Sunt oameni și oameni

După ce ne-am dezvoltat un pic în ultimul articol, tura asta am reușit să pregătesc un rage de mișto-uri de ultimă speță despre oameni pe care îi detest… din părți. Poate data viitoare. Am pentru voi altceva de data asta. Am făcut teasing pe Evident, tot Rolemodelism la articolul ăsta acum două zile, frumos e să mă țin de cuvânt, nu? Să purcedem, dar.

Să menționăm că acum două seri mă gândeam să mă leg de un singur tip de oameni și o singură caracterstică ce m-a impresionat profund pozitiv, cum nu mi s-a mai întâmplat de mult. Rareori trezesc în mine oameni sentimente pozitive, de obicei reușesc să-mi trezească instinctul sălbatic (dacă aș fi un leu domestic, adică. Sunt sigur că v-ați prins la ce mă refer). Ei, de data asta s-a întâmplat și chiar m-am bucurat, în sinea mea, că nu sunt așa putred cum mă consider. Azi am mai asistat la o scenă care m-a făcut să pornesc rotițele imaginației înspre conceperea unui film cu final fericit, în care eu îi calc pe mâini și pe picioare cu motostivuitorul pe băjeții pe care i-am văzut. Menționez că în filmul respectiv îi priveam în ochi și rânjeam. Mi-am mai amintit o scenă de sâmbăta trecută și gata! Am schimbat în 10 minute structura unui articol despre oameni de calitate. Sunt putred, m-am liniștit.

Mergeam spre oficiul poștal din Pantelimon să ridic un colet sâmbătă (naivul de mine, aveam să aflu că acest oficiu poștal particular e închis sâmbăta). Tramvaiul 16, pe la Delfinului. Cu o stație înainte să cobor urcă un individ în tricou cu pielea de pe mâini plină de cute și cicatrici. Abia se închid ușile și bineînțeles că se dezbracă de tricou să ne arate cum l-a remodelat incendiul pe care-l supraviețuise (cum am presupus eu, ignorându-i povestea tragică pe care a început să o turuie, ce avea ca scop să ne ușureze de bani). Omul era, într-adevăr, diform, dacă a trăit, cu adevărat, un accident tragic, sincer, mi-ar părea rău de el. Ce m-a enervat la el era legat de atitudine. O doamnă l-a rugat să-și pună tricoul pe el pentru că sperie copiii și nu-i face nici lui bine să stea dezbrăcat în început de februarie în tramvai. El s-a oripilat și a întrebat-o ce ar trebui să facă, ”nu vedeți cum arăt?”. Atunci, flacăra a mocnit în mine, dar nu m-am exteriorizat. Am vrut să-l întreb de ce nu ia în considerare să se ducă la muncă. Avea ambele mâini funcționale, picioarele de asemenea, gura părea că merge, sunt o groază de locuri de muncă ce nu presupun să te afișezi unui public în blugi pentru a-i vinde (nu ar fi avut mare succes ca model, asta e sigur). Mi-am amintit de un individ de care-mi povestise un prieten de-al meu, care, în lipsa unui picior muncește într-un birou de multinațională și câștigă decent pentru vârsta lui. El nu s-a gândit să cerșească în tramvai.

Azi am ieșit să fumez o țigară până venea comanda la KFC (vai, cât de greu se mișcă ăștia de la Eminescu!). În 30 de secunde apare un băiat poate ceva mai în vârstă ca mine, urât de zici că l-a desenat mă-sa pe LSD cu stânga. Ghinionul lui, ce să zic. Se apucă să dea cu mopul pe rampa aia minusculă de marmură sau ce Cristos pe tricicletă o fi. În alte 30 de secunde ies și doi malaci de la ISG Security (jur că nu am văzut niciodată o asemănare mai mare între un porc și un om, ceea ce e ironic, având în vedere că lucrează la KFC) dinăuntru și se apucă să-l ia la mișto. Dar mișto crunt. ”L-am văzut ieri la televizor pe frati-tu. Klitschco ăla, rusnacul. Căpățânos și urât, așa, ca tine.”. ”Ce vreți, mă, voi n-aveți treabă?” se rățoiește ăsta micu’, ștergând în continuare, cu sârg. ”Hai, ia vezi cum îmi aduci și mie niște șervețele că-ți iau steagul în pulă” (și eu am înjurături dubioase, dar p-asta n-am înțeles-o), zice porcul celălalt. Se mai iau un pic de el și pornesc spre intersecție, în timp ce ăsta intră înăuntru. ”Ia uite-i p-ăia ce s-au blindat, hai încolo” zice iar primul, referindu-se la o țigancă care vindea nuș ce căcaturi pe o masă de plastic, probabil ilegal. Nu le-am zis nici ăstora ce mă gândeam și anume să-i întreb cât câștigă pe lună. Aveam speech-ul pregătit: ”Văd că nu e nevoie să fii nici estetic și nu-ți trebuie nici prea multă școală și mi se pare că e și distractiv. Te iei de oameni fără motiv și grohăi a râs. Adică, sincer, nu m-aș fi obosit să-mi rup capul într-o facultate și prin multinaționale, dacă știam că poți câștiga comparabil dacă ești un porc cu darul vorbirii și o operație estetică la rât care nu face altceva decât să-și mute hoitul dintr-o parte în alta și să pară șmecher”. Sper din inimă să aibă restanțe la întreținere și să-i dea afară din bloc săptămâna asta, cu tot cu familie și copii și să-i ningă și să-i înjunghie nevestele în timp ce le zic ”nu mai ești așa șmecher ca la KFC acum, nu?”. Menționez că rânjeam în timp ce am scris asta.

Am cam deviat de la articolul original, nu? Hai să vă spun ce bine m-am simțit joi. Am întâlnit doi oameni pe care îi consider acum fascinanți și demni de respect dintr-un motiv extrem de relevant, din punctul meu de vedere. Știu să capteze atenția. Au venit într-un grupuleț în care nu știau pe aproape nimeni în afara celor care i-au adus la ieșirea respectivă și au reușit, cumva, să răpească interesul tuturor prin modul în care vorbeau și experiențele de viață pe care le împărtășeau. A fost incredibil. Am privit fascinat 10 minute cum oamenii ăștia pot conduce o conversație cu niște străini, spunând lucruri cu adevărat interesante, cu un fler ieșit din comun și o naturalețe admirabilă. Iar cel mai important lucru nu e ăsta. Unul din ei i-a programat celuilalt un interviu în aceeași seară, în numai câteva telefoane. Pentru că și Hitler a reușit să capteze atenția celui care-l ascultau, la vremea lui. Doar că ăla a ucis și a incendiat, pe când ăștia doi au dat dovadă de omenie și bunătate gratuită.

Observați cum aspectul pozitiv observat în ultima săptămână la oameni e descris în mai puține rânduri decât cele două negative? Words are very unnecessary. Ideea e că poți fi de treabă, omenos, bun la suflet, cum vrei să-i spui și lumea să te ignore, să nu prezinți atât interes pentru unii (chiar și la fel de omenoși ca tine). Răul primează, nesimțirea se vede și mizeria e promovată. Societatea noastră e putredă, mai putredă ca mine de 100 de ori, iar cei care ar merita mai mult se bălăcăresc în mediocritate, poate frustrați, poate modești și optimiști, dar cei pentru care scaunul electric ar fi o mângâiere comparativ cu ce le-aș face eu conduc liniștiți în bucățica lor, fac bani, mai mulți sau mai puțini, legal sau nu, și nimeni nu le arată cum se simt alții când își arată ei colții. Dar știi cum e, degeaba țip eu dacă alții tac. Și, eventual, o să răgușesc.

Fiecare e liber să tragă orice altă concluzie dorește din ce am expus mai sus.

Apocalipsa după maiași. Cei patru cavaleri ai Apocalipsei

Pentru că sfârșitul e aproape, dragii mei, revin cu a doua parte din trilogia Apocalipsei după maiași. Nu pentru că am avea ce face în privința ei, dar e bine să știm la ce să ne așteptăm. Prin urmare, haideți să nu ne pierdem în introduceri lungi, pentru că sunt sigur că suspansul vă omoară (see what I did there?).

Adele este cavalerul Ipocriziei. Ea este deja printre noi, deghizată într-o artistă muzicală, nejustificat de grasă pentru cât de romantice sunt versurile ei. Călare pe un cașalot zburător (e o provocare să susții o astfel de fiară), ea se va plimba deasupra lumii, plângându-și dragostea neîmpărtășită și urlându-și durerea sufletească generată de povestea ei de iubire eșuată. Casele oamenilor vor fi măturate de apele sărate slobozite de Adele, gospodării vor pieri sub greutatea lacrimilor ei, iar animalele dosmetice și agoniselile de-o viață ale tuturor vor dispărea în valurile dureroase ale cavalerului Ipocriziei. Cât despre timpanele celor care-i vor asculta cântecul, se vor topi în urechile bieților damnați care vor suferi de răzbunarea lui Adele.

Puțini oameni (cei 10% despre care am mai vorbit) s-au prins de amenințarea pe care o reprezintă Adele. Nu a putut fi oprită. A slăbit și a pozat sexy, după ce, cu câțiva ani în urmă și câteva sute de kilograme în plus, a declarat că niciodată nu va fi o divă sexy pe care să o vedem pe copertele revistelor pentru femei. De aceea, Diavolul a numit-o ”cavalerul Ipocriziei”. Bărbații care au făcut-o să se simtă nedorită, în afara olimpicilor la mâncat hamburgeri, vor fi primii luați în vizorul furiei ei.

Charlie Sheen este cavalerul Slăbiciunii. Drogat și beat, va hălădui prin lume la volanul ultimului model de Mercedes, răspândind tentații și vicii la toate colțurile de stradă. Tinere nimfomane vor bate străzile, amețite de vin roșu, în căutarea bărbaților care să le cadă în mreje. Vor răspândi sifilis și SIDA la fel cum răspândește Zăvoranca bârfe despre Pepe. Cerul va cerne constant cocaină, drogând toți oamenii până le va plesni inima de la atâta energie. De la robinet va curge numai whisky, rezervele de apă vor dispărea pe veci și cea mai slabă substanță lichidă pe care o va putea bea cineva vreodată va fi vodka orange. În locul bisericilor vor apărea cazinouri, în locul super-market-urilor – case de pariuri, iar școlile vor fi înlocuite de cluburi de poker și blackjack. Niciun om nu va putea merge pe stradă mai mult de 2-3 minute fără să cadă pradă vreuneia din tentațiile răspândite la fiecare metru.

După ce și-a ratat căsătoria, a recunoscut sus și tare câte droguri a consumat, cum trăiește pe bază de alcool și cât de mândru e că fute tot ce mișcă. Diavolul l-a ales bine și nu s-a sfiit să ni-l trimită pe cap înainte să i se proorocească venirea. A vrut să se asigure că ne va face să rânjim, invidiind stilul lui de viață și dorindu-ne să fim noi în locul său.

Cel de-al treilea cavaler al Apocalipsei, cavalerul Anticrist, este Marilyn Manson. Purtând cruci cu Mântuitorul răstignit cu capul în jos, lingându-și buzele date cu sânge de om și atingându-și lasciv hainele din piele de om, Manson va bântui Pământul în trăsura lui trasă de schelete de cai în flăcări, răcnindu-și cover-urile după piese celebre de rock și afișându-și organele genitale. Urechile celor care-l ascultă vor pieri pe loc în combustie internă, iar ochii celor care-l vor vedea vor sări din orbite. Ocazional, va urina uraniu pe câte un cetățean, topindu-i acestuia pielea, carnea, oasele și organele interne și transformându-l într-un minion goth care să-i facă sex oral în piața publică, pentru a mai orbi câteva zeci de cetățeni.

Diavolul l-a trimis pe Manson pentru a-i prooroci explicit venirea, dându-i acestuia instrucțiuni explicite de cum să devină un star rock și să facă lumea să creadă despre acesta că e un satanist anticrist. Lumea din totdeauna a crezut că acțiunile lui erau doar pentru a face show în concerte și pentru a șoca în videoclipuri, ori acesta fusese planul de la bun început. Acum, Diavolul este pregătit să vină într-o lume care a afișat deja voia lui, prin gura lui Marilyn Manson.

Ultimul cavaler al Apocalipsei a fost trimis pe Pământ, dar a fost și adus înapoi în Iad, pentru a planifica în detaliu invazia alături de Diavol și maiași. Michael Jackson, cavalerul Imoralității, se va plimba într-o mașină de înghețată, servind dulciuri minorilor, pentru a le caria dinții. Ocazional, va invita câte un băiat mai drăguț să se suie în copaci cu el, unde să le fută creierii până le ies pe gură. Își va împrăștia copiii prin lume, pentru a face toți negrii să devină albi și, având stomacul veșnic stricat, gazele lui vor topi nasurile tuturor, pentru a-i semăna întru totul. Alături de o armată de copii violați și dependenți de dulciurile lui cu spermă, se va plimba prin lume în mașina lui de înghețată, dând oamenilor de rând costume de Peter Pan și construindu-le case în copaci.

Tot ceea ce a făcut Michael Jackson este sub semnul întrebării, iar acest lucru este exact ceea ce Diavolul spera să se întâmple. Acum, în Iad, cei doi urmăresc cum terenul este pregătit pentru Apocalipsă. Cum satanismul lui Manson e contestat, Charlie Sheen susține că s-a lăsat de droguri, iar Adele a slăbit și pozează sexy.

E numai o chestiune de timp. Am să revin și cu ultimul articol, în curând, dar, până atunci, căscați ochii și urechile, pentru că maiașii au proorocit Apocalipsa știind foarte bine de turnura pe care o vor lua lucrurile.

”Și atunci vor fi răspândite ipocrizia, slăbiciunea, anticrismul și imoralitatea, și lumea va fi în genunchi. Satan se va ridica din pântecele Pământului și lumea va fi a lui. Oamenii vor vedea cum tot ceea ce au ignorat se va întoarce împotriva lor și tot ceea ce au eșuat să dovedească prin știință trebuia acceptat prin crez. Vor vedea cum răul învinge pentru că nici binele nu-i va mai putea salva de ei înșiși.”

Ionuț Păcătosu’

”Bună seara și bine v-am găsit, dragii mei, cineva spera că am rămas fără idei” ziceau Paraziții cândva. Nuș dacă ultima parte se aplică întru totul situației mele, dar, în mod cert, mulți sperau că am rămas fără idei de articole de tipul celui pe care am să-l scriu acum. Mi-a zis un tovarăș acum ceva timp de o aberați mare cât China. Bineînțeles, difuzată de Antena 1. La Capatos. Pe vremuri, mi se părea tare omul, dar, acum, emisiunea asta a devenit o mizerie incredibilă cu scopul, aproape declarat, de a retarda publicul. Sau, pentru cei cu neuronii de neatins, cu scopul de a se întreba cum mama dracu’ respiră oamenii care apar la acest show monden și cum crucea mă-sii nu suferă accidente casnice pe bandă rulantă cei care îl urmăresc.

Așa, acum, că am făcut introducerea, să urmărim aberația:

Gata, v-ați lămurit? Liv, îmi cer scuze, dar, sincer, SINCER, nu pot, chiar nu pot să nu scriu despre treaba asta. Fie și pentru că o să râd ca prostul în barbă în timp ce-mi aștern toate miștourile care-mi vin în minte pe tastatură. Acum, că mi-am cerut iertare public în fața fidelilor cititori că revin la articolele despre imbecili, e timpul să trecem la treabă.

Am să încep cu o mică paranteză. Am avut câteva momente intenția să tratez acest caz cu seriozitate. Aveam și primul paragraf pregătit:

Deunăzi, mi-a fost atrasă atenția asupra unui caz extrem de condamnabil, din mai multe puncte de vedere, prezentat de mass-media românească, într-o emisiune mondenă cu audiență ridicată. Ideea de bază este că un tânăr liber profesionist din mediul rural a violat o capră. Urmărind un fragment din emisiunea cu pricina, am remarcat cu dezgust cum oameni cu prestanță în televiziunea românească au coborât la un nivel inimaginabil, ironizându-l și luând în derâdere fapta nefericitului. Despre acesta din urmă am două teorii. Prima este că a fost angajat pentru a regiza această ”poveste”, cu scopul de a ului telespectatorii români, o strategie de marketing foarte dezvoltată în televiziunile americane, model pentru posturile de tipul PRO TV sau Antena 1. Caz în care vreau să strig ”Rușine Dan Voiculescu! Rușine Dan Capatos! Rușine că serviți poporului român astfel de reprezentații de cea mai joasă speță!”. A doua e că bietul băiat este labil psihic și, în loc să fie tratat, a fost luat într-o emisiune importantă pentru a fi ironizat. Caz în care vreau să strig ”Rușine Dan Voiculescu! Rușine Dan Capatos! Rușine că serviți poporului român astfel de reprezentații de cea mai joasă speță!”.

Și-atât. Mi-am dat seama că indiferent de gravitatea situației, regizată sau nu, cum se simte bietul băiat, treaba asta e mult prea amuzantă să nu o iau și eu la mișto. Scuzele mele lumii și celor care credeau că mai există un licăr de etică în sufletul meu. Atâta pot, sunt un barbar involuat și ar trebui să mi se refuze dreptul la liberă exprimare. Prin urmare, pentru cei pe care-i amuză la fel ca pe mine mizeria asta…

Admitem că există două posibile scenarii care să explice difuzarea acestui căcat. Primul este cel în care toată treaba e regizată și jumate din populația României salivează pe tricou, șocată de ceea ce vede și simțind cum le clocotește sângele în vine, fie pentru a-l tranșa pe Ionuț, fie pentru a viola și ei capra vecinului, înțelegând, în sfârșit, cât de simplu e drumul spre recunoaștere națională. Al doilea e cel în care Ionuț chiar e un imbecil cu acte și a futut o capră, probabil sătul de Palmela și tovarășa ei de mai la stânga, Manuela. Din nou, jumate din populația României bălește în barbă, uluită de ce se petrece în patria ei și are porniri nebănuite de a-l căsăpi cu furca pe bietul amorezat sau de a trece la acțiune și ei cu capra lu’ Gheorghe de peste drum.

Ca să-l citez pe Mircea Badea, ”înțelegi ce zic? Nu e minunat?”. Cum să nu fie?! Omul ăsta a violat o capră. A făcut sex cu un animal domestic dătător de lapte. Și-a băgat și și-a scos în repetate rânduri amicul de la parter în locul de unde ies iezii. Și-a apărut la televizor!

E mai mult decât minunat, e sublim! Cazul de față este dovada incontestabilă că ceea ce repet de săptămâni și luni întregi, și anume că o însemnată parte din populația țării, poate chiar majoritatea, e proastă de bubuie! Știu teoria piramidei sociale, eu o susțin și o propag, dar, nu, oamenii care s-au uitat cu interes la așa ceva și care nu au râs, ci au dezbătut cu gravitate problema la cârciuma din sat, a doua zi, sunt proști DE BUBUIE! Genul de oameni care-și bagă degetele în priză să se usuce mai repede pe cap. Genul de oameni care testează fierul de călcat cu limba, literalmente. Genul de oameni care țin topotul invers când taie lemne. Genul de oameni care sunt (aici, vă rog, atenție, citiți partea următoare apăsat și cu un ton ridicat) REALE PERICOLE PENTRU EI ÎNȘIȘI ȘI TOȚI CEI DIN JURUL LOR!

Cât despre Ionuț, Dumnezeu să-l ierte (e o expresie populară, mă rog), că toți cei care-l știu, dacă au un minim de decență, nu-l iartă. Iar, dacă n-au, fac pariu că o să investească într-o crescătorie de capre, încurajați de vitejia vedetei. Acolo să vezi ”How I met your mother”.

P.S.: A remarcat cineva ultima replică a lui Capatos referitoare la faptul că animalul a fost tăiat la 3 zile după viol? Epică.

Într-un viitor tot mai probabil

Mi-ați văzut teaser-ul de alaltăieri de pe facebook? Era trista predicție a Paraziților cu privire la un viitor tot mai probabil. Închideți ochii un pic, ascultați cu atenție melodia și imaginați-vă cum va arată viața unui om în 50 de ani, dacă trend-ul tehnologic pe care-l observăm dezvoltându-se acum continuă în ritmul ăsta.

Hai să vă ajut un pic, având în vedere că măcar de imaginație nu duc lipsă, spre deosebire de somn și bani. O să închid eu ochii și o să ascult cu atenție melodia și o să descriu ce-aș vedea și simți dacă m-aș trezi teleportat azi, 30 octombrie 2012, în viitor, pe 30 octombrie 2050.

Mă plimb pe ceea ce era cândva Calea Victoriei. Vitrinele magazinelor de odinioară s-au transformat în plasme uriașe pe care rulează reclame la produsele pe care le puteți găsi în interior. Un băiat s-a oprit în fața unui magazin pentru a descărca prin bluetooth pe tableta lui colecția de toamnă-iarnă de la Burberry. Apoi trimite pachetul de date prin Whatsapp prietenei lui, întrebând-o ce rochiță i-ar plăcea mai mult pentru ziua ei.

În curtea unei școli generale, copiii au ieșit în recreație. Un grup s-a format în jurul a patru băieți care, conectați prin wireless LAN, se joacă un shooter prin patru sisteme de Virtual Reality. Pe un proiector împărțit în patru ecrane, spectatorii pot vedea ce se întâmplă în joc. Un pic mai încolo, pe o bancă, un băiat socializează cu o fată pe care o place. I-a trimis pe Facebook Messenger o melodie, cu versuri adaptate și personalizate sentimentelor lui, modificată printr-o aplicație ce seamănă cu programele de mixaj din tinerețile părinților lor. Patru bănci mai încolo, fata îi răspunde cu un emoticon ce sugerează că îl sărută. În 3D.

Câteva străzi mai departe, din spatele unor ochelari Google, un băiat singur și timid trimite friend request-uri pe Facebook persoanelor pe care le vede pe stradă. Ochelarii pot conecta automat persoana văzută cu profilele ei de pe rețelele de socializare, iar băiatul se folosește de acest gadget pentru a-și înfrânge timiditatea.

În ceea ce cândva era Centrul Vechi, la o masă, doi amici stau de vorbă în fața câte unui pahar de bere. Fumând din țigările lor electronice, își împărtășesc ultimele experiențe de viață. Se folosesc de masa cu touch-screen la care stau pentru a-și arăta progresul în cel mai în vogă MMORPG al anului, care se joacă prin sistem de Virtual Reality. Comanda se face tot pe aceeași masă, printr-un sistem de chat intern cu chelnerițele restaurantului. Un individ care bea singur un pahar de vin flirtează cu una din chelnerițe prin acest sistem, câteva mese mai încolo.

O mașină electronică pornește din fața unei case de la marginea Bucureștiului. În interior, doi adolescenți se pregătesc și ei de orele de liceu. Cel de-al treilea este răcit și nu poate merge la ore, dar se conectează prin wireless în sistem 3D la clasă și va putea participa, astfel, la cursuri. După ce își servesc prânzul, copiii lasă farfuriile într-o mașină de spălat și-și verifică orarul pe frigider. Ușa lui este un sistem de touch-screen conectat la calculatorul central al casei, astfel că ei își pot accesa orice informații din orice punct al casei conectat la acest calculator. Cum unul din manualele pentru astăzi lipsește din ghiozdanul fetiței, ea își descărca informațiile într-un pdf de pe un site specializat în manuale școlare. Și le trimite prin bluetooth pe tabletă și e pregătită să meargă la școală.

La apus, pe o bancă, în fața casei sale, un pensionar își rulează un joint, cu o figură brăzdată de negura tristeții.

– E singurul mod prin care mă pot întoarce la viață. Ce trăiesc ei acum nu e real…

Ce mă mai enervează în ultima vreme

Inițial, voiam să numesc post-ul ”titleless”, pentru că nu știam exact despre ce vreau să scriu și plănuiam doar să înșirui o listă de mizerii ale lumii în care trăim la care asist în ultimul timp și să le disec cu o atitudine semi-detestantă, semi-amuzantă. Adică la fel ca întotdeauna. Apoi, mi-am dat seama că cititorii noștri trebuie să știe la ce să se aștepte.

Ceea ce mă aduce la primul punct al listei. În ultima săptămână au fost câte 4 intrări pe zi, în medie, exceptând zilele în care s-a postat (și zilele imediat următoare). Ce s-a întâmplat cu cele peste 50 de like-uri de pe facebook? ”Nu, coaie, ți-am dat like că ne cunoaștem, dar nu am intrat pe pagină, nici nu am văzut despre ce e vorba. Credeam că participi la vreun concurs de strâns like-uri sau ceva.”. Ceea ce e un alt mare căcat, dar ajungem și aici imediat. Păi, bine, mă, agariciule, așa mă știi tu că mi-o ard pe facebook? Cu concursuri de strâns like-uri?

Încerc să las implicarea subiectivă la o parte și o să încerc să tratez obiectiv problema asta: like-urile și share-urile d-ampulii pe facebook. Pornim de la premisa că oricine dă share la ceva doar pentru că în corpul mesajului apare ”dă share dacă” e un bou cu acte. Am mai discutat despre asta. Dar reiau, până o să vi se întipărească bine în pe creierul vostru neted și nu o să mai văd pe homepage ”and 5 other of your friends have shared this”. Și bineînțeles că e o campanie de creștere a awareness-ului sau cerșeală gratuită, de tipul ”salvează o viață donând. Dacă nu poți dona, măcar dă un share”.

Am să-mi fac și eu propria mea campanie pe facebook. De susținere a mea. Sună în felul următor: ”Băiatul acesta (link către profilul meu, unde am poze triste și status-uri lacrimogene că nu pot munci din cauza bolii) a fost diagnosticat cu lene și nepăsare acută. Condiția nu îi mai permite să muncească, dar visul lui este să continue să fumeze și să bea bere. Tu îți poți îndeplini visul, dar lui de ce i-a fost interzis? Donează ACUM (aici cu bold și o culoare țipătoare) o bere sau un pachet de țigări. Dacă nu poți dona, dă share și răspândește vestea. Cu toții merităm o șansă la îndeplinirea viselor!”.

Și ziceam de concursurile de strâns like-uri. ”Fii între primii 100.000 care dă ”like” acestei pagini și primești fără tragere la sorți o pereche de ochelari de soare!”. Serios? Chiar și dacă ar fi ochelari de soare de 5 lei, tot ar însemna 5 miliarde, cine căcat își permite investiția asta pentru a promova ceva pe facebook?

Nu mai înghit crâșmele scumpe. Și faptul că tot mai multe crâșme care erau cândva ieftine, fie devin scumpe, fie se închid și sunt înlocuite de unele scumpe de la bun început. Și aglomerația de pe Lipscani. Sunt o ființă socială, dar nu și vineri și sâmbătă, între orele 18 și 5 a doua zi. E absolut fantastic câtă lumea iese la bere, cu cât entuziasm se înfig în locurile alea detestabile unde Ursus la sticla de 0.33 e 8 lei și face colecție cu satisfacție de sticle goale pe masă. E inuman, când te gândești că sticlele alea costă 3 lei la chioșcul din fața blocului, unde, și acolo, adaosul comercial e lejer 50%. Deci să vinzi așa ceva într-o terasă la 8 lei e exploatare și hoție pe față. ”Nu, dom’ne, că oferim locuri comode și o atmosferă recreantă cu muzică de calitate”.

Pentru mine, comodă ar fi o canapea, dar să fie numai a mea, să mă întind pe ea cum vreau, ca la mine acasă, și să mă scarpin mulțumit la coaie, cât îmi beau berea. Muzica de calitate e de toate tipurile, sunt un tip permisiv, dar dacă te-ai setat pe Vibe FM, că dau mai puține reclame și speri să nu ne prindem, ești chiar măgar. Nu în ultimul rând, atmosfera recreantă e oriunde, dar nu la mizeriile astea de terase, unde corporatiști frustrați deschiați la doi nasturi de la cămașă, afișându-și lănțicul de aur, refulează cu o falsă voioșie căcaturile petrecute la muncă o săptămână întreagă. Se îmbată în 3 ore din bere slabă, că-s morți de oboseală, urlă, încercând să-i acapareze pe toți, dar vorbind numai cu cei de la masa lor, lasă bacșiș 25% (”numai țăranii lasă 10%”) și se duc acasă, petrecând o noapte în fața laptop-ului la un sezon de ”How I met your mother”.

Dar hai să vorbim un pic și de cluburi, că aici se încheie loop-ul vieții sociale, pornind de la facebook și trecând prin terasă. Am zis Ursus la 0.33 8 lei? Aici ești norocos dacă mai găsești bere. Nu că se vinde ca pâinea caldă, ci că nimeni n-o cumpără și e ridicol pentru un patron să investească în ceva ce nu se vinde. Aici se beau cocktail-uri sau tării cu multă gheață. Și nimic nu costă mai puțin de 10 lei, orice ar fi. Poate shot-urile, alt concept stupid, care e cea mai apropiată chestie de droguri (care, apropo, sunt ilegale, dar absinth-ul, nu). Intri, lași 10 lei la intrare și te simți privilegiat că poți respira același aer îmbâcsit de transpirație și fum de țigară cu celelalte drone sătule până peste cap de cele 5 zile cu 10 ore petrecute la birou în costum în fața unui laptop. Abia așteptai să ieși din sacou și să porți ceva mai lejer, așa că ți-ai luat niște blugi strâmți și o cămașă cambrată. Să simți că e o provocare orice mișcare.

Cauți masă, nu e masă, ți-au luat-o înainte alte drone, mai agile, care au rezervat (consumația obligatorie 100 de lei de persoană, bineînțeles). Te duci la bar, decis să te simți bine în noaptea asta. Comanzi un shot de tequila, lași 10 lei, îl dai peste cap, parcă nu și-a făcut efectul. Mai dai unul, apoi pleci mulțumit cu un whisky cola să cauți un loc mai aerisit unde să te poți ameți, ca să poți dansa. Flow-ul gândirii acestor maimuțe cu darul vorbirii bine dresate de companiile care le asigură banii necesari satisfacerii viciilor de care se folosesc pentru a uita că muncesc pentru respectivele companii (sesizați ironia?) este infailibil. Cluburile goale nu le plac că sunt nașpa și de-aia nu merge nimeni acolo. Cluburile pline sunt enervante, că e înghesuială. Oamenii beți sunt ratați, dar ei trebuie să se amețească pentru a putea dansa. Și după al treilea shot, începe downhill-ul. Și se miră că se trezesc a doua zi în propriul pat, fără portofel și telefon, întrebându-se ce s-a întâmplat și de ce au zgârieturi pe spate. Și de ce sunt încătușați.

Nu v-ați prins care era tema post-ului? The hopeless people, cei care au ajuns mai departe decât le-ar permite intelectul, care se simt mai importanți decât le permite statutul social și care tratează viața mai inutil decât un elefant care se pregătește să piloteze. Dacă îmi place să spun despre câte unii că sunt ”low-liferi”, ăstia sunt ”no-liferi”. Nu au un scop, nu au perspective, nu au nimic. În afară de bani pe care îi cheltuiesc pentru a uita amarul vieții pe care și-au creat-o singuri. Iar partea cea mai tristă e că toate astea se întâmplă involuntar.

Teo a zis că scrie și el, nu e foarte greu să doboare ștacheta, nu am ridicat-o foarte sus, dar e tot ce am putut scorni în ziua de salariu, înainte să îmi iau niște blugi strâmți și o cămașă, să plec spre Lipscani, să mă așez la o terasă, după care să merg într-un club să mă îmbăt. Ipocrit mai sunt, știu.

Din memoriile unui șmecheraș de cartier

Pre-scriptum: Toate numele din cele ce urmează în acest articol sunt pur fictive. Staff-ul Palme Intelectuale nu își asumă răspunderea pentru identificarea personajelor din acest post cu orice persoane reale.

Să facem cunoștință cu Andrei. Deși el se recomandă ”Schijă”. Andrei este un băiat obișnuit din București, localnic al periferiei, cu o situație financiară modestă și o educație post-liceală în curs (de șapte ani). Astăzi vom urmări cum decurge, generalmente, viața lui Andrei. Astfel, vom putea să ne facem o idee mai bună despre locul în societatea românească al acestei categorii aparte de români, șmecherașii de cartier.

Andrei se trezește dimineața când vrea el. Se consideră prea boss ca cineva să-și permită să-i guverneze lui timpul și, implicit, viața. El are principii solide, motiv pentru care nu se spală decât o dată la 3 zile. Nu pentru că îi e lene, ci pentru că nu vrea. Dacă ar vrea, ar face-o, dar el încearcă să-și impună un punct de vedere.

Andrei se duce la facultate tot atunci când vrea. De asemenea, pentru că e prea boss ca cineva să-și permită să-i guverneze lui educația și, implicit, viața. El nu consideră că a trece prin facultate 3 ani e suficient pentru a acumula cunoștințele necesare stăpânirii unui domeniu. Andrei e de părere că trebuie să ai principii în viață, iar unul din aceste principii este dăruirea, motiv pentru care el preferă să se ducă la facultate doar atunci când știe că poate fi trup și suflet implicat în cursul la care participă. Altfel, preferă să se ducă la biliard.

Andrei aruncă ambalajele de la batoane de ciocolată pe jos tot din principiu. El știe că nu se face primăvară cu o floare, prin urmare, de ce să se strofoace el să arunce gunoaiele la coșurile de gunoi, dacă alți idioți care se cred boși (el știe că numai el e un boss) aruncă pe jos? Andrei e de părere că o viață guvernată de principii solide și alegeri personale este o viață reușită, așa că alege să nu fie ca ceilalți idioți care aruncă gunoaie pe jos pentru că sunt idioți, ci le aruncă din principiu.

Andrei vorbește tare la telefon în tramvai și, atunci când nu o face, lovește barele sau scaunele învecinate cu palmele, într-un ritm muzical. O face pentru că știe că are un talent muzical înnăscut și că singurul motiv pentru care nu e vedetă muzicală internațională este pentru că are principii solide și nu vrea să facă parte din prostituția muzicală despre care e conștient că deține monopolul artei contemporane.

Andrei nu e angajat pentru că este sub demnitatea lui să răspundă în fața unui șef. Fiind un boss (n.r. șef) de felul său, el nu răspunde decât în fața sa. Prin urmare, își câștigă existența din pariuri sportive, al căror maestru știe că este. Atunci când pierde, nu se supără, pentru că știe că e maniera Divinității de a-i arăta că nu e și boss-ul ei, deși, de felul său, e un mare boss, aproape la fel de mare ca Divinitatea (dar nu chiar la fel de mare).

În sfârșit, Andrei se duce în cluburi ieftine, dar care se vor a fi ”de fițe”, dar bea alcool în prealabil. Nu pentru că alcoolul din club ar fi prea scump pentru situația lui materială, ci pentru că nu consideră normal să dea atâția bani pe băutura pe care o poate procura de la chioșc la jumătate de preț. Acolo, are parte de aventuri frivole cu tinere cu un intelect mic. Nu consideră că ceea ce face este o nedreptate sau o exploatare, ci, dimpotrivă, fiind un om cu principii, i se pare corect ca și aceste fete aflate mult sub potențialul lui intelectual să aibă parte de un pic de bossism, nefiind vina lor că niciuna nu s-ar putea ridica la nivelul lui de bossificare.

Lecții de viață pentru proaste de la Pamela de România și Simona Gherghe

Îngrozit că nu mai aveam subiecte atent alese pentru a le dezbate aici, unde acord articolelor o mai mare importanță decât celor de pe EtR, survolând pe gsp.ro, am dat peste următoarea știre șocantă. Vă las să urmăriți clipulețul în liniște și revin, să dezbatem împreună.

Gata, l-ați văzut? Perfect. Avem material comun de dezbatere, acum. Pentru început, să clarificăm: am specificat în titlu că ”Pamela de România” (Simona Trașcă, conform buletinului) predă niște lecții de viață proastelor. Probabil fără să vrea și fără să-și dea seama. De menționat că singurele imagini pe care le văzusem cu ea până acum erau niște fotografii în care apărea semi-despuiată, furnizate de Google Images, pe care l-am accesat pentru a mă lămuri cine mama dracu’ e păsărica asta. Nu mi s-a elucidat misterul așa că am adăugat-o catalogului din mintea mea intitulat ”Pizde proaste din media”.

Asemeni bunului meu colaborator de pe EtR, John Arne Rizi (care s-a cam lăsat pe tânjeală în ceea ce privește blogosfera de vreun an și jumătate încoace), voi diseca acest videoclip, analizând momentele-cheie și extrăgând din ele importantele învățăminte pe care ni le predă profesor-doctor-pedagog-psihiatru Pamela de România.

Să mai clarificăm ceva, înainte de a începe disecarea monumentalelor 5 minute extrase din emisiunea de succes ”Acces Direct”, care mi-au înviorat ziua. Domnul vorbitor de italiană (aparent, Miguel) pe care l-ați văzut mai devreme este fostul/actualul/viitorul/ce-o fi amant/iubit/logodnic/soț/ce-o fi al focoasei blondine cunoscută ca ”Pamela de România”. Spune ”ce-o fi” pentru că nu mi-am bătut capul să aflu toată povestea tumultoasă cu privire la relația celor doi. Amănunte total neinteresante pentru mine și insignifiante pentru ceea ce vreau să punctez în continuare. Ei s-au despărțit sau certat sau ceva, iar el, acum, probabil, clocotește de nervi că vita îl târăște la tot felul de show-uri mondene într-o țară care vorbește o limbă diferită de a lui, după ce i-a tras clapa, seducându-l și făcându-și un nume pe spinarea lui. Aparent, nefericitul deține în posesie un ceas, al cărui posesor inițial a fost păsărica siliconată. Cam asta e tot ce trebuie să știți. Maestre, banda, te rog frumos:

1. ”În genunchi, dacă vrea să facă un gest frumos”. Sigur că da, păsă, de ce nu? Nu e suficient că deja l-ai târât prin noroi în goana ta disperată după bani și notorietate în care te-ai bazat numai pe corpul tău (și eu i-aș da vreo două numere, de ce să mint?) și lipsa de principii morale. Hai să ne mai dăm un pic în spectacol și să solicităm unui bărbat să facă ceea ce detestă, poate, cel mai mult pe lumea asta, în afara cazului în care o face din proprie inițiativă, din inimă și, în general, o dată în viață: să se așeze în genunchi. Revoltător este, cu atât mai mult, cu cât nefericitului îi este solicitat să se așeze în genunchi în fața TA. Așadar, prima lecție de viață: Dacă ești o prințesă ce vrea să-și facă un nume, solicită bărbaților să facă lucruri pe care le detestă pentru a dovedi ceva (orice ar fi acel ceva, poate fi și teorema lui Pitagora) în fața ta.

2. ”Îmi pui ceasul pe mână și facem pace”. Bun, și-a călcat pe inimă și a îngenuncheat în fața ta. Nu vrei inelul, vrei ceasul, pentru că (probabil) știi că nu ți-l dă. Ultima fărâmă de onoare zvâncnește în bietul macaronar, care refuză să-i dea ceasul pe moment, susținând că el va ajunge în posesia Pamelei ulterior. Nu sunt de acord. Dacă tot te-ai mânjit cu căcat din cap până în picioare îngenunchind în fața acestui monument de prostie, ai putea măcar să-l și mănânci. Vrea ceasul, dă-i ceasul. Vrea să dansezi sârba, dansează-i sârba. Vrea să te dezbraci la pielea goală și să tranșezi un cameraman, urlând ”Pamela, te iubesc”, dezbracă-te la pielea goală și tranșează un cameraman, urlând ”Pamela, te iubesc”. Ce-i asta? Fă un gest frumos, Miguele! A doua lecție de viață: Dacă tot ai reușit să îngenunchezi un băiat (și la propriu, și la figurat), măcar fă-l de râs cu totul.

Urmează reacția perfect naturală (lăsând ironia la o parte) a oricărui bărbat cu un gram de demnitate, după ce femeia care i-a picat cu tronc și pe care a crezut-o când i-a spus că-l iubește l-a umilit nu numai în viața privată, dar și în fața unei națiuni întregi (exprimarea nu e exagerată, e știut faptul că ”Acces Direct” este o emisiune de top, judecând după rating). Adică a vrut să-i dea vreo două bucăți. Nu i-a dat niciuna, din ce am văzut, a încercat doar să o imobilizeze, gest de-a dreptul iertător, din punctul meu de vedere, față de ce merita vita. Și, acum, să revenim la oile noastre.

3. ”Miguel, nu se face așa ceva. (către altcineva din platou:) Stai jos.”. Nu mă puteam abține să nu o iau la castane și pe Simona Gherghe, altă vită cu pedale, care nu știe decât să agite spirite de dragul rating-ului, după care se miră că un latin cu cojones chiar ia în considerare rezolvarea situațiilor prin corecție fizică. Simona, draga mea, reține, am scris și pe blog-ul meu și aici, cu ceva articole în urmă: Oamenii sunt animale. Ei pot fi dresați, ca orice animal, prin recompensă și pedeapsă. Iar cea mai eficientă pedeapsă e bătaia. Dar, totuși, să notăm, lecția numărul trei: În orice situație de criză, chiar dacă bărbatul de lângă tine are tendința (vizibilă, tocmai ce ai asistat la o astfel de scenă) să-ți rupă capul de pe umeri, păstrează atitudinea superioară. Dacă mori, vei muri demnă, nu vei accepta să ți se spună sexul slab doar pentru că ”bestia cu chip de om” de lângă tine îți poate frânge cu mâinile goale picioarele, de la genunchi în jos, și te poate bate cu ele până îți dai ultima suflare.

4. ”Incredibil, ca femeie, nu pot să suport, nu e uman”. Orice femeie, să reținem, ”femeie”, va fi solidară celor asemeni ei. Dacă proasta o merita, nu contează, o ierți. Nu este uman și este incredibil să agresezi o femeie. Deci, rețineți, pițipoancelor. Dacă o vedeți pe una că își ia picioare vreodată sau că este jignită sau chiar că este privită cu dispreț (chiar și câteva secunde!), luați atitudine! Scoateți topoarele, furcile, pantofii cu toc și puneți la respect animalul care a îndrăznit să trateze cu atâta lipsă de respect cea mai frumoasă creație a lui Dumnezeu, de la Dumnezeu încoace. Lecția numărul patru: Indiferent dacă știi sau nu circumstanțele situației la care asiști, ia atitudine în sprijinul femeii. Nu contează că ești la tribunal, unde se judecă divorțul dintre un individ serios care muncește și își educă copiii și o bețivă pastilată care își înșeală soțul. Ea a ajuns așa DIN CAUZA LUI!

5. ”Nu se ridică mâna asupra unei femei, indiferent de ce ar fi făcut”. Acesta este finalul maiestuos ale celei mai jenante reprezentații de feminism pe care am văzut-o în viața mea. Să presupunem, prin absurd, că o femeie pe care ai cunscut-o și ți-a plăcut, devine iubita și apoi soția ta (sincer, nu știu dacă este cazul de față, dar e un exemplu de situație arhi-cunoscută în lumea mondenităților). Îți toarnă un plod, după care, brusc, bagă divorț, ca să-ți ia jumătate de avere și să te pună să plătești și pensie alimentară. După toate astea, îți mai și denigrează imaginea în public. Eu, personal, orice ar zice cititoarele care se vor ofusca lecturându-mi articolul, i-aș smulge silicoanele din piept cu mâinile goale, ca măcar să știu că mi-am lăsat amprenta pe ea toată viața, așa cum și ea și-a lăsat-o pe a ei pe a mea (”a mea”, viața, nu altceva). Lecția numărul cinci: Cunoaște-ți drepturile. Ești femeie, nu trebuie să fii răspunzătoare pentru faptele tale (indiferent de natura acestora).

Acestea fiind zise, dragi cititori, sper că ne-am lămurit de ce avem probleme de relaționare logică cu femeile din ziua de azi. Cu așa exemple mediatice de urmat, nici nu mă mir că prințesele nedotate cu un intelect ce poate asimila informații într-un număr mai mare decât cel al obiectelor ce încap într-o poșetă se poartă cum se poartă într-o conversație ce noi avem certitudinea că e una logic-rațională. Drage cititoare, sper sincer că dacă ați accesat acest post, l-ați accesat doar pentru a vă oferi 10 minute de râs și nu intenționați să luați exemplu de la cele două Simone. Week-end fain!