Câteva impresii despre bastarzii mâncători

Dacă Teo a avut puterea necesară să-și folosească experiența și imaginația în crearea unui articol optimist și motivațional, încărcat de imbolduri pozitive… eu nu cred că pot. Din varii motive, dar nu sunt dispus să intru în amănunte. Dacă, prin absurd, cineva va reuși să găsească în cele de mai jos și un licăr de pozitivism, înseamnă că schimbările la care doresc să mă supun încep să se însămânțeze, ușor-ușor, în interiorul meu.

Bastarzii mâncători. Aceasta este tema post-ului meu, așa cum bine ați observat în titlu. Îi știți cu toții, nu vă ascundeți după degete. Și, coincidență sau nu, tema e în legătură directă cu temele tratate de Irina și Teo pe parcursul acestei săptămâni. Bastarzii mâncători sunt o specie superioară de oameni, care se trage din corporatiști. S-au dezvoltat încet și în tăcere și s-au infiltrat în locurile de muncă bine plătite (și chiar și în cele mai puțin bine plătite). Ei se hrănesc din visele noastre spulberate și din promovările care ni se cuvin nouă. Trăiesc, ca ciupercile, pe spinarea șefilor lor și se dezvoltă cu cât se dezvoltă acesta mai mult. Procesul e unul de mutualism, avantaje fiind de ambele părți, chit că bastardul mâncător este sau nu descoperit de către șef ca fiind bastard mâncător, și nu un simplu angajat. Dar să vedem despre ce este vorba mai în detaliu.

Când pășim pentru prima oară în aria profesională, ne angajăm cu vise și speranțe. Avem un plan. Ne gândim că acest loc de muncă este unul temporar, prost plătit, dar suficient pentru a popula CV-ul și pentru a acumula experiența profesională atât de necesară angajării în locul de muncă al viselor noastre. Trec câteva luni și ne adaptăm, ne automatizăm, ne facem treaba bine și ne gândim la un viitor roz. ”Încă jumătate de an și aplic la X (X fiind compania visurilor noastre).” ne spunem, plini de speranță, dimineața. Dar intervine o schimbare. Un drăcușor la costum ne șoptește în ureche: ”Dar de ce? Uite cât de bun ești, i-ai devansat pe mulți din cei mai vechi decât tine. Poți să te mai dezvolți aici, poți… să promovezi.”. Coincidență sau nu, în câteva săptămâni încep să umble zvonurile că unul din team-leader-i se pregătește să plece în altă companie, lăsând postul liber. Atunci te decizi să încerci să aplici.

Spre marea ta dezamăgire, cel promovat este un altul, dar despre care gândești împăcat că e mai bun decât tine, are mai multă experiență în companie, e mai în vârstă, deci merită pomovarea. Faptul că stătea la țigară cu tipa de la Resurse Umane și superiorul team-leader-ului care a plecat nu ți se pare ceva suspect. În fond, și tu ai schimbat câteva cuvinte până acum cu ei.

Problema e că obiectivul tău, acum, e să obții o promovare aici și nu să pleci, așa cum ți-ai promis, acolo unde vrei, de fapt, să lucrezi. Fără să-ți dai seama, pleci urechea la ce se șușotește pe la fumoar și admiți că, într-adevăr, există posibilitatea ca individul care e acum team-leader să fi fost promovat mai degrabă pe principii de prietenie cu cei care l-au intervievat și cu cei cărora urma să le raporteze, decât pe principii de experiență sau altele relevante postului în sine. Frustrarea mocnește în interiorul tău și drăcușorul acela nenorocit reapare pe umărul tău: ”Fagotul ăla n-are nicio treabă cu postul, dar uite cum și-a umflat CV-ul și contul, fără să o merite. Trebuie să promovezi și tu, cu prima ocazie!”.

A doua oară, însă, lucrurile se întâmplă exact la fel și, de data asta, ești ferm convins că individul promovat nu e nimic mai mult decât un parameci nenorocit care și-a croit drumul spre promovare folosindu-se de sugere de cur. Și, pe drumul spre casă, te gândești la situația ta actuală. Unde-s visele tale de când te-ai angajat? Nu ai aplicat la X, ești de mai mult de un an în haznaua asta de loc de muncă și tot ce-ai făcut a fost să cumulezi dispreț și frustrare, încercând să promovezi doar pentru a dovedi un punct de vedere. Te-ai decis să faci o schimbare. Mâine îți dai demisia și, cum ajungi acasă, aplici la X.

Plecarea e revelatoare, uitasei cât de fericit erai în afara acestui loc de muncă, neconstrâns de orar și task-uri și înconjurat de oameni pe care, de fapt, nu-i placi. Abia aștepți să sune telefonul și să începi munca la X. Problema e că telefonul nu sună și banii se împuținează. Te mai împrumuți, îți mai dă mama, dar cât s-o mai ții așa? Disperat, mai aplici la niște job-uri, telefoanele sună, te duci la interviuri și, într-un final, te angajezi la o altă firmă, cu muncă mai puțin detestabilă, salariu mai bun și într-un sediu mai curat. Cei de la X tot nu au sunat.

Și trec și aici câteva luni, ai renunța la visul angajării la X, te-ai reautomatizat, dar încerci să te convingi că e mai bine ca ultima oară. Scopul tău declarat este acum promovarea aici, deoarece te gândești că ți-e mai ușor acum și ți-ar fi util. A treia e cu noroc. Când vine momentul, însă, n-a fost să fie. Tot bastardul mâncător a luat postul.

O să grăbesc un pic firul epic de desfășurare a evenimentelor și am să mă rezum la a spune că în felul ăsta va cam arăta toată viața ta. Locuri de muncă mai bune, de fiecare dată mai bune, cu tine mai frustrat, de fiecare dată mai frustrat și în căutarea recunoașterii, de fiecare dată tot mai ambiționat de obținerea recunoașterii. Și viitorul nu mai e roz, ci negru și îl urăști la fel ca pe fiecare zi de la locul de muncă și bastarzii mâncători care l-au împânzit.

Concluzia e, însă, compusă din niște întrebări: lumea descrisă mai sus e oare cea adevărată și nu ai nicio șansă de a răzbi sau poate cei pe care-i urăști sunt chiar mai buni în ceea ce fac, cu mai multe cunoștințe și, poate, abilități ceva mai subtile de a relaționa cum trebuie cu oamenii cu care trebuie? Nu cumva toată această perspectivă a ta se trage din frustrările născute din niște circumstanțe nefavorabile ție și din refuzul tău de a te auto-analiza corect și de a-ți conștientiza propria viață? Bastarzii mâncători sunt o specie, da, dar oare știi să-i recunoști? Sau, de cele mai multe ori, etichetezi prea multe persoane cu această titulatură?

Îi doare fix în pulă unde-aruncă o hârtie

S-a întâmplat ce am preconizat. Odată cu reintrarea în domeniul muncii, mi-a revenit inspirația. Pentru că am din nou posibilitatea să observ oameni, întâmplări, aspecte, stereotipuri. Prin urmare, chiar dacă timpul mi-e potrivnic, reușesc să-mi găsesc o oră să vă propun o nouă discuție filozofică pe tema unui curent pe care cu toții l-ați văzut în cotidianul românesc, dar, făcând parte din el, nu i-ați acordat importanță. Vorbesc de nepăsare.

Să lămurim de la bun început despre care nepăsare vorbesc. Sunt, probabil, ultima persoană pe care o cunoașteți care va pleda pentru ajutarea sinistraților din Burundi. Ba chiar și pentru ajutarea sinistraților din Vrancea. Sau de pe strada mea. Faptul că dai niște alimente sau haine sau o sumă de bani să ajuți niște necunoscuți care au fost loviți de soartă nu înseamnă că îți pasă. Înseamnă că ești prost sau, să-i zicem mai elegant, naiv sentimental. Faptul că Mobutu sau țața Floarea va avea o pâine de mâncat mâine nu te afectează în mod direct cu nimic. Îți pasă cel mai mult când o acțiune pe care o întreprinzi (sau nu) te afectează în mod direct și ești conștient de asta, prin urmare, îți canalizezi gesturile astfel încât, la finalul procesului, tu să ieși în câștig. Sau, cel puțin, nu în pierdere.

V-am băgat în ceață? Hai să dăm exemple, că știu că asta vă place cel mai tare în post-urile mele și-ale lui Teo, fie aici, fie pe blog-urile personale. Când împingem la limită posibilitățile hazardului și dăm exemple trase de păr, într-o notă ironică, care vă fură un zâmbet. De cele mai multe ori, ar trebui să vă facă și să reflectați. Dar deviez.

Pornesc chiar de la numele post-ului. ”Cu ce mă afectează pe mine că-mi arunc pachetul de țigări gol pe jos?” o să se oripileze ignoranții. Răspunsul tras de păr este că dacă l-ai prins pe Teo într-o pasă proastă și te-a văzut și te-ai mai și uitat urât la el, s-ar putea să te arunce el pe tine pe jos. Eu aș căuta ceva solid spre care să-ți direcționez capul, că nu-s așa bun la bătaie. De exemplu, un compostor de bilete, dacă suntem în autobuz și te-am văzut că-ți arunci punga de chips-uri în stație, când se deschid ușile. Răspunsul corect, însă, e că tu, personal și direct, contribui la un mediu mizerabil al orașului. Nu contează că toți ceilalți cimpanzei aruncă și ei ambalajul de la Snickers pe jos, ai un minim de bun simț și aruncă-l pe al tău la coșul de gunoi. Nu contează că e departe. Nu o să pățești nimic dacă-l mai ții 30 de secunde în mână sau în buzunar, nu e ca și cum nu era gunoi când încă era ciocolată în el și acum, că ai terminat de mâncat, e. Simte-te tu bine că nu din cauza ta e orașul plin de gunoaie. Chiar dacă, obiectiv, tu nu vei schimba semnificativ cu nimic nivelul de curățenie al orașului, măcar știi că tu faci ceea ce e normal și civilizat.

Mergem la cei care fac gălăgie. Nu-ți place când vecinul de sub tine dă găuri cu bormașina la 4 după-amiaza sâmbăta, nu? Atunci de ce simți nevoia să vorbești mai tare decât toți la telefon în autobuz? Nu ne interesează discuția ta cu Gicu, nu ne pasă cât ai câștigat la pariuri, pe cine-ai futut cu o seară înainte și cât de prost e Relu. Nu ne pasă de absolut niciun detaliu al vieții tale. Mi-e egal dacă ești centaurul orașului, profetul meciurilor de fotbal sau prietenul perfect. Nu te cunosc, ține toate astea pentru tine.

Absolut orice faci când ești în afara spațiului tău privat trebuie să respecte normele elementare de toleranță reciprocă. Așa cum eu nu mă împing în tine când mă sui în autobuz sau aștept la semafor, așa am pretenția să n-o faci nici tu. Dacă stau jos, e pentru că sunt obosit și simt nevoia să stau jos, dar poate îți voi ceda locul dacă voi considera că meriți. Ți-l voi ceda cu siguranță dacă mi-l ceri, dar dacă există blesteme, ai mierlit-o. Dacă cobor la prima, voi sta lângă ușă. Dacă stau lângă ușă și nu cobor la prima, fii sigur că o să mă dau jos pentru a-ți permite ție să cobori și apoi voi urca la loc. Troturarul nu e skate-park, să gonești cu bicicleta sau rolele cât poți de repede și să ai pretenția să mă dau la o parte. Nu sunt dator să miros rahatul câinelui tău în parc și nici nu trebuie să-ți miros sudoarea vara în tramvai, când ți-ai luat cămașa din plastic.

Ia aminte că tot ce faci în afara casei tale ne afectează pe toți și, eventual, se va întoarce la tine. Nu vorbesc de ”what goes around comes around” și mai știu eu ce credințe idioate legate de destin aveți. Vorbesc de faptul că ești o parte activă dintr-un sistem în care și tu trăiești și modul în care acționezi asupra și în interiorul lui îl schimbă într-un fel sau altul. Acea schimbare se va răsfrânge, ulterior, și asupra ta.

Îi zice Stat că stau degeaba

Citeam acum câteva zile pe blog-ul lui Teo un articol interesant, în ale cărui comentarii discuția a deviat de la tema post-ului în sine la o polemică între Teo și o individă cu privire la intervenția Statului în viața cetățeanului. Nu am vrut să intervin activ în discuție (deși aș fi avut multe de spus), ci doar am punctat că discuția respectivă nu va avea sfârșit, în principal datorită faptului că individa nu părea foarte receptivă la argumentele lui Teo, ci se comporta, mai degrabă, întocmai ca un perete cu care încerci să porți o conversație despre starea vremii.

Cu toate astea, nu am uitat discuția respectivă și azi, în duș (unde altundeva?), ajutat de o melodie de-a lui Cedry2k pe care o ascultam în momentul respectiv (da, ascult muzică în timp ce fac duș) s-a înfiripat ideea unui post. ”Amin!” mi-am zis, fericit că lipsa de inspirație din creierul meu a dispărut. Prin urmare, să purcedem:

Este foarte interesant de definit punctul în care se termină intervenția Statului în viața unui cetățean, punct din care respectivul este obligat să-și poarte singur de grijă și să se realizeze în viață cum poate mai bine. De clarificat, de la bun început, că nu concep ca această intervenție a Statului să nu înceapă. Exact cum un părinte își învață copilul să vorbească, să folosească toaleta pentru nevoile fiziologice și să meargă, la fel și Statul trebuie să ajute cu ceva un cetățean la începutul drumului său în viață. De ce spun asta? Foarte simplu. Părintele are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un om normal. Nu doctorand în fizică cuantică (partea asta este opțională, rămâne la latitudinea părintelui, dar în mod cert nu e obligatorie), dar nici un macac căruia-i curge scuipat din gură (exceptând situația în care s-a născut cu sindromul Down sau mai știu eu ce altă boală de genul ăsta, caz nefericit, nu discutăm despre așa ceva). Exact la fel, Statul are obligația să ajute copilul neștiutor și neexperimentat să devină un cetățean normal.

Și ăsta este punctul pe care îmi doresc eu atât de mult să îl definesc. Ce înseamnă un cetățean normal? Pornind de la cum văd eu lucrurile, sunt doar câteva categorii în care intervenția Statului este obligatorie, până la atingerea unei vârste/unui nivel.

a). Sănătate. Asigurarea medicală obligatorie plătită mi se pare o aberație. Statul are datoria să-și mențină cetățenii sănătoși. Nu există niciun individ în țara asta care să nu aibă de plătit dări la Stat (impozit pe salariu, T.V.A., impozit pe casă, etc.), prin urmare nu există niciun motiv ca toți indivizii să nu beneficieze de asigurare medicală gratuită. Motivul pentru care spun asta este atât de simplu că până și un cimpanzeu ar putea să-l deducă singur (într-un exemplu adaptat lui, bineînțeles). Dacă primata a descoperit un mușuroi de termite, nu are niciun sens să îl distrugă, nu va putea mânca decât foarte puține din cele care vor fugi, panicate, care-ncotro. Dacă, însă, folosește un băț pentru a le extrage din locuința lor, se va putea bucura în tihnă de o masă copioasă. La fel și cu Statul și noi. Dacă nu ne asigură o viață sănătoasă, nu avem cum să muncim la capacitate maximă, astfel încât să ne putem plăti dările integral. Nu vorbesc aici de despăgubire financiară pentru accidente, ci pur și simplu posibilitatea ca oricine să poată beneficia de tratament gratuit pentru gripă, punerea în ghips gratuită a unui picior sau ochelari de vedere gratuiți.

b). Educație. Sunt de acord că nu fiecare ar trebui să-și dea doctoratul sau să facă un masterat. Nici măcar facultatea nu trebuie să fie obligatorie. Facultatea deja presupune o specializare. Dar 12 clase mi se par de minim bun-simț. Faptul că 12 clase sunt gratuite deja mi se pare normal, dar ce ar trebui îmbunătățit ar fi nivelul de investiții ale Statului alocate instituțiilor de învățământ. De ce trebuie să cadă clasele pe elevi în tot felul de comune uitate de Dumnezeu? De ce în unele școli copii de 10 ani trebuie să stea cu geaca pe ei la ore iarna? Și de ce trebuie profesorii să dea meditații pentru a-și asigura un minim trai decent? Iar această ultimă întrebare atinge o problemă din sistemul de învățământ dată dracului rău de tot. Profesorii care dau meditații sunt clar mult mai puțin implicați la clasă. Prin urmare, cei pe care acesta (sau orice alt profesor) nu îi meditează primesc mai puține informații. De ce?…

c). Muncă. Statisticile recente confirmă faptul că peste 50% din absolvenții de facultate nu se pot angaja nici la un an după ce și-au terminat studiile. Cauza cea mai frecventă este lipsa experienței profesionale. Nici nu are sens să intrăm în cercul vicios ce este această situație, nu? Ce cred eu că ar trebui să se facă? Internship-uri. Fără plată. O lună. Nu îl costă nimic în plus pe angajator (poate în afară de apă și hârtie igienică) să mai aibă încă un consumator de aer în birouri care să muncească în folosul companiei. Dacă e bun, va fi angajat. Dacă nu, sănătate și ”la revedere”, poate la altă companie, dar cel puțin a acumulat acea experiență profesională despre care se vorbește atâta. Nu mi se pare logic să acuzi cetățenii că nu muncesc câtă vreme nu au unde. Și, scuză-mă, nu mi se pare OK nici ca un licențiat în Relații Publice să lucreze la REBU (dau un exemplu).

Acestea fiind zise, vă las să-mi completați post-ul cu ce credeți că mai e necesar în secțiunea de mai jos, rezervată comentariilor. Eu, personal, nu cred că e nevoie de nimic mai mult din partea Statului pentru ca viețile noastre, cetățenilor de rând să poată demara cum trebuie și, mai departe, fiecare să-și croiască ce drum știe și poate mai bine.

Cum bine zicea Cedry2k în melodia despre care vă vorbeam la începutul articolului,

”mă-ntreb cu groază câți ani tre’ să tragi să faci bani să-ți faci casă?”

Poate n-ar fi nevoie de atât de mulți dacă ni s-ar oferi un început de drum normal.

Hienele

Inspirat de Teo, voi folosi și eu în introducerea acestui post (și chiar pe tot parcursul lui) elemente din lumea animalelor pentru a-mi face mai bine înțeleasă ideea articolului. Spre deosebire de leii lui Teo, folosiți aici pentru a face trimitere la bărbați ambițioși și dornici de o continuă evoluție, fiarele din acest post sunt cu mult mai puțin respectate sau simpatizate. Ba chiar aș spune că se află la polul opus în lista preferințelor animale în ochii unui copil de cinci ani, în urma vizionării animației de lung-metraj The Lion King.

Se poate să fie și vina poveștii din celebrul film inspirat din universul Walt Disney, dar, în esență, probabil din cauza meniului și a modalității de procurare a lui, hienele nu sunt niște animale prea simpatizate de mulți. Avem de-a face cu un carnivor, deseori acuzat că ar fi rudă cu câinele, dată fiind construcția fizică. Nimic mai îndepărtat de cel mai bun prieten al omului, dacă luăm în considerare simplul fapt că hiena mănâncă, preponderent, cadavre, iar dacă atacă, atacă mișelește și se ferește să se angreneze în luptă directă, preferând să răpună victima prin superioritate numerică. Și atacă orice poate fi doborât, fără discernământ.

Natural, întrebarea de pe buzele tuturor este ce tipuri de oameni s-ar putea asemăna cu astfel de creaturi odioase, respectiv cele descrise mai sus? Deși pare surprinzător, multe. Atât de multe încât nici nu concep să le tratez pe toate în acest post.

O să începem cu controlorii RATB, dată fiind prospețimea amintirii întâlnirii cu ei de acum numai câteva ore. Asemeni hienelor, atacă în haită, din colțuri opuse, blocând posibilitatea de a scăpa. Într-un troleibuz, e suficient să fie trei, ca să acopere fiecare ieșire. Asemeni hienelor care se ascund în ierburile din savană, se camuflează printre ceilalți călători până s-au închis ușile. Și tot asemeni hienelor, așteaptă să te îngenuncheze înaintea loviturii finale. Conversațiile auzite până acum cu diverși călători clandestini mă pot face să vă garantez că, în mod suspect, majoritatea controlorilor au o plăcere morbidă de a-și vedea victima cerșind (nu literalmente, bineînțeles) îndurare și promițând că e ultima oară când acest incident are loc. Controlorii sunt, totuși, ființe înțelegătoare, pentru că oferă aproape tot timpul o alternativă amenzii bietului călător fără bilet sau abonament: ”Bine, dă-mi mie 30 și uităm de toate. Amenda e 50 și așa nici nu mai trebuie să mergi să o plătești după ce o aștepți acasă.”. Puținii deținători de coloană vertebrală refuză oferta, majoritatea mormolocilor o acceptă. Prin urmare, ipocriților, încetați să mai blamați corupția, că voi sunteți cei care îi permit să existe. Dar deviez de la subiect și intru pe o pantă periculoasă. Înapoi la hiene.

Agenții de asigurări ar putea fi, de asemenea, comparați cu animalele ce dau titlul acestui articol. Asigurări de orice, oricum toate sunt obligatorii acum. Sănătate, mașină, casă, nu contează. Și exact asta este și arma lor: faptul că sunt obligatorii. Partea și mai macabră este că victima este cea care merge la asigurator, ei nici măcar nu mai trebuie să ”vâneze”. Și de când ai intrat în bârlogul lui, asiguratorul zâmbește mulțumit în sinea lui, scanând festinul din priviri și adăugând, mental, încă o sumă de bani estimativă la salariul lui de peste două săptămâni. Tot ce trebuie asiguratorul să facă este să te convingă să cumperi o poliță mai scumpă, exploatându-ți starea psihică negativă generată de faptul că tu oricum trebuie să cumperi o poliță.

În încheiere, deși știu că i-am inclus și aici, reprezentanții Poliției Române pot fi categorizați cu succes și ca ”hiene”. Cu riscul de a lăsa impresia că am ceva împotriva băjeților în albastru (Doamne ferește, ”siguranță și încredere”, toată lumea știe), am să vă vorbesc foarte pe scurt ce-i face pe acești oameni ai legii devoratori de cadavre, în esență. Pentru început este suficient să spunem că nu există nici măcar o săptămână în care să nu se difuzeze în mass-media o știre despre un polițist care a luat mită, în general, de la șoferi, pentru a-i scăpa de amendă. Cunoscute, deși neoficiale, sunt, însă, și cazurile rețelelor de traficanți de droguri care dețin monopolul pe o anumită zonă, tocmai fiindcă polițiștii responsabili cu ”siguranța și încrederea” în zona respectivă îi lasă să-și facă treaba. Sau cazurile cerșetorilor recidiviști (din zona Gării de Nord, spre exemplu) care au de plătit o cotizație lunară pentru a putea activa în continuare, în locul arestării preventive sau chiar condamnării. Sau cazurile rețelelor de proxenetism, ai căror șefi, la fel, sunt lăsați să-și trimită fetele la produs în schimbul diferitelor compensații (financiare sau chiar… naturale). Deci nu are rost să vă spun de ce tocmai cei pe care ar trebui să ne bazăm pentru o viață liniștită sunt cei care ne-o îngreunează zi de zi. Să zicem că nu sunt hiene până la capăt pentru că sunt momente în care intervenția lor este promptă și corectă, dar zilele ne-ar fi mult mai ușoare cu mai puțini daviști, mai puține curve și mai puțini vitezomani în fiecare cartier.

Acestea fiind zise, dragii mei, presupunând că Teo ne va delecta în câteva zile cu o nouă analiză psihologică asupra comportamentului femeilor sau bărbaților, eu vă mulțumesc că mi-ați urmărit scurta pauză publicitară despre hienele societății. Să trăiți bine.

Știrile PRO TV dintre Crăciun și Revelion

În primul rând, bine v-am regăsit, cititori fideli ai Palmelor Intelectuale. Sper că anul 2012 v-a surprins fericiți și încrezători, iar 1 ianuarie seara, mahmuri, că altfel ar însemna că ați avut o noapte de Revelion regretabilă. Vă urez împliniri și sănătate, și speranță vie, că, altfel, am ajunge cu toții la balamuc. Dar enough cheap talk, să trecem la post-ul în sine.

Jur că am văzut cele mai tari Știri PRO TV de seară în data de 26 decembrie 2011. Am să-mi notez ziua asta în calendar, și nu ca a doua zi de Crăciun, ci ca ziua în care PRO TV-ul mi-a dat mucul. Nu, nu vă speriați, n-au lipsit accidente, crime și violuri, dar am văzut cele mai ironice și sarcastice reportaje despre obiceiurile românilor pe care eu le scuip în gură de ani de zile. Nu numai că sunt surprins că un post de notorietate națională împarte aceeași părere cu mine, dar mă șochează (și mă umple de fericire, totodată) faptul că ele au fost prezentate în cadrul celui mai important buletin de știri al zilei, la oră de maximă audiență! Am avut un orgasm continuu timp de 15 minute, cât am văzut cele ce urmează. Dar, concret:

Unul din reportajele care mi-a plăcut cel mai mult a fost cel despre plăcerea românului de a merge la mall. Cum mirificul site stirileprotv.ro nu ne permite ceea ce ne permite youtube-ul, va trebui să mă limitez să vă las link-ul către știre. După vizionare, spuneți voi dacă nu vă unge pe suflet, dacă nu este absolut minunat să vezi dobitoci care declară, să-i audă o țară întreagă, care sunt motivele pentru care se duc ei la mall. Preferata mea e puștoaica aia cu cafeaua în mână care ne spune că merge la mall pentru că e ”la modă”. Voi vă dați seama cât de imbecilă trebuie să fie fata aia? Deși, de obicei, nu duc lipsă de imaginație când vine vorba de comparații, creierul meu s-a oprit, pur și simplu, când am auzit-o. Cred că cel mai cinstit ar fi să spun că e mai interesant să urmărești un macac într-un mediu nou decât să asculți o conversație la respectiva cafea cu respectiva vită. Apoi, mai e puțoiul care zice că vine la mall pentru că părinții sunt acasă. Aveți cuvântul meu de onoare că nu găsesc un dram de logică în declarația ăstuia. Adică, sigur, motivul pentru care a plecat de acasă e că acolo nu putea face anumite lucruri pe care și-ar dori să le facă. Obiectiv, la mall nu poți fuma iarbă sau trage pe nas cocaină (că, după fața imbecilului, mă gândesc că la asta-i zbura lui gândul). Sau, mă rog, poți, dar e mai simplu să faci asta în spatele blocului tău, unde sigur îs mai puține camere de filmat și gardă decât la mall. Iar despre burtosul cu cazinoul nu mai zic nimic. Avea cazino și în fața blocului, oriunde-ar sta. Pentru că oriunde există oameni cu o muie ca ăstuia, sigur vor fi și cazinouri. Și dacă nu sunt, se vor construi. Că toți ăștia vor cazinouri. Și, ca să nu părăsim știrea, așa, pur și simplu, vă las cu o scurtă pauză muzicală, după care continuăm:

Petrecăreții de Crăciun mi-au mers la inimă. Știrea în format video o puteți găsi aici. Era formidabil să vezi toate maimuțele astea bete care se sparg în figuri în prima zi de Crăciun, fie la restaurante, acasă sau oriunde altundeva. Bine, orice, dar absolut orice aș zice nu se poate compara cu uragantanul de la finele reportajului. Sincer, sincer, nu sunt suficiente cuvinte în vocabularul limbii române să descrie cum îmi cântau heruvimii în urechi când l-am văzut pe ăsta, rotindu-se, sugându-și burta, lovindu-se peste ea, arătându-ne mușchii și (atenție!) fiul dezamăgit de tatăl său din colțul din dreapta al ecranului care apare fugitiv.

Ultima știre (pentru că pe cea cu Crăciunul petrecut în cluburi nu am găsit-o în format video și ar fi păcat să nu avem material pe care să discutăm), este cea cu imbecilii de la ski. O puteți accesa aici. Asta va avea nevoie de mai multă analiză decât precedenta, pentru că, pe cât m-a amuzat să văd toți gibonii ăia cu un sistem nervos central de complexitatea celui al unui parameci căzând și rupându-și picioarele și gâturile (nu, sincer, nu am nutrit nici măcar un pic de compasiune pentru ei), m-a scos din sărite perspectiva întâlnirii mele cu respectivii data viitoare când voi merge la ski. Și nu știu cum să vă spun, dar pe păsărica aia blondă care avea echipament ”de vară”, nu o iertam dacă o vedeam întinsă pe jos în fața mea, în timp ce eu cobor panta. Cât despre faptul că ”e bestial, șefu’”, o fi, dar cu certitudine argumentul irefutabil conform căruia ”distracția se mai încheie și la spital” nu îmi conferă gânduri îmbucurătoare cu privire la posibilitatea ca IQ-ul general să fi crescut în 2011, cum ne spunea Teo în precedentul său articol. Scuze, prietene, nu ai observat tu ce trebuia, sunt mai proști ca oricând. Ba chiar pot susține cu tărie că au depășit orice record imaginat de mine vreodată.

În fine, acestea fiind zise vă doresc doar toleranță multă sau măcar îndurare din partea judecătorului, pentru că de maimuțe nu scăpăm. Sunt tot mai multe, tot mai proaste și (dacă până acum nu era așa) tot mai periculoase pentru noi.