Asaltul

Blogosfera e plină de tot felul de oameni care au ceva de spus. Între care și noi, acești doi umili dătători cu părerea, ceva mai răsăriți decât majoritatea, ce e drept e drept. Când vizitează pădurea, dacă ansamblul nu e de Doamne-ajută, turistul ține minte copacii mai răsăriți. Palme Intelectuale e unul din acei copaci. Că pădurea asta din care facem parte e plină de uscăciuni.

O să zică lumea că sunt hater, că îmi permit tot felul de mizerii, ca la mine-acasă, pe Evident, tot Rolemodelism. Adevărul e că lucrurilor trebuie spus pe nume. E o diferență crucială între ce scriem noi aici și ce scriu blog-urile care dau sfaturi de agățat. Sau care prezintă ultimele melodii de la radio (în ”exclusivitate”, cu link-ul de rigoare leaked pe youtube). Sau vlog-urile cu tentă de ”cei șapte ani de-acasă”, dar cu vloggeri pe care se citește teama și nesiguranța.

Ce facem noi aici se vrea a fi un fel de deschidere a ochiului interior. Forțată, dacă situația o cere. Sunt sigur că un cric poate merge lejer și cu pleoape spirituale, nu doar cu asfalt și mașină. Dar deviez iar ca acceleratul. Ce fac alții e trafic, view-uri, recunoaștere și, unii bani. Ce facem noi e educație, aia de bun-simț, nu ce ne bagă-n cap școlile, liceele și facultățile. Ce facem noi aici e dezvoltare interioară, apel la ambiție, la dorință, la urmarea chemării pasiunii și viselor. Ce fac alții e platonic.

Am fost răutăcios? Cum altfel să fiu? Când agarici precum Cabral domină topurile view-urilor pe blog, știind că scrie 3 paragrafe despre (în mare parte) nimic? Și asta doar pentru că e celebru și casnice cu viața sexuală în pom se umezesc citindu-l și imaginându-și că a scris cu pula. Sau, mai rău, când două fetișcane cu pretenții de jurnaliste psiholoage prezintă băieților metode sigure de agățat, în mii de cuvinte care, disecate, nu reprezintă nimic altceva decât învârtit în jurul cozii pentru a spune lucruri pe care orice mascul cu IQ-ul mai mare decât vârsta ar trebui să știe.

Mi-a venit ideea acestui articol atât de răutăcios ascultând, ca de obicei, băieții de la Facem. E veche, o știu de mult, dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea fi aplicabilă și blogoseferei:

Nu ar fi drăguță o imagine din asta post-apocaliptică? Soldați care și-au dedicat viața, timpul și energia pasiunilor lor artistice curățând lumea de cei ce-au pângărit-o? Smiley și Moga arși pe rug, Cabral înecat în acid sulfuric și atâția alți penali ce au impresia că scriu, cântă, joacă, pictează, în esență, CREEAZĂ, puși la punct și pedepsiți pentru cum au terfelit arta.

Ziceam mai sus de pădurile cu uscăciuni. Arta a devenit plină de uscăciuni, dacă-dacă mai găsești ceva de Doamne-ajută. Și (da, știu, ați mai auzit-o de nenumărate ori), dar uscăciunile sunt cele promovate. Publicul, ușor maleabil, pentru că e ușor și în greutatea cutiei craniene, îghite tot ce i se servește. Unora le-aș zice să-mi înghită mie copiii. Dar alți copii mai pot fi salvați, așa că îmi fac propria armată. Teo mă susține, știu asta. Și el se uită în jur și scrâșnește din dinți.

Nu o să ne dedicăm viața luptei cu mizeriile care ne înconjoară, ci o să ne vedem de treburile noastre, o viață avem și trebuie să facem lucruri importante în ea, altfel ne-am retrage la FarmVille pentru eternitate. Nu vreau să mai dau spoiler-e, dar ieri s-a consumat primul pas către sentința lor. Sper să reușim. Amândoi sau câți om fi.

Pișatul de YOLO și alte căcaturi motivaționale

Salutări, băieți și fete! Tocmai ce-am share-uit pe facebook articolul meu de pe Studentabil de azi. Foarte pe scurt, am îndemnat la schimbare, la mișcare, la ideea de a face ceva util pentru tine în puținul timp liber pe care-l ai la dispoziție. Asta în detrimentul rage-urilor de Criminal Case, FarmVille și ce alte căcaturi de jocuri mai sunt pe facebook sau a lâncezi în fața laptop-ului sau (mai rău!) televizorului sub pretextul că ”te relaxezi”.

Eh, cam tot despre asta voi vorbi și aici, doar că ceva mai liber și mai în stilul meu. Dar voi porni discuția de la mizeria de YOLO, care mi-a înveninat existența, de când am aflat de ea. Să ne amuzăm puțin:

căcat de YOLO

Nici nu m-am obosit să o editez, să scot numele site-ului de pe care am luat-o.

Așa, gata, am râs? Mă scot din minți imbecilii care iau de bună bășina asta cu YOLO în sensul ăla cretin: ”O să ies în oraș și o să mă îmbăt ca un măgar albanez, după care o să mă fut neprotejat cu prima strâmbă și o să mă mir că am luat SIDA sifilitică.” Ce, nu există SIDA sifilitică? Ar trebui să se inventeze, pentru mucoșii care ”trăiesc doar o dată”.

Acum, hai să vedem care-i cu adevărat treaba cu YOLO. Rolul acestei expresii sau acestui concept este cel de a-ți atrage atenția că arzi gazul. Că fuți muște. Că freci pula. Că stai degeaba. Că nu produci nimic în afară de dioxid de carbon și mătreață. Că timpul trece și, din păcate, tu stai pe loc. Ideea e să înțelegi că o viață ai la dispoziție să faci chestii tari și atât. Și ar fi bine să te pui dracului pe treabă și să lași no-liferii să planteze morcovi pe facebook. Măcar de-ai face o fermă reală, nu ”coins” și ”achievement”-uri.

Hai să punem problema altfel. Ai o viață cu care ești mulțumit. Nu te consideri fericit, dar nici nu te dezamăgește situația ta. Cea mai bună idee pe care o ai e să te privești în oglindă, să îți zici ”YOLO” și să te apuci de cocaină? De ce nu ți-a trecut prin cap să te apuci să înveți o limbă străină în timpul în care te bubui la petreceri minimal? Sau să îți cultivi pasiunea, oricare ar fi (scris, desenat, skateboarding), în loc să te chinui să te ferești de-ai tăi când ești spart?

Să mai zic câte ceva și de mizeriile motivaționale din poze de căcat cu j de mii de share-uri de pe facebook? ”Poți să faci orice vrei”, ”Ești cine vrei tu să fii” sau ”Dorește-ți lucruri bune pentru a ți se întâmpla”? Serios? Ce retard spasmotic să fii să stai cu bale pe tricou în fața laptop-ului, scărpinându-te la ouă, să vezi o poză în care scrie vreuna din mizeriile de mai sus, să-ți zici ”Mhm”, să dai like și să aștepți să îți pice o blondă cu gura deschisă din cer, fixându-se ca o lipitoare de pula ta mizeră și erectă?

Mișto e că pozele astea sunt în topul celor mai share-uite poze de pe facebook, după alea cu câini ce se vor adoptați, pisicuțe în poziții amuzante și copii arși. Deci oamenii în loc să facă dracului ceva în privința dorințelor și ambițiilor lor, pierd timpul pe facebook dând share și like la poze care sugerează să facă dracului ceva în privința dorințelor și ambițiilor lor. Deștept. Nu uitați să ieșiți în club după asta și să vă dați check-in pe facebook cu status-ul ”YOLO”.

Sper că ați luat ce era mai deștept din cele de mai sus și vă apucați de treabă. Vă așteaptă liste imaginare, dorințe înfrânate, pasiuni insuficient exploatate și fericire nebănuită la capăt de drum.

adevăratul YOLO

Sunt oameni și oameni

După ce ne-am dezvoltat un pic în ultimul articol, tura asta am reușit să pregătesc un rage de mișto-uri de ultimă speță despre oameni pe care îi detest… din părți. Poate data viitoare. Am pentru voi altceva de data asta. Am făcut teasing pe Evident, tot Rolemodelism la articolul ăsta acum două zile, frumos e să mă țin de cuvânt, nu? Să purcedem, dar.

Să menționăm că acum două seri mă gândeam să mă leg de un singur tip de oameni și o singură caracterstică ce m-a impresionat profund pozitiv, cum nu mi s-a mai întâmplat de mult. Rareori trezesc în mine oameni sentimente pozitive, de obicei reușesc să-mi trezească instinctul sălbatic (dacă aș fi un leu domestic, adică. Sunt sigur că v-ați prins la ce mă refer). Ei, de data asta s-a întâmplat și chiar m-am bucurat, în sinea mea, că nu sunt așa putred cum mă consider. Azi am mai asistat la o scenă care m-a făcut să pornesc rotițele imaginației înspre conceperea unui film cu final fericit, în care eu îi calc pe mâini și pe picioare cu motostivuitorul pe băjeții pe care i-am văzut. Menționez că în filmul respectiv îi priveam în ochi și rânjeam. Mi-am mai amintit o scenă de sâmbăta trecută și gata! Am schimbat în 10 minute structura unui articol despre oameni de calitate. Sunt putred, m-am liniștit.

Mergeam spre oficiul poștal din Pantelimon să ridic un colet sâmbătă (naivul de mine, aveam să aflu că acest oficiu poștal particular e închis sâmbăta). Tramvaiul 16, pe la Delfinului. Cu o stație înainte să cobor urcă un individ în tricou cu pielea de pe mâini plină de cute și cicatrici. Abia se închid ușile și bineînțeles că se dezbracă de tricou să ne arate cum l-a remodelat incendiul pe care-l supraviețuise (cum am presupus eu, ignorându-i povestea tragică pe care a început să o turuie, ce avea ca scop să ne ușureze de bani). Omul era, într-adevăr, diform, dacă a trăit, cu adevărat, un accident tragic, sincer, mi-ar părea rău de el. Ce m-a enervat la el era legat de atitudine. O doamnă l-a rugat să-și pună tricoul pe el pentru că sperie copiii și nu-i face nici lui bine să stea dezbrăcat în început de februarie în tramvai. El s-a oripilat și a întrebat-o ce ar trebui să facă, ”nu vedeți cum arăt?”. Atunci, flacăra a mocnit în mine, dar nu m-am exteriorizat. Am vrut să-l întreb de ce nu ia în considerare să se ducă la muncă. Avea ambele mâini funcționale, picioarele de asemenea, gura părea că merge, sunt o groază de locuri de muncă ce nu presupun să te afișezi unui public în blugi pentru a-i vinde (nu ar fi avut mare succes ca model, asta e sigur). Mi-am amintit de un individ de care-mi povestise un prieten de-al meu, care, în lipsa unui picior muncește într-un birou de multinațională și câștigă decent pentru vârsta lui. El nu s-a gândit să cerșească în tramvai.

Azi am ieșit să fumez o țigară până venea comanda la KFC (vai, cât de greu se mișcă ăștia de la Eminescu!). În 30 de secunde apare un băiat poate ceva mai în vârstă ca mine, urât de zici că l-a desenat mă-sa pe LSD cu stânga. Ghinionul lui, ce să zic. Se apucă să dea cu mopul pe rampa aia minusculă de marmură sau ce Cristos pe tricicletă o fi. În alte 30 de secunde ies și doi malaci de la ISG Security (jur că nu am văzut niciodată o asemănare mai mare între un porc și un om, ceea ce e ironic, având în vedere că lucrează la KFC) dinăuntru și se apucă să-l ia la mișto. Dar mișto crunt. ”L-am văzut ieri la televizor pe frati-tu. Klitschco ăla, rusnacul. Căpățânos și urât, așa, ca tine.”. ”Ce vreți, mă, voi n-aveți treabă?” se rățoiește ăsta micu’, ștergând în continuare, cu sârg. ”Hai, ia vezi cum îmi aduci și mie niște șervețele că-ți iau steagul în pulă” (și eu am înjurături dubioase, dar p-asta n-am înțeles-o), zice porcul celălalt. Se mai iau un pic de el și pornesc spre intersecție, în timp ce ăsta intră înăuntru. ”Ia uite-i p-ăia ce s-au blindat, hai încolo” zice iar primul, referindu-se la o țigancă care vindea nuș ce căcaturi pe o masă de plastic, probabil ilegal. Nu le-am zis nici ăstora ce mă gândeam și anume să-i întreb cât câștigă pe lună. Aveam speech-ul pregătit: ”Văd că nu e nevoie să fii nici estetic și nu-ți trebuie nici prea multă școală și mi se pare că e și distractiv. Te iei de oameni fără motiv și grohăi a râs. Adică, sincer, nu m-aș fi obosit să-mi rup capul într-o facultate și prin multinaționale, dacă știam că poți câștiga comparabil dacă ești un porc cu darul vorbirii și o operație estetică la rât care nu face altceva decât să-și mute hoitul dintr-o parte în alta și să pară șmecher”. Sper din inimă să aibă restanțe la întreținere și să-i dea afară din bloc săptămâna asta, cu tot cu familie și copii și să-i ningă și să-i înjunghie nevestele în timp ce le zic ”nu mai ești așa șmecher ca la KFC acum, nu?”. Menționez că rânjeam în timp ce am scris asta.

Am cam deviat de la articolul original, nu? Hai să vă spun ce bine m-am simțit joi. Am întâlnit doi oameni pe care îi consider acum fascinanți și demni de respect dintr-un motiv extrem de relevant, din punctul meu de vedere. Știu să capteze atenția. Au venit într-un grupuleț în care nu știau pe aproape nimeni în afara celor care i-au adus la ieșirea respectivă și au reușit, cumva, să răpească interesul tuturor prin modul în care vorbeau și experiențele de viață pe care le împărtășeau. A fost incredibil. Am privit fascinat 10 minute cum oamenii ăștia pot conduce o conversație cu niște străini, spunând lucruri cu adevărat interesante, cu un fler ieșit din comun și o naturalețe admirabilă. Iar cel mai important lucru nu e ăsta. Unul din ei i-a programat celuilalt un interviu în aceeași seară, în numai câteva telefoane. Pentru că și Hitler a reușit să capteze atenția celui care-l ascultau, la vremea lui. Doar că ăla a ucis și a incendiat, pe când ăștia doi au dat dovadă de omenie și bunătate gratuită.

Observați cum aspectul pozitiv observat în ultima săptămână la oameni e descris în mai puține rânduri decât cele două negative? Words are very unnecessary. Ideea e că poți fi de treabă, omenos, bun la suflet, cum vrei să-i spui și lumea să te ignore, să nu prezinți atât interes pentru unii (chiar și la fel de omenoși ca tine). Răul primează, nesimțirea se vede și mizeria e promovată. Societatea noastră e putredă, mai putredă ca mine de 100 de ori, iar cei care ar merita mai mult se bălăcăresc în mediocritate, poate frustrați, poate modești și optimiști, dar cei pentru care scaunul electric ar fi o mângâiere comparativ cu ce le-aș face eu conduc liniștiți în bucățica lor, fac bani, mai mulți sau mai puțini, legal sau nu, și nimeni nu le arată cum se simt alții când își arată ei colții. Dar știi cum e, degeaba țip eu dacă alții tac. Și, eventual, o să răgușesc.

Fiecare e liber să tragă orice altă concluzie dorește din ce am expus mai sus.

Starurile din Pipera

Ieșeam de la muncă acum vreo 3 ore. Ca după orice zi de muncă, îmi târam pașii cu veselie spre casă, unde mă aștepta relaxarea mea blondă și cu spume, cea de toate serile. Pălăvrăgeam eu cu colegii de drum și, cum ne apropiam de stația de metrou, aud în depărtare larmă. Oameni chiuind, aplaudând și ovaționând. Pe măsură ce mă apropiam, conștientizam că urletele veneau din interiorul stației de metrou. Ce să fie oare? Se dau cartele de 10 călătorii moca? Fac doi sex în văzul lumii? L-au prins pe Justin Bieber și îl crestează live?

Cum intru eu, așa, la Pipera, văd oameni strânși în jurul scărilor aplaudând și urlând, cu pancarde în mână. La fel și jos. ”Ești un star”, ”Te iubim”, ”Ne place de tine” și alte bălării din astea. Ce sloboz? Merge Guță cu metroul? Gigi Becali? Simona Senzual goală și cu un vibrator pornit (și nu în mână)?

Nu. Când mă uit mai bine, mă prind. Oamenii ăștia aplaudau corporatiștii. O mișcare socială din aia de două parale ca ”Free hugs” și alte mizerii din astea pe sistemul ”YOLO”, ghidul tuturor poponarilor la viață din lume. Trec printre ei neatins că mă grăbesc să prind metroul, am chestii mai interesante de făcut acasă decât să trăiesc clipa. Am de scris pe blog.

Bine, puteam să vă pun un filmuleț cu treaba asta, dar mi s-au părut amuzante exemplele de mai sus și de-aia am făcut introducerea asta. Dar hai să pun și filmulețul, să fie treaba treabă, poate nu-s așa priceput la descrieri.

Gata, l-ați văzut? Nu e o aberație?

Să fiu sincer, când am ajuns acasă, m-am gândit un pic la asta. De fapt, chiar mai mult. Da, e o poponărie, da, mi se par penibili ăștia care chiar pun botul la așa ceva și trăiesc pentru mișcările astea sociale neplătite, care trăiesc pe banii părinților, dar care, astfel, devin oameni mai buni. Și, totuși, parcă mai e ceva…

Trebuie să fii ipocrit să zici că nu te ating chiar deloc bălăriile astea. Undeva, în adâncul sufletului tău, un copil de care uitasei că există a zâmbit când a trecut prin fața fagoților ăstora, care-l ovaționau. Indiferent ce le-ai zis celor cu care erai atunci. Și e și normal să fie așa. Ieși de la muncă, după 9 ore obositoare, fie că ai dat telefoane, fie mail-uri, fie că ai plimbat hârtii de colo-colo. Indiferent ce faci, te stresezi câștigându-ți pâinea. Sunt prea puțini cei care fac plătiți ce le place cel mai mult, așa că trebuie să ne raportăm tot timpul la gloată, nu la fericitele excepții. Să luăm exemplul meu. I-am ignorat ca să ajung acasă să fac ce-mi place. Gratis. Obosit și după muncă, unde-mi câștig banii necesari să-mi satisfacă viciile care mă aduc tot aici. Al dracului cerc vicios, nu?

O adunătură de low-liferi din ăștia, care au avut ei o idee despre cum să facă lumea un loc mai bun, pot să facă diferența între o seară obișnuită de muncă și una simpatică. Pentru că, dacă te duce capul suficient de mult, vei vedea că ce voiau ei să spună e că există viață și după cele 9 ore de la birou. Și că, nu pentru ei, dar pentru cineva sau câțiva, tu ești un om foarte important. Oricât de depresiv ești și oricât te desconsideri.

Ca să nu părăsesc, totuși, articolul într-o notă demnă de al șaptelea film din Twilight, frumos gest, băieți, oricine ați fi! Data viitoare dați și cartele de 10 călătorii gratis, prind bine. Mai bine 5 zile de muncă de transport gratis decât o seară zâmbitoare.

Sau nu?…

Tradiția bimilenară a Bisericii Ortodoxe să mă sugă

Acum câteva seri, într-un mare stil, Oreste s-a pișat pe purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române la emisiunea lui Brancu de pe Antena 2. Vă recomand călduros să accesați link-ul cu încredere și să vedeți cum reușește un personaj atât de antipatic ca Oreste (că e antipatic, orice ați zice voi) să inducă în blocaj mental un personaj atât de important în relația Patriarhiei Române cu creștinismul ortodox român. Dacă nu vă face să rânjiți satisfăcuți tonul încurcat al popei, măcar o să vă amuze întrebările lui Oreste, atât de bine plasate.

N-are sens să stau să disec toată conversația în paișpe, ci am să atac, pornind de la rage-ul lui Oreste și un post mai vechi de-al meu, cu toată ființa această instituție statală atât de scârboasă, al cărei unic scop la apariție a fost să subjuge individul și să împiedice instaurarea anarhiei într-o lume încă insuficient controlată de legislații.

Tradiția bimilenară a Bisericii Ortodoxe este o mare labă și o mare frecție și a fost din totdeauna, deși mizeriile pe care le-a promovat s-au tot schimbat la câteva sute de ani. Nu sunt eu un mare creștin și nici măcar nu mai cred în Dumnezeu, dar câteva din argumentele lui Oreste au fost cu adevărat justificate într-o conversație între doi oameni, teoretic, credincioși.

”Mai degrabă intră camila (o funie foarte groasă, nu confundați cu copitatele cocoșate) prin urechile acului decât bogații în Rai” zice Oreste, aluzie, probabil, la preotul care și-a cumpărat un Maseratti din banii câștigați de pe urma farmaciei pe care o deține. Lăsând la o parte acest caz extrem (admitem că nu sunt mulți popi care sparg 200.000 euro pe mașini de lux în România), este știut, totuși faptul că preoții noștri nu stau rău cu banii. Am făcut un calcul simplu acum câțiva ani. Pe 5 minute (maxim) de behăit la o pomană, popa a luat 30 de lei. Știu că s-a mai dus la încă o pomană imediat după, deci 60 de lei dintr-un foc pe un sfert de oră de citit niște abjecții. Pentru sfințirea apartamentului, care durează undeva la 2-3 minute, popa ia 10 lei. Dintr-o scară de bloc cu 10 etaje, admitem că deschid ușa 20 de apartamente. 200 de lei într-o oră. I rest my case.

Mânăstirea Mântuirii Neamului va costa 400 de milioane de euro. Din banii publici. Pentru că 87% din români sunt creștin ortodocși. Cum rămâne cu cei 13% care nu sunt? Eu, de exemplu, ca un ateu convins ce sunt, sunt ceva mai preocupat de cele lumești decât de cele sfinte și mi-ar plăcea mai mult ca partea mea din acei 400 de milioane de euro să fie reinvestită către ceva palpabil pentru mine. Câți suntem, 23 de milioane? Deci partea mea ar fi cam 17 euro. Ei, de banii ăștia aș prefera ca Statul să plătească la negru un hingher să culeagă doi câini vagabonzi aleatoriu aleși din preajma blocului în care stă maică-mea. La care merg o dată pe săptămână. Deci sunt pasibil să mă întâlnesc cu acești 2 câini de două ori pe săptămână, maxim. În funcție de preocupările patrupezilor, sunt șanse să nu mă întâlnesc cu ei mai des de o dată la 2 luni. Tot prefer cheltuirea acelor 17 euro cu care contribui la Mânăstirea Mântuirii Neamului pe treaba asta decât pe 1 milimetru pătrat de aur de pe cupola lăcașului sfânt.

Ca o paranteză, m-am gândit odată cum ar fi să ataci cu niște cocktail-uri molotov mizeria asta la câteva zile după ce a fost construită și s-o arzi din temelii. Și apoi să pui o pancardă pe care să scrie: ”400 de milioane de euro au ars aici cum arde dragostea voastră pentru Dumnezeu.”. Nu știu, mi se pare foarte amuzantă ipoteza asta. Bine, m-aș gândi și mai mult la acei doi câini vagabonzi care sunt încă liberi atunci, dar măcar știu că cineva v-a futut în bot cu mall-ul vostru ortodox.

În sfârșit, o fază foarte tare mi s-a părut cu călugărul Tadei, despre care fagotul de la Parohie n-avea habar. Ca un miserupist total despre Biserică și papagali burtoși care se îmbogățesc din nimic, rezonam cu el, dar am căutat pe google din curiozitate. Aparent, a fost unul din cei mai respectați duhovnici ai istoriei bisericești recente din Serbia. Pentru cineva care se laudă că știe atât de multe despre cele sfinte, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, nu prea și-a făcut temele. Cu alte cuvinte, e un bou cu diplomă, preocpuat mult mai mult să arătăm Europei cât de creștini suntem, decât să știe ceva realmente relevant pentru habotnicii care vin să-i sufle-n pulă.

În fine. Cam ăsta e rage-ul de azi (v-am zis că trag pe pulă ceva de data asta), vă las să vă mai gândiți puțin la ce e cu adevărat relevant pe lumea asta. Ca ateu, v-aș recomanda să renunțați la credință, dar respect alegerile și, ca fost creștin, pot să vă confirm că poate fi de foarte mare folos. Dar să fim un pic raționali. Dacă-l iubiți pe Dumnezeu și-i urmați Cuvântul, felicitări, nu am să condamn niciodată pe nimeni pentru asta. Dar nu mai suflați popi în pulă, nu acceptați să zboare aproape jumate de miliard de euro (în PULA mea!!!) pe o mizerie de care nu avem nevoie, nu le mai dați bani pentru orice 2 minute de slobozit cu apă pe pereți sau behăit ceva în cinstea mortului și nu mai promovați japca bisericească. Rolul lor, cum a zis și Oreste este să ne boteze gratis, să ne cunune gratis și să ne înmormânteze gratis. Ori plătesc taxe și impozite pentru ce primesc, ori trăiesc din salariu de bugetari (ceea ce sunt, având în vedere că Biserica este o instituție ce ține de Stat).

Gândiți-vă puțin. Dacă Dumnezeu există și voi îl iubiți și trăiți în Legea lui și-i respectați Cuvântul, veți ajunge în Rai, alături de El. N-aveți nevoie de falși emisari de-ai Lui pentru asta. Rugați-vă la El și spuneți-i Lui păcatele. Respectați dorința răposatului și incinerați-l sau aruncați-l în mare, dacă asta a vrut. Nu vă lăsați jecmăniți de cineva care nu face decât să vă stropească pereții pentru 10 lei și nu aveți nevoie de un burtos care să spună un discurs standard pentru oricine înmormântează. Nu-I faceți cinste lui Dumnezeu așa, ci vă lăsați trași pe sfoară. Dacă aveți credință, sunt sigur că e suficient. Ei și-au făcut treaba până acum câteva secole, când opreau oamenii să se omoare între ei, de teama Judecății de Apoi. Acum există legi. Biserica nu mai e necesară.

Din nou despre ce e-n mintea românului

Pentru că a început un nou an și nu e un eveniment ieșit din comun, așa cum scria Teo în post-ul precedent, m-am gândit ca primul meu articol pe 2013 să nu fie atent ales și bazat pe sugestii de cum să fim oameni mai buni, wishlist-uri și alte bălării. Aveam vreo două draft-uri mentale bazate pe mișto nesimțit de sub-clase de oameni. Altădată. Discuția cu colegii de muncă de azi de la țigară a fost mult mai interesantă. Dar să nu ne grăbim.

O să aveți nevoie de câteva articole de la începuturile Palmelor, ca să vă dați seama la ce m-am gândit când a început discuția cu pricina: ăsta, ăsta, ăsta și ăsta. Așa, acum, cu research-ul făcut, să vedem despre ce e vorba cu adevărat.

O colegă susținea că nu suntem bine văzuți în afara granițelor. Nimic nou pentru mai toată lumea. Interesant e că nu se simțea comfortabil cu faptul că este etichetată din cauza unor incidente izolate generate în trecut de români sau unii care se dădeau români (nu e nevoie să le zic pe nume, știți la cine mă refer). Just, m-am gândit, dar aveam argumentul pregătit și pentru asta: oare noi nu facem la fel în țara noastră? Pornim de la premisa că poporul cutare nu știe decât să vândă în Dragonul Roșu, poporul nu știu care cere nejustificat introducerea limbii lor în țara noastră sau alt popor nu știe decât să fure, să cerșească sau să asculte manele. Ori, la fel cum, în cazul ei, ea nu făcea parte din eticheta văzută de italieni, poate nici în țara noastră, toți reprezentanții popoarelor mai sus amintite nu se încadrează neapărat în standardele cu care i-am etichetat noi. Poate unul e student la Medicină cu 10 pe linie, altul predă într-o facultate importantă sau altul e un broker de succes.

Mi-am dat seama cât de ipocriți sunt românii (de mine știam deja). Nu o acuz pe colega mea, Doamne ferește, ci vorbesc la general (pentru că, nu-i așa?, asta facem toți). Cât tupeu să ai să țipi sus și tare că ”Dom’ne, nu e corect, eu nu am venit să fur sau să mănânc lebede, de ce mă cauți și-n cur după arme albe?” atâta vreme cât cu prietenii la bere ești la modul ”Să-mi bag pula, așa m-am săturat de ăștia, oriunde-i văd mă aștept să-mi bage niște ghete de fotbal Adibas sub nas și să-ncerce să mi le vândă.”. Chiar nu poți cere să fii tratat corect când nici tu nu tratezi corect.

Asta ar fi problema de moralitate, bun, din care degenerează o altă treabă pe care a mai tratat-o Teo prin multe post-uri de-ale lui (nu mai detaliez, folosiți cu încredere funcția ”caută”, nu vă dor mânuțele), și anume că românul are impresia că totul i se cuvine. Îl enervează să trateze minoritățile în regim special, dar când e el o minoritate, țipă să-l audă și Papa, dacă se poate. Eu cred că la baza acestor manifestări stă tot incultura, pentru că orice om cu capul pe umeri poate să spună calm:

”Frate, ăia să-nvețe limba noastră, că de-aia-s la noi în țară și nu la ei. Nu e treaba noastră să-i ținem în puf. Apoi, e de datoria noastră să-i tratăm ca pe orice alt român, care știe limba și are niște competențe într-un domeniu. Poate fi lejer angajat oridunde. Ăia să-și legalizeze afacerile și să vândă ce vor ei, civilizat, atâta vreme cât există documente legale care să ateste veridicitatea articolelor. Și să-nvețe limba. Ăia să se ducă la școală și să-și vadă de educație și dezvoltare și să își desfășoare activitățile în legalitate. Și să-nvețe un pic de bune maniere. Nimeni nu ar trebui să zică nimic nimănui, atâta vreme cât în statul ăsta, ideea de bază e că suntem toți egali. În sfârșit, când merg în Italia, vreau să fiu tratat egal, ca orice italian și e de datoria mea să pot comunica cu ei, nu a lor să mă înțeleagă, deci să învăț în morții mei măcar engleza.”

Dar e prea complicat și pare ușor incorect. Cum adică, nu pot discrimina după aspect? Nu pot isca bătăi în baruri că ăla e de nu știu ce religie? Nu pot să mă scandalizez că fiică-mea se vede cu cineva de pe alt continent care studiază la noi? Nu pot să nu-l angajez pe ăsta că are un nume de căcat?

Într-o lume ideală, cultă și corectă, nu, nu poți. Dar noi trăim altundeva, deci articolul ăsta a fost inutil. Post-ul următor promit că fac mișto de cineva. Până atunci, luați-vă ochelarii de soare, mergem în Infernul lui Teo, pentru partea a II-a.

Apocalipsa după maiași. Cei patru cavaleri ai Apocalipsei

Pentru că sfârșitul e aproape, dragii mei, revin cu a doua parte din trilogia Apocalipsei după maiași. Nu pentru că am avea ce face în privința ei, dar e bine să știm la ce să ne așteptăm. Prin urmare, haideți să nu ne pierdem în introduceri lungi, pentru că sunt sigur că suspansul vă omoară (see what I did there?).

Adele este cavalerul Ipocriziei. Ea este deja printre noi, deghizată într-o artistă muzicală, nejustificat de grasă pentru cât de romantice sunt versurile ei. Călare pe un cașalot zburător (e o provocare să susții o astfel de fiară), ea se va plimba deasupra lumii, plângându-și dragostea neîmpărtășită și urlându-și durerea sufletească generată de povestea ei de iubire eșuată. Casele oamenilor vor fi măturate de apele sărate slobozite de Adele, gospodării vor pieri sub greutatea lacrimilor ei, iar animalele dosmetice și agoniselile de-o viață ale tuturor vor dispărea în valurile dureroase ale cavalerului Ipocriziei. Cât despre timpanele celor care-i vor asculta cântecul, se vor topi în urechile bieților damnați care vor suferi de răzbunarea lui Adele.

Puțini oameni (cei 10% despre care am mai vorbit) s-au prins de amenințarea pe care o reprezintă Adele. Nu a putut fi oprită. A slăbit și a pozat sexy, după ce, cu câțiva ani în urmă și câteva sute de kilograme în plus, a declarat că niciodată nu va fi o divă sexy pe care să o vedem pe copertele revistelor pentru femei. De aceea, Diavolul a numit-o ”cavalerul Ipocriziei”. Bărbații care au făcut-o să se simtă nedorită, în afara olimpicilor la mâncat hamburgeri, vor fi primii luați în vizorul furiei ei.

Charlie Sheen este cavalerul Slăbiciunii. Drogat și beat, va hălădui prin lume la volanul ultimului model de Mercedes, răspândind tentații și vicii la toate colțurile de stradă. Tinere nimfomane vor bate străzile, amețite de vin roșu, în căutarea bărbaților care să le cadă în mreje. Vor răspândi sifilis și SIDA la fel cum răspândește Zăvoranca bârfe despre Pepe. Cerul va cerne constant cocaină, drogând toți oamenii până le va plesni inima de la atâta energie. De la robinet va curge numai whisky, rezervele de apă vor dispărea pe veci și cea mai slabă substanță lichidă pe care o va putea bea cineva vreodată va fi vodka orange. În locul bisericilor vor apărea cazinouri, în locul super-market-urilor – case de pariuri, iar școlile vor fi înlocuite de cluburi de poker și blackjack. Niciun om nu va putea merge pe stradă mai mult de 2-3 minute fără să cadă pradă vreuneia din tentațiile răspândite la fiecare metru.

După ce și-a ratat căsătoria, a recunoscut sus și tare câte droguri a consumat, cum trăiește pe bază de alcool și cât de mândru e că fute tot ce mișcă. Diavolul l-a ales bine și nu s-a sfiit să ni-l trimită pe cap înainte să i se proorocească venirea. A vrut să se asigure că ne va face să rânjim, invidiind stilul lui de viață și dorindu-ne să fim noi în locul său.

Cel de-al treilea cavaler al Apocalipsei, cavalerul Anticrist, este Marilyn Manson. Purtând cruci cu Mântuitorul răstignit cu capul în jos, lingându-și buzele date cu sânge de om și atingându-și lasciv hainele din piele de om, Manson va bântui Pământul în trăsura lui trasă de schelete de cai în flăcări, răcnindu-și cover-urile după piese celebre de rock și afișându-și organele genitale. Urechile celor care-l ascultă vor pieri pe loc în combustie internă, iar ochii celor care-l vor vedea vor sări din orbite. Ocazional, va urina uraniu pe câte un cetățean, topindu-i acestuia pielea, carnea, oasele și organele interne și transformându-l într-un minion goth care să-i facă sex oral în piața publică, pentru a mai orbi câteva zeci de cetățeni.

Diavolul l-a trimis pe Manson pentru a-i prooroci explicit venirea, dându-i acestuia instrucțiuni explicite de cum să devină un star rock și să facă lumea să creadă despre acesta că e un satanist anticrist. Lumea din totdeauna a crezut că acțiunile lui erau doar pentru a face show în concerte și pentru a șoca în videoclipuri, ori acesta fusese planul de la bun început. Acum, Diavolul este pregătit să vină într-o lume care a afișat deja voia lui, prin gura lui Marilyn Manson.

Ultimul cavaler al Apocalipsei a fost trimis pe Pământ, dar a fost și adus înapoi în Iad, pentru a planifica în detaliu invazia alături de Diavol și maiași. Michael Jackson, cavalerul Imoralității, se va plimba într-o mașină de înghețată, servind dulciuri minorilor, pentru a le caria dinții. Ocazional, va invita câte un băiat mai drăguț să se suie în copaci cu el, unde să le fută creierii până le ies pe gură. Își va împrăștia copiii prin lume, pentru a face toți negrii să devină albi și, având stomacul veșnic stricat, gazele lui vor topi nasurile tuturor, pentru a-i semăna întru totul. Alături de o armată de copii violați și dependenți de dulciurile lui cu spermă, se va plimba prin lume în mașina lui de înghețată, dând oamenilor de rând costume de Peter Pan și construindu-le case în copaci.

Tot ceea ce a făcut Michael Jackson este sub semnul întrebării, iar acest lucru este exact ceea ce Diavolul spera să se întâmple. Acum, în Iad, cei doi urmăresc cum terenul este pregătit pentru Apocalipsă. Cum satanismul lui Manson e contestat, Charlie Sheen susține că s-a lăsat de droguri, iar Adele a slăbit și pozează sexy.

E numai o chestiune de timp. Am să revin și cu ultimul articol, în curând, dar, până atunci, căscați ochii și urechile, pentru că maiașii au proorocit Apocalipsa știind foarte bine de turnura pe care o vor lua lucrurile.

”Și atunci vor fi răspândite ipocrizia, slăbiciunea, anticrismul și imoralitatea, și lumea va fi în genunchi. Satan se va ridica din pântecele Pământului și lumea va fi a lui. Oamenii vor vedea cum tot ceea ce au ignorat se va întoarce împotriva lor și tot ceea ce au eșuat să dovedească prin știință trebuia acceptat prin crez. Vor vedea cum răul învinge pentru că nici binele nu-i va mai putea salva de ei înșiși.”

Câteva impresii despre bastarzii mâncători

Dacă Teo a avut puterea necesară să-și folosească experiența și imaginația în crearea unui articol optimist și motivațional, încărcat de imbolduri pozitive… eu nu cred că pot. Din varii motive, dar nu sunt dispus să intru în amănunte. Dacă, prin absurd, cineva va reuși să găsească în cele de mai jos și un licăr de pozitivism, înseamnă că schimbările la care doresc să mă supun încep să se însămânțeze, ușor-ușor, în interiorul meu.

Bastarzii mâncători. Aceasta este tema post-ului meu, așa cum bine ați observat în titlu. Îi știți cu toții, nu vă ascundeți după degete. Și, coincidență sau nu, tema e în legătură directă cu temele tratate de Irina și Teo pe parcursul acestei săptămâni. Bastarzii mâncători sunt o specie superioară de oameni, care se trage din corporatiști. S-au dezvoltat încet și în tăcere și s-au infiltrat în locurile de muncă bine plătite (și chiar și în cele mai puțin bine plătite). Ei se hrănesc din visele noastre spulberate și din promovările care ni se cuvin nouă. Trăiesc, ca ciupercile, pe spinarea șefilor lor și se dezvoltă cu cât se dezvoltă acesta mai mult. Procesul e unul de mutualism, avantaje fiind de ambele părți, chit că bastardul mâncător este sau nu descoperit de către șef ca fiind bastard mâncător, și nu un simplu angajat. Dar să vedem despre ce este vorba mai în detaliu.

Când pășim pentru prima oară în aria profesională, ne angajăm cu vise și speranțe. Avem un plan. Ne gândim că acest loc de muncă este unul temporar, prost plătit, dar suficient pentru a popula CV-ul și pentru a acumula experiența profesională atât de necesară angajării în locul de muncă al viselor noastre. Trec câteva luni și ne adaptăm, ne automatizăm, ne facem treaba bine și ne gândim la un viitor roz. ”Încă jumătate de an și aplic la X (X fiind compania visurilor noastre).” ne spunem, plini de speranță, dimineața. Dar intervine o schimbare. Un drăcușor la costum ne șoptește în ureche: ”Dar de ce? Uite cât de bun ești, i-ai devansat pe mulți din cei mai vechi decât tine. Poți să te mai dezvolți aici, poți… să promovezi.”. Coincidență sau nu, în câteva săptămâni încep să umble zvonurile că unul din team-leader-i se pregătește să plece în altă companie, lăsând postul liber. Atunci te decizi să încerci să aplici.

Spre marea ta dezamăgire, cel promovat este un altul, dar despre care gândești împăcat că e mai bun decât tine, are mai multă experiență în companie, e mai în vârstă, deci merită pomovarea. Faptul că stătea la țigară cu tipa de la Resurse Umane și superiorul team-leader-ului care a plecat nu ți se pare ceva suspect. În fond, și tu ai schimbat câteva cuvinte până acum cu ei.

Problema e că obiectivul tău, acum, e să obții o promovare aici și nu să pleci, așa cum ți-ai promis, acolo unde vrei, de fapt, să lucrezi. Fără să-ți dai seama, pleci urechea la ce se șușotește pe la fumoar și admiți că, într-adevăr, există posibilitatea ca individul care e acum team-leader să fi fost promovat mai degrabă pe principii de prietenie cu cei care l-au intervievat și cu cei cărora urma să le raporteze, decât pe principii de experiență sau altele relevante postului în sine. Frustrarea mocnește în interiorul tău și drăcușorul acela nenorocit reapare pe umărul tău: ”Fagotul ăla n-are nicio treabă cu postul, dar uite cum și-a umflat CV-ul și contul, fără să o merite. Trebuie să promovezi și tu, cu prima ocazie!”.

A doua oară, însă, lucrurile se întâmplă exact la fel și, de data asta, ești ferm convins că individul promovat nu e nimic mai mult decât un parameci nenorocit care și-a croit drumul spre promovare folosindu-se de sugere de cur. Și, pe drumul spre casă, te gândești la situația ta actuală. Unde-s visele tale de când te-ai angajat? Nu ai aplicat la X, ești de mai mult de un an în haznaua asta de loc de muncă și tot ce-ai făcut a fost să cumulezi dispreț și frustrare, încercând să promovezi doar pentru a dovedi un punct de vedere. Te-ai decis să faci o schimbare. Mâine îți dai demisia și, cum ajungi acasă, aplici la X.

Plecarea e revelatoare, uitasei cât de fericit erai în afara acestui loc de muncă, neconstrâns de orar și task-uri și înconjurat de oameni pe care, de fapt, nu-i placi. Abia aștepți să sune telefonul și să începi munca la X. Problema e că telefonul nu sună și banii se împuținează. Te mai împrumuți, îți mai dă mama, dar cât s-o mai ții așa? Disperat, mai aplici la niște job-uri, telefoanele sună, te duci la interviuri și, într-un final, te angajezi la o altă firmă, cu muncă mai puțin detestabilă, salariu mai bun și într-un sediu mai curat. Cei de la X tot nu au sunat.

Și trec și aici câteva luni, ai renunța la visul angajării la X, te-ai reautomatizat, dar încerci să te convingi că e mai bine ca ultima oară. Scopul tău declarat este acum promovarea aici, deoarece te gândești că ți-e mai ușor acum și ți-ar fi util. A treia e cu noroc. Când vine momentul, însă, n-a fost să fie. Tot bastardul mâncător a luat postul.

O să grăbesc un pic firul epic de desfășurare a evenimentelor și am să mă rezum la a spune că în felul ăsta va cam arăta toată viața ta. Locuri de muncă mai bune, de fiecare dată mai bune, cu tine mai frustrat, de fiecare dată mai frustrat și în căutarea recunoașterii, de fiecare dată tot mai ambiționat de obținerea recunoașterii. Și viitorul nu mai e roz, ci negru și îl urăști la fel ca pe fiecare zi de la locul de muncă și bastarzii mâncători care l-au împânzit.

Concluzia e, însă, compusă din niște întrebări: lumea descrisă mai sus e oare cea adevărată și nu ai nicio șansă de a răzbi sau poate cei pe care-i urăști sunt chiar mai buni în ceea ce fac, cu mai multe cunoștințe și, poate, abilități ceva mai subtile de a relaționa cum trebuie cu oamenii cu care trebuie? Nu cumva toată această perspectivă a ta se trage din frustrările născute din niște circumstanțe nefavorabile ție și din refuzul tău de a te auto-analiza corect și de a-ți conștientiza propria viață? Bastarzii mâncători sunt o specie, da, dar oare știi să-i recunoști? Sau, de cele mai multe ori, etichetezi prea multe persoane cu această titulatură?

Confesiunea unui ucigaș de vise

Bună seara. Eu sunt Black Friday și am venit să îți povestesc un pic despre cum te-am subjugat eu și alte câteva rude de-ale mele și cum îți controlăm viața și visele, despre cum lumea se învârte în jurul nostru și despre cum majoritatea populației, în esență, ne venerează și simte că suntem cel mai bun lucru care li s-a întâmplat vreodată.

Sună dur, nu? Ei, bine, asta e realitatea, din fericire pentru noi și din păcate pentru tine. Partea frumoasă e că te-am adus în această situație pe tine și oamenii despre care vorbeam mai sus fără ca tu și ei să vă dați seama de asta, ferm convinși că aveți nevoie de noi. Partea și mai frumoasă e că, nici acum, după ce am dat cărțile pe față, lucrurile nu se vor schimba, pentru că asta e puterea noastră cea mai mare: manipulăm prostimea.

Ești sceptic la ce spun? Sau e o manieră prea dură de a pune problema? Hai să vedem ce reprezint eu, de fapt, poate asta o să te convingă.

Există o zi din an în care anumite magazine, fie ele fizice sau virtuale, aplică reduceri masive unor produse pe care le dețin. Atât. Asta ar trebui să însemne Black Friday. Oare?… De fapt, sunt mult mai mult de atât.

Cu trecerea timpului, ajutat de rudele mele, Marketing, Media și Modă, am devenit o sărbătoare. Un moment de răscruce în an, nu o zi din an. Am devenit un salvator, o binecuvântare și un erou care îți permite ție și lor să achiziționezați produse la un preț mai ieftin. Din acest punct de vedere, nu am nimic de obiectat. Chiar asta fac!

Dar sunt mai mult de atât. Sunt un deschizător de drumuri, sunt mesagerul schimbării. Sunt ceea ce tu nu știai că-ți doreai. Sunt tableta nouă de la Samsung, redusă cu 40%, care îți va permite să faci aceleași lucruri pe care le făceai pe laptop sau smartphone. Sunt aparatul de fotografiat Nikon profesionist, redus cu 30%, care te va ajuta să faci poze mai clare, mai artistice și mai interesante, fără ca acestea să te ajute la altceva în afara satisfacției personale. Sunt DVD-player-ul portabil, redus cu 50%, care îți va permite să vezi aceleași filme pe care le vedeai pe laptop sau la DVD-player-ul de la televizor.

Tot nu înțelegi ce zic? Ajutați de mentorul nostru și călăul vostru, Sistemul Bancar, am devenit un obiectiv, un scop. Mulțumită celei mai importante creații a călăuzei noastre, Cardul De Credit, am devenit imbatabili. Nu ai cum să ne reziști, lucrăm în echipă, te îngenunchem, te convingem că ai nevoie de noi și tu ne asculți. Te trezești la 5 dimineața, intri pe eMag și te enervezi că alții, înaintea ta, au accesat site-ul, l-au blocat și au profitat de cele mai importante reduceri. Întâmplător, exact la produsele pe care ți le doreai tu și pentru care aveai banii pregătiți sub formă de împrumut bancar.

Nu e clar ce fac? Hai să-ți zic pe limba ta: te-am convins că trebuie să cumperi aceste lucruri mai mult sau mai puțin inutile și că trebuie să faci credite la bancă, pentru aceste lucruri (dar și pentru altele) și că trebuie să-ți petreci tot restul vieții înapoiind acei bani. E un cerc vicios, nu mai poți ieși din el. Frustrat că n-ai bani, te împrumuți. Frustrat că alții au lucruri pe care poate și tu ți le dorești (și prin prisma faptului că ei le au), te mai împrumuți, dar le cumperi. Frustrat că ești în datorii, faci o refinanțare, dar până să scoți capul la suprafață, a venit Noaptea Reducerilor din Mall Băneasa. Și o iei de la capăt.

Nu te supăra că ți-am spus pe față ce ți-am făcut. Pe mine nu mă deranjează, nu ai să mă părăsești niciodată, oricum. Știi de ce? Pentru că anul viitor, voi reduce cu încă 10% un model și mai nou de tabletă de la Samsung.

Ionuț Păcătosu’

”Bună seara și bine v-am găsit, dragii mei, cineva spera că am rămas fără idei” ziceau Paraziții cândva. Nuș dacă ultima parte se aplică întru totul situației mele, dar, în mod cert, mulți sperau că am rămas fără idei de articole de tipul celui pe care am să-l scriu acum. Mi-a zis un tovarăș acum ceva timp de o aberați mare cât China. Bineînțeles, difuzată de Antena 1. La Capatos. Pe vremuri, mi se părea tare omul, dar, acum, emisiunea asta a devenit o mizerie incredibilă cu scopul, aproape declarat, de a retarda publicul. Sau, pentru cei cu neuronii de neatins, cu scopul de a se întreba cum mama dracu’ respiră oamenii care apar la acest show monden și cum crucea mă-sii nu suferă accidente casnice pe bandă rulantă cei care îl urmăresc.

Așa, acum, că am făcut introducerea, să urmărim aberația:

Gata, v-ați lămurit? Liv, îmi cer scuze, dar, sincer, SINCER, nu pot, chiar nu pot să nu scriu despre treaba asta. Fie și pentru că o să râd ca prostul în barbă în timp ce-mi aștern toate miștourile care-mi vin în minte pe tastatură. Acum, că mi-am cerut iertare public în fața fidelilor cititori că revin la articolele despre imbecili, e timpul să trecem la treabă.

Am să încep cu o mică paranteză. Am avut câteva momente intenția să tratez acest caz cu seriozitate. Aveam și primul paragraf pregătit:

Deunăzi, mi-a fost atrasă atenția asupra unui caz extrem de condamnabil, din mai multe puncte de vedere, prezentat de mass-media românească, într-o emisiune mondenă cu audiență ridicată. Ideea de bază este că un tânăr liber profesionist din mediul rural a violat o capră. Urmărind un fragment din emisiunea cu pricina, am remarcat cu dezgust cum oameni cu prestanță în televiziunea românească au coborât la un nivel inimaginabil, ironizându-l și luând în derâdere fapta nefericitului. Despre acesta din urmă am două teorii. Prima este că a fost angajat pentru a regiza această ”poveste”, cu scopul de a ului telespectatorii români, o strategie de marketing foarte dezvoltată în televiziunile americane, model pentru posturile de tipul PRO TV sau Antena 1. Caz în care vreau să strig ”Rușine Dan Voiculescu! Rușine Dan Capatos! Rușine că serviți poporului român astfel de reprezentații de cea mai joasă speță!”. A doua e că bietul băiat este labil psihic și, în loc să fie tratat, a fost luat într-o emisiune importantă pentru a fi ironizat. Caz în care vreau să strig ”Rușine Dan Voiculescu! Rușine Dan Capatos! Rușine că serviți poporului român astfel de reprezentații de cea mai joasă speță!”.

Și-atât. Mi-am dat seama că indiferent de gravitatea situației, regizată sau nu, cum se simte bietul băiat, treaba asta e mult prea amuzantă să nu o iau și eu la mișto. Scuzele mele lumii și celor care credeau că mai există un licăr de etică în sufletul meu. Atâta pot, sunt un barbar involuat și ar trebui să mi se refuze dreptul la liberă exprimare. Prin urmare, pentru cei pe care-i amuză la fel ca pe mine mizeria asta…

Admitem că există două posibile scenarii care să explice difuzarea acestui căcat. Primul este cel în care toată treaba e regizată și jumate din populația României salivează pe tricou, șocată de ceea ce vede și simțind cum le clocotește sângele în vine, fie pentru a-l tranșa pe Ionuț, fie pentru a viola și ei capra vecinului, înțelegând, în sfârșit, cât de simplu e drumul spre recunoaștere națională. Al doilea e cel în care Ionuț chiar e un imbecil cu acte și a futut o capră, probabil sătul de Palmela și tovarășa ei de mai la stânga, Manuela. Din nou, jumate din populația României bălește în barbă, uluită de ce se petrece în patria ei și are porniri nebănuite de a-l căsăpi cu furca pe bietul amorezat sau de a trece la acțiune și ei cu capra lu’ Gheorghe de peste drum.

Ca să-l citez pe Mircea Badea, ”înțelegi ce zic? Nu e minunat?”. Cum să nu fie?! Omul ăsta a violat o capră. A făcut sex cu un animal domestic dătător de lapte. Și-a băgat și și-a scos în repetate rânduri amicul de la parter în locul de unde ies iezii. Și-a apărut la televizor!

E mai mult decât minunat, e sublim! Cazul de față este dovada incontestabilă că ceea ce repet de săptămâni și luni întregi, și anume că o însemnată parte din populația țării, poate chiar majoritatea, e proastă de bubuie! Știu teoria piramidei sociale, eu o susțin și o propag, dar, nu, oamenii care s-au uitat cu interes la așa ceva și care nu au râs, ci au dezbătut cu gravitate problema la cârciuma din sat, a doua zi, sunt proști DE BUBUIE! Genul de oameni care-și bagă degetele în priză să se usuce mai repede pe cap. Genul de oameni care testează fierul de călcat cu limba, literalmente. Genul de oameni care țin topotul invers când taie lemne. Genul de oameni care sunt (aici, vă rog, atenție, citiți partea următoare apăsat și cu un ton ridicat) REALE PERICOLE PENTRU EI ÎNȘIȘI ȘI TOȚI CEI DIN JURUL LOR!

Cât despre Ionuț, Dumnezeu să-l ierte (e o expresie populară, mă rog), că toți cei care-l știu, dacă au un minim de decență, nu-l iartă. Iar, dacă n-au, fac pariu că o să investească într-o crescătorie de capre, încurajați de vitejia vedetei. Acolo să vezi ”How I met your mother”.

P.S.: A remarcat cineva ultima replică a lui Capatos referitoare la faptul că animalul a fost tăiat la 3 zile după viol? Epică.