Pentru a-mi face punctul de vedere mai bine înțeles în acest post, e nevoie, cum cred că v-am obișnuit deja, de o melodie care să aibă legătură cu tema abordată. Prin urmare, discuția filozofică de azi pornește de la Linkin Park:
În savana africană, prădătorii sunt foarte măgari, dacă stau să mă gândesc bine. Câinii sălbatici atacă în haită antilopa bătrână sau bolnavă, iar crocodilul stă la pândă, camuflat, în apă, și așteaptă gazela cea mai proastă și aventuroasă. Nu mai zic de hiene care, dacă nimeresc ceva pe moarte fix în drumul lor, e perfect. N-ai să vezi niciodată leul care să provoace bivolul cel mai puternic la o luptă cinstită, față-n față.
De ce m-aș mira, atunci, când văd că și societatea noastră modernă este exact la fel? Singurul aspect care nu respectă regulile savanei africane sunt cifrele, dar, în rest, comportamentul și tipologiile de vietăți existente sunt aceleași. Dacă în savană există un oarecare echilibru între prădători și prăzi, în lumea noastră, prada este de cel puțin 9 ori mai numeroasă decât prădătorii. Cu toate astea, mie mi-e mult mai teamă de prădătorii noștri decât de toți câinii sălbatici și crocodilii la un loc. Cum îmi place mie deseori să le zic tovarășilor mei în diverse contexte, ”Dumnezeu dă, Dumnezeu ia”. Și dacă prădătorii noștri sunt puțini… e clar cât de ai dracului de abili și șmecheri sunt.
Este fascinant cum am ajuns să fim controlați ca niște roboți de mass-media, influențați ca niște maimuțe oarbe de publicitate și conduși de oameni despre care știm că au unicul scop de a se îmbogăți pe sine și, cu toate astea… nu facem nimic în privința asta. E ca un fel de cancer general care a pus stăpânire peste mințile tuturor și care le împiedică raționamentul și dorința. Ai auzit că există leacuri pentru boala ta, dar ești sigur că nu o să ai bani pentru ele, sau nu se potrivesc la tipul tău de cancer și ești convins că, orice-ai face, o să mori, așa că renunți la luptă. Părerea generală e că nimeni nu are ce să facă în privința asta, pentru că ei sunt mai puternici și, dacă vor fi ei detronați, vin alții. Nu zicea Lăpușneanu (și de câte ori i-am dat dreptate?!) ”Proști, da’ mulți”?. Suntem de 9 ori mai mulți, pentru Dumnezeu!
Tații noștri regretă vremurile când se asculta Uriah Heep, nu Justin Bieber, tinerii ieșeau în weekend în parc, nu în club și culturalizarea de seară de acasă era Platon, nu wordpress. Bunicii noștri regretă și ei vremurile lor. Dar tot ce am făcut, am făcut-o cu mâna noastră. Președinții nu s-au ales singuri. Firmele au bani pentru publicitate din vânzările pe care noi le-am generat. Mass-media există pentru că o consumăm noi! Ne punem singuri ștreangul de gât și apoi urlăm că vinovat e călăul că ne strânge nodul mai bine.
Până una-alta, la fel e și-n savana africană. Dacă antilopa bătrână sau bolnavă nu ar rămâne în urma grupului, haita de câini sălbatici nu ar prinde-o. Dacă gazela nu s-ar duce să se adape ca berbecul, fără să se uite mai întâi în stânga și-n dreapta, crocodilul nu ar mai prinde-o. Când ești prost, nu poți să vezi unde ai greșit și de ce vinovat ești tu pentru că nu ți-ai luat măsurile de protecție necesare sau ai permis să se întâmple asta, dar poți s-o arzi victimă și să urli sus și tare că ești asuprit. Tu crezi că degeaba se cheamă melodia ”What I’ve Done”? Privește-te-n oglindă, vezi unde ai greșit tu, corectează-te și, când oi fi perfect și oi fi în continuare asuprit, atunci vii să discutăm.
Inspirat de Teo, voi folosi și eu în introducerea acestui post (și chiar pe tot parcursul lui) elemente din lumea animalelor pentru a-mi face mai bine înțeleasă ideea articolului. Spre deosebire de leii lui Teo, folosiți aici pentru a face trimitere la bărbați ambițioși și dornici de o continuă evoluție, fiarele din acest post sunt cu mult mai puțin respectate sau simpatizate. Ba chiar aș spune că se află la polul opus în lista preferințelor animale în ochii unui copil de cinci ani, în urma vizionării animației de lung-metraj The Lion King.
Se poate să fie și vina poveștii din celebrul film inspirat din universul Walt Disney, dar, în esență, probabil din cauza meniului și a modalității de procurare a lui, hienele nu sunt niște animale prea simpatizate de mulți. Avem de-a face cu un carnivor, deseori acuzat că ar fi rudă cu câinele, dată fiind construcția fizică. Nimic mai îndepărtat de cel mai bun prieten al omului, dacă luăm în considerare simplul fapt că hiena mănâncă, preponderent, cadavre, iar dacă atacă, atacă mișelește și se ferește să se angreneze în luptă directă, preferând să răpună victima prin superioritate numerică. Și atacă orice poate fi doborât, fără discernământ.
Natural, întrebarea de pe buzele tuturor este ce tipuri de oameni s-ar putea asemăna cu astfel de creaturi odioase, respectiv cele descrise mai sus? Deși pare surprinzător, multe. Atât de multe încât nici nu concep să le tratez pe toate în acest post.
O să începem cu controlorii RATB, dată fiind prospețimea amintirii întâlnirii cu ei de acum numai câteva ore. Asemeni hienelor, atacă în haită, din colțuri opuse, blocând posibilitatea de a scăpa. Într-un troleibuz, e suficient să fie trei, ca să acopere fiecare ieșire. Asemeni hienelor care se ascund în ierburile din savană, se camuflează printre ceilalți călători până s-au închis ușile. Și tot asemeni hienelor, așteaptă să te îngenuncheze înaintea loviturii finale. Conversațiile auzite până acum cu diverși călători clandestini mă pot face să vă garantez că, în mod suspect, majoritatea controlorilor au o plăcere morbidă de a-și vedea victima cerșind (nu literalmente, bineînțeles) îndurare și promițând că e ultima oară când acest incident are loc. Controlorii sunt, totuși, ființe înțelegătoare, pentru că oferă aproape tot timpul o alternativă amenzii bietului călător fără bilet sau abonament: ”Bine, dă-mi mie 30 și uităm de toate. Amenda e 50 și așa nici nu mai trebuie să mergi să o plătești după ce o aștepți acasă.”. Puținii deținători de coloană vertebrală refuză oferta, majoritatea mormolocilor o acceptă. Prin urmare, ipocriților, încetați să mai blamați corupția, că voi sunteți cei care îi permit să existe. Dar deviez de la subiect și intru pe o pantă periculoasă. Înapoi la hiene.
Agenții de asigurări ar putea fi, de asemenea, comparați cu animalele ce dau titlul acestui articol. Asigurări de orice, oricum toate sunt obligatorii acum. Sănătate, mașină, casă, nu contează. Și exact asta este și arma lor: faptul că sunt obligatorii. Partea și mai macabră este că victima este cea care merge la asigurator, ei nici măcar nu mai trebuie să ”vâneze”. Și de când ai intrat în bârlogul lui, asiguratorul zâmbește mulțumit în sinea lui, scanând festinul din priviri și adăugând, mental, încă o sumă de bani estimativă la salariul lui de peste două săptămâni. Tot ce trebuie asiguratorul să facă este să te convingă să cumperi o poliță mai scumpă, exploatându-ți starea psihică negativă generată de faptul că tu oricum trebuie să cumperi o poliță.
În încheiere, deși știu că i-am inclus și aici, reprezentanții Poliției Române pot fi categorizați cu succes și ca ”hiene”. Cu riscul de a lăsa impresia că am ceva împotriva băjeților în albastru (Doamne ferește, ”siguranță și încredere”, toată lumea știe), am să vă vorbesc foarte pe scurt ce-i face pe acești oameni ai legii devoratori de cadavre, în esență. Pentru început este suficient să spunem că nu există nici măcar o săptămână în care să nu se difuzeze în mass-media o știre despre un polițist care a luat mită, în general, de la șoferi, pentru a-i scăpa de amendă. Cunoscute, deși neoficiale, sunt, însă, și cazurile rețelelor de traficanți de droguri care dețin monopolul pe o anumită zonă, tocmai fiindcă polițiștii responsabili cu ”siguranța și încrederea” în zona respectivă îi lasă să-și facă treaba. Sau cazurile cerșetorilor recidiviști (din zona Gării de Nord, spre exemplu) care au de plătit o cotizație lunară pentru a putea activa în continuare, în locul arestării preventive sau chiar condamnării. Sau cazurile rețelelor de proxenetism, ai căror șefi, la fel, sunt lăsați să-și trimită fetele la produs în schimbul diferitelor compensații (financiare sau chiar… naturale). Deci nu are rost să vă spun de ce tocmai cei pe care ar trebui să ne bazăm pentru o viață liniștită sunt cei care ne-o îngreunează zi de zi. Să zicem că nu sunt hiene până la capăt pentru că sunt momente în care intervenția lor este promptă și corectă, dar zilele ne-ar fi mult mai ușoare cu mai puțini daviști, mai puține curve și mai puțini vitezomani în fiecare cartier.
Acestea fiind zise, dragii mei, presupunând că Teo ne va delecta în câteva zile cu o nouă analiză psihologică asupra comportamentului femeilor sau bărbaților, eu vă mulțumesc că mi-ați urmărit scurta pauză publicitară despre hienele societății. Să trăiți bine.
În introducerea acestui post, doresc să vă prezint cu mândrie noua categorie a blog-ului, intitulată, sugestiv, ”Societate”. Da, știu, s-a lăsat așteptată, unii din cei ce ne cunosc pe mine și pe Teo se așteptau să citească astfel de post-uri de la bun început, dar ”there’s a time and place for everything, and it’s called <<college>>”, cum bine zicea Chef, într-un episod vechi din South Park. Sunt conștient că citatul bucătarului de culoare nu are absolut nicio legătură cu începutul propoziției în care e inclus, dar, hei, asta e viața, o să trebuiască să vă obișnuiți cu stilul meu absurd de a-mi începe articolele.
Da, dragii mei, astăzi avem primul episod din ceea ce, sper eu, va deveni o piatră de hotar în istoria Palmelor Intelectuale: tratarea proprietăților diferitelor clase sociale ale României (preponderet cele de care ne e scârbă, nouă, celor cu ambele emisfere cerebrale funcționale) și evidențierea greșelilor pe care le comit prin felul lor de-a fi. Without further ado, pițipoancele.
Între două interviuri programate perfect de prost (adică numărul de minute dintre ele acoperă exact timpul pe care l-aș fi făcut să mă duc acasă după primul pentru ca, apoi, imediat cum am intrat pe ușă, să plec spre cel de-al doilea), am conchis că mai deștept ar fi să mă bag într-o cafenea sau gen și să savurez un suc neacidulat, în timp ce îmi pun agenda în ordine, după care să purced spre cel de-al doilea. Iată-mă, așadar, la McDonald’s-ul de pe Calea Buzești, în fața unui Lipton mic, la o masă izolată, văzându-mi de ale mele. Nu mare mi-a fost mirarea să văd un stol de vreo 5-6 fetițe de 13-14 ani intrând în același minunat local, luând loc la masa de lângă mine, comandându-și niște Happy Meal-uri și pornind ceea ce, presupun, se voia a fi o întâlnire reușită între prietene. E de prisos să mă apuc să enumăr toate inepțiile pe care le-am auzit, probabil că absolut fiecare din cei ce au citit acest articol până aici fără să închidă fereastra/tab-ul știe prin ce am trecut. Așa că o să trec direct la post-ul în sine, acum, că am terminat cu partea introductivă.
Pițipoanca este o fată aflată, în general, la vârsta adolescenței. Domnișoarele despre care se spune că sunt pițipoance sunt, cele mai multe, eleve la liceu sau studente la facultate. În general, după absolvirea studiilor superioare și intrarea în domeniul muncii, pițipoanca se maturizează (fie voit, fie nu) și renunță la obiceiurile pe care le avea cu câțiva ani în urmă. Totodată, până la intrarea în liceu, cu greu se poate spune despre o fată că e o pițipoancă, luând în considerare faptul că nici măcar nu are buletin, prin urmare (în concepția mea) nu figurează. Cu toate astea, există cazuri particulare de pițipoance. Cele pre-age și cele after-age. Respectiv puștoaicele de gimnaziu, care le-au văzut la tele pe Tonciu, Buruiană, Senzual, Cruduța și atâtea alte parașute și cele care sunt Tonciu, Buruiană, Senzual, Cruduța și atâtea alte parașute. Evident, în exemplul de mai sus vorbeam despre pițipoancele pre-age.
Lămurită fiind probelma sexului și vârstei, să pătrundem în adâncime și să mai oferim câteva informații despre cine ar putea fi o pițipoancă. Ajungem, așadar, la capacitatea intelectuală. Evident că nicio fetiță cu toți neuronii aflați în deplină armonie și cooperare nu va adera la această clasă socială, pentru simplul motiv că își dă seama de cât e de penibil. Pe Crudu, dacă o ducea capul, nu o vedeai în rolul de cârpă de șters pe jos, noaptea, la Capatos în emisiune. Nici măcar nu știai că această ființă există, pentru că era PR-istă, doctoriță sau ceva pentru care îți trebuie studii și capacități de raționare, înțelegere și deducție. Evident, ea nu dispune de ele. Ea e perfect mulțumită de faptul că apare la tele, că vorbesc ziarele de ea și că face bani dintr-o muncă nu foarte dificilă. Prin urmare, fără să ne temem că am putea jigni pe cineva cu această afirmație, pițipoancele sunt proaste.
Acum a venit momentul cel mai dificil, și anume prezentarea trăsăturilor caracteriale și fizice ale pițipoancei. Pițipoanca trebuie să arate tot timpul diferit. Deși toate arată la fel, după părerea mea, ele tot timpul vor spune că sunt unice prin felul lor de a fi. Și deși toate se comportă la fel, după părerea mea, ele vor spune că nu e așa, iar tu te vei întreba, în sinea ta, de ce mama dracului încerci să porți o conversație cu această ființă, când puteai face lucruri mult mai entertaining, cum ar fi să urmărești o colonie de furnici cum sapă tunele. Deviez. Pițipoanca, în general, e blondă. Cât mai deschis. Platinată, dacă se poate, dar nici albă, pentru că nu vrea să arate ”ca o babă”. Dacă nu e blondă, e brunetă. Cât mai închis. Observați limitele intelectuale? Alba-neagra. Mai departe. Pițipoanca are părul întins. Cu placa. Cât mai întins, să te înțepi, dacă te atingi de vârful vreunui fir de păr și să-ți curgă sânge. Dacă nu, creț. Cu ondulatorul. Cât mai creț, să n-ai loc de el în autobuz. Deci, aceeași treabă, cu polii opuși. Nici varietatea nu e unul din punctele lor forte, nu?
Apoi, tre’ să fie machiate. Negru la ochi sau alte culori reci. Albastru, verde, ceva. Mov sau roz, nu, că e ”de pițipoancă” (glumești?!). Tre’ să aibă buzele roz sau ceva, cât mai aproape de culoarea lor naturală, dar să sclipească în soare. Dacă nu ruj, balsam, gloss sau alte chestii uleioase care te fac să vomiți când le săruți și să te întrebi, mai în glumă, mai în serios, dacă ce are pe buze a ieșit dintr-un tub de plastic sau de bărbat.
Apoi, tot ce poartă trebuie să fie hip, dar să nu fie ceva ce poartă toată lumea. În general, trebuie să scoată ceva în evidență, iar asta diferă de la caz la caz. Pe una a lăsat-o Dumnezeu cu sâni rotunzi și fermi, pe alta cu un cur apetisant, iar pe alta cu niște picioare lungi și perfecte, ca și grosime. Deci fie vestă din aia de femei, cu efect de push-up, fie pantaloni foarte strâmți, fie fuste scurte. Și să nu uităm de accesorii și armonizarea culorilor. Nu poți să ieși ca un clovn din casă, dar nici ca o măicuță. Mărgelele grele de la gât în niciun caz nu îți amintesc de cutiuța de bijuterii de la bunică-ta de la țară, ci te fac să te gândești la vreun nume imposibil de pronunțat, al cărui posesor face furori la Milano. Personal, singurul nume care face furori la Milano, pentru mine, cel puțin, e Filippo Inzaghi, dar, deh, fiecare cu-ale lui.
În încheierea fișei de prezentare a unei pițipoance, trebuie precizat comportamentul. Ea nu va merge în Club A, acolo se duc toți țăranii, va merge în Gaia, acolo merge lumea bună. Și, da, ăsta e argumentul, nu că îi place muzica din Gaia sau cum arată localul. Ea nu va ieși cu tine la un cico în Control, ci în Turabo. Nu că i-ar plăcea mai mult canapelele sau cafeaua de acolo, dar acolo se duce lumea bună. Prietenul ei nu poate să poarte freza clasică ”cum mă trezesc, așa ies din casă”, nu poate să se încalțe cu aceeași pereche de teniși 6 luni legate și nici nu poate să poarte același tricou mai mult de o dată în aceeași lună. Iar ea nu poate să nu aibă 15 genți și 40 de perechi de încălțări. Ea nu poate să iasă la o plimbare în parc sau să vadă un film acasă, cu pop corn făcut la microunde și suc la doi litri de la chioșc. Iar vacanțele nu sunt la Costinești, ci în Mamaia sau la Poaina Brașov, nu în Sinaia.
Acestea fiind zise, vă las cu Maxi și al lui clip, perfect pentru a exemplifica ce am scris mai sus. Clip, da? Nu versuri.
Acest articol este cel care încheie dezbaterea începută acum câteva zile, cu Românii sunt deștepți.ro, și continuată ieri, cu Mesaj pentru Europa. Ideea mi-a venit tot sâmbătă, când reflectam la post-ul pe care urma să-l scriu după discuțiile avute cu tata pe marginea imaginii românilor în străinătate. Fiind, însă, prea multe de dezbătut (și – de ce să mint? – prea mult de scris), am conchis că inspirat ar fi să rup articolul în două. În altă ordine de idei, ceea ce veți citi mai jos diferă ca și tonalitate de ce ați citit ieri, ceea ce ar fi făcut un pic tripantă lecturarea unui singur post, ce încropea cugetările mele din articolul precedent cu ce urmează. Îmi place să cred că am dublă personalitate, deși mulți din cei ce nu mă cunosc ar spune că am o problemă la cap. Bine, poate și unii din cei ce mă cunosc.
Cei ce-au stat măcar juma’ de oră de vorbă cu mine la o bere sau m-au citit pe Evident, tot Rolemodelism știu că sunt un individ tranșant. În sensul practic al cuvântului. Mie-mi plac soluțiile simple, eficiente și cu efecte imediate. Nu mă încurc cu etica sau moralitatea, e ca și cum mi-aș pune singur bețe-n roate. Dacă am o problemă, căreia vreau să-i găsesc o rezolvare, și am ajuns la o potențială soluție, îmi pun trei întrebări: ”Se poate face?”, ”Va funcționa?” și ”Voi remarca schimbări în bine imediat după ce implementez soluția?”. Dacă răspunul la toate trei e ”da”, ăla e răspunsul corect. Cred că vă dați seama unde vreau să ajung cu ce am scris mai sus.
Nu, dragii mei, nu propun un genocid la nivel național (deși rânjesc când mă gândesc la o clădire de zece etaje în flăcări, plină până la refuz cu cei care au fost în Bamboo sâmbăta trecută, cei pentru care o ieșire în oraș înseamnă un suc băut în AFI duminica, la prânz, și cei care chiar se cred șmecheri dacă vorbesc tare la telefon în mijloacele de transport în comun despre banii câștigați la pariuri, pizdele pe care le-au futut cu o seară-n urmă și cum o să-i bată pe ăia care au zis ceva de rău despre ei, ”să moară familia mea”), ci o soluție în urma a cărei implementări ar fi mai puțină cenușă și mai puțin sânge de curățat. Nu mai zic de cadavre. Dar iar deviez și o să ziceți că-s un psihopat și un pericol pentru cei care mă citesc și chiar mă cred.
Propun o mână de fier la cârma țării care să taie în carne vie (mai mult la figurat, dar și la propriu, dacă situația o cere) când vine vorba de deciziile luate. Vorbesc de un om deștept, fără procesor de conștiință, care știe cum ieșim din situația în care ne aflăm și care nu are remușcări să ia decizii care unora li se par deplasate.
În primul rând, toți ar trebui să muncească. Absolut toți, imediat de cum au devenit majori. Dacă ai o educație în desfășurare (facultate sau liceu, pentru cei mai slabi de înger) sau ești pensionar, poți să zaci, ți se permite, pentru că fie ai făcut ceva până acum, fie urmează să faci, și educația și munca, într-adevăr, nu ar trebui să se amestece. Dacă ai pământ (dovedit prin acte) pe care-l muncești, iar ești OK. Dar toți cei care freacă pula pe după blocuri și joacă la pariuri sau cei cărora le dă tata banu’ și ei nu fac decât să-l redirecționeze spre cafenele din Dorobanți trebuie puși la muncă. Desfășurarea evenimentelor e simplă, din punctul meu de vedere: razii constante și aleatorii. Te-am prins pe stradă și mi se pare că ai față de respiraci pe gură, te-ntreb dacă ești angajat. Îmi spui că da, că doar n-oi fi prost să-mi spui că nu. Te-ntreb unde, inventezi ceva pe loc, dau un telefon, verific, nu-i așa. În primul rând, amendă că m-ai mințit și nu respecți legea dată în prealabil. Începi să te smiorcăi că ai încercat să te angajezi, dar nu te ia nimeni că n-ai experiență sau gen. Dau două telefoane, ești angajat. Mâine te prezinți la REBU la 9 dimineața, că atunci îți începe tura. Începi să faci pe nebunul că tu nu ești gunoier și e sub demnitatea ta. Amendă că mă scoți din sărite și două scatoalce, ca să taci dracu’ din gură. Și, dacă mâine nu ești la 9 la REBU, vin iar după tine, de data asta, și cu doi malaci fără creier care te pot convinge, într-un fel sau altul, că legea e lege și tu, un cârnat figurant, nu ești mai presus de ea. Și, dacă nici după asta, nu te prezinți la REBU, o ținem tot așa până te prinzi că efectiv nu ai alternative și vii la muncă. Sau până încep să te doară oasele, dacă chiar nu ai fost binecuvântat cu darul deducției.
În al doilea rând, anumite chestii legate de libertatea de exprimare trebuie controlate. Nu zic să ne întoarcem în comunism, dar un pic de decență în comportamentul în spații publice mi se pare imperios necesară. Am să dau un exemplu, diferit de clasicul scenariu cu cocalarul îmrbăcat în roz în tramvai. Admitem că nu e Halloween și, totuși, tu insiști să ieși pe stradă într-o rochie lungă și neagră, bocanci până la genunchi, cu ținte, jumătate din față acoperită de machiaj negru și brățări de piele pe mâini, ce se întind până la la cot. Pe lângă aspectul de vrăjitoare sau fantezie sexuală eșuată, mai ai și atitudinea aia clasică gotherilor aroganți care șed într-un loc bând bere la PET și fumând Lucky Strike roșu, din principiu, nu că le place, și se uită cu dispreț spre trecătorii care fumează țigări slabe, cu filtrul alb, poartă blugi și cămașă sau stau la terasă și beau whisky. Și lăsând toate astea la o parte, ceea ce faci tu greșit este că vociferezi. Practic, ce încerc să zic este următorul lucru: mă doare-n cur cum te-mbraci, mă doare-n cur ce atitudine ai și ce gândești. Dacă mă deranjezi pe mine sau pe alții prin tonul glasului tău sau cele spuse, amendă și, la a doua abatere, bătaie zdravănă că, până la urmă, și omul e un animal ce poate fi dresat.
În al treilea și ultimul rând (cel puțin în acest post), românul trebuie învățat să păstreze curățenia. Orice s-ar spune, avem o țară foarte frumoasă. Din punct de vedere geografic, am fi ipocriți să ne plângem cu privire la ce ne-a lăsat natura. Și, pe lângă curățenia în natură, bineînțeles, trebuie controlată curățenia în mediile urbane și rurale. Coșuri de gunoi răsfirate strategic, să zicem, unul pe o rază de 20 de metri, cu o scrumieră alături. Că nu se aruncă chiștoacele aprinse unde se aruncă ambalajele de croissante. Cum te-am văzut că ți-ai scuipat guma de mestecat pe jos, amendă. Mâine ai aruncat pachetul de țigări pe jos, amendă. În câteva zile, când descoperi că ți s-a dus juma’ de salariu pe amenzi, o să te cumințești.
Ca o completare, menționez că pentru implementarea acestor măsuri nu este necesară decât voința și un control amănunțit cu privire la amenzile despre care am tot vorbit în rândurile precedente. Iar dacă se descoperă că amenzile nu au fost plătite, cum zice Uzzi, ”venim la tine-acasă”. Luăm ceva ce considerăm că echivalează cu valoarea amenzii, să zicem, televizorul, și aia e. Pe următoarea ai să o plătești. Ah, și mai e nevoie de cunoștințe despre anatomia umană, că nu-i OK să-l bagi în spital pe ăla care și-a aruncat chiștocul pe jos în stația de troleu, dar să-l faci să nu-și mai simtă pulpa dreaptă vreo 5 ore i-ar putea fi învățătură de minte.
Cam astea ar fi, zic eu, principalele soluții care ar rezolva peste jumătate din problemele românilor. Dacă muncești, ești civilizat față de alții și față de mediul înconjurător, deja ai mai puțin timp și mai mult bun simț. Astfel, încetul cu încetul, celelalte probleme și-ar găsi rezolvarea de la sine. Și aici vorbesc de incultură, cheltuieli nesăbuite sau atitudinea de plângăcios. Teoria după care se ghidează cele mai de sus e foarte simplă. Nu-mi amintesc exact de unde e, dar sună cam așa: ”Nu știi, te învățăm. Nu poți, te ajutăm. Nu vrei, te obligăm.”.
Până la următoarea transmisie, din buncărul propriilor mele gânduri, totodată constructive și dăunătoare, al vostru, The Role Model.
Palme Intelectuale 