Dezvoltare personală cu Vladuts

Îmi notasem niște idei de articole prin care să iau la mișto câteva specimene ale mirobolantei societăți din care facem involuntar parte. Cum nu mă simțeam at my best în dimineața asta, le-am lăsat pe altă dată. Făcusem recent (adică ieri) trimitere de pe EtR la acest mai vechi articol al lui Teo. Am mai remarcat un calup de comentarii interesante la guest-entry-ul lui Liv, care se pare că a stârnit ceva vâlvă. Mi-am dat seama că fiecare are momentele lui constructive. Chiar dacă și eu am tras câteva semnale de alarmă în trecut pe-aici (mă refer la cum ne controlează televiziunea sau cum ne subjugă tehnologia modernă sau tradițiile idioate), nu am făcut-o niciodată obiectiv, fără să las măcar o doză de sarcasm sau mișto-uri proaste să își lase amprenta pe articolele respective. Probabil voi eșua și acum.

Cu toate astea, e timpul să vorbim un pic și despre individ, la nivel particular, fără să mai generalizăm, fără să împărțim în categorii (Catch Her should know better) și fără să dăm verdicte, fără soluții constructive. De fapt, e timpul să nu mai vorbim la plural. Sunt un simplu gânditor, poate cu ceva mai multe întrebări decât alții, poate cu ceva mai puțină ambiție decât alții și cu siguranță cu mai multe frustrări decât majoritatea. Cu toate astea, cum Teo subliniază deseori foarte bine, dacă te plângi fără să acționezi, meriți o bucată de bordură în dinți. Susțin, deci merit o bucată de bordură în dinți. Cu toate astea, măcar pentru că mă gândesc la asta, îmi conștientizez propria existență și chiar am tupeul necesar să pregătesc un plan pentru a schimba mizeria asta, cred că putem folosi o jumătate de bordură. Deși Teo nu prea e de acord, merit credit pentru încercare.

Să încep cu începutul. Analiza problemei e cât se poate de simplă, în momentul de față. Sigur, durează ceva până renunți la a fi o dronă frustrată din motivele cutare și cutare și începi să te întrebi care e cauza problemelor tale, cum se răsfrâng ele asupra existenței tale și cum poți face ceva să le rezolvi și să-ți continui drumul în viață. Zic că durează ceva pentru că orice frustrare aduce cu sine subiectivism, depresie și înclinație către rutină. Ceea ce înseamnă că renunți să mai faci chestii și te complaci în mizerie. Cea mai proastă idee posibilă. Mai deștept de atât ar fi să-l pui pe Becali președinte, ca să-ți dai seama cât de proastă poate să fie ideea de a renunța.

Prin urmare, ca de la frustrat în curs de vindecare la individ, pașii sunt uluitor de simpli și puțini. Mai greu e să-i pui în aplicare.

1. Analizează-te. Ești individul x, în situația y, cu proprietățile z și circumstanțele w. De aceste 4 variabile (care vor rămâne constant variabile – see what I did there?) depinde cum arată viața ta. Analiza e grea și dureroasă, pentru că presupune să fii sincer cu tine, să îți recunoști defectele și să vezi cum te țin ele în loc în încercarea de a progresa în orice arie sau dimensiune te interesează pe tine. Cu alte cuvinte, în momentul de față, să definești individul x (cine ești, cu adevărat, și cum te raportezi la ce e important pentru tine – fiul mamei, iubitul iubitei, un simplu angajat, un student mediocru, etc..), situația y (adică ce consideri tu că e provocarea din momentul de față – probleme în familie, probleme cu partenera, dorința de a promova sau de a termina facultatea), proprietățile z (ce ai și ce îți lipsește din a reuși să rezolvi situația y) și circumstanțele w (ce trebuie să iei în calcul când te pui pe treabă). E mai ușor cu trei beri și o foaie de hârtie (mă rog, la mine a fost). Ca idee, tot ce am scris mai sus se poate sumariza în ”ce-ți lipsește să fii fericit și ce trebuie să faci pentru asta”.

2. Planifică. Să nu ne lăsăm imaginația să zburde și să fim realiști. Odată ce ai finalizat profilul tău și ai analizat tot ce e important pentru a progresa, pune-ți obiective ambițioase, dar realiste. Orice ar zice căcaturile de poze de pe facebook de tipul YOLO sau ”poți fi orice vrei să fii”, nu poți să fii orice vrei să fii și faptul că trăiești o singură dată nu e o epifanie. Poți să fii doar ce poți să fii, având în vedere cu ce pleci la drum și care sunt circusmtanțele de care depinzi. Dacă ți-ai propus să fii Bill Gates, ai face bine să ai o idee strălucită legată de tehnologie și să știi și cum să o concretizezi, altfel vei muri trist că poza share-uită de tine cu 40 de ani în urmă a mințit. Cel mai deștept e să-ți stbailești obiective tangibile, mici și pe termen scurt, care însumate să reprezinte un obiectiv mare pe termen lung. Dacă vrei să slăbești, concentrează-te, pentru început, la a slăbi un kilogram la două săptămâni, nu-ți propune să slăbești 10 în 4 luni. S-ar putea să te plictisești pe drum, văzând cât de greu progresezi sau, mai rău, să fii debusolat. Atingerea obiectivelor mici îți va da ambiție, pe când tărăgănarea obiectivelor mari să te demotiveze. Ca idee, tot ce am elaborat aici se traduce prin ”Pune-ți obiective realiste și fă-ți planuri elaborate de cum să le atingi, într-un timp dat”.

3. Acționează. Ți-era frică de partea asta, nu? E destul de ușor să iei la bord alcool și să notezi analiza circumstanțelor pe care le definești sau să faci un plan elaborat de dezvoltare personală pe 5 ani. Mai greu e să și faci ceva în privința asta. Singurul lucru pe care ar trebui să-l ai în minte în situația asta trebuie să fie rezultatul final. Cumpără-ți un tricou foarte șmecher cu un număr mai mic și pune-l ostentativ în centrul camerei, astfel încât, ori de câte ori ți-e lene să mergi la sală, să-l vezi și să-ți amintești că degeaba e atât de șmecher dacă tu arăți ca o minge de plajă în el. O idee puerilă, dar care merită încercată, e să-ți faci un pin-board din ăla cu obiective de atins. Pune-ți o poză cu tricoul acolo, editează-ți fluturașul de salariu cu suma pe care vrei tu să o reflecte și scoate la imprimantă poza cu mașina pe care vrei să ți-o cumperi. În esență, concretizează în format fizic orice obiectiv ai. Oricât ar fi de subtil, important e să înțelegi tu ce e pe bucata aia de plută, nu alții, pentru că tu ești cel care trebuie să se mențină motivat. Cu timpul, nu o să mai ai nevoie de asta, o să te alimenteze reușitele tale anterioare. De fapt, ce vreau să zic e ”Folosește-te de orice mijloace de a te menține în priză și a nu te da bătut în a face ce trebuie ți-ai propus să faci”.

Știi ce e ciudat? Tot ce am scris aici e verificat până la punctul 2, de 3 nu m-am apucat nici eu. Dar cât de scump poate fi un pin-board? Hai să vedem dacă într-un an de acum încolo tonul articolelor mele de dezvoltare personală va fi același sau nu. Duminică productivă tuturor!

Din nou despre ce e-n mintea românului

Pentru că a început un nou an și nu e un eveniment ieșit din comun, așa cum scria Teo în post-ul precedent, m-am gândit ca primul meu articol pe 2013 să nu fie atent ales și bazat pe sugestii de cum să fim oameni mai buni, wishlist-uri și alte bălării. Aveam vreo două draft-uri mentale bazate pe mișto nesimțit de sub-clase de oameni. Altădată. Discuția cu colegii de muncă de azi de la țigară a fost mult mai interesantă. Dar să nu ne grăbim.

O să aveți nevoie de câteva articole de la începuturile Palmelor, ca să vă dați seama la ce m-am gândit când a început discuția cu pricina: ăsta, ăsta, ăsta și ăsta. Așa, acum, cu research-ul făcut, să vedem despre ce e vorba cu adevărat.

O colegă susținea că nu suntem bine văzuți în afara granițelor. Nimic nou pentru mai toată lumea. Interesant e că nu se simțea comfortabil cu faptul că este etichetată din cauza unor incidente izolate generate în trecut de români sau unii care se dădeau români (nu e nevoie să le zic pe nume, știți la cine mă refer). Just, m-am gândit, dar aveam argumentul pregătit și pentru asta: oare noi nu facem la fel în țara noastră? Pornim de la premisa că poporul cutare nu știe decât să vândă în Dragonul Roșu, poporul nu știu care cere nejustificat introducerea limbii lor în țara noastră sau alt popor nu știe decât să fure, să cerșească sau să asculte manele. Ori, la fel cum, în cazul ei, ea nu făcea parte din eticheta văzută de italieni, poate nici în țara noastră, toți reprezentanții popoarelor mai sus amintite nu se încadrează neapărat în standardele cu care i-am etichetat noi. Poate unul e student la Medicină cu 10 pe linie, altul predă într-o facultate importantă sau altul e un broker de succes.

Mi-am dat seama cât de ipocriți sunt românii (de mine știam deja). Nu o acuz pe colega mea, Doamne ferește, ci vorbesc la general (pentru că, nu-i așa?, asta facem toți). Cât tupeu să ai să țipi sus și tare că ”Dom’ne, nu e corect, eu nu am venit să fur sau să mănânc lebede, de ce mă cauți și-n cur după arme albe?” atâta vreme cât cu prietenii la bere ești la modul ”Să-mi bag pula, așa m-am săturat de ăștia, oriunde-i văd mă aștept să-mi bage niște ghete de fotbal Adibas sub nas și să-ncerce să mi le vândă.”. Chiar nu poți cere să fii tratat corect când nici tu nu tratezi corect.

Asta ar fi problema de moralitate, bun, din care degenerează o altă treabă pe care a mai tratat-o Teo prin multe post-uri de-ale lui (nu mai detaliez, folosiți cu încredere funcția ”caută”, nu vă dor mânuțele), și anume că românul are impresia că totul i se cuvine. Îl enervează să trateze minoritățile în regim special, dar când e el o minoritate, țipă să-l audă și Papa, dacă se poate. Eu cred că la baza acestor manifestări stă tot incultura, pentru că orice om cu capul pe umeri poate să spună calm:

”Frate, ăia să-nvețe limba noastră, că de-aia-s la noi în țară și nu la ei. Nu e treaba noastră să-i ținem în puf. Apoi, e de datoria noastră să-i tratăm ca pe orice alt român, care știe limba și are niște competențe într-un domeniu. Poate fi lejer angajat oridunde. Ăia să-și legalizeze afacerile și să vândă ce vor ei, civilizat, atâta vreme cât există documente legale care să ateste veridicitatea articolelor. Și să-nvețe limba. Ăia să se ducă la școală și să-și vadă de educație și dezvoltare și să își desfășoare activitățile în legalitate. Și să-nvețe un pic de bune maniere. Nimeni nu ar trebui să zică nimic nimănui, atâta vreme cât în statul ăsta, ideea de bază e că suntem toți egali. În sfârșit, când merg în Italia, vreau să fiu tratat egal, ca orice italian și e de datoria mea să pot comunica cu ei, nu a lor să mă înțeleagă, deci să învăț în morții mei măcar engleza.”

Dar e prea complicat și pare ușor incorect. Cum adică, nu pot discrimina după aspect? Nu pot isca bătăi în baruri că ăla e de nu știu ce religie? Nu pot să mă scandalizez că fiică-mea se vede cu cineva de pe alt continent care studiază la noi? Nu pot să nu-l angajez pe ăsta că are un nume de căcat?

Într-o lume ideală, cultă și corectă, nu, nu poți. Dar noi trăim altundeva, deci articolul ăsta a fost inutil. Post-ul următor promit că fac mișto de cineva. Până atunci, luați-vă ochelarii de soare, mergem în Infernul lui Teo, pentru partea a II-a.

Confesiunea unui ucigaș de vise

Bună seara. Eu sunt Black Friday și am venit să îți povestesc un pic despre cum te-am subjugat eu și alte câteva rude de-ale mele și cum îți controlăm viața și visele, despre cum lumea se învârte în jurul nostru și despre cum majoritatea populației, în esență, ne venerează și simte că suntem cel mai bun lucru care li s-a întâmplat vreodată.

Sună dur, nu? Ei, bine, asta e realitatea, din fericire pentru noi și din păcate pentru tine. Partea frumoasă e că te-am adus în această situație pe tine și oamenii despre care vorbeam mai sus fără ca tu și ei să vă dați seama de asta, ferm convinși că aveți nevoie de noi. Partea și mai frumoasă e că, nici acum, după ce am dat cărțile pe față, lucrurile nu se vor schimba, pentru că asta e puterea noastră cea mai mare: manipulăm prostimea.

Ești sceptic la ce spun? Sau e o manieră prea dură de a pune problema? Hai să vedem ce reprezint eu, de fapt, poate asta o să te convingă.

Există o zi din an în care anumite magazine, fie ele fizice sau virtuale, aplică reduceri masive unor produse pe care le dețin. Atât. Asta ar trebui să însemne Black Friday. Oare?… De fapt, sunt mult mai mult de atât.

Cu trecerea timpului, ajutat de rudele mele, Marketing, Media și Modă, am devenit o sărbătoare. Un moment de răscruce în an, nu o zi din an. Am devenit un salvator, o binecuvântare și un erou care îți permite ție și lor să achiziționezați produse la un preț mai ieftin. Din acest punct de vedere, nu am nimic de obiectat. Chiar asta fac!

Dar sunt mai mult de atât. Sunt un deschizător de drumuri, sunt mesagerul schimbării. Sunt ceea ce tu nu știai că-ți doreai. Sunt tableta nouă de la Samsung, redusă cu 40%, care îți va permite să faci aceleași lucruri pe care le făceai pe laptop sau smartphone. Sunt aparatul de fotografiat Nikon profesionist, redus cu 30%, care te va ajuta să faci poze mai clare, mai artistice și mai interesante, fără ca acestea să te ajute la altceva în afara satisfacției personale. Sunt DVD-player-ul portabil, redus cu 50%, care îți va permite să vezi aceleași filme pe care le vedeai pe laptop sau la DVD-player-ul de la televizor.

Tot nu înțelegi ce zic? Ajutați de mentorul nostru și călăul vostru, Sistemul Bancar, am devenit un obiectiv, un scop. Mulțumită celei mai importante creații a călăuzei noastre, Cardul De Credit, am devenit imbatabili. Nu ai cum să ne reziști, lucrăm în echipă, te îngenunchem, te convingem că ai nevoie de noi și tu ne asculți. Te trezești la 5 dimineața, intri pe eMag și te enervezi că alții, înaintea ta, au accesat site-ul, l-au blocat și au profitat de cele mai importante reduceri. Întâmplător, exact la produsele pe care ți le doreai tu și pentru care aveai banii pregătiți sub formă de împrumut bancar.

Nu e clar ce fac? Hai să-ți zic pe limba ta: te-am convins că trebuie să cumperi aceste lucruri mai mult sau mai puțin inutile și că trebuie să faci credite la bancă, pentru aceste lucruri (dar și pentru altele) și că trebuie să-ți petreci tot restul vieții înapoiind acei bani. E un cerc vicios, nu mai poți ieși din el. Frustrat că n-ai bani, te împrumuți. Frustrat că alții au lucruri pe care poate și tu ți le dorești (și prin prisma faptului că ei le au), te mai împrumuți, dar le cumperi. Frustrat că ești în datorii, faci o refinanțare, dar până să scoți capul la suprafață, a venit Noaptea Reducerilor din Mall Băneasa. Și o iei de la capăt.

Nu te supăra că ți-am spus pe față ce ți-am făcut. Pe mine nu mă deranjează, nu ai să mă părăsești niciodată, oricum. Știi de ce? Pentru că anul viitor, voi reduce cu încă 10% un model și mai nou de tabletă de la Samsung.

Sfinți, obiceiuri populare și alte bălării

Cum Teo intră-n politică ca candidat independent, mă gândeam că aș putea și eu să-i susțin cauza prin câteva sugestii de modificări la nivel legislativ. Cum românul este un individ al dracului de ancorat în trecut, mă gândesc că trebuie să existe o legătură între impasul României (viitoare Atlantida/El Dorado) din punct de vedere social și financiar și faptul că ne închinăm la sfinți, slăvindu-le ziua prin faptul că nu mergem la muncă și ne îmbătăm ca niște căcați sau că lăsăm cisterne de bani la căsătorii, înmormântări și (mai mult!) pomeni.

Prin urmare, recomand ca prima lege pe care să o impună Teo este să se interzică toți sfinții și sărbătorirea zilelor lor și toate obiceiurile populare retarde care presupun îmbogățirea popilor și vărsarea unei cisterne de bani în mâncare de dat pomană rudelor, prietenilor și hienelor din cimitire care trăiesc, în esență, din asta.

Să începem prin a analiza rădăcinile problemei cu sfinții. Care dracu’ e logica în următoarea propoziție de tip cauză-efect: ”Pe 24 iunie a murit Maica Domnului, așa că eu nu muncesc și mă duc să o sărbătoresc într-o crâșmă împuțită cu alți amici la fel de proști ca mine care o sărbătoresc pe Maria”? Sunt singurul care vede ceva nelalocul lui în faptul că ne fute grija atât de tare de faptul că într-o zi oarecare e un sfânt oarecare și trebuie să ne pese la fel de mult ca de ziua noastră, Revelion sau Crăciun?

”Dar, coaie! De ce te-ar fute grija atunci de Revelion, Crăciun sau ziua ta?” o să guițe toți freacă-pulă care dau de blog-ul ăsta pe google căutând ceva legat de Adormirea Maicii Domnului. Mă fute grija pentru că Revelionul este un moment de răscruce în an (ciudat, chiar când se schimbă anii) când poți fi cu prietenii la un șpriț și o șuetă și mi se întâmplă mie ceva în mod direct. Gen schimb calendarul. Mă fute grija deoarece Crăciunul e un moment frumos în an când familia se reunește și se dau cadouri și avem ocazia să mai schimbăm o palavră cu bunicii de la 600 de kilometri distanță. Și mă mai fute grija fiindcă de ziua mea m-am născut eu. Și nu mă fute grija că de Sfântul Andrei s-a născut Andrei. Despre care nici nu știm sigur că a existat. Dar nu intrăm în discuții religioase că mi-e că ne închide Patriarhia blog-ul.

Ca să atingem și cea de-a doua problemă, cât de redus mintal trebuie să fii să crezi că dacă la 2 ani după ce ți-a murit nevasta plătești un popă să behăie 3 minute ceva de bine despre ea și umfli de mâncare rudele și prietenii, gagicii o să i se dea un norișor mai pufos în Rai? Sau că dacă te-a chemat Pandele, pe care-l bârfești pe la spate, la nunta lui, trebuie să-l chemi și tu pe el la a ta? Vă anunț de pe acum, boșilor, dacă credeți chiar toți în mizeria asta, mă căsătoresc mâine, vă chem pe toți, mă umplu de bani și vă dau jet la toate invitațiile din următorii ani. Timp în care-mi fac prieteni noi, mă despart de prima nevastă și mai fac o dată aceeași șmecherie. Dacă stau să mă gândesc bine, chiar e profitabil să profiți de obiceiurile astea de două parale.

În sfârșit, cum post-ul ăsta intră de la Cluj, probabil e limpede de ce nu am fost capabil să scriu mai mult. Sau mai coerent. Dar problema continuă să existe. Nu o ignorați, că e mai trist decât ar fi Tonciu fără sâni. În speranța că săptămâna viitoare vă aduc ceva mai mult și deștept, votați-l pe Teo!

Într-un viitor tot mai probabil

Mi-ați văzut teaser-ul de alaltăieri de pe facebook? Era trista predicție a Paraziților cu privire la un viitor tot mai probabil. Închideți ochii un pic, ascultați cu atenție melodia și imaginați-vă cum va arată viața unui om în 50 de ani, dacă trend-ul tehnologic pe care-l observăm dezvoltându-se acum continuă în ritmul ăsta.

Hai să vă ajut un pic, având în vedere că măcar de imaginație nu duc lipsă, spre deosebire de somn și bani. O să închid eu ochii și o să ascult cu atenție melodia și o să descriu ce-aș vedea și simți dacă m-aș trezi teleportat azi, 30 octombrie 2012, în viitor, pe 30 octombrie 2050.

Mă plimb pe ceea ce era cândva Calea Victoriei. Vitrinele magazinelor de odinioară s-au transformat în plasme uriașe pe care rulează reclame la produsele pe care le puteți găsi în interior. Un băiat s-a oprit în fața unui magazin pentru a descărca prin bluetooth pe tableta lui colecția de toamnă-iarnă de la Burberry. Apoi trimite pachetul de date prin Whatsapp prietenei lui, întrebând-o ce rochiță i-ar plăcea mai mult pentru ziua ei.

În curtea unei școli generale, copiii au ieșit în recreație. Un grup s-a format în jurul a patru băieți care, conectați prin wireless LAN, se joacă un shooter prin patru sisteme de Virtual Reality. Pe un proiector împărțit în patru ecrane, spectatorii pot vedea ce se întâmplă în joc. Un pic mai încolo, pe o bancă, un băiat socializează cu o fată pe care o place. I-a trimis pe Facebook Messenger o melodie, cu versuri adaptate și personalizate sentimentelor lui, modificată printr-o aplicație ce seamănă cu programele de mixaj din tinerețile părinților lor. Patru bănci mai încolo, fata îi răspunde cu un emoticon ce sugerează că îl sărută. În 3D.

Câteva străzi mai departe, din spatele unor ochelari Google, un băiat singur și timid trimite friend request-uri pe Facebook persoanelor pe care le vede pe stradă. Ochelarii pot conecta automat persoana văzută cu profilele ei de pe rețelele de socializare, iar băiatul se folosește de acest gadget pentru a-și înfrânge timiditatea.

În ceea ce cândva era Centrul Vechi, la o masă, doi amici stau de vorbă în fața câte unui pahar de bere. Fumând din țigările lor electronice, își împărtășesc ultimele experiențe de viață. Se folosesc de masa cu touch-screen la care stau pentru a-și arăta progresul în cel mai în vogă MMORPG al anului, care se joacă prin sistem de Virtual Reality. Comanda se face tot pe aceeași masă, printr-un sistem de chat intern cu chelnerițele restaurantului. Un individ care bea singur un pahar de vin flirtează cu una din chelnerițe prin acest sistem, câteva mese mai încolo.

O mașină electronică pornește din fața unei case de la marginea Bucureștiului. În interior, doi adolescenți se pregătesc și ei de orele de liceu. Cel de-al treilea este răcit și nu poate merge la ore, dar se conectează prin wireless în sistem 3D la clasă și va putea participa, astfel, la cursuri. După ce își servesc prânzul, copiii lasă farfuriile într-o mașină de spălat și-și verifică orarul pe frigider. Ușa lui este un sistem de touch-screen conectat la calculatorul central al casei, astfel că ei își pot accesa orice informații din orice punct al casei conectat la acest calculator. Cum unul din manualele pentru astăzi lipsește din ghiozdanul fetiței, ea își descărca informațiile într-un pdf de pe un site specializat în manuale școlare. Și le trimite prin bluetooth pe tabletă și e pregătită să meargă la școală.

La apus, pe o bancă, în fața casei sale, un pensionar își rulează un joint, cu o figură brăzdată de negura tristeții.

– E singurul mod prin care mă pot întoarce la viață. Ce trăiesc ei acum nu e real…

Apocalipsa după maiași. Introducere.

Conform ultimelor premoniții apocaliptice, mai avem puțin peste două luni de trăit. Cei ce ne-au prevăzut sfârșitul la finele anului 2012 sunt maiașii, poate una din cele mai șmechere civilizații care a existat cândva pe pământ, raportându-ne, bineînțeles, la condițiile de viață de atunci și gradul de cunoștințe cu privire la varii domenii existent la momentul acela. Au ei oare o bază stabilă când spun că lumea, așa cum o știm noi, se va sfârși în decembrie 2012? Cât de veridică și exactă este premoniția lor? Are rost să ne temem sau sunt doar vorbe în vânt, așa cum au fost toate celelalte preziceri apocaliptice?

Pentru a ne putea răspunde la aceste întrebări, trebuie să ne începem cercetările adânc în negura timpului, bazându-ne pe imaginație și intuiție, pentru că date exacte și veridice 100% nu avem. Dar dacă ei ne-au putut ”ghici” sfârșitul, cred că putem și noi să ”ne dăm cu părerea” cu privire la ei.

”Și cerul se va întuneca și nori negrii de ploaie vor acoperi Soarele pe tot Pământul. Și nu va mai fi căldură sau lumină zile și săptămâni întregi. Toate urgiile cunoscute de umanitate până la acel moment se vor dezlănțui în același timp, distrugând tot ce s-a clădit. Inundații, cutremure, erupții vulcanice, uragane și tornade vor mătura tot ce e viu în drumul lor. Și cei patru cavaleri ai Apocalipsei vor hălădui prin bezna și ruinele omenirii pentru a ucide și a distrge tot ce a rămas neatins de furia naturii. Vor împrăștia foamete, ciumă și moarte pe oriunde vor trece. Și, apoi, Satan însuși va ieși din adâncurile Pământului pentru a-și lua în primire noul său tărâm de joacă: ruinele umanității.”

Așa scrie în ultimul paragraf al Cărții Apocalipsei după maiași, poporul care a reușit să prevadă cu o exactitate demnă de invidiat, până acum, toate punctele de cotitură, din punct de vedere astrologic și spațial, din istoria recentă mondială.

”Nasol. Cu alte cuvinte, am pus-o pe final de an. Partea bună e că nu trebuie să-mi fac griji cu privire la cadourile de Crăciun, pentru că nu va exista această sărbătoare. Premonițiile maiașe sugerează că data descinderii haosului va fi 21 decembrie 2012, adică fix atunci când îți faci tu planurile de Revelion. Dar ia să dăm timpul înapoi câteva secole și să vedem cum și-o ardeau maiașii pe atunci și ce îi face așa tari în horoscoape pentru a ne prezice cu exactitate când o mierlim.”

Asta aș fi spus dacă nu aș fi știut mai multe despre maiași și dacă nu aveam motive să cred că cele spuse de ei sunt adevărate.

Dovezi clare ale existenței civilizației maya pe această planetă o reprezintă sculpturile și picturile descoperite în ceea ce s-a stabilit ca fiind habitatul lor, zona de nord a Americii de Sud și America Centrală. Piramidele maiașe sunt și astăzi un motiv de fascinație pentru cercetători, complexitatea construcțiilor și a reprezentărilor grafice din interiorul lor depășind aria lor de expertiză, conform datelor pe care le avem despre ei.

Deși erau experți (la vremea lor) în astrologie și previziune, talentați și inventivi în sculptură și pictură, foarte pricepuți la matematică, algebră și, mai ales, geometrie în spațiu, maiașii nu aveau niciun fel de cunoștințe de optică, nu stăpâneau prelucrarea vreunui metal sau a sticlei și nici măcar nu foloseau roata. Și, atunci, cum de au reușit ei să prevadă cu atâta precizie eclipse solare, lunare și celelalte fenomene astronomice importante de până acum?

”Pactul cu Diavolul. Singura variantă fezabilă prin care erau atât de șmecheri în atâtea domenii și, totuși, atât de nepractici este faptul că țineau legătura cu o forță superioară pământenilor. Extratereștrii, intratereștri sau dracu’-n persoană.”

Alter-ego-ul meu, ironic și sarcastic, neîncrezător, ar fi spus cele de mai sus. Oricât de ciudat sună, însă, alter-ego-ul meu nu e departe de adevăr. Teorii despre cum de erau atât de pricepuți în anumite domenii fără să aibă bazele necesare exploatării lor există, dar majoritatea par să fie exagerate și cusute cu ață albă. Așa cum multe alte lucruri și informații nu au fost dezvăluite până acum, așa nici faptul că maiașii erau o civilizație satanistă nu a fost dezvăluit omenirii.

”Și și-au dat mâna și s-au înțeles. Sufletele lor vor fi ale lui, iar ei vor prooroci venirea lui. El îi va ajuta să lase indicii omenirii despre cine au fost, iar ei vor merge cu el în pântecele Pământului, când ceasul lor va veni. Și vor veni cu toții în al treilea mileniu să transforme și Pământul în Iad.”

Acest fragment este preluat tot din Cartea Apocalipsei după maiași și explică ce s-a întâmplat acum sute de ani și ce nu știa omenirea până acum: cum au dispărut maiașii, de ce și cum au realizat ceea ce au realizat.

Spațiul alocat acestei prezentări a expirat, însă. Nu vă pot spune decât că mai multe veți afla în articolul următor, dacă veți avea curiozitatea. Până atunci, profitați de aceste ultime două luni…

What the world is suffering from

O să încep acest post, bineînțeles, cu melodia care i-a dat tema:

Da, dragii mei, astăzi vom vorbi despre televizor, cel mai mare inamic al omului în epoca modernă.

Ce este televizorul, pentru început? Este acea cutie de plastic din interiorul căreia un amalgam de circuite electrice complex conectate redau pe o suprafață plată imagini și emit prin boxe laterale sunete. Este poarta către cunoaștere, către aventură, către suspans, către relaxare sau către plăcere. Cum zice Deliric1, este o metodă de manipulare implementată în societate.

Nu am să intru în profunzimea problemei, pentru că articolul s-ar lungi la nesfârșit și pentru că unii din cei ce mă știu de mai multă vreme o să dea ochii peste cap și o să pufnească dezaprobator: ”Ia, uite-l, bă, acum un an dădea de pământ cu teoriile astea și acum le îmbrățișează”. Nu o să vorbesc despre masoni, New World Order sau teoriile conspirației, ci o să vă vorbesc despre motivele pentru care, punctual, consider televiziunea ca cea mai perfectă unealtă de subjugare a unei națiuni.

Spre deosebire de alte mijloace de transmisie mass-media, televizorul are trei uriașe avantaje ce îl fac metoda perfectă de a controla masele de oameni. Spre deosebire de radio sau ziare, transmite imagini vii, în mișcare, la care se alătură sunetul. Practic, singurul efort depus de consumator este să privească. Spre deosebire de Internet, poate ajunge, practic, oriunde există curent electric și o fărâmă de civilizație. Oricine poate avea acces la televiziune, dacă-și dorește. În sfârșit, cel mai important, spre deosebire de toate celelalte forme de mass-media, este singurul care poate fi perfect controlabil pentru a i se impune ce tip de programe să transmită.

Iar aici este cheia. Aici trebuie împătimitul consumator de televiziune să stea un pic și să reflecteze. Să se gândească dacă tot ce vede este ceea ce se întâmplă cu adevărat sau dacă tot ce vede este ceea ce ar trebui el să creadă că se întâmplă.

Nu vorbesc de hipnoză subliminală, nu vorbesc de control psihologic, vorbesc de calmarea maselor și îndobitocirea lor. Vorbesc de calitatea îndoielnică a oricărui program rulează la ore de maximă audiență, vorbesc de îndoctrinarea individului în a crede că ceea ce este de interes pentru este constituit de sânii Cruduței, scandalurile dintre Zăvoranca și mama ei, show-urile lui Becali și falsele concursuri de cultură generală în care scopul este, de fapt, să se râdă de ideea preconcepută că blondele ar fi proaste.

Scepticii vor sări în sus, urlând: ”Nu, bă, se dau astea pă sticlă că românii sunt proști și asta cer. Asta face rating și televiziunile doar se conformează.”. Hai să vă demontez teoria, păstrând, totuși, o parte din ea, pentru că este adevărată. Bineînțeles că televiziunile urmăresc rating-ul. Dar românii nu sunt chiar atât de proști (bine, o parte din mine urlă sus și tare că ar trebui să scriu și că nu sunt nici chiar atât de deștepți), ei nu asta cer, ei consumă ce li s-a oferit deja.

Să ne amintim ce se petrecea cu câțiva ani buni în urmă, când emisiunile de interes de la televizor erau altele decât ”Acces Direct”, ”Te pui cu blondele?” și ”Curat murdar”. Să ne amintim că au fost vremuri când ”Vrei să fii miliardar?” sau ”Știi și câștigi” făceau rating. Să ne amintim că știrile, odinioară, prezentau și alte informații decât omoruri, violuri și jafuri armate. Să ne amintim cum s-a schimbat placa, încet, dar sigur, pe toate posturile de interes național, servind, în cantități industriale, prostie curată și cretinism inimaginabil, forțând românul să nu aibă de unde alege.

Cei cu câțiva neuroni funcționând în perfectă armonie au renunțat la acest sport. Eu sunt unul din ei. Ceilalți au ridicat din umeri și s-au adaptat. Iar situația a continuat pe aceeași linie, bombardând încet, dar sigur, privitorul cu imbecilism de cea mai fină și înaltă calitate. Cu trecerea timpului, misiunea va fi îndeplinită (dacă nu cumva a fost deja, judecând după ce văd prin jurul meu).

Știri? Asalt de informații semi-mincinoase despre ce ar trebui noi să credem că este realitatea înconjurătoare.

Documentare? Teorii contradictorii imposibil de demonstrat punctual, menite să inducă o stare de confuzie cu privire la adevărul universal.

Emisiuni? Avalanșă de inculți parveniți cu pretenții de emblemă reprezentativă pentru diferite clase de oameni, care-și vor dori, ulterior, să ajungă ca ei.

Reclame? Spălare pe creier organizată cu scopul unic de a instiga la consum în masă.

Televizor? O minciună care pretinde că e realitatea, ce te rupe de lume, ce te împiedică să gândești de unul singur și ce te învață să fii controlat pentru a te integra planului și a nu supăra sistemul.

”The greatest hypnotist on the planet Earth is an oblong box in the corner in the room. It is constantly telling us what to believe is real.”

David Icke

Îi zice Stat că stau degeaba

Citeam acum câteva zile pe blog-ul lui Teo un articol interesant, în ale cărui comentarii discuția a deviat de la tema post-ului în sine la o polemică între Teo și o individă cu privire la intervenția Statului în viața cetățeanului. Nu am vrut să intervin activ în discuție (deși aș fi avut multe de spus), ci doar am punctat că discuția respectivă nu va avea sfârșit, în principal datorită faptului că individa nu părea foarte receptivă la argumentele lui Teo, ci se comporta, mai degrabă, întocmai ca un perete cu care încerci să porți o conversație despre starea vremii.

Cu toate astea, nu am uitat discuția respectivă și azi, în duș (unde altundeva?), ajutat de o melodie de-a lui Cedry2k pe care o ascultam în momentul respectiv (da, ascult muzică în timp ce fac duș) s-a înfiripat ideea unui post. ”Amin!” mi-am zis, fericit că lipsa de inspirație din creierul meu a dispărut. Prin urmare, să purcedem:

Este foarte interesant de definit punctul în care se termină intervenția Statului în viața unui cetățean, punct din care respectivul este obligat să-și poarte singur de grijă și să se realizeze în viață cum poate mai bine. De clarificat, de la bun început, că nu concep ca această intervenție a Statului să nu înceapă. Exact cum un părinte își învață copilul să vorbească, să folosească toaleta pentru nevoile fiziologice și să meargă, la fel și Statul trebuie să ajute cu ceva un cetățean la începutul drumului său în viață. De ce spun asta? Foarte simplu. Părintele are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un om normal. Nu doctorand în fizică cuantică (partea asta este opțională, rămâne la latitudinea părintelui, dar în mod cert nu e obligatorie), dar nici un macac căruia-i curge scuipat din gură (exceptând situația în care s-a născut cu sindromul Down sau mai știu eu ce altă boală de genul ăsta, caz nefericit, nu discutăm despre așa ceva). Exact la fel, Statul are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un cetățean normal.

Și ăsta este punctul pe care îmi doresc eu atât de mult să îl definesc. Ce înseamnă un cetățean normal? Pornind de la cum văd eu lucrurile, sunt doar câteva categorii în care intervenția Statului este obligatorie, până la atingerea unei vârste/unui nivel.

a). Sănătate. Asigurarea medicală obligatorie plătită mi se pare o aberație. Statul are datoria să-și mențină cetățenii sănătoși. Nu există niciun individ în țara asta care să nu aibă de plătit dări la Stat (impozit pe salariu, T.V.A., impozit pe casă, etc.), prin urmare nu există niciun motiv ca toți indivizii să nu beneficieze de asigurare medicală gratuită. Motivul pentru care spun asta este atât de simplu că până și un cimpanzeu ar putea să-l deducă singur (într-un exemplu adaptat lui, bineînțeles). Dacă primata a descoperit un mușuroi de termite, nu are niciun sens să îl distrugă, nu va putea mânca decât foarte puține din cele care vor fugi, panicate, care-ncotro. Dacă, însă, folosește un băț pentru a le extrage din locuința lor, se va putea bucura în tihnă de o masă copioasă. La fel și cu Statul și noi. Dacă nu ne asigură o viață sănătoasă, nu avem cum să muncim la capacitate maximă, astfel încât să ne putem plăti dările integral. Nu vorbesc aici de despăgubire financiară pentru accidente, ci pur și simplu posibilitatea ca oricine să poată beneficia de tratament gratuit pentru gripă, punerea în ghips gratuită a unui picior sau ochelari de vedere gratuiți.

b). Educație. Sunt de acord că nu fiecare ar trebui să-și dea doctoratul sau să facă un masterat. Nici măcar facultatea nu trebuie să fie obligatorie. Facultatea deja presupune o specializare. Dar 12 clase mi se par de minim bun-simț. Faptul că 12 clase sunt gratuite deja mi se pare normal, dar ce ar trebui îmbunătățit ar fi nivelul de investiții ale Statului alocate instituțiilor de învățământ. De ce trebuie să cadă clasele pe elevi în tot felul de comune uitate de Dumnezeu? De ce în unele școli copii de 10 ani trebuie să stea cu geaca pe ei la ore iarna? Și de ce trebuie profesorii să dea meditații pentru a-și asigura un minim trai decent? Iar această ultimă întrebare atinge o problemă din sistemul de învățământ dată dracului rău de tot. Profesorii care dau meditații sunt clar mult mai puțin implicați la clasă. Prin urmare, cei pe care acesta (sau orice alt profesor) nu îi meditează primesc mai puține informații. De ce?…

c). Muncă. Statisticile recente confirmă faptul că peste 50% din absolvenții de facultate nu se pot angaja nici la un an după ce și-au terminat studiile. Cauza cea mai frecventă este lipsa experienței profesionale. Nici nu are sens să intrăm în cercul vicios ce este această situație, nu? Ce cred eu că ar trebui să se facă? Internship-uri. Fără plată. O lună. Nu îl costă nimic în plus pe angajator (poate în afară de apă și hârtie igienică) să mai aibă încă un consumator de aer în birouri care să muncească în folosul companiei. Dacă e bun, va fi angajat. Dacă nu, sănătate și ”la revedere”, poate la altă companie, dar cel puțin a acumulat acea experiență profesională despre care se vorbește atâta. Nu mi se pare logic să acuzi cetățenii că nu muncesc câtă vreme nu au unde. Și, scuză-mă, nu mi se pare OK nici ca un licențiat în Relații Publice să lucreze la REBU (dau un exemplu).

Acestea fiind zise, vă las să-mi completați post-ul cu ce credeți că mai e necesar în secțiunea de mai jos, rezervată comentariilor. Eu, personal, nu cred că e nevoie de nimic mai mult din partea Statului pentru ca viețile noastre, cetățenilor de rând să poată demara cum trebuie și, mai departe, fiecare să-și croiască ce drum știe și poate mai bine.

Cum bine zicea Cedry2k în melodia despre care vă vorbeam la începutul articolului,

”mă-ntreb cu groază câți ani tre’ să tragi să faci bani să-ți faci casă?”

Poate n-ar fi nevoie de atât de mulți dacă ni s-ar oferi un început de drum normal.

Lecții de viață pentru proaste de la Pamela de România și Simona Gherghe

Îngrozit că nu mai aveam subiecte atent alese pentru a le dezbate aici, unde acord articolelor o mai mare importanță decât celor de pe EtR, survolând pe gsp.ro, am dat peste următoarea știre șocantă. Vă las să urmăriți clipulețul în liniște și revin, să dezbatem împreună.

Gata, l-ați văzut? Perfect. Avem material comun de dezbatere, acum. Pentru început, să clarificăm: am specificat în titlu că ”Pamela de România” (Simona Trașcă, conform buletinului) predă niște lecții de viață proastelor. Probabil fără să vrea și fără să-și dea seama. De menționat că singurele imagini pe care le văzusem cu ea până acum erau niște fotografii în care apărea semi-despuiată, furnizate de Google Images, pe care l-am accesat pentru a mă lămuri cine mama dracu’ e păsărica asta. Nu mi s-a elucidat misterul așa că am adăugat-o catalogului din mintea mea intitulat ”Pizde proaste din media”.

Asemeni bunului meu colaborator de pe EtR, John Arne Rizi (care s-a cam lăsat pe tânjeală în ceea ce privește blogosfera de vreun an și jumătate încoace), voi diseca acest videoclip, analizând momentele-cheie și extrăgând din ele importantele învățăminte pe care ni le predă profesor-doctor-pedagog-psihiatru Pamela de România.

Să mai clarificăm ceva, înainte de a începe disecarea monumentalelor 5 minute extrase din emisiunea de succes ”Acces Direct”, care mi-au înviorat ziua. Domnul vorbitor de italiană (aparent, Miguel) pe care l-ați văzut mai devreme este fostul/actualul/viitorul/ce-o fi amant/iubit/logodnic/soț/ce-o fi al focoasei blondine cunoscută ca ”Pamela de România”. Spune ”ce-o fi” pentru că nu mi-am bătut capul să aflu toată povestea tumultoasă cu privire la relația celor doi. Amănunte total neinteresante pentru mine și insignifiante pentru ceea ce vreau să punctez în continuare. Ei s-au despărțit sau certat sau ceva, iar el, acum, probabil, clocotește de nervi că vita îl târăște la tot felul de show-uri mondene într-o țară care vorbește o limbă diferită de a lui, după ce i-a tras clapa, seducându-l și făcându-și un nume pe spinarea lui. Aparent, nefericitul deține în posesie un ceas, al cărui posesor inițial a fost păsărica siliconată. Cam asta e tot ce trebuie să știți. Maestre, banda, te rog frumos:

1. ”În genunchi, dacă vrea să facă un gest frumos”. Sigur că da, păsă, de ce nu? Nu e suficient că deja l-ai târât prin noroi în goana ta disperată după bani și notorietate în care te-ai bazat numai pe corpul tău (și eu i-aș da vreo două numere, de ce să mint?) și lipsa de principii morale. Hai să ne mai dăm un pic în spectacol și să solicităm unui bărbat să facă ceea ce detestă, poate, cel mai mult pe lumea asta, în afara cazului în care o face din proprie inițiativă, din inimă și, în general, o dată în viață: să se așeze în genunchi. Revoltător este, cu atât mai mult, cu cât nefericitului îi este solicitat să se așeze în genunchi în fața TA. Așadar, prima lecție de viață: Dacă ești o prințesă ce vrea să-și facă un nume, solicită bărbaților să facă lucruri pe care le detestă pentru a dovedi ceva (orice ar fi acel ceva, poate fi și teorema lui Pitagora) în fața ta.

2. ”Îmi pui ceasul pe mână și facem pace”. Bun, și-a călcat pe inimă și a îngenuncheat în fața ta. Nu vrei inelul, vrei ceasul, pentru că (probabil) știi că nu ți-l dă. Ultima fărâmă de onoare zvâncnește în bietul macaronar, care refuză să-i dea ceasul pe moment, susținând că el va ajunge în posesia Pamelei ulterior. Nu sunt de acord. Dacă tot te-ai mânjit cu căcat din cap până în picioare îngenunchind în fața acestui monument de prostie, ai putea măcar să-l și mănânci. Vrea ceasul, dă-i ceasul. Vrea să dansezi sârba, dansează-i sârba. Vrea să te dezbraci la pielea goală și să tranșezi un cameraman, urlând ”Pamela, te iubesc”, dezbracă-te la pielea goală și tranșează un cameraman, urlând ”Pamela, te iubesc”. Ce-i asta? Fă un gest frumos, Miguele! A doua lecție de viață: Dacă tot ai reușit să îngenunchezi un băiat (și la propriu, și la figurat), măcar fă-l de râs cu totul.

Urmează reacția perfect naturală (lăsând ironia la o parte) a oricărui bărbat cu un gram de demnitate, după ce femeia care i-a picat cu tronc și pe care a crezut-o când i-a spus că-l iubește l-a umilit nu numai în viața privată, dar și în fața unei națiuni întregi (exprimarea nu e exagerată, e știut faptul că ”Acces Direct” este o emisiune de top, judecând după rating). Adică a vrut să-i dea vreo două bucăți. Nu i-a dat niciuna, din ce am văzut, a încercat doar să o imobilizeze, gest de-a dreptul iertător, din punctul meu de vedere, față de ce merita vita. Și, acum, să revenim la oile noastre.

3. ”Miguel, nu se face așa ceva. (către altcineva din platou:) Stai jos.”. Nu mă puteam abține să nu o iau la castane și pe Simona Gherghe, altă vită cu pedale, care nu știe decât să agite spirite de dragul rating-ului, după care se miră că un latin cu cojones chiar ia în considerare rezolvarea situațiilor prin corecție fizică. Simona, draga mea, reține, am scris și pe blog-ul meu și aici, cu ceva articole în urmă: Oamenii sunt animale. Ei pot fi dresați, ca orice animal, prin recompensă și pedeapsă. Iar cea mai eficientă pedeapsă e bătaia. Dar, totuși, să notăm, lecția numărul trei: În orice situație de criză, chiar dacă bărbatul de lângă tine are tendința (vizibilă, tocmai ce ai asistat la o astfel de scenă) să-ți rupă capul de pe umeri, păstrează atitudinea superioară. Dacă mori, vei muri demnă, nu vei accepta să ți se spună sexul slab doar pentru că ”bestia cu chip de om” de lângă tine îți poate frânge cu mâinile goale picioarele, de la genunchi în jos, și te poate bate cu ele până îți dai ultima suflare.

4. ”Incredibil, ca femeie, nu pot să suport, nu e uman”. Orice femeie, să reținem, ”femeie”, va fi solidară celor asemeni ei. Dacă proasta o merita, nu contează, o ierți. Nu este uman și este incredibil să agresezi o femeie. Deci, rețineți, pițipoancelor. Dacă o vedeți pe una că își ia picioare vreodată sau că este jignită sau chiar că este privită cu dispreț (chiar și câteva secunde!), luați atitudine! Scoateți topoarele, furcile, pantofii cu toc și puneți la respect animalul care a îndrăznit să trateze cu atâta lipsă de respect cea mai frumoasă creație a lui Dumnezeu, de la Dumnezeu încoace. Lecția numărul patru: Indiferent dacă știi sau nu circumstanțele situației la care asiști, ia atitudine în sprijinul femeii. Nu contează că ești la tribunal, unde se judecă divorțul dintre un individ serios care muncește și își educă copiii și o bețivă pastilată care își înșeală soțul. Ea a ajuns așa DIN CAUZA LUI!

5. ”Nu se ridică mâna asupra unei femei, indiferent de ce ar fi făcut”. Acesta este finalul maiestuos ale celei mai jenante reprezentații de feminism pe care am văzut-o în viața mea. Să presupunem, prin absurd, că o femeie pe care ai cunscut-o și ți-a plăcut, devine iubita și apoi soția ta (sincer, nu știu dacă este cazul de față, dar e un exemplu de situație arhi-cunoscută în lumea mondenităților). Îți toarnă un plod, după care, brusc, bagă divorț, ca să-ți ia jumătate de avere și să te pună să plătești și pensie alimentară. După toate astea, îți mai și denigrează imaginea în public. Eu, personal, orice ar zice cititoarele care se vor ofusca lecturându-mi articolul, i-aș smulge silicoanele din piept cu mâinile goale, ca măcar să știu că mi-am lăsat amprenta pe ea toată viața, așa cum și ea și-a lăsat-o pe a ei pe a mea (”a mea”, viața, nu altceva). Lecția numărul cinci: Cunoaște-ți drepturile. Ești femeie, nu trebuie să fii răspunzătoare pentru faptele tale (indiferent de natura acestora).

Acestea fiind zise, dragi cititori, sper că ne-am lămurit de ce avem probleme de relaționare logică cu femeile din ziua de azi. Cu așa exemple mediatice de urmat, nici nu mă mir că prințesele nedotate cu un intelect ce poate asimila informații într-un număr mai mare decât cel al obiectelor ce încap într-o poșetă se poartă cum se poartă într-o conversație ce noi avem certitudinea că e una logic-rațională. Drage cititoare, sper sincer că dacă ați accesat acest post, l-ați accesat doar pentru a vă oferi 10 minute de râs și nu intenționați să luați exemplu de la cele două Simone. Week-end fain!

Știrile PRO TV dintre Crăciun și Revelion

În primul rând, bine v-am regăsit, cititori fideli ai Palmelor Intelectuale. Sper că anul 2012 v-a surprins fericiți și încrezători, iar 1 ianuarie seara, mahmuri, că altfel ar însemna că ați avut o noapte de Revelion regretabilă. Vă urez împliniri și sănătate, și speranță vie, că, altfel, am ajunge cu toții la balamuc. Dar enough cheap talk, să trecem la post-ul în sine.

Jur că am văzut cele mai tari Știri PRO TV de seară în data de 26 decembrie 2011. Am să-mi notez ziua asta în calendar, și nu ca a doua zi de Crăciun, ci ca ziua în care PRO TV-ul mi-a dat mucul. Nu, nu vă speriați, n-au lipsit accidente, crime și violuri, dar am văzut cele mai ironice și sarcastice reportaje despre obiceiurile românilor pe care eu le scuip în gură de ani de zile. Nu numai că sunt surprins că un post de notorietate națională împarte aceeași părere cu mine, dar mă șochează (și mă umple de fericire, totodată) faptul că ele au fost prezentate în cadrul celui mai important buletin de știri al zilei, la oră de maximă audiență! Am avut un orgasm continuu timp de 15 minute, cât am văzut cele ce urmează. Dar, concret:

Unul din reportajele care mi-a plăcut cel mai mult a fost cel despre plăcerea românului de a merge la mall. Cum mirificul site stirileprotv.ro nu ne permite ceea ce ne permite youtube-ul, va trebui să mă limitez să vă las link-ul către știre. După vizionare, spuneți voi dacă nu vă unge pe suflet, dacă nu este absolut minunat să vezi dobitoci care declară, să-i audă o țară întreagă, care sunt motivele pentru care se duc ei la mall. Preferata mea e puștoaica aia cu cafeaua în mână care ne spune că merge la mall pentru că e ”la modă”. Voi vă dați seama cât de imbecilă trebuie să fie fata aia? Deși, de obicei, nu duc lipsă de imaginație când vine vorba de comparații, creierul meu s-a oprit, pur și simplu, când am auzit-o. Cred că cel mai cinstit ar fi să spun că e mai interesant să urmărești un macac într-un mediu nou decât să asculți o conversație la respectiva cafea cu respectiva vită. Apoi, mai e puțoiul care zice că vine la mall pentru că părinții sunt acasă. Aveți cuvântul meu de onoare că nu găsesc un dram de logică în declarația ăstuia. Adică, sigur, motivul pentru care a plecat de acasă e că acolo nu putea face anumite lucruri pe care și-ar dori să le facă. Obiectiv, la mall nu poți fuma iarbă sau trage pe nas cocaină (că, după fața imbecilului, mă gândesc că la asta-i zbura lui gândul). Sau, mă rog, poți, dar e mai simplu să faci asta în spatele blocului tău, unde sigur îs mai puține camere de filmat și gardă decât la mall. Iar despre burtosul cu cazinoul nu mai zic nimic. Avea cazino și în fața blocului, oriunde-ar sta. Pentru că oriunde există oameni cu o muie ca ăstuia, sigur vor fi și cazinouri. Și dacă nu sunt, se vor construi. Că toți ăștia vor cazinouri. Și, ca să nu părăsim știrea, așa, pur și simplu, vă las cu o scurtă pauză muzicală, după care continuăm:

Petrecăreții de Crăciun mi-au mers la inimă. Știrea în format video o puteți găsi aici. Era formidabil să vezi toate maimuțele astea bete care se sparg în figuri în prima zi de Crăciun, fie la restaurante, acasă sau oriunde altundeva. Bine, orice, dar absolut orice aș zice nu se poate compara cu uragantanul de la finele reportajului. Sincer, sincer, nu sunt suficiente cuvinte în vocabularul limbii române să descrie cum îmi cântau heruvimii în urechi când l-am văzut pe ăsta, rotindu-se, sugându-și burta, lovindu-se peste ea, arătându-ne mușchii și (atenție!) fiul dezamăgit de tatăl său din colțul din dreapta al ecranului care apare fugitiv.

Ultima știre (pentru că pe cea cu Crăciunul petrecut în cluburi nu am găsit-o în format video și ar fi păcat să nu avem material pe care să discutăm), este cea cu imbecilii de la ski. O puteți accesa aici. Asta va avea nevoie de mai multă analiză decât precedenta, pentru că, pe cât m-a amuzat să văd toți gibonii ăia cu un sistem nervos central de complexitatea celui al unui parameci căzând și rupându-și picioarele și gâturile (nu, sincer, nu am nutrit nici măcar un pic de compasiune pentru ei), m-a scos din sărite perspectiva întâlnirii mele cu respectivii data viitoare când voi merge la ski. Și nu știu cum să vă spun, dar pe păsărica aia blondă care avea echipament ”de vară”, nu o iertam dacă o vedeam întinsă pe jos în fața mea, în timp ce eu cobor panta. Cât despre faptul că ”e bestial, șefu’”, o fi, dar cu certitudine argumentul irefutabil conform căruia ”distracția se mai încheie și la spital” nu îmi conferă gânduri îmbucurătoare cu privire la posibilitatea ca IQ-ul general să fi crescut în 2011, cum ne spunea Teo în precedentul său articol. Scuze, prietene, nu ai observat tu ce trebuia, sunt mai proști ca oricând. Ba chiar pot susține cu tărie că au depășit orice record imaginat de mine vreodată.

În fine, acestea fiind zise vă doresc doar toleranță multă sau măcar îndurare din partea judecătorului, pentru că de maimuțe nu scăpăm. Sunt tot mai multe, tot mai proaste și (dacă până acum nu era așa) tot mai periculoase pentru noi.