acum. Mi-a zis un tovarăș acum ceva timp de o aberați mare cât China. Bineînțeles, difuzată de Antena 1. La Capatos. Pe vremuri, mi se părea tare omul, dar, acum, emisiunea asta a devenit o mizerie incredibilă cu scopul, aproape declarat, de a retarda publicul. Sau, pentru cei cu neuronii de neatins, cu scopul de a se întreba cum mama dracu’ respiră oamenii care apar la acest show monden și cum crucea mă-sii nu suferă accidente casnice pe bandă rulantă cei care îl urmăresc.
Așa, acum, că am făcut introducerea, să urmărim aberația:
Gata, v-ați lămurit? Liv, îmi cer scuze, dar, sincer, SINCER, nu pot, chiar nu pot să nu scriu despre treaba asta. Fie și pentru că o să râd ca prostul în barbă în timp ce-mi aștern toate miștourile care-mi vin în minte pe tastatură. Acum, că mi-am cerut iertare public în fața fidelilor cititori că revin la articolele despre imbecili, e timpul să trecem la treabă.
Am să încep cu o mică paranteză. Am avut câteva momente intenția să tratez acest caz cu seriozitate. Aveam și primul paragraf pregătit:
Deunăzi, mi-a fost atrasă atenția asupra unui caz extrem de condamnabil, din mai multe puncte de vedere, prezentat de mass-media românească, într-o emisiune mondenă cu audiență ridicată. Ideea de bază este că un tânăr liber profesionist din mediul rural a violat o capră. Urmărind un fragment din emisiunea cu pricina, am remarcat cu dezgust cum oameni cu prestanță în televiziunea românească au coborât la un nivel inimaginabil, ironizându-l și luând în derâdere fapta nefericitului. Despre acesta din urmă am două teorii. Prima este că a fost angajat pentru a regiza această ”poveste”, cu scopul de a ului telespectatorii români, o strategie de marketing foarte dezvoltată în televiziunile americane, model pentru posturile de tipul PRO TV sau Antena 1. Caz în care vreau să strig ”Rușine Dan Voiculescu! Rușine Dan Capatos! Rușine că serviți poporului român astfel de reprezentații de cea mai joasă speță!”. A doua e că bietul băiat este labil psihic și, în loc să fie tratat, a fost luat într-o emisiune importantă pentru a fi ironizat. Caz în care vreau să strig ”Rușine Dan Voiculescu! Rușine Dan Capatos! Rușine că serviți poporului român astfel de reprezentații de cea mai joasă speță!”.
Și-atât. Mi-am dat seama că indiferent de gravitatea situației, regizată sau nu, cum se simte bietul băiat, treaba asta e mult prea amuzantă să nu o iau și eu la mișto. Scuzele mele lumii și celor care credeau că mai există un licăr de etică în sufletul meu. Atâta pot, sunt un barbar involuat și ar trebui să mi se refuze dreptul la liberă exprimare. Prin urmare, pentru cei pe care-i amuză la fel ca pe mine mizeria asta…
Admitem că există două posibile scenarii care să explice difuzarea acestui căcat. Primul este cel în care toată treaba e regizată și jumate din populația României salivează pe tricou, șocată de ceea ce vede și simțind cum le clocotește sângele în vine, fie pentru a-l tranșa pe Ionuț, fie pentru a viola și ei capra vecinului, înțelegând, în sfârșit, cât de simplu e drumul spre recunoaștere națională. Al doilea e cel în care Ionuț chiar e un imbecil cu acte și a futut o capră, probabil sătul de Palmela și tovarășa ei de mai la stânga, Manuela. Din nou, jumate din populația României bălește în barbă, uluită de ce se petrece în patria ei și are porniri nebănuite de a-l căsăpi cu furca pe bietul amorezat sau de a trece la acțiune și ei cu capra lu’ Gheorghe de peste drum.
Ca să-l citez pe Mircea Badea, ”înțelegi ce zic? Nu e minunat?”. Cum să nu fie?! Omul ăsta a violat o capră. A făcut sex cu un animal domestic dătător de lapte. Și-a băgat și și-a scos în repetate rânduri amicul de la parter în locul de unde ies iezii. Și-a apărut la televizor!
E mai mult decât minunat, e sublim! Cazul de față este dovada incontestabilă că ceea ce repet de săptămâni și luni întregi, și anume că o însemnată parte din populația țării, poate chiar majoritatea, e proastă de bubuie! Știu teoria piramidei sociale, eu o susțin și o propag, dar, nu, oamenii care s-au uitat cu interes la așa ceva și care nu au râs, ci au dezbătut cu gravitate problema la cârciuma din sat, a doua zi, sunt proști DE BUBUIE! Genul de oameni care-și bagă degetele în priză să se usuce mai repede pe cap. Genul de oameni care testează fierul de călcat cu limba, literalmente. Genul de oameni care țin topotul invers când taie lemne. Genul de oameni care sunt (aici, vă rog, atenție, citiți partea următoare apăsat și cu un ton ridicat) REALE PERICOLE PENTRU EI ÎNȘIȘI ȘI TOȚI CEI DIN JURUL LOR!
Cât despre Ionuț, Dumnezeu să-l ierte (e o expresie populară, mă rog), că toți cei care-l știu, dacă au un minim de decență, nu-l iartă. Iar, dacă n-au, fac pariu că o să investească într-o crescătorie de capre, încurajați de vitejia vedetei. Acolo să vezi ”How I met your mother”.
P.S.: A remarcat cineva ultima replică a lui Capatos referitoare la faptul că animalul a fost tăiat la 3 zile după viol? Epică.
Citeam acum câteva zile pe blog-ul lui Teo un articol interesant, în ale cărui comentarii discuția a deviat de la tema post-ului în sine la o polemică între Teo și o individă cu privire la intervenția Statului în viața cetățeanului. Nu am vrut să intervin activ în discuție (deși aș fi avut multe de spus), ci doar am punctat că discuția respectivă nu va avea sfârșit, în principal datorită faptului că individa nu părea foarte receptivă la argumentele lui Teo, ci se comporta, mai degrabă, întocmai ca un perete cu care încerci să porți o conversație despre starea vremii.
Cu toate astea, nu am uitat discuția respectivă și azi, în duș (unde altundeva?), ajutat de o melodie de-a lui Cedry2k pe care o ascultam în momentul respectiv (da, ascult muzică în timp ce fac duș) s-a înfiripat ideea unui post. ”Amin!” mi-am zis, fericit că lipsa de inspirație din creierul meu a dispărut. Prin urmare, să purcedem:
Este foarte interesant de definit punctul în care se termină intervenția Statului în viața unui cetățean, punct din care respectivul este obligat să-și poarte singur de grijă și să se realizeze în viață cum poate mai bine. De clarificat, de la bun început, că nu concep ca această intervenție a Statului să nu înceapă. Exact cum un părinte își învață copilul să vorbească, să folosească toaleta pentru nevoile fiziologice și să meargă, la fel și Statul trebuie să ajute cu ceva un cetățean la începutul drumului său în viață. De ce spun asta? Foarte simplu. Părintele are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un om normal. Nu doctorand în fizică cuantică (partea asta este opțională, rămâne la latitudinea părintelui, dar în mod cert nu e obligatorie), dar nici un macac căruia-i curge scuipat din gură (exceptând situația în care s-a născut cu sindromul Down sau mai știu eu ce altă boală de genul ăsta, caz nefericit, nu discutăm despre așa ceva). Exact la fel, Statul are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un cetățean normal.
Și ăsta este punctul pe care îmi doresc eu atât de mult să îl definesc. Ce înseamnă un cetățean normal? Pornind de la cum văd eu lucrurile, sunt doar câteva categorii în care intervenția Statului este obligatorie, până la atingerea unei vârste/unui nivel.
a). Sănătate. Asigurarea medicală obligatorie plătită mi se pare o aberație. Statul are datoria să-și mențină cetățenii sănătoși. Nu există niciun individ în țara asta care să nu aibă de plătit dări la Stat (impozit pe salariu, T.V.A., impozit pe casă, etc.), prin urmare nu există niciun motiv ca toți indivizii să nu beneficieze de asigurare medicală gratuită. Motivul pentru care spun asta este atât de simplu că până și un cimpanzeu ar putea să-l deducă singur (într-un exemplu adaptat lui, bineînțeles). Dacă primata a descoperit un mușuroi de termite, nu are niciun sens să îl distrugă, nu va putea mânca decât foarte puține din cele care vor fugi, panicate, care-ncotro. Dacă, însă, folosește un băț pentru a le extrage din locuința lor, se va putea bucura în tihnă de o masă copioasă. La fel și cu Statul și noi. Dacă nu ne asigură o viață sănătoasă, nu avem cum să muncim la capacitate maximă, astfel încât să ne putem plăti dările integral. Nu vorbesc aici de despăgubire financiară pentru accidente, ci pur și simplu posibilitatea ca oricine să poată beneficia de tratament gratuit pentru gripă, punerea în ghips gratuită a unui picior sau ochelari de vedere gratuiți.
b). Educație. Sunt de acord că nu fiecare ar trebui să-și dea doctoratul sau să facă un masterat. Nici măcar facultatea nu trebuie să fie obligatorie. Facultatea deja presupune o specializare. Dar 12 clase mi se par de minim bun-simț. Faptul că 12 clase sunt gratuite deja mi se pare normal, dar ce ar trebui îmbunătățit ar fi nivelul de investiții ale Statului alocate instituțiilor de învățământ. De ce trebuie să cadă clasele pe elevi în tot felul de comune uitate de Dumnezeu? De ce în unele școli copii de 10 ani trebuie să stea cu geaca pe ei la ore iarna? Și de ce trebuie profesorii să dea meditații pentru a-și asigura un minim trai decent? Iar această ultimă întrebare atinge o problemă din sistemul de învățământ dată dracului rău de tot. Profesorii care dau meditații sunt clar mult mai puțin implicați la clasă. Prin urmare, cei pe care acesta (sau orice alt profesor) nu îi meditează primesc mai puține informații. De ce?…
c). Muncă. Statisticile recente confirmă faptul că peste 50% din absolvenții de facultate nu se pot angaja nici la un an după ce și-au terminat studiile. Cauza cea mai frecventă este lipsa experienței profesionale. Nici nu are sens să intrăm în cercul vicios ce este această situație, nu? Ce cred eu că ar trebui să se facă? Internship-uri. Fără plată. O lună. Nu îl costă nimic în plus pe angajator (poate în afară de apă și hârtie igienică) să mai aibă încă un consumator de aer în birouri care să muncească în folosul companiei. Dacă e bun, va fi angajat. Dacă nu, sănătate și ”la revedere”, poate la altă companie, dar cel puțin a acumulat acea experiență profesională despre care se vorbește atâta. Nu mi se pare logic să acuzi cetățenii că nu muncesc câtă vreme nu au unde. Și, scuză-mă, nu mi se pare OK nici ca un licențiat în Relații Publice să lucreze la REBU (dau un exemplu).
Acestea fiind zise, vă las să-mi completați post-ul cu ce credeți că mai e necesar în secțiunea de mai jos, rezervată comentariilor. Eu, personal, nu cred că e nevoie de nimic mai mult din partea Statului pentru ca viețile noastre, cetățenilor de rând să poată demara cum trebuie și, mai departe, fiecare să-și croiască ce drum știe și poate mai bine.
Cum bine zicea Cedry2k în melodia despre care vă vorbeam la începutul articolului,
”mă-ntreb cu groază câți ani tre’ să tragi să faci bani să-ți faci casă?”
Poate n-ar fi nevoie de atât de mulți dacă ni s-ar oferi un început de drum normal.
”Alo! Tovarăși! Stați liniștiți la locurile voastre!”
Nu mă puteam abține să includ acest mic citat care mi-a amuzat existența de când am început să înțeleg care-a fost treaba cu regimul ceaușist și tragicul lui sfârșit din decembrie ’89. La fel cum nu mă pot abține să includ și melodia asta, care mi-a venit instant în cap, imediat cum am auzit de cum au degenerat protestele de ieri din Piața Universității:
OK, acum, că ne clocotește sângele-n vine după ce-am ascultat versurile astea (tipice B.U.G. Mafia, presărate cu greșeli gramaticale și rime forțate, dar, în esență, bune), să ne calmăm și să analizăm ce s-a întâmplat, de fapt. Vă spun eu, foarte pe scurt: toată treaba asta cu protestele e doar o scuză pentru huligani să facă tărăboi și pentru omul prost de rând să se simtă important că ”vrea să facă ceva pentru țara lui”. Nu mă-nțelegeți greșit, nu-i sprijin pe ăi de la conducere (ferească-mă Dumnezeu, departe de mine acest gând), dar ce s-a întâmplat ieri nu e nici măcar embrion de copil de revoluție și prin treaba asta nu cade Băsescu și nu se schimbă țara-n bine. Cel mult, dacă lucrurile degenerează, mor câteva zeci de idioți (lucru care, privind total detașați de latura emoțională, nu e neapărat ceva rău).
Dar hai să structurăm un picuț articolul ăsta, că altfel o să fie haos în idei, ca la Vodafone-ul devastat și jefuit azi-noapte (surprinzător, nu?). Oamenii s-au adunat acum câteva zile să protesteze, în esență, împotriva regimului Băsescu, să-și arate sprijinul vizavi de Arafat, care demisionase, și să condamne noua lege a sănătății. Ceea ce strigau ei legat de SMURD n-avea nicio treabă. Încă un argument în favoarea teoriei mele conform căreia 90% din locuitorii României ar putea fi cu ușurință confundați cu niște macaci, dacă ar fi prezentați la un congres internațional al zoologilor. Lucrurile au luat o turnură nefastă pentru protestatari, jandarmi și majoritatea rezidenților zonei în care s-au desfășurat luptele odată cu apariția reprezentanților galeriilor lui Dinamo și Rapid. Din ce am văzut prin filmulețe, dinamoviștii sunt capul răutăților, dar nici cu ai mei nu mi-e rușine. Puși pe scandal și pe bătaie (deh, mai sunt 6 săptămâni până la reluarea Ligii I), ăștia s-au apucat să urle ”Libertate” și tot felul de alte lozinci asemănătoare, ducând scopul protestului înspre o cu totul altă direcție. Oile, bineînțeles, s-au luat după ei. Mai șmecher să strigi ”Libertate” decât ”Arafat”. Sună mai dramatic.
Jandarmeria a încercat să-i pună la punct și să-i trimită acasă. Huliganii asta așteptau: bătaieee! Și, mă rog, de-aici până la filmulețele care au împânzit youtube-ul și la reportajele de pe toate canalele de știri nu e decât un pas.
Hai să împărtășesc cu voi câteva gânduri obiective vizavi de evenimentele petrecute până acum: 6 semafoare rupte, două chioșcuri de ziare incendiate, o mașină făcută zob. Scuzați-mă, asta se putea întâmpla și într-un accident rutier în care era implicat un TIR. Chiar nu e mare brânză, nu mai exagerați atât. O reprezentanță Vodafone distrusă și jefuită. Orice bandă de cartier putea face asta, în orice zi. Deci, sincer, Sorine, las-o moale cu distrugerile că nu e tragedie deloc. Cel mult, înseamnă o zi în minus la Dubai pentru una din rudele tale.
Altă chestie: se aude cuvântul ”revoluție” peste tot. Păi, mă cimpanzeilor, nu faceți revoluție cu 2000 de oameni, două roabe de pietre și o mână de cocktail-uri molotov. Vă trebuie măcar arme albe și cel puțin 10.000 de inși care să fie gata să tranșeze porci în costum. Nu vă bateți cu Jandarmeria, că ăia, săracii, nu-s comuniști și nici nu sprijină regimul. Își văd și ei interesul. Dacă li s-a spus să vină să vă pună la punct, doar nu erau idioți să zică ”nu”, când ăia care i-au trimis peste voi îi plătesc. Plus că, dacă refuzau, nu făceați voi, oricum, nimic și urmau sancțiuni drastice pentru ei, prin urmare, nu era combinație să nu ia partea celui mai puternic.
Ultima treabă: când mergeți să urlați în stradă și sunteți gata să ”muriți pentru popor”, ca ”părinții în ’89”, aveți măcar o țintă exactă, nu vă luați ca orbii după huliganii care au venit chitiți să se bată cu Jandarmeria, în primul rând, și abia apoi să scandeze pentru țară. Organizați-vă, dracului, strângeți-vă câteva mii în fiecare oraș mare din țară, dați năvală în clădirile-cheie ale orașului, subjugați autoritățile locale și țara va fi ”a poporului”. Vă trebuie tactică și cap, că de-aia au trecut 21 de ani de la ultima revoluție, să învățați ceva de atunci și până acum.
V-am pupat, mergeți și diseară la Universitate și faceți scandal, eu mă bag la un film și mai fac două meciuri de Football Manager, înainte să mă culc, scărpinându-mă pe burtă, rânjind mulțumit la gândul că ori mor porcii în costum, ori niște idioți.
Îngrozit că nu mai aveam subiecte atent alese pentru a le dezbate aici, unde acord articolelor o mai mare importanță decât celor de pe EtR, survolând pe gsp.ro, am dat peste următoarea știre șocantă. Vă las să urmăriți clipulețul în liniște și revin, să dezbatem împreună.
Gata, l-ați văzut? Perfect. Avem material comun de dezbatere, acum. Pentru început, să clarificăm: am specificat în titlu că ”Pamela de România” (Simona Trașcă, conform buletinului) predă niște lecții de viață proastelor. Probabil fără să vrea și fără să-și dea seama. De menționat că singurele imagini pe care le văzusem cu ea până acum erau niște fotografii în care apărea semi-despuiată, furnizate de Google Images, pe care l-am accesat pentru a mă lămuri cine mama dracu’ e păsărica asta. Nu mi s-a elucidat misterul așa că am adăugat-o catalogului din mintea mea intitulat ”Pizde proaste din media”.
Asemeni bunului meu colaborator de pe EtR, John Arne Rizi (care s-a cam lăsat pe tânjeală în ceea ce privește blogosfera de vreun an și jumătate încoace), voi diseca acest videoclip, analizând momentele-cheie și extrăgând din ele importantele învățăminte pe care ni le predă profesor-doctor-pedagog-psihiatru Pamela de România.
Să mai clarificăm ceva, înainte de a începe disecarea monumentalelor 5 minute extrase din emisiunea de succes ”Acces Direct”, care mi-au înviorat ziua. Domnul vorbitor de italiană (aparent, Miguel) pe care l-ați văzut mai devreme este fostul/actualul/viitorul/ce-o fi amant/iubit/logodnic/soț/ce-o fi al focoasei blondine cunoscută ca ”Pamela de România”. Spune ”ce-o fi” pentru că nu mi-am bătut capul să aflu toată povestea tumultoasă cu privire la relația celor doi. Amănunte total neinteresante pentru mine și insignifiante pentru ceea ce vreau să punctez în continuare. Ei s-au despărțit sau certat sau ceva, iar el, acum, probabil, clocotește de nervi că vita îl târăște la tot felul de show-uri mondene într-o țară care vorbește o limbă diferită de a lui, după ce i-a tras clapa, seducându-l și făcându-și un nume pe spinarea lui. Aparent, nefericitul deține în posesie un ceas, al cărui posesor inițial a fost păsărica siliconată. Cam asta e tot ce trebuie să știți. Maestre, banda, te rog frumos:
1. ”În genunchi, dacă vrea să facă un gest frumos”. Sigur că da, păsă, de ce nu? Nu e suficient că deja l-ai târât prin noroi în goana ta disperată după bani și notorietate în care te-ai bazat numai pe corpul tău (și eu i-aș da vreo două numere, de ce să mint?) și lipsa de principii morale. Hai să ne mai dăm un pic în spectacol și să solicităm unui bărbat să facă ceea ce detestă, poate, cel mai mult pe lumea asta, în afara cazului în care o face din proprie inițiativă, din inimă și, în general, o dată în viață: să se așeze în genunchi. Revoltător este, cu atât mai mult, cu cât nefericitului îi este solicitat să se așeze în genunchi în fața TA. Așadar, prima lecție de viață: Dacă ești o prințesă ce vrea să-și facă un nume, solicită bărbaților să facă lucruri pe care le detestă pentru a dovedi ceva (orice ar fi acel ceva, poate fi și teorema lui Pitagora) în fața ta.
2. ”Îmi pui ceasul pe mână și facem pace”. Bun, și-a călcat pe inimă și a îngenuncheat în fața ta. Nu vrei inelul, vrei ceasul, pentru că (probabil) știi că nu ți-l dă. Ultima fărâmă de onoare zvâncnește în bietul macaronar, care refuză să-i dea ceasul pe moment, susținând că el va ajunge în posesia Pamelei ulterior. Nu sunt de acord. Dacă tot te-ai mânjit cu căcat din cap până în picioare îngenunchind în fața acestui monument de prostie, ai putea măcar să-l și mănânci. Vrea ceasul, dă-i ceasul. Vrea să dansezi sârba, dansează-i sârba. Vrea să te dezbraci la pielea goală și să tranșezi un cameraman, urlând ”Pamela, te iubesc”, dezbracă-te la pielea goală și tranșează un cameraman, urlând ”Pamela, te iubesc”. Ce-i asta? Fă un gest frumos, Miguele! A doua lecție de viață: Dacă tot ai reușit să îngenunchezi un băiat (și la propriu, și la figurat), măcar fă-l de râs cu totul.
Urmează reacția perfect naturală (lăsând ironia la o parte) a oricărui bărbat cu un gram de demnitate, după ce femeia care i-a picat cu tronc și pe care a crezut-o când i-a spus că-l iubește l-a umilit nu numai în viața privată, dar și în fața unei națiuni întregi (exprimarea nu e exagerată, e știut faptul că ”Acces Direct” este o emisiune de top, judecând după rating). Adică a vrut să-i dea vreo două bucăți. Nu i-a dat niciuna, din ce am văzut, a încercat doar să o imobilizeze, gest de-a dreptul iertător, din punctul meu de vedere, față de ce merita vita. Și, acum, să revenim la oile noastre.
3. ”Miguel, nu se face așa ceva. (către altcineva din platou:) Stai jos.”. Nu mă puteam abține să nu o iau la castane și pe Simona Gherghe, altă vită cu pedale, care nu știe decât să agite spirite de dragul rating-ului, după care se miră că un latin cu cojones chiar ia în considerare rezolvarea situațiilor prin corecție fizică. Simona, draga mea, reține, am scris și pe blog-ul meu și aici, cu ceva articole în urmă: Oamenii sunt animale. Ei pot fi dresați, ca orice animal, prin recompensă și pedeapsă. Iar cea mai eficientă pedeapsă e bătaia. Dar, totuși, să notăm, lecția numărul trei: În orice situație de criză, chiar dacă bărbatul de lângă tine are tendința (vizibilă, tocmai ce ai asistat la o astfel de scenă) să-ți rupă capul de pe umeri, păstrează atitudinea superioară. Dacă mori, vei muri demnă, nu vei accepta să ți se spună sexul slab doar pentru că ”bestia cu chip de om” de lângă tine îți poate frânge cu mâinile goale picioarele, de la genunchi în jos, și te poate bate cu ele până îți dai ultima suflare.
4. ”Incredibil, ca femeie, nu pot să suport, nu e uman”. Orice femeie, să reținem, ”femeie”, va fi solidară celor asemeni ei. Dacă proasta o merita, nu contează, o ierți. Nu este uman și este incredibil să agresezi o femeie. Deci, rețineți, pițipoancelor. Dacă o vedeți pe una că își ia picioare vreodată sau că este jignită sau chiar că este privită cu dispreț (chiar și câteva secunde!), luați atitudine! Scoateți topoarele, furcile, pantofii cu toc și puneți la respect animalul care a îndrăznit să trateze cu atâta lipsă de respect cea mai frumoasă creație a lui Dumnezeu, de la Dumnezeu încoace. Lecția numărul patru: Indiferent dacă știi sau nu circumstanțele situației la care asiști, ia atitudine în sprijinul femeii. Nu contează că ești la tribunal, unde se judecă divorțul dintre un individ serios care muncește și își educă copiii și o bețivă pastilată care își înșeală soțul. Ea a ajuns așa DIN CAUZA LUI!
5. ”Nu se ridică mâna asupra unei femei, indiferent de ce ar fi făcut”. Acesta este finalul maiestuos ale celei mai jenante reprezentații de feminism pe care am văzut-o în viața mea. Să presupunem, prin absurd, că o femeie pe care ai cunscut-o și ți-a plăcut, devine iubita și apoi soția ta (sincer, nu știu dacă este cazul de față, dar e un exemplu de situație arhi-cunoscută în lumea mondenităților). Îți toarnă un plod, după care, brusc, bagă divorț, ca să-ți ia jumătate de avere și să te pună să plătești și pensie alimentară. După toate astea, îți mai și denigrează imaginea în public. Eu, personal, orice ar zice cititoarele care se vor ofusca lecturându-mi articolul, i-aș smulge silicoanele din piept cu mâinile goale, ca măcar să știu că mi-am lăsat amprenta pe ea toată viața, așa cum și ea și-a lăsat-o pe a ei pe a mea (”a mea”, viața, nu altceva). Lecția numărul cinci: Cunoaște-ți drepturile. Ești femeie, nu trebuie să fii răspunzătoare pentru faptele tale (indiferent de natura acestora).
Acestea fiind zise, dragi cititori, sper că ne-am lămurit de ce avem probleme de relaționare logică cu femeile din ziua de azi. Cu așa exemple mediatice de urmat, nici nu mă mir că prințesele nedotate cu un intelect ce poate asimila informații într-un număr mai mare decât cel al obiectelor ce încap într-o poșetă se poartă cum se poartă într-o conversație ce noi avem certitudinea că e una logic-rațională. Drage cititoare, sper sincer că dacă ați accesat acest post, l-ați accesat doar pentru a vă oferi 10 minute de râs și nu intenționați să luați exemplu de la cele două Simone. Week-end fain!
Abandonăm seria articolelor de iarnă (deși cantitatea de stupiditate izvorâtă din magia Crăciunului și Revelionului este, cu adevărat, nelimitată) și ne reorientăm către ceea ce începusem, cu tupeu, cu câteva săptămâni în urmă. Clasele sociale ale României, în viziunea mea și a lui Teo. Am vorbit de prințese și târfe, e momentul să încetăm să lăsăm impresia că am fi misogini (Doamne ferește!), și să discutăm despre o clasă a societății ai cărei reprezentanți pot fi atât bărbați, cât și femei (în mod suspect, mai multe sunt femeile, dar jur că mi-am dat seama de asta în timp ce scriam).
Într-adevăr, doamnelor și domnilor, astăzi voi scrie despre frustrați. Sigur, se poate spune că fiecare din noi are o mică frustrare sau un mic complex, care ne împiedică, în anumite momente, să ne purtăm sau să vorbim total natural, clipe după care cei din jur ridică din sprâncene. Ei, bine, nu, eu vorbesc despre frustrații adevărați ai umanității, cei care au ales un domeniu profesional ce nu le poate aduce decât o viață urâtă, cum numai în filmele cu Nicolas Cage poți vedea.
Funcționarii de la ghișee sunt una din cele mai frustrate specii de oameni în viață. Prin simplul motiv că fac același lucru de sute de ori pe zi, zeci de mii de ori pe lună, de zeci de ani. Sigur, am putea spune că același tip de muncă îl întreprind și chelnerii sau vânzătorii de la chioșcuri. Nu, e diferit. În cazul lor, ceri un suc, un pachet de țigări sau o bere, știi cât costă (fie din meniu, fie după prețul afișat pe produsul în sine), dar la ghișeu nu știi niciodată cât costă nimic. Iar oamenii sunt vipere când vine vorba de banii lor. Mai mult decât atât, trebuie să stai la cozi. Nu există ghișee fără cozi. Sigur, și la chioșc se întâmplă să fie coadă, dar, cât stai acolo, te mai uiți pe rafturi, prin frigidere, vezi altă bere, (”e mai ieftină, o iau pe-aia”), o pungă de chips-uri (”parc-ar merge și niște chips-uri cu berea asta”), un suc la cutie, natural (”cine dracu’ bea pișaturile astea?”), dar la coadă la ghișeu nu vezi nimic. Decât alți oameni, la fel de iritați ca și tine, care stau la coadă, au nevoie de persoana de vârsta a treia cu o viață sexuală inexistentă, de după tejghea, știind că aceasta le va cere o sumă de bani la care nu se așteptau. Și acumulezi tensiune. Și întâlnirea de gradul trei vine.
Fără să-ți dai seama, folosești un ton al vocii mult mai agresiv decât ai vrea sau ar fi politicos: ”Bună ziua, vreau să trimit și eu plicul ăsta în Burundi.”. Funcționara te scuipă pe față din priviri, iar tu simți asta. ”’Tu-ți gura mă-tii de vită, uite ce muie ai, fac pariu că nici de vibrator nu mai ai chef când ajungi acasă, că soț sigur n-ai, iar dacă ai, bea și te bate, în loc să te fută”, îți zici în gând. Se mai uită odată la tine, parcă te-a auzit. ”Trebuie să completați acest formular, reveniți când l-ați completat, URMĂTORUL!”, vine răspunsul. Atunci iei foc. ”Stați așa, păi am stat la coadă 15 minute ca să mă întorc la coadă?”, ridici tonul la ea. Și știți restul poveștii…
Urmează o altă categorie predispusă la un mic dejun bazat pe două Nurofen Forte și un pahar cu apă: polițiștii. Toată lumea știe că polițiștii sunt rasa cu cele mai multe puli luate în gură pe zi. Nu există pe planeta asta, neam, un gabor căruia cel puțin o persoană să nu-i fi transmis de dulce săptămâna asta. D-apoi la noi în țară, unde deja e un fel de modă să înjuri polițiștii. Cauzele acestei manifestări sociale sunt perfect logice: ”hai să mai ardem doi fraieri care și-au aprins un cui pe lângă Fire în loc să dăm iama în mârlanii care vând dava în Baicului.”. Sigur, țuți, de ce să ne batem capul cu ăia, doar cotizează greu la voi să-i lăsați în pace. Că să nu-mi spui că-s așa bine ascunși că nu-i vezi, și tu-i cauți, săracu’, de-ți ies ochii, dar ai dracu’, nu-s!
Și, și, șiii… operatorii call-center. Ăia îs predispuși la atac de panică, dacă au vreo mitralieră cu ei, ați pus-o, nu mai scapă unul viu. Imaginează-ți să stai 8 ore pe un scaun, așteptând să sune un nenorocit de telefon, știind că, atunci când va suna, un vițel va dori ajutor și asta se întâmplă zi de zi de zi de zi… Să o luăm rațional. Lucrezi la Relații Cu Clienții. Sună telefonul. Cine poate fi? Mătușa Ana? Nu! E un bou care nu știe cum să… ceva, orice. Plecând numai de la prezumția asta că vei conversa 5 zile pe săptămână, 8 ore pe zi, de 3 ori pe oră cu câte un BOU, îți vine să-ți iei lumea în cap. Cum să nu fie frustrați ăștia? S-au săturat de proști ca de mere acre. Îi recunoști în tramvai, după cum se uită la burtosul care vorbește tare la iPhone, masându-și lanțul gros de aur de la gât.
Acestea fiind zise, dragii mei, mă bucur că v-am iluminat și știți de cine să vă feriți (bine, de gardă oricum vă fereați voi și înainte) și să ne revedem cu bine în episodul următor. Ah, până nu uit, dacă tot v-am obișnuit, vă las cu o dedicație muzicală de la nașu’ mare pentru toți de mai sus, mai puțin curcanii:
P.S.: Sper să nu vă pună dracu’ să faceți ca în clip că ne leagă și pe mine, și pe Teo, pentru complicitate.
În primul rând, bine v-am regăsit, cititori fideli ai Palmelor Intelectuale. Sper că anul 2012 v-a surprins fericiți și încrezători, iar 1 ianuarie seara, mahmuri, că altfel ar însemna că ați avut o noapte de Revelion regretabilă. Vă urez împliniri și sănătate, și speranță vie, că, altfel, am ajunge cu toții la balamuc. Dar enough cheap talk, să trecem la post-ul în sine.
Jur că am văzut cele mai tari Știri PRO TV de seară în data de 26 decembrie 2011. Am să-mi notez ziua asta în calendar, și nu ca a doua zi de Crăciun, ci ca ziua în care PRO TV-ul mi-a dat mucul. Nu, nu vă speriați, n-au lipsit accidente, crime și violuri, dar am văzut cele mai ironice și sarcastice reportaje despre obiceiurile românilor pe care eu le scuip în gură de ani de zile. Nu numai că sunt surprins că un post de notorietate națională împarte aceeași părere cu mine, dar mă șochează (și mă umple de fericire, totodată) faptul că ele au fost prezentate în cadrul celui mai important buletin de știri al zilei, la oră de maximă audiență! Am avut un orgasm continuu timp de 15 minute, cât am văzut cele ce urmează. Dar, concret:
Unul din reportajele care mi-a plăcut cel mai mult a fost cel despre plăcerea românului de a merge la mall. Cum mirificul site stirileprotv.ro nu ne permite ceea ce ne permite youtube-ul, va trebui să mă limitez să vă las link-ul către știre. După vizionare, spuneți voi dacă nu vă unge pe suflet, dacă nu este absolut minunat să vezi dobitoci care declară, să-i audă o țară întreagă, care sunt motivele pentru care se duc ei la mall. Preferata mea e puștoaica aia cu cafeaua în mână care ne spune că merge la mall pentru că e ”la modă”. Voi vă dați seama cât de imbecilă trebuie să fie fata aia? Deși, de obicei, nu duc lipsă de imaginație când vine vorba de comparații, creierul meu s-a oprit, pur și simplu, când am auzit-o. Cred că cel mai cinstit ar fi să spun că e mai interesant să urmărești un macac într-un mediu nou decât să asculți o conversație la respectiva cafea cu respectiva vită. Apoi, mai e puțoiul care zice că vine la mall pentru că părinții sunt acasă. Aveți cuvântul meu de onoare că nu găsesc un dram de logică în declarația ăstuia. Adică, sigur, motivul pentru care a plecat de acasă e că acolo nu putea face anumite lucruri pe care și-ar dori să le facă. Obiectiv, la mall nu poți fuma iarbă sau trage pe nas cocaină (că, după fața imbecilului, mă gândesc că la asta-i zbura lui gândul). Sau, mă rog, poți, dar e mai simplu să faci asta în spatele blocului tău, unde sigur îs mai puține camere de filmat și gardă decât la mall. Iar despre burtosul cu cazinoul nu mai zic nimic. Avea cazino și în fața blocului, oriunde-ar sta. Pentru că oriunde există oameni cu o muie ca ăstuia, sigur vor fi și cazinouri. Și dacă nu sunt, se vor construi. Că toți ăștia vor cazinouri. Și, ca să nu părăsim știrea, așa, pur și simplu, vă las cu o scurtă pauză muzicală, după care continuăm:
Petrecăreții de Crăciun mi-au mers la inimă. Știrea în format video o puteți găsi aici. Era formidabil să vezi toate maimuțele astea bete care se sparg în figuri în prima zi de Crăciun, fie la restaurante, acasă sau oriunde altundeva. Bine, orice, dar absolut orice aș zice nu se poate compara cu uragantanul de la finele reportajului. Sincer, sincer, nu sunt suficiente cuvinte în vocabularul limbii române să descrie cum îmi cântau heruvimii în urechi când l-am văzut pe ăsta, rotindu-se, sugându-și burta, lovindu-se peste ea, arătându-ne mușchii și (atenție!) fiul dezamăgit de tatăl său din colțul din dreapta al ecranului care apare fugitiv.
Ultima știre (pentru că pe cea cu Crăciunul petrecut în cluburi nu am găsit-o în format video și ar fi păcat să nu avem material pe care să discutăm), este cea cu imbecilii de la ski. O puteți accesa aici. Asta va avea nevoie de mai multă analiză decât precedenta, pentru că, pe cât m-a amuzat să văd toți gibonii ăia cu un sistem nervos central de complexitatea celui al unui parameci căzând și rupându-și picioarele și gâturile (nu, sincer, nu am nutrit nici măcar un pic de compasiune pentru ei), m-a scos din sărite perspectiva întâlnirii mele cu respectivii data viitoare când voi merge la ski. Și nu știu cum să vă spun, dar pe păsărica aia blondă care avea echipament ”de vară”, nu o iertam dacă o vedeam întinsă pe jos în fața mea, în timp ce eu cobor panta. Cât despre faptul că ”e bestial, șefu’”, o fi, dar cu certitudine argumentul irefutabil conform căruia ”distracția se mai încheie și la spital” nu îmi conferă gânduri îmbucurătoare cu privire la posibilitatea ca IQ-ul general să fi crescut în 2011, cum ne spunea Teo în precedentul său articol. Scuze, prietene, nu ai observat tu ce trebuia, sunt mai proști ca oricând. Ba chiar pot susține cu tărie că au depășit orice record imaginat de mine vreodată.
În fine, acestea fiind zise vă doresc doar toleranță multă sau măcar îndurare din partea judecătorului, pentru că de maimuțe nu scăpăm. Sunt tot mai multe, tot mai proaste și (dacă până acum nu era așa) tot mai periculoase pentru noi.
Acest articol va fi unul mai scurt decât cele cu care v-am obișnuit (cel puțin pe acest blog) și mult mai la obiect. Am să vă descriu în 11 puncte succinte cum îți dai seama că a început nebunia de Crăciun și e cazul să te baricadezi în casă, să-ți închizi telefonul, să-ți iei niște white widdow și să aștepți răbdător data de 29 decembrie, când se termină brusc nebunia de Crăciun și începe cea de Revelion.
1. Când vezi (și, mai ales, auzi) copii săraci și nespălați care rag colinde în mijloace de transport în comun, colțuri de stradă sau holuri de bloc.
2. Când vezi la televizor reclame cu oameni îmbrăcați gros care se întreabă dacă e mai drăguț să dai cadouri sau să primești.
3. Când nu poți intra în niciun tramvai, autobuz sau troleu de la câți sărăntoci încărcați cu pungi și cutii au ocupat chiar și ultimul centimetru pătrat de spațiu.
4. Când PRO TV-ul face reclamă la Singur Acasă și Singur Acasă 2.
5. Când pe facebook apare brusc o invazie de poze cu pisicuțe drăguțe și cățeluși pufoși care poartă căciulițe de Moș Crăciun și sunt adorabili.
6. Când toată lumea vorbește despre spiritul Crăciunului ca și cum ar fi o epidemie a vreunei boli sezoniere contagioase (una pozitivă) pe care au luat-o și te îndeamnă să o iei și tu.
7. Când oriunde întorci capul (fie stații de metrou, intersecții sau chiar la tine acasă) vezi beteală, globulețe și fețe care zâmbesc semi-fals, semi-tâmp.
8. Când mama, bunica și mătușa fac febră musculară de la atâta pregătit salată de vinete, carne de porc, prăjituri și atâția alți munți de mâncare, pe care-i vei devora cu plăcere, dar despre care stomacul și ficatul nu vor avea o părere prea bună pe 27.
9. Când rude cu care nu ai vorbit tot anul te sună să te întrebe ce mai faci și să-ți ureze ”Crăciun fericit”, sperând că, astfel, și-au asigurat un cadou din partea ta.
10. Când primești 100 de mesaje pe telefon ce conțin ”îngerii cântă”, ”s-a născut Hristos” sau ”pace și lumină în suflete”.
11. Nu în ultimul rând, când vă anunț eu că dispar din blogosferă (și mediul on-line, în general) pentru că mă duc la țară unde voi zace, bea bere, mânca și voi progresa în carierele la FIFA și Football Manager.
Prin urmare, în cazul în care ați ratat primele 10 puncte, vă anunț că dispar din blogosferă (și mediul on-line, în general) pentru că mă duc la țară unde voi zace, bea bere, mânca și voi progresa în carierele la FIFA și Football Manager. Mai mult decât atât, imediat după țară, mă tirez la Iași, pentru un sejur de 5 zile de Revelion, unde voi bea bere și voi face lucruri stupide într-un oraș în care, probabil, nu mă mai întorc vreodată, deci nu am de ce să am regrete. Revin cu un articol la început de ianuarie, probabil chiar despre Revelion. Până atunci, vă las cu Teo, care muncește de Sărbători.
În introducerea acestui post, doresc să vă prezint cu mândrie noua categorie a blog-ului, intitulată, sugestiv, ”Societate”. Da, știu, s-a lăsat așteptată, unii din cei ce ne cunosc pe mine și pe Teo se așteptau să citească astfel de post-uri de la bun început, dar ”there’s a time and place for everything, and it’s called <<college>>”, cum bine zicea Chef, într-un episod vechi din South Park. Sunt conștient că citatul bucătarului de culoare nu are absolut nicio legătură cu începutul propoziției în care e inclus, dar, hei, asta e viața, o să trebuiască să vă obișnuiți cu stilul meu absurd de a-mi începe articolele.
Da, dragii mei, astăzi avem primul episod din ceea ce, sper eu, va deveni o piatră de hotar în istoria Palmelor Intelectuale: tratarea proprietăților diferitelor clase sociale ale României (preponderet cele de care ne e scârbă, nouă, celor cu ambele emisfere cerebrale funcționale) și evidențierea greșelilor pe care le comit prin felul lor de-a fi. Without further ado, pițipoancele.
Între două interviuri programate perfect de prost (adică numărul de minute dintre ele acoperă exact timpul pe care l-aș fi făcut să mă duc acasă după primul pentru ca, apoi, imediat cum am intrat pe ușă, să plec spre cel de-al doilea), am conchis că mai deștept ar fi să mă bag într-o cafenea sau gen și să savurez un suc neacidulat, în timp ce îmi pun agenda în ordine, după care să purced spre cel de-al doilea. Iată-mă, așadar, la McDonald’s-ul de pe Calea Buzești, în fața unui Lipton mic, la o masă izolată, văzându-mi de ale mele. Nu mare mi-a fost mirarea să văd un stol de vreo 5-6 fetițe de 13-14 ani intrând în același minunat local, luând loc la masa de lângă mine, comandându-și niște Happy Meal-uri și pornind ceea ce, presupun, se voia a fi o întâlnire reușită între prietene. E de prisos să mă apuc să enumăr toate inepțiile pe care le-am auzit, probabil că absolut fiecare din cei ce au citit acest articol până aici fără să închidă fereastra/tab-ul știe prin ce am trecut. Așa că o să trec direct la post-ul în sine, acum, că am terminat cu partea introductivă.
Pițipoanca este o fată aflată, în general, la vârsta adolescenței. Domnișoarele despre care se spune că sunt pițipoance sunt, cele mai multe, eleve la liceu sau studente la facultate. În general, după absolvirea studiilor superioare și intrarea în domeniul muncii, pițipoanca se maturizează (fie voit, fie nu) și renunță la obiceiurile pe care le avea cu câțiva ani în urmă. Totodată, până la intrarea în liceu, cu greu se poate spune despre o fată că e o pițipoancă, luând în considerare faptul că nici măcar nu are buletin, prin urmare (în concepția mea) nu figurează. Cu toate astea, există cazuri particulare de pițipoance. Cele pre-age și cele after-age. Respectiv puștoaicele de gimnaziu, care le-au văzut la tele pe Tonciu, Buruiană, Senzual, Cruduța și atâtea alte parașute și cele care sunt Tonciu, Buruiană, Senzual, Cruduța și atâtea alte parașute. Evident, în exemplul de mai sus vorbeam despre pițipoancele pre-age.
Lămurită fiind probelma sexului și vârstei, să pătrundem în adâncime și să mai oferim câteva informații despre cine ar putea fi o pițipoancă. Ajungem, așadar, la capacitatea intelectuală. Evident că nicio fetiță cu toți neuronii aflați în deplină armonie și cooperare nu va adera la această clasă socială, pentru simplul motiv că își dă seama de cât e de penibil. Pe Crudu, dacă o ducea capul, nu o vedeai în rolul de cârpă de șters pe jos, noaptea, la Capatos în emisiune. Nici măcar nu știai că această ființă există, pentru că era PR-istă, doctoriță sau ceva pentru care îți trebuie studii și capacități de raționare, înțelegere și deducție. Evident, ea nu dispune de ele. Ea e perfect mulțumită de faptul că apare la tele, că vorbesc ziarele de ea și că face bani dintr-o muncă nu foarte dificilă. Prin urmare, fără să ne temem că am putea jigni pe cineva cu această afirmație, pițipoancele sunt proaste.
Acum a venit momentul cel mai dificil, și anume prezentarea trăsăturilor caracteriale și fizice ale pițipoancei. Pițipoanca trebuie să arate tot timpul diferit. Deși toate arată la fel, după părerea mea, ele tot timpul vor spune că sunt unice prin felul lor de a fi. Și deși toate se comportă la fel, după părerea mea, ele vor spune că nu e așa, iar tu te vei întreba, în sinea ta, de ce mama dracului încerci să porți o conversație cu această ființă, când puteai face lucruri mult mai entertaining, cum ar fi să urmărești o colonie de furnici cum sapă tunele. Deviez. Pițipoanca, în general, e blondă. Cât mai deschis. Platinată, dacă se poate, dar nici albă, pentru că nu vrea să arate ”ca o babă”. Dacă nu e blondă, e brunetă. Cât mai închis. Observați limitele intelectuale? Alba-neagra. Mai departe. Pițipoanca are părul întins. Cu placa. Cât mai întins, să te înțepi, dacă te atingi de vârful vreunui fir de păr și să-ți curgă sânge. Dacă nu, creț. Cu ondulatorul. Cât mai creț, să n-ai loc de el în autobuz. Deci, aceeași treabă, cu polii opuși. Nici varietatea nu e unul din punctele lor forte, nu?
Apoi, tre’ să fie machiate. Negru la ochi sau alte culori reci. Albastru, verde, ceva. Mov sau roz, nu, că e ”de pițipoancă” (glumești?!). Tre’ să aibă buzele roz sau ceva, cât mai aproape de culoarea lor naturală, dar să sclipească în soare. Dacă nu ruj, balsam, gloss sau alte chestii uleioase care te fac să vomiți când le săruți și să te întrebi, mai în glumă, mai în serios, dacă ce are pe buze a ieșit dintr-un tub de plastic sau de bărbat.
Apoi, tot ce poartă trebuie să fie hip, dar să nu fie ceva ce poartă toată lumea. În general, trebuie să scoată ceva în evidență, iar asta diferă de la caz la caz. Pe una a lăsat-o Dumnezeu cu sâni rotunzi și fermi, pe alta cu un cur apetisant, iar pe alta cu niște picioare lungi și perfecte, ca și grosime. Deci fie vestă din aia de femei, cu efect de push-up, fie pantaloni foarte strâmți, fie fuste scurte. Și să nu uităm de accesorii și armonizarea culorilor. Nu poți să ieși ca un clovn din casă, dar nici ca o măicuță. Mărgelele grele de la gât în niciun caz nu îți amintesc de cutiuța de bijuterii de la bunică-ta de la țară, ci te fac să te gândești la vreun nume imposibil de pronunțat, al cărui posesor face furori la Milano. Personal, singurul nume care face furori la Milano, pentru mine, cel puțin, e Filippo Inzaghi, dar, deh, fiecare cu-ale lui.
În încheierea fișei de prezentare a unei pițipoance, trebuie precizat comportamentul. Ea nu va merge în Club A, acolo se duc toți țăranii, va merge în Gaia, acolo merge lumea bună. Și, da, ăsta e argumentul, nu că îi place muzica din Gaia sau cum arată localul. Ea nu va ieși cu tine la un cico în Control, ci în Turabo. Nu că i-ar plăcea mai mult canapelele sau cafeaua de acolo, dar acolo se duce lumea bună. Prietenul ei nu poate să poarte freza clasică ”cum mă trezesc, așa ies din casă”, nu poate să se încalțe cu aceeași pereche de teniși 6 luni legate și nici nu poate să poarte același tricou mai mult de o dată în aceeași lună. Iar ea nu poate să nu aibă 15 genți și 40 de perechi de încălțări. Ea nu poate să iasă la o plimbare în parc sau să vadă un film acasă, cu pop corn făcut la microunde și suc la doi litri de la chioșc. Iar vacanțele nu sunt la Costinești, ci în Mamaia sau la Poaina Brașov, nu în Sinaia.
Acestea fiind zise, vă las cu Maxi și al lui clip, perfect pentru a exemplifica ce am scris mai sus. Clip, da? Nu versuri.
Palme Intelectuale 