2012 în review

V-aduceți aminte pe Evident, tot Rolemodelism cum ziceam constant că sunt presat de timp? Ei, se aplică și acum. De-asta, spre deosebire de Infernul lui Teo (partea I), acest articol va fi mai scurt, mai simplu și mai puțin gândit. Asta nu înseamnă că sarcasmul și ironia nu vor fi la ele acasă, cerul nu se va întuneca și nu va începe o furtună de puli care, parcă teleghidate, se vor înfige fix în gâtul cui trebuie. Dar să nu mai lungim vorba și să purcedem spre analiza celor mai importante evenimente din 2012 pentru mine români.

Băsescu, Ponta și alți nenumărați babuini ai clasei politice române s-au bălăcărit în propriile excremente mai mult ca oricând. Nu am urmărit știrile pe tema asta, deloc, habar n-am din cine e format Guvernul actual al României și, oricum, nu-i dau mai mult de câteva luni. Tot ce știu e că trecând pe lângă televizor de câteva ori și văzând reportaje despre aceste abjecții cu gură sau auzind fragmente de discursuri ale acelorași stimabili, m-am gândit pentru câteva minute cât de util ar fi să încep să investesc într-o fermă de porci la costum. Aș produce parlamentari și politicieni pe bandă rulantă.

Evident, tot Rolemodelism a renăscut ca phoenix-ul din propria cenușă și și-a luat în serios titulatura de blog personal. Acolo scriu ce mă doare, aici scriu despre persoanele pe care-aș vrea să le doară. Fălcile, tâmplele, genunchii și organele interne.

O urăsc tot mai mult pe Simona Gherghe fără să mai fi văzut Acces Direct. Pur și simplu, din nimic, ura pentru ea se alimentează. Mă gândesc s-o răpesc, s-o leg de un scaun și să-mi petrec 4 ore pe zi uitându-mă la ea și atât. Apoi să plătesc un student la Politehnică cu niște beri să mă ajute să-mi transform ura în energie nucleară. Aș eradica jumate de glob. N-ar rămâne nici apa de pe fundul oceanelor. Apoi m-aș îmbogăți subit din comerț cu pește. Când ajung suficient de puternic și bogat să fac ce vreau, aș trimite-o pe duduie pe fundul a ce a fost cândva Oceanul Indian și aș plăti pe cineva să o filmeze din elicopter cum încearcă să supraviețuiască. M-aș uita la filmări și aș râde.

Avem o nouă cea mai lungă pârtie de ski din România, la Straja. Tot acolo, după investițiile care vor urma, în 400.000 de generații 2 ani, vom avea cea mai lungă pârtie de ski din Estul Europei, tot la Straja. Mă gândesc că eu am fost acolo să skiez când lumea nici nu știa că există locul ăsta. Când acest proiect futurist realist se va concretiza, o să-mi vând clăparii și ski-urile la supra-preț pe eBay ca fiind unele din puținele relicve care au atins Straja în stadiul ei incipient. Apoi, cu jumătate din bani, voi cumpăra eBay și-l voi duce în faliment, iar cu cealaltă jumătate voi cumpăra Straja și o voi transforma într-un eBay fizic. O să mă doară-n pulă dacă nu merg afacerile, o să am destui bani din comerț de pește și ferma de porci în costum.

Apocalipsa maiașă nu a avut loc. Majoritatea răsuflă ușurați, puțini sunt triști, eu și Teo trebuie să ne reorientăm spre altceva de făcut cu viețile noastre, ținând cont că planul nostru de a stăpâni lumea nu mai e fezabil. De fapt… ia să văd eu cât mă costă un detectiv particular, să-i învăț programul Simonei Gherghe…

În sfârșit, pe Palme Intelectuale activitatea nu a fost dintre cele mai intense, dar suficientă cât să vă destupe capetele bine aerisite (voi, cei care ați contribuit la acest articol) sau să vă smulgă un zâmbet (voi, ăia deștepți). Ne-am crucit de cât sunt de proști românii, Teo v-a învățat că, da, șocant, trebuie să tragi să te umpli de bani și că aceștia nu cad din cer, am aflat cum nu gândește un băețaș de colțul blocului, ne-am minunat de cât de arogant să fii să te consideri artist dacă te caci pe o planșă, am tras semnalul de alarmă cu privire la televiziune, Teo și-a făcut televiziune, Teo v-a dat lecții de viață, m-a îngrozit trend-ul ascendent pe care se află evoluția tehnologică, v-am dezvăluit ce înseamnă Black Friday, Irina a scris pe blog, Snowflake a scris pe blog și, în sfârșit, Teo v-a invitat să votați.

Acestea fiind zise, pentru ultima oară pe 2012, din colivia mea spirituală, Vladuts vă salută pe Palme Intelectuale. Să ne vedem sănătoși în 2013, mai deștepți și mai mulți. Share, like și toate bălăriile, că eu și Teo nu scriem pe ochi frumoși, view-urile ne dau putere!

Ah, să nu uit, așa am început:

Voiam să vă alimentez un pic.

P.S.: Cine recitește toate articolele link-uite pe parcursul post-ului să își lase în secțiunea de comentarii numele, mâncarea preferată și cât poartă la picior și o să-i trimitem printr-o caracatiță călătoare un autograf cu mesaj personalizat de la Crin Antonescu. Se ocupă Teo de asta.

Apocalipsa după maiași. Cei patru cavaleri ai Apocalipsei

Pentru că sfârșitul e aproape, dragii mei, revin cu a doua parte din trilogia Apocalipsei după maiași. Nu pentru că am avea ce face în privința ei, dar e bine să știm la ce să ne așteptăm. Prin urmare, haideți să nu ne pierdem în introduceri lungi, pentru că sunt sigur că suspansul vă omoară (see what I did there?).

Adele este cavalerul Ipocriziei. Ea este deja printre noi, deghizată într-o artistă muzicală, nejustificat de grasă pentru cât de romantice sunt versurile ei. Călare pe un cașalot zburător (e o provocare să susții o astfel de fiară), ea se va plimba deasupra lumii, plângându-și dragostea neîmpărtășită și urlându-și durerea sufletească generată de povestea ei de iubire eșuată. Casele oamenilor vor fi măturate de apele sărate slobozite de Adele, gospodării vor pieri sub greutatea lacrimilor ei, iar animalele dosmetice și agoniselile de-o viață ale tuturor vor dispărea în valurile dureroase ale cavalerului Ipocriziei. Cât despre timpanele celor care-i vor asculta cântecul, se vor topi în urechile bieților damnați care vor suferi de răzbunarea lui Adele.

Puțini oameni (cei 10% despre care am mai vorbit) s-au prins de amenințarea pe care o reprezintă Adele. Nu a putut fi oprită. A slăbit și a pozat sexy, după ce, cu câțiva ani în urmă și câteva sute de kilograme în plus, a declarat că niciodată nu va fi o divă sexy pe care să o vedem pe copertele revistelor pentru femei. De aceea, Diavolul a numit-o ”cavalerul Ipocriziei”. Bărbații care au făcut-o să se simtă nedorită, în afara olimpicilor la mâncat hamburgeri, vor fi primii luați în vizorul furiei ei.

Charlie Sheen este cavalerul Slăbiciunii. Drogat și beat, va hălădui prin lume la volanul ultimului model de Mercedes, răspândind tentații și vicii la toate colțurile de stradă. Tinere nimfomane vor bate străzile, amețite de vin roșu, în căutarea bărbaților care să le cadă în mreje. Vor răspândi sifilis și SIDA la fel cum răspândește Zăvoranca bârfe despre Pepe. Cerul va cerne constant cocaină, drogând toți oamenii până le va plesni inima de la atâta energie. De la robinet va curge numai whisky, rezervele de apă vor dispărea pe veci și cea mai slabă substanță lichidă pe care o va putea bea cineva vreodată va fi vodka orange. În locul bisericilor vor apărea cazinouri, în locul super-market-urilor – case de pariuri, iar școlile vor fi înlocuite de cluburi de poker și blackjack. Niciun om nu va putea merge pe stradă mai mult de 2-3 minute fără să cadă pradă vreuneia din tentațiile răspândite la fiecare metru.

După ce și-a ratat căsătoria, a recunoscut sus și tare câte droguri a consumat, cum trăiește pe bază de alcool și cât de mândru e că fute tot ce mișcă. Diavolul l-a ales bine și nu s-a sfiit să ni-l trimită pe cap înainte să i se proorocească venirea. A vrut să se asigure că ne va face să rânjim, invidiind stilul lui de viață și dorindu-ne să fim noi în locul său.

Cel de-al treilea cavaler al Apocalipsei, cavalerul Anticrist, este Marilyn Manson. Purtând cruci cu Mântuitorul răstignit cu capul în jos, lingându-și buzele date cu sânge de om și atingându-și lasciv hainele din piele de om, Manson va bântui Pământul în trăsura lui trasă de schelete de cai în flăcări, răcnindu-și cover-urile după piese celebre de rock și afișându-și organele genitale. Urechile celor care-l ascultă vor pieri pe loc în combustie internă, iar ochii celor care-l vor vedea vor sări din orbite. Ocazional, va urina uraniu pe câte un cetățean, topindu-i acestuia pielea, carnea, oasele și organele interne și transformându-l într-un minion goth care să-i facă sex oral în piața publică, pentru a mai orbi câteva zeci de cetățeni.

Diavolul l-a trimis pe Manson pentru a-i prooroci explicit venirea, dându-i acestuia instrucțiuni explicite de cum să devină un star rock și să facă lumea să creadă despre acesta că e un satanist anticrist. Lumea din totdeauna a crezut că acțiunile lui erau doar pentru a face show în concerte și pentru a șoca în videoclipuri, ori acesta fusese planul de la bun început. Acum, Diavolul este pregătit să vină într-o lume care a afișat deja voia lui, prin gura lui Marilyn Manson.

Ultimul cavaler al Apocalipsei a fost trimis pe Pământ, dar a fost și adus înapoi în Iad, pentru a planifica în detaliu invazia alături de Diavol și maiași. Michael Jackson, cavalerul Imoralității, se va plimba într-o mașină de înghețată, servind dulciuri minorilor, pentru a le caria dinții. Ocazional, va invita câte un băiat mai drăguț să se suie în copaci cu el, unde să le fută creierii până le ies pe gură. Își va împrăștia copiii prin lume, pentru a face toți negrii să devină albi și, având stomacul veșnic stricat, gazele lui vor topi nasurile tuturor, pentru a-i semăna întru totul. Alături de o armată de copii violați și dependenți de dulciurile lui cu spermă, se va plimba prin lume în mașina lui de înghețată, dând oamenilor de rând costume de Peter Pan și construindu-le case în copaci.

Tot ceea ce a făcut Michael Jackson este sub semnul întrebării, iar acest lucru este exact ceea ce Diavolul spera să se întâmple. Acum, în Iad, cei doi urmăresc cum terenul este pregătit pentru Apocalipsă. Cum satanismul lui Manson e contestat, Charlie Sheen susține că s-a lăsat de droguri, iar Adele a slăbit și pozează sexy.

E numai o chestiune de timp. Am să revin și cu ultimul articol, în curând, dar, până atunci, căscați ochii și urechile, pentru că maiașii au proorocit Apocalipsa știind foarte bine de turnura pe care o vor lua lucrurile.

”Și atunci vor fi răspândite ipocrizia, slăbiciunea, anticrismul și imoralitatea, și lumea va fi în genunchi. Satan se va ridica din pântecele Pământului și lumea va fi a lui. Oamenii vor vedea cum tot ceea ce au ignorat se va întoarce împotriva lor și tot ceea ce au eșuat să dovedească prin știință trebuia acceptat prin crez. Vor vedea cum răul învinge pentru că nici binele nu-i va mai putea salva de ei înșiși.”

Câteva tipuri de oameni scârboși

Să vă fac o scurtă trecere în revistă a dispoziției mele. Pe lângă niște probleme de ordin social pe care le am în clipa de față, concediul meu ”de odihnă” s-a rezumat la multă vodkă, nepermis de multă bere, două nopți de clubbing, mult, dar foarte mult Risk Commander și discuții filozofice. Colac peste pupăză, m-am trezit acum o oră, după ce m-am culcat la 5 jumate. Să-mi bag pula-n ceasul meu biologic.

Prin urmare, ca orice om, am recitit post-ul lui Teo dinainte, am citit post-ul lui Radu la care făcea trimitere, mi-am amintit de ultimele mele perindări prin oraș și mi-a venit deodată cheful să mă fut în ea tematică a blog-ului și în loc s-o ard intelectual și filozofic, așa cum îmi propusesem acum câteva zile, știind că vine tura mea la scris, să m-apuc să descriu subiectiv niște categorii de oameni scârboși, după care să îmi expun părerea subiectivă despre ei, pe o tonalitate semi-agresivă, semi-umoristică, să am scuză când se iau cei care se simt de mine pe facebook, să le zic ”coaie, a fost la mișto, n-ai văzut cât umor e în post-ul ăla?”.

Hai să începm prin a defini subiectiv ce înțeleg eu prin ”oameni scârboși”. E ca și cum bei 4 beri, să zicem, Stejar, razi un pachet de Lucky Strike roșu pe parcurs, bagi o cafea, o cană de sana și mănânci niște salată de icre cu pepene galben. Apoi te caci. Apoi mănânci diareea aia și dup-aia o vomiți. Chestia aia care ți-a ieșit pe gură, dac-ar fi om, e ce înțeleg eu prin ”om scârbos”.

Minorii cu arfe sunt niște oameni foarte scârboși. Și enervanți. Și partea și mai nasoală e că nici nu le poți crăpa capul de bordură, cum ți-ai dori când îi vezi, că nu numai că e ilegal să bați oameni, dacă bați minori mai e și de căcat. ”Coaie, are 17 ani, cum dai într-un minor?” ar spune lumea șocată asistând la momentul în care îi rearanjezi mandibula cu trotuarul. Sigur că dacă peste jumătate de an aplici din nou tratamentul, e doar o bătaie, acum, că are 18 ani, nu mai e nimic lipsit de etică în gestul tău, de parcă i-au crescut peste noapte flocii și părul de pe față.

Ah, da, am uitat să spun de ce sunt scârboși. Că vin în Club A sau Kultur, beau o vodka apple și sunt avion. Și toate ca toate, e irelevant că eu beau 6 vodka apple să mă fac avion (plus berile de rigoare de la începutul oricărei nopți în oraș, în cazul în care se pregătea vreun fagot să sară și să guițe că nu duc la băutură) și ei beau una, partea ce mai de căcat e că au brusc impresia că e clubul lor. Și încep să danseze ca niște suferinzi de Tourette epileptici, expuși la 700 de neoane, conectați la voltaj de joasă tensiune, și care între timp sughiță și se cacă din picioare. Adică fără absolut nicio treabă cu ritmul melodiei. Nu c-aș fi eu vreun Michael Jackson, dar la ăștia te uiți și dai din cap a pagubă. Și în timp ce dansează, se prind că n-au loc, apoi se prind că sunt minori cu arfe și lumea e a lor, așa că încep să facă loc, dansând pe unde vor, lovind oricâți oameni e nevoie ca să se desfășoare. Că ei au venit să se simtă bine cu prietenii lor și au aceleași drepturi ca și noi, ba mai multe, că au 15 ani și lumea se învârte în jurul pulii lor.

Că vorbim de chestii care se învârt în jurul altor chestii, e timpul să vorbim de planete. Grasele alea atât de grase că au sateliți naturali invizibili. Zic că-s invizibili, că nu-i văd, dar sigur au sateliți, ceva așa mare are atracție gravitațională proprie mie-n sută. Hălcile alea diforme de slănină care sunt triste și frustrate că-s grase și băieții se uită numai după slabe. ”Ce-o fi în capul lor?! Cum vine aia, să faci sex cu o scobitoare? Tre’ să ai de ce să apuci!”. Da, Pluto, să ai de ce să apuci, nu în ce să dispari ca-ntr-o gaură de vierme. Asta e partea în care planetele care citesc așa ceva bulbucă ochii, încep să plângă că lumea e rea și nu le-nțelege, că ele au o condiție fizică și nu e vina lor. Apoi se-apucă să mănânce înghețată de supărare. Cu mult caramel. Să moară ce-am pe casă dacă înțeleg tipul ăsta de oameni, care sunt frustrați rău, dar rău, de ceva și toată viața lor se rezumă în a fi frustrați despre acest ceva, dar nu se pot abține să facă în continuu fix ce alimentează acel ceva. Ca să fiu mai explicit, un mic scenariu:

– Și nu înțeleg. Oamenii sunt răi fără motiv. Eu cu ce am greșit? Nu am dreptul să fiu fericită?

– Ba bineînțeles. E loc pentru toți pe lumea asta.

– Așa ziceam și eu.

Își șterse o lacrimă și mușcă o bucată mare din berbecul la proțap pe care l-a comandat de la Mc pentru micul dejun, molfăindu-l cu poftă, cele șapte guși de pelican tremurându-i într-o manieră scârboasă, ca niște buci pline de celulită lăsate.

Mă rog, ceva de genul. Mi-a plăcut aia cu ”e loc pentru toți”, nu s-a prins grasa frustrată că a luat-o subliminal.

Apoi, o altă categorie foarte scârboasă de oameni sunt dătătorii cu părerea. Ăia care, în mod nejustificat, se bagă în polemici cu tine, au o părere aberantă și o țin pe-a lor. Teoria mea despre ei e că nu e vina lor, exclusiv. Ăștia sunt oameni greșiți, ca ăia care se nasc cu coaiele-n bărbie. Sau cu o pulă-n loc de nas. Atât de greșiți. E vina lui că se pișă din genunchi? Nu. Dacă nu poartă chiloți pe cap, însă, este vina lui. Eu nu vreau să merg la muncă la 8 și ceva dimineața cu cineva ca ăsta. Cine știe când îi e programată erecția de dimineață și, la cât de aglomerat e metroul către Pipera, mă trezesc că-mi scoate ochii cu nasul.

Așa, revenind la dătătorii cu părerea, ăștia nu au ce face în privința faptului că-s maimuțe și le lipsește partea aia din creier responsabilă cu raționatul. Dar e responsabilitatea lor să tacă. E ca și cum ai da harul vorbirii unui flamingo și s-ar apuca ăla să discute despre de ce e bine să-l dai jos pe Băsescu sau nu. Flamingo mi se par niște animale proaste, nu de alta, cred că nu te duce foarte mult bibilica dacă te-a lăsat Dumnezeu cu ciocul invers și nu te deranjează. Pula mea, eu mi-l îndreptam cu orice preț până acum, dacă eram flamingo. În fine, ca să înțelegeți care e treaba cu dătătorii cu părerea, ăia trebuie să tacă absolut constant. Și atunci ar fi toate OK, n-aș avea nimic cu ei.

Partea nașpa e că nu tac. Absolut niciodată. Și nu știu cum sunteți voi, dar pe mine mă râcâie un prost care se afișează. Eu am un defect la microcip, mă activez când aud o aberație și trebuie să-l fac pe dracu’-n patru să demonstrez slobozitorului aberației că a zis o tâmpenie și că n-are dreptate și eu am. Știu, e inutil și mă consum degeaba, dar nu prea am ce-i face.

– Da, și eu zic că un președinte potrivit ar fi Dan Diaconescu, că se gândește la popor și ar face orice să ne fie bine.

– Mă pulă, ăla nu-i Cristos, să se răstignească pentru noi, plus că tot ce face, face de dragul rating-ului că s-a prins că dronelor le place să știe adevărul despre chestii care se întâmplă lângă ei. Așa se simt importanți.

– N-ai dreptate, tot ce face, face pentru noi, e singurul care luptă pentru români, toți ceilalți de la conducere ne sug de bani.

– Și-ăsta de ce crezi c-o să ne sugă, de pulă? Nu e mai ușor să faci un babuin să creadă că ești prietenul lui și apoi să-i iei banana decât să-l ameninți cu pistolul? Că poate te atacă după aia, dar așa, dacă l-ai păcălit, rămâne cu impresia că nimic rău nu s-a întâmplat.

– N-ai dreptate, eu știu mai bine ca tine, c-am văzut la OTV.

Asta e clipa când încep să caut din priviri prin jur obiecte contondente, cum ar fi picamerele.

În fine, ar mai fi ceva tipuri de oameni scârboși despre care aș putea să scriu, dar mi s-a tăiat, mi-am făcut norma. Cu lingurița, că nici inspirația asta nu vine așa, de niciunde. Teo, ai ceva de adăugat?

Lecții de viață pentru proaste de la Pamela de România și Simona Gherghe

Îngrozit că nu mai aveam subiecte atent alese pentru a le dezbate aici, unde acord articolelor o mai mare importanță decât celor de pe EtR, survolând pe gsp.ro, am dat peste următoarea știre șocantă. Vă las să urmăriți clipulețul în liniște și revin, să dezbatem împreună.

Gata, l-ați văzut? Perfect. Avem material comun de dezbatere, acum. Pentru început, să clarificăm: am specificat în titlu că ”Pamela de România” (Simona Trașcă, conform buletinului) predă niște lecții de viață proastelor. Probabil fără să vrea și fără să-și dea seama. De menționat că singurele imagini pe care le văzusem cu ea până acum erau niște fotografii în care apărea semi-despuiată, furnizate de Google Images, pe care l-am accesat pentru a mă lămuri cine mama dracu’ e păsărica asta. Nu mi s-a elucidat misterul așa că am adăugat-o catalogului din mintea mea intitulat ”Pizde proaste din media”.

Asemeni bunului meu colaborator de pe EtR, John Arne Rizi (care s-a cam lăsat pe tânjeală în ceea ce privește blogosfera de vreun an și jumătate încoace), voi diseca acest videoclip, analizând momentele-cheie și extrăgând din ele importantele învățăminte pe care ni le predă profesor-doctor-pedagog-psihiatru Pamela de România.

Să mai clarificăm ceva, înainte de a începe disecarea monumentalelor 5 minute extrase din emisiunea de succes ”Acces Direct”, care mi-au înviorat ziua. Domnul vorbitor de italiană (aparent, Miguel) pe care l-ați văzut mai devreme este fostul/actualul/viitorul/ce-o fi amant/iubit/logodnic/soț/ce-o fi al focoasei blondine cunoscută ca ”Pamela de România”. Spune ”ce-o fi” pentru că nu mi-am bătut capul să aflu toată povestea tumultoasă cu privire la relația celor doi. Amănunte total neinteresante pentru mine și insignifiante pentru ceea ce vreau să punctez în continuare. Ei s-au despărțit sau certat sau ceva, iar el, acum, probabil, clocotește de nervi că vita îl târăște la tot felul de show-uri mondene într-o țară care vorbește o limbă diferită de a lui, după ce i-a tras clapa, seducându-l și făcându-și un nume pe spinarea lui. Aparent, nefericitul deține în posesie un ceas, al cărui posesor inițial a fost păsărica siliconată. Cam asta e tot ce trebuie să știți. Maestre, banda, te rog frumos:

1. ”În genunchi, dacă vrea să facă un gest frumos”. Sigur că da, păsă, de ce nu? Nu e suficient că deja l-ai târât prin noroi în goana ta disperată după bani și notorietate în care te-ai bazat numai pe corpul tău (și eu i-aș da vreo două numere, de ce să mint?) și lipsa de principii morale. Hai să ne mai dăm un pic în spectacol și să solicităm unui bărbat să facă ceea ce detestă, poate, cel mai mult pe lumea asta, în afara cazului în care o face din proprie inițiativă, din inimă și, în general, o dată în viață: să se așeze în genunchi. Revoltător este, cu atât mai mult, cu cât nefericitului îi este solicitat să se așeze în genunchi în fața TA. Așadar, prima lecție de viață: Dacă ești o prințesă ce vrea să-și facă un nume, solicită bărbaților să facă lucruri pe care le detestă pentru a dovedi ceva (orice ar fi acel ceva, poate fi și teorema lui Pitagora) în fața ta.

2. ”Îmi pui ceasul pe mână și facem pace”. Bun, și-a călcat pe inimă și a îngenuncheat în fața ta. Nu vrei inelul, vrei ceasul, pentru că (probabil) știi că nu ți-l dă. Ultima fărâmă de onoare zvâncnește în bietul macaronar, care refuză să-i dea ceasul pe moment, susținând că el va ajunge în posesia Pamelei ulterior. Nu sunt de acord. Dacă tot te-ai mânjit cu căcat din cap până în picioare îngenunchind în fața acestui monument de prostie, ai putea măcar să-l și mănânci. Vrea ceasul, dă-i ceasul. Vrea să dansezi sârba, dansează-i sârba. Vrea să te dezbraci la pielea goală și să tranșezi un cameraman, urlând ”Pamela, te iubesc”, dezbracă-te la pielea goală și tranșează un cameraman, urlând ”Pamela, te iubesc”. Ce-i asta? Fă un gest frumos, Miguele! A doua lecție de viață: Dacă tot ai reușit să îngenunchezi un băiat (și la propriu, și la figurat), măcar fă-l de râs cu totul.

Urmează reacția perfect naturală (lăsând ironia la o parte) a oricărui bărbat cu un gram de demnitate, după ce femeia care i-a picat cu tronc și pe care a crezut-o când i-a spus că-l iubește l-a umilit nu numai în viața privată, dar și în fața unei națiuni întregi (exprimarea nu e exagerată, e știut faptul că ”Acces Direct” este o emisiune de top, judecând după rating). Adică a vrut să-i dea vreo două bucăți. Nu i-a dat niciuna, din ce am văzut, a încercat doar să o imobilizeze, gest de-a dreptul iertător, din punctul meu de vedere, față de ce merita vita. Și, acum, să revenim la oile noastre.

3. ”Miguel, nu se face așa ceva. (către altcineva din platou:) Stai jos.”. Nu mă puteam abține să nu o iau la castane și pe Simona Gherghe, altă vită cu pedale, care nu știe decât să agite spirite de dragul rating-ului, după care se miră că un latin cu cojones chiar ia în considerare rezolvarea situațiilor prin corecție fizică. Simona, draga mea, reține, am scris și pe blog-ul meu și aici, cu ceva articole în urmă: Oamenii sunt animale. Ei pot fi dresați, ca orice animal, prin recompensă și pedeapsă. Iar cea mai eficientă pedeapsă e bătaia. Dar, totuși, să notăm, lecția numărul trei: În orice situație de criză, chiar dacă bărbatul de lângă tine are tendința (vizibilă, tocmai ce ai asistat la o astfel de scenă) să-ți rupă capul de pe umeri, păstrează atitudinea superioară. Dacă mori, vei muri demnă, nu vei accepta să ți se spună sexul slab doar pentru că ”bestia cu chip de om” de lângă tine îți poate frânge cu mâinile goale picioarele, de la genunchi în jos, și te poate bate cu ele până îți dai ultima suflare.

4. ”Incredibil, ca femeie, nu pot să suport, nu e uman”. Orice femeie, să reținem, ”femeie”, va fi solidară celor asemeni ei. Dacă proasta o merita, nu contează, o ierți. Nu este uman și este incredibil să agresezi o femeie. Deci, rețineți, pițipoancelor. Dacă o vedeți pe una că își ia picioare vreodată sau că este jignită sau chiar că este privită cu dispreț (chiar și câteva secunde!), luați atitudine! Scoateți topoarele, furcile, pantofii cu toc și puneți la respect animalul care a îndrăznit să trateze cu atâta lipsă de respect cea mai frumoasă creație a lui Dumnezeu, de la Dumnezeu încoace. Lecția numărul patru: Indiferent dacă știi sau nu circumstanțele situației la care asiști, ia atitudine în sprijinul femeii. Nu contează că ești la tribunal, unde se judecă divorțul dintre un individ serios care muncește și își educă copiii și o bețivă pastilată care își înșeală soțul. Ea a ajuns așa DIN CAUZA LUI!

5. ”Nu se ridică mâna asupra unei femei, indiferent de ce ar fi făcut”. Acesta este finalul maiestuos ale celei mai jenante reprezentații de feminism pe care am văzut-o în viața mea. Să presupunem, prin absurd, că o femeie pe care ai cunscut-o și ți-a plăcut, devine iubita și apoi soția ta (sincer, nu știu dacă este cazul de față, dar e un exemplu de situație arhi-cunoscută în lumea mondenităților). Îți toarnă un plod, după care, brusc, bagă divorț, ca să-ți ia jumătate de avere și să te pună să plătești și pensie alimentară. După toate astea, îți mai și denigrează imaginea în public. Eu, personal, orice ar zice cititoarele care se vor ofusca lecturându-mi articolul, i-aș smulge silicoanele din piept cu mâinile goale, ca măcar să știu că mi-am lăsat amprenta pe ea toată viața, așa cum și ea și-a lăsat-o pe a ei pe a mea (”a mea”, viața, nu altceva). Lecția numărul cinci: Cunoaște-ți drepturile. Ești femeie, nu trebuie să fii răspunzătoare pentru faptele tale (indiferent de natura acestora).

Acestea fiind zise, dragi cititori, sper că ne-am lămurit de ce avem probleme de relaționare logică cu femeile din ziua de azi. Cu așa exemple mediatice de urmat, nici nu mă mir că prințesele nedotate cu un intelect ce poate asimila informații într-un număr mai mare decât cel al obiectelor ce încap într-o poșetă se poartă cum se poartă într-o conversație ce noi avem certitudinea că e una logic-rațională. Drage cititoare, sper sincer că dacă ați accesat acest post, l-ați accesat doar pentru a vă oferi 10 minute de râs și nu intenționați să luați exemplu de la cele două Simone. Week-end fain!

Dați-mi un trib care să mă creadă Dumnezeu și-o mitralieră

Acest articol este cel care încheie dezbaterea începută acum câteva zile, cu Românii sunt deștepți.ro, și continuată ieri, cu Mesaj pentru Europa. Ideea mi-a venit tot sâmbătă, când reflectam la post-ul pe care urma să-l scriu după discuțiile avute cu tata pe marginea imaginii românilor în străinătate. Fiind, însă, prea multe de dezbătut (și – de ce să mint? – prea mult de scris), am conchis că inspirat ar fi să rup articolul în două. În altă ordine de idei, ceea ce veți citi mai jos diferă ca și tonalitate de ce ați citit ieri, ceea ce ar fi făcut un pic tripantă lecturarea unui singur post, ce încropea cugetările mele din articolul precedent cu ce urmează. Îmi place să cred că am dublă personalitate, deși mulți din cei ce nu mă cunosc ar spune că am o problemă la cap. Bine, poate și unii din cei ce mă cunosc.

Cei ce-au stat măcar juma’ de oră de vorbă cu mine la o bere sau m-au citit pe Evident, tot Rolemodelism știu că sunt un individ tranșant. În sensul practic al cuvântului. Mie-mi plac soluțiile simple, eficiente și cu efecte imediate. Nu mă încurc cu etica sau moralitatea, e ca și cum mi-aș pune singur bețe-n roate. Dacă am o problemă, căreia vreau să-i găsesc o rezolvare, și am ajuns la o potențială soluție, îmi pun trei întrebări: ”Se poate face?”, ”Va funcționa?” și ”Voi remarca schimbări în bine imediat după ce implementez soluția?”. Dacă răspunul la toate trei e ”da”, ăla e răspunsul corect. Cred că vă dați seama unde vreau să ajung cu ce am scris mai sus.

Nu, dragii mei, nu propun un genocid la nivel național (deși rânjesc când mă gândesc la o clădire de zece etaje în flăcări, plină până la refuz cu cei care au fost în Bamboo sâmbăta trecută, cei pentru care o ieșire în oraș înseamnă un suc băut în AFI duminica, la prânz, și cei care chiar se cred șmecheri dacă vorbesc tare la telefon în mijloacele de transport în comun despre banii câștigați la pariuri, pizdele pe care le-au futut cu o seară-n urmă și cum o să-i bată pe ăia care au zis ceva de rău despre ei, ”să moară familia mea”), ci o soluție în urma a cărei implementări ar fi mai puțină cenușă și mai puțin sânge de curățat. Nu mai zic de cadavre. Dar iar deviez și o să ziceți că-s un psihopat și un pericol pentru cei care mă citesc și chiar mă cred.

Propun o mână de fier la cârma țării care să taie în carne vie (mai mult la figurat, dar și la propriu, dacă situația o cere) când vine vorba de deciziile luate. Vorbesc de un om deștept, fără procesor de conștiință, care știe cum ieșim din situația în care ne aflăm și care nu are remușcări să ia decizii care unora li se par deplasate.

În primul rând, toți ar trebui să muncească. Absolut toți, imediat de cum au devenit majori. Dacă ai o educație în desfășurare (facultate sau liceu, pentru cei mai slabi de înger) sau ești pensionar, poți să zaci, ți se permite, pentru că fie ai făcut ceva până acum, fie urmează să faci, și educația și munca, într-adevăr, nu ar trebui să se amestece. Dacă ai pământ (dovedit prin acte) pe care-l muncești, iar ești OK. Dar toți cei care freacă pula pe după blocuri și joacă la pariuri sau cei cărora le dă tata banu’ și ei nu fac decât să-l redirecționeze spre cafenele din Dorobanți trebuie puși la muncă. Desfășurarea evenimentelor e simplă, din punctul meu de vedere: razii constante și aleatorii. Te-am prins pe stradă și mi se pare că ai față de respiraci pe gură, te-ntreb dacă ești angajat. Îmi spui că da, că doar n-oi fi prost să-mi spui că nu. Te-ntreb unde, inventezi ceva pe loc, dau un telefon, verific, nu-i așa. În primul rând, amendă că m-ai mințit și nu respecți legea dată în prealabil. Începi să te smiorcăi că ai încercat să te angajezi, dar nu te ia nimeni că n-ai experiență sau gen. Dau două telefoane, ești angajat. Mâine te prezinți la REBU la 9 dimineața, că atunci îți începe tura. Începi să faci pe nebunul că tu nu ești gunoier și e sub demnitatea ta. Amendă că mă scoți din sărite și două scatoalce, ca să taci dracu’ din gură. Și, dacă mâine nu ești la 9 la REBU, vin iar după tine, de data asta, și cu doi malaci fără creier care te pot convinge, într-un fel sau altul, că legea e lege și tu, un cârnat figurant, nu ești mai presus de ea. Și, dacă nici după asta, nu te prezinți la REBU, o ținem tot așa până te prinzi că efectiv nu ai alternative și vii la muncă. Sau până încep să te doară oasele, dacă chiar nu ai fost binecuvântat cu darul deducției.

În al doilea rând, anumite chestii legate de libertatea de exprimare trebuie controlate. Nu zic să ne întoarcem în comunism, dar un pic de decență în comportamentul în spații publice mi se pare imperios necesară. Am să dau un exemplu, diferit de clasicul scenariu cu cocalarul îmrbăcat în roz în tramvai. Admitem că nu e Halloween și, totuși, tu insiști să ieși pe stradă într-o rochie lungă și neagră, bocanci până la genunchi, cu ținte, jumătate din față acoperită de machiaj negru și brățări de piele pe mâini, ce se întind până la la cot. Pe lângă aspectul de vrăjitoare sau fantezie sexuală eșuată, mai ai și atitudinea aia clasică gotherilor aroganți care șed într-un loc bând bere la PET și fumând Lucky Strike roșu, din principiu, nu că le place, și se uită cu dispreț spre trecătorii care fumează țigări slabe, cu filtrul alb, poartă blugi și cămașă sau stau la terasă și beau whisky. Și lăsând toate astea la o parte, ceea ce faci tu greșit este că vociferezi. Practic, ce încerc să zic este următorul lucru: mă doare-n cur cum te-mbraci, mă doare-n cur ce atitudine ai și ce gândești. Dacă mă deranjezi pe mine sau pe alții prin tonul glasului tău sau cele spuse, amendă și, la a doua abatere, bătaie zdravănă că, până la urmă, și omul e un animal ce poate fi dresat.

În al treilea și ultimul rând (cel puțin în acest post), românul trebuie învățat să păstreze curățenia. Orice s-ar spune, avem o țară foarte frumoasă. Din punct de vedere geografic, am fi ipocriți să ne plângem cu privire la ce ne-a lăsat natura. Și, pe lângă curățenia în natură, bineînțeles, trebuie controlată curățenia în mediile urbane și rurale. Coșuri de gunoi răsfirate strategic, să zicem, unul pe o rază de 20 de metri, cu o scrumieră alături. Că nu se aruncă chiștoacele aprinse unde se aruncă ambalajele de croissante. Cum te-am văzut că ți-ai scuipat guma de mestecat pe jos, amendă. Mâine ai aruncat pachetul de țigări pe jos, amendă. În câteva zile, când descoperi că ți s-a dus juma’ de salariu pe amenzi, o să te cumințești.

Ca o completare, menționez că pentru implementarea acestor măsuri nu este necesară decât voința și un control amănunțit cu privire la amenzile despre care am tot vorbit în rândurile precedente. Iar dacă se descoperă că amenzile nu au fost plătite, cum zice Uzzi, ”venim la tine-acasă”. Luăm ceva ce considerăm că echivalează cu valoarea amenzii, să zicem, televizorul, și aia e. Pe următoarea ai să o plătești. Ah, și mai e nevoie de cunoștințe despre anatomia umană, că nu-i OK să-l bagi în spital pe ăla care și-a aruncat chiștocul pe jos în stația de troleu, dar să-l faci să nu-și mai simtă pulpa dreaptă vreo 5 ore i-ar putea fi învățătură de minte.

Cam astea ar fi, zic eu, principalele soluții care ar rezolva peste jumătate din problemele românilor. Dacă muncești, ești civilizat față de alții și față de mediul înconjurător, deja ai mai puțin timp și mai mult bun simț. Astfel, încetul cu încetul, celelalte probleme și-ar găsi rezolvarea de la sine. Și aici vorbesc de incultură, cheltuieli nesăbuite sau atitudinea de plângăcios. Teoria după care se ghidează cele mai de sus e foarte simplă. Nu-mi amintesc exact de unde e, dar sună cam așa: ”Nu știi, te învățăm. Nu poți, te ajutăm. Nu vrei, te obligăm.”.

Până la următoarea transmisie, din buncărul propriilor mele gânduri, totodată constructive și dăunătoare, al vostru, The Role Model.